7 intrări

Articole pe această temă:

139 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SFẤNT, -Ă, sfinți, -te, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Epitet dat divinității. ♦ Epitet dat celor sanctificați de Biserică. ◊ Sfântul Părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și a propovăduit Isus Hristos. Sfântul Mormânt = mormântul în care a fost depus Isus Hristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venerație; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul Soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. S. m., s. f. 1. S. m. art. (Pop.) Dumnezeu. ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbovește undeva prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în niciun caz, nicidecum. 2. S. m. și f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către Biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemișcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinți sau a se ruga de toți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 3. S. f. pl. art. (În credințele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.

SFẤNT, -Ă, sfinți, -te, adj., subst. I. Adj. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipând suprema perfecțiune și puritate. ♦ Epitet dat celor sanctificați de biserică. ◊ Sfântul părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și a propovăduit Isus Cristos. Sfântul Mormânt = mormântul unde a fost îngropat Isus Cristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venerație; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. Subst. 1. S. m. sg. art. (Pop.) Dumnezeu. ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbovește undeva prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în nici un caz, nicidecum. 2. S. m. și f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemișcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinți sau a se ruga de toți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 3. S. f. pl. art. (În credințele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.

SFÂNT2 sfinți m. 1) (la creștini) Persoană care și-a consacrat viața apărării religiei și care după moarte este considerată făcătoare de minuni. ◊ La ~ul așteaptă niciodată. Parcă i-a ieșit un ~ din gură se spune despre cineva care a enunțat tocmai ceea ce trebuia. A sta ca un ~ a fi foarte cuminte. A se ruga la toți sfinții a) a se adresa cu rugăminți tuturor celor ce ar putea da un ajutor; b) a ruga insistent; a implora. 2) art. Ființă supremă, care a creat lumea; Dumnezeu. ◊ Ferit-a ~ul în nici un caz. /<sl. sventu

SFÂNT1 ~ă (sfinți, sfínte) 1) Care inspiră sentimente luminoase și înălțătoare; demn de venerație absolută; sacru. ~a libertate. 2) Care este excepțional de important. Datorie ~ă 3) (despre unele elemente, fenomene din natură) Care se crede că ar avea proprietăți dătătoare de viață. ~ul soare. ~ul pământ. 4) (despre persoane) Care duce o viață extrem de curată din punct de vedere moral. 5) (în concepțiile religioase) Care posedă har divin. Apă ~ă. /<sl. sventu

sfânt a. 1. ce ține de religiune, consacrat divinității: sfinte altare; 2. care trăiește după legea divină: un om sfânt; 3. conform legii divine: o vieață sfântă; 4. se zice de ființele cele mai perfecte: sfânta Fecioară, sfinții martiri; 5. demn de mare respect: sfânta dreptate; 6. epitet aplicat soarelui, considerat ca sfânt: când răsare sfântul soare POP. și, eufemistic, spiritelor rele (de ex. Moartea sau Ielele); 7. fam. sdravăn, strașnic, grozav: o sfântă frică, o sfântă de bătaie. [Vechiu-rom. svânt = slav. SVĒTI, termen bisericesc alăturea de sinonimul popular sânt (dublet analog cu oltar și altar); sensul 7 e o generalizare analogă cu fr. sacré]. ║ adv. ca un sfânt, liniștit: vrind [!] seara să-l găsească sfânt PANN. ║ m. 1. cel canonizat de Biserică: sfinții Părinți; 2. (absolut) D-zeu: ferit-a Sfântul! a-l fura sfântul, a adormi liniștit (în opozițiune cu a-l fura Aghiuță).

marina3 vt [At: POLIZU / Pzi: ~nez / E: fr mariner, ger marinieren] (C. i. pește, came etc.) A prepara pentru consum imediat sau pentru coservare, prin lăsare într-un sos condimentat, care conține ulei, oțet și zahăr.

SFÎNT2, -Ă, sfinți, -te, s. m. și f. 1. (Popular, numai la m. sg. art.) Dumnezeu. Ah, fetică, fețișoară, Crește, fă-te mărișoară... Să trăim cît o vrea sfîntul, Să ne despartă mormîntul. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ (În propoziții exclamative care exprimă nedumerire, nerăbdare, ciudă) O dată s-a oprit motorul, acum a doua oară s-a rupt lanțul; a treia oară nu știu... ce sfîntul s-ar mai fi întîmplat. DAVIDOGLU, M. 67. ◊ Expr. (Cu sensul bisericesc șters) A-l vedea (pe cineva) sfîntul = a da de noroc, de chilipir sau (ironic) a o păți, a da de belea, a da de dracul. Nu tuși, că te vede sfîntul. CONTEMPORANUL, V 4. A-l uita (pe cineva) sfîntul, se spune cînd cineva zăbovește undeva prea mult și degeaba. A lăsa (pe cineva) în plata sfîntului = a lăsa (pe cineva) la voia întîmplării, a nu se mai ocupa de cineva. (Întărind o negație, o tăgăduială) Ferit-a sfîntul! = nicidecum, în nici un caz. 2. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvîrșit al vieții creștine (și consacrată după moarte de biserică ca atare). Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac, Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Adevărat să fie aceea ce se spune De-o sfîntă apărută la noi ca o minune? ALECSANDRI, T. II 174. Și pe Gruie mi-l ducea La cel popă creștinesc, Sfînt cu chipul omenesc, Care zice din psaltire. id. P. P. 79. ◊ Expr. Pînă la dumnezeu, te mănîncă sfinții = pînă să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a se prăpădi, a muri. Apoi dă, stăpîne, în ziua de azi dacă nu-i fi și cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinții, și iar nu-i bine. CREANGĂ, P. 163. Fiind încredințată că m-a furat sfîntu... se sculă îndată din pat fără vreo temere, zicîndu-mi: dormi, dormire-ai somn lung. GORJAN, H. I 69. Parcă ți-a ieșit un sfînt din gură = ai vorbit foarte drept și înțelept. Că bine zici, dascăle Zaharia, parcă ț-a ieșit un sfînt din gură. CREANGĂ, A. 126. A sta ca sfinții (ca niște sfinți sau ca un sfînt) = a sta nemișcat. Am să vă cînt din țiteră... Roman se plecă și începu, pe cînd, împrejur, bătrînii stăteau ca niște sfinți. SADOVEANU, P. 97. A se închina la sfinți (sau a se ruga de toți sfinții) = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, cu solicitări. Boierii... alergau unul de la altul, se adunau, se sfătuiau și nu mai știau la ce sfînt să se mai închine. GHICA, S. 492. ◊ (Precedînd numele de persoană respectiv) Într-una din zile, și chiar în ziua de sfîntul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. Sfîntul Nicolaie = nume glumeț dat biciului cu care se aplicau altădată pedepse corporale. De fiecare greșeală să-i ardă școlarului cîte un sfînt Nicolai. CREANGĂ, A. 3. La sfîntul-așteaptă v. aștepta. 3. (În superstiții, la f. pl. art.) Iele. Sfintele, aducătoarele de boli... molipsitoare. PAMFILE, M. R. I 317. 4. (La m. pl.) Un fel de colăcei preparați cu nuci și cu miere, care se mănîncă de sărbătoarea mucenicilor; mucenici.

SFÎNT1, -Ă, sfinți, -te, adj. I. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipînd perfecțiunea și puritatea. Slavă ție, Sfîntă Născătoare. GALACTION, O. I 164. Să nu dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt. COȘBUC, P. I 209. Bun lucru a mai lăsat dumnezeu sfîntul și tovărășia asta. CREANGĂ, P. 119. Doamne sfinte și părinte! Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. ♦ Epitet dat mucenicilor și înalților clerici, considerați a corespunde idealului religios. Mulțumește sfîntului mare mucenic Dimitrie. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Sfîntul părinte = titlu dat de către catolici papei. 2. (Despre obiectele care aparțin religiei sau sînt în legătură cu cultul) Consacrat divinității și considerat ca posedînd harul divin; sacru. Am avut un frate drag, L-a jurat neamțul sub steag... Ș-acuma departe-l duce, Nu le-ajute sfînta cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Cele sfinte (și substantivat, în forma articulată) = cele care țin de cult, care privesc credința, biserica sau divinitatea. Ia să vă dau eu un tipic, zise părintele Oșlobanu, lăsînd sfintele încolo. CREANGĂ, A. 78. Sfînta slujbă = liturghia. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse. NEGRUZZI, S. I 148. Sfintele daruri v. dar4 (I 2). Sfintele taine v. taină (4). Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și propovăduit Iisus Hristos. Sfîntul mormînt = mormîntul considerat ca fiind acela în care a fost îngropat Iisus Hristos. Sfînta scriptură v. scriptură. Sfîntul scaun v. scaun (I 4). Război sfînt = război aprobat de religie, corespunzător idealului religios. Sfînta alianță = convenție politică încheiată între Rusia, Austria și Prusia în 1815, după victoria asupra lui Napoleon și avînd ca scop apărarea orînduirii monarhice în Europa. 3. (Popular) Epitet pentru elemente ale naturii (considerate ca fiind de esență divină, dătătoare de viață). Și de dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare: Că la tine cînd privește, Stă și nu mai asfințește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Epitet pentru zilele săptămînii. Într-o sfîntă de vineri [împăratul] iar s-a pomenit cu stema din cununa împărătească că se umflă și crește. DELAVRANCEA, S. 82. A plecat badea într-o sfîntă joi, Cu plugu. MAT. FOLK. 1476. II. (Cu sensul desprins de cel religios) 1. Care inspiră dragoste sau respect, care este vrednic de astfel de sentimente; scump, iubit, slăvit. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. Și el, sărmanul, ș-a pus viața în primejdie pentru sfînta noastră tovărășie. CREANGĂ, O. A. 277. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Sfîntă muncă de la țeară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrățire! ALECSANDRI, P. III 42. ♦ Fig. Detașat de cele pămîntești, eteric, imaterial. Luna pe cer trece așa sfîntă și clară. EMINESCU, O. IV 100. 2. (Familiar) Bun, perfect, desăvîrșit. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de lumînare... și aprinse c-un chibrit, mai sfînt lucru nici că se poate. CREANGĂ, A. 101. ♦ (Substantivat, exprimînd ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. Bine-ar face să-i tragă o sfîntă de bătaie! REBREANU, I. 35. M-o apucat o sfîntă de lene, de mi se rup fălcile. ALECSANDRI, T. 899. – Variante: (popular) sînt, -ă (ISPIRESCU, L. 153, EMINESCU, O. I 35, NEGRUZZI, S. II 85) adj., (înaintea numelor proprii masculine care încep cu o consoană) sîn, sîm adj. m.

Agura (Sfânta) f. numele popular al muntelui Athos: la pusnicul Chiriac din Sfânta Agura CR. [Românizare din rus. SFETA GORA, sfântul munte]. V. Athos.

Barthélemy (Saint) m. noaptea sfântului Bartolomeu (24 August 1572), când se făcu oribilul măcel al protestanților francezi (vr’o 25.000) din ordinul lui Carol IX și al mamei sale Caterina de Medicis.

Cecilia (Sfânta) f. fecioară martiră din sec. III, presupusa inventatoare a orgăi, patroana muzicanților (sărbătoare la 22 Noemvrie).

Cosma si Damian (Sfinții) pl. frați medici martirizați la Egea, în Cicilia (303). Ei deveniră patronii medicilor și ai chirurgilor. Serbați la 4 Noemvrie.

Elena (Sfânta) f. mama lui Constantin cel Mare, contribui mult la răspândirea creștinismului.

Filoftea (Sfânta) î. martiră al carii corp se află la Curtea de Argeș, serbată la 7 Decemvrie.

Gheorghe (St.) m. 1. numele unei insule între Giurgiu și Rusciuc; 2. ostrov și sat în jud. Tulcea; 3. brațul Dunării, prin care acest fluviu se varsă în Marea-Neagră.

Gheorghe (St.) m. 1. principe din Capadocia, martirizat sub Dioclețian și despre care legenda rapoartă că s’a luptat cu un balaur; sărbătorit la 23 Aprilie; 2. sărbătoarea-i ce cade la 23 Aprilie; 3. mijlocul primăverii ca termen de mutat, în opozițiune cu St. Dumitru; 4. ordin militar rus instituit de Caterina II în 1769: crucea sfântului Gheorghe.

Ierarhi (Sfinții Trei) m. pl. sau Trisfetitele, biserică frumoasă în Iași, zidită de Vasile Lupu la 1640. Monument arhitectonic de prima ordine ca și Curtea de Argeș.

Ignatie (St.) m. părinte al Bisericii, episcop din Antiohia, martirizat la Roma între 107 și 115.

Ilarion (St.) m. introducătorul vieții monacale în Palestina și Siria (291-371).

arată toate definițiile

Intrare: sfânt (adj.)
sfânt1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A42)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sfânt
  • sfântul
  • sfântu‑
  • sfântă
  • sfânta
plural
  • sfinți
  • sfinții
  • sfinte
  • sfintele
genitiv-dativ singular
  • sfânt
  • sfântului
  • sfinte
  • sfintei
plural
  • sfinți
  • sfinților
  • sfinte
  • sfintelor
vocativ singular
plural
Intrare: sfânt (s.m.)
substantiv masculin (M35)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sfânt
  • sfântul
  • sfântu‑
plural
  • sfinți
  • sfinții
genitiv-dativ singular
  • sfânt
  • sfântului
plural
  • sfinți
  • sfinților
vocativ singular
  • sfântule
  • sfinte
plural
  • sfinților
Intrare: iarba-sfântului-Cristofor
iarba-sfântului-Cristofor substantiv feminin articulat (numai) singular
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • iarba-sfântului-Cristofor
plural
genitiv-dativ singular
  • ierbii-sfântului-Cristofor
plural
vocativ singular
plural
Intrare: părul-Sfintei-Marii
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • părul-Sfintei-Marii
plural
genitiv-dativ singular
  • părului-Sfintei-Marii
plural
vocativ singular
plural
Intrare: părul-Sfintei-Mării
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • părul-Sfintei-Mării
plural
genitiv-dativ singular
  • părului-Sfintei-Mării
plural
vocativ singular
plural
Intrare: poala-Sfintei-Marii
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • poala-Sfintei-Marii
plural
genitiv-dativ singular
  • poalei-Sfintei-Marii
plural
vocativ singular
plural
Intrare: sfânta-sfintelor
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sfânta-sfintelor
plural
genitiv-dativ singular
  • sfintei-sfintelor
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

iarba-sfântului-Cristofor

etimologie:

părul-Sfintei-Marii

etimologie:

părul-Sfintei-Mării

etimologie: