TOI vb. (Mold., Criș.) A mustra; a ocărî. A: Fericitul . . . să feace ca focul asupra lor . . . și-i toiia zîcînd: a ce le scrieți voi aceastea? DOSOFTEI, VS. C: Voi nu gîndiți să ascultați cuvîntul lui Dumnăzău . . ., ce încă toiți și vă aflați alte besezi. MOL. 1695, 83^v. Etimologie: toi s.n. (< tc. toy).. Cf. preobrăzi, probozi, vrevi; înjura, lihăi.