7 intrări

Articole pe această temă:

138 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile

SFẤNT, -Ă, sfinți, -te, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Epitet dat divinității. ♦ Epitet dat celor sanctificați de Biserică. ◊ Sfântul Părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și a propovăduit Isus Hristos. Sfântul Mormânt = mormântul în care a fost depus Isus Hristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venerație; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul Soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. S. m., s. f. 1. S. m. art. (Pop.) Dumnezeu. ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbovește undeva prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în niciun caz, nicidecum. 2. S. m. și f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către Biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemișcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinți sau a se ruga de toți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 3. S. f. pl. art. (În credințele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.

SFẤNT, -Ă, sfinți, -te, adj., subst. I. Adj. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipând suprema perfecțiune și puritate. ♦ Epitet dat celor sanctificați de biserică. ◊ Sfântul părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și a propovăduit Isus Cristos. Sfântul Mormânt = mormântul unde a fost îngropat Isus Cristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venerație; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. Subst. 1. S. m. sg. art. (Pop.) Dumnezeu. ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbovește undeva prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în nici un caz, nicidecum. 2. S. m. și f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemișcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinți sau a se ruga de toți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 3. S. f. pl. art. (În credințele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.

sfânt adj. m., s. m., voc. sfínte, pl. sfinți; adj. f., s. f. sfấntă, pl. sfínte; abr. (+ s. propriu) Sf.

sfânt adj. m., s. m., voc. sfínte; pl. sfínți; f. sg. sfântă, g.-d. art. sfíntei, pl. sfínte

SFÂNT adj. v. grozav, strașnic, teribil, zdravăn.

SFÂNT adj., s. 1. adj. (BIS.) ceresc, divin, dumnezeiesc, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sânt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 2. adj. (BIS.) (înv. și pop.) sânt. (~ul duh.) 3. s. (BIS.) sfânta treime = trinitate, (pop.) troiță. 4. s., adj. (BIS.) (pop.) sânt, (înv.) preacuvios, preafericit, preapodobnic, (latinism înv.) sanct. (~ul Gheorghe.) 5. s. v. Maica Domnului. 6. s. (mai ales la pl.) v. mucenic. 7. s. sfântul părinte v. papă. 8. adj. (BIS.) bisericesc, religios, (pop.) sânt. (Carte ~.) 9. adj. (BIS.) sacru, (livr.) sacrat, sacrosanct. (Scripturile ~.) 10. s. (BIS.) sfânta scriptură = biblie, scriptură. 11. adj. divin, sacramental, sacru. (Lucrurile ~.) 12. s. (BIS.) sfânta sfintelor = sanctuar. (~ la iudei.) 13. adj. v. sacru. 14. adj. sacru, solemn. (Un jurământ ~.) 15. adj. v. inviolabil. 16. adj. desăvârșit, perfect. (~ nevinovăție!)

SFÂNT1 ~ă (sfinți, sfínte) 1) Care inspiră sentimente luminoase și înălțătoare; demn de venerație absolută; sacru. ~a libertate. 2) Care este excepțional de important. Datorie ~ă 3) (despre unele elemente, fenomene din natură) Care se crede că ar avea proprietăți dătătoare de viață. ~ul soare. ~ul pământ. 4) (despre persoane) Care duce o viață extrem de curată din punct de vedere moral. 5) (în concepțiile religioase) Care posedă har divin. Apă ~ă. /<sl. sventu

SFÂNT2 sfinți m. 1) (la creștini) Persoană care și-a consacrat viața apărării religiei și care după moarte este considerată făcătoare de minuni. ◊ La ~ul așteaptă niciodată. Parcă i-a ieșit un ~ din gură se spune despre cineva care a enunțat tocmai ceea ce trebuia. A sta ca un ~ a fi foarte cuminte. A se ruga la toți sfinții a) a se adresa cu rugăminți tuturor celor ce ar putea da un ajutor; b) a ruga insistent; a implora. 2) art. Ființă supremă, care a creat lumea; Dumnezeu. ◊ Ferit-a ~ul în nici un caz. /<sl. sventu

sfânt a. 1. ce ține de religiune, consacrat divinității: sfinte altare; 2. care trăiește după legea divină: un om sfânt; 3. conform legii divine: o vieață sfântă; 4. se zice de ființele cele mai perfecte: sfânta Fecioară, sfinții martiri; 5. demn de mare respect: sfânta dreptate; 6. epitet aplicat soarelui, considerat ca sfânt: când răsare sfântul soare POP. și, eufemistic, spiritelor rele (de ex. Moartea sau Ielele); 7. fam. sdravăn, strașnic, grozav: o sfântă frică, o sfântă de bătaie. [Vechiu-rom. svânt = slav. SVĒTI, termen bisericesc alăturea de sinonimul popular sânt (dublet analog cu oltar și altar); sensul 7 e o generalizare analogă cu fr. sacré]. ║ adv. ca un sfânt, liniștit: vrind [!] seara să-l găsească sfânt PANN. ║ m. 1. cel canonizat de Biserică: sfinții Părinți; 2. (absolut) D-zeu: ferit-a Sfântul! a-l fura sfântul, a adormi liniștit (în opozițiune cu a-l fura Aghiuță).

SFÎNT2, -Ă, sfinți, -te, s. m. și f. 1. (Popular, numai la m. sg. art.) Dumnezeu. Ah, fetică, fețișoară, Crește, fă-te mărișoară... Să trăim cît o vrea sfîntul, Să ne despartă mormîntul. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ (În propoziții exclamative care exprimă nedumerire, nerăbdare, ciudă) O dată s-a oprit motorul, acum a doua oară s-a rupt lanțul; a treia oară nu știu... ce sfîntul s-ar mai fi întîmplat. DAVIDOGLU, M. 67. ◊ Expr. (Cu sensul bisericesc șters) A-l vedea (pe cineva) sfîntul = a da de noroc, de chilipir sau (ironic) a o păți, a da de belea, a da de dracul. Nu tuși, că te vede sfîntul. CONTEMPORANUL, V 4. A-l uita (pe cineva) sfîntul, se spune cînd cineva zăbovește undeva prea mult și degeaba. A lăsa (pe cineva) în plata sfîntului = a lăsa (pe cineva) la voia întîmplării, a nu se mai ocupa de cineva. (Întărind o negație, o tăgăduială) Ferit-a sfîntul! = nicidecum, în nici un caz. 2. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvîrșit al vieții creștine (și consacrată după moarte de biserică ca atare). Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac, Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Adevărat să fie aceea ce se spune De-o sfîntă apărută la noi ca o minune? ALECSANDRI, T. II 174. Și pe Gruie mi-l ducea La cel popă creștinesc, Sfînt cu chipul omenesc, Care zice din psaltire. id. P. P. 79. ◊ Expr. Pînă la dumnezeu, te mănîncă sfinții = pînă să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a se prăpădi, a muri. Apoi dă, stăpîne, în ziua de azi dacă nu-i fi și cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinții, și iar nu-i bine. CREANGĂ, P. 163. Fiind încredințată că m-a furat sfîntu... se sculă îndată din pat fără vreo temere, zicîndu-mi: dormi, dormire-ai somn lung. GORJAN, H. I 69. Parcă ți-a ieșit un sfînt din gură = ai vorbit foarte drept și înțelept. Că bine zici, dascăle Zaharia, parcă ț-a ieșit un sfînt din gură. CREANGĂ, A. 126. A sta ca sfinții (ca niște sfinți sau ca un sfînt) = a sta nemișcat. Am să vă cînt din țiteră... Roman se plecă și începu, pe cînd, împrejur, bătrînii stăteau ca niște sfinți. SADOVEANU, P. 97. A se închina la sfinți (sau a se ruga de toți sfinții) = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, cu solicitări. Boierii... alergau unul de la altul, se adunau, se sfătuiau și nu mai știau la ce sfînt să se mai închine. GHICA, S. 492. ◊ (Precedînd numele de persoană respectiv) Într-una din zile, și chiar în ziua de sfîntul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. Sfîntul Nicolaie = nume glumeț dat biciului cu care se aplicau altădată pedepse corporale. De fiecare greșeală să-i ardă școlarului cîte un sfînt Nicolai. CREANGĂ, A. 3. La sfîntul-așteaptă v. aștepta. 3. (În superstiții, la f. pl. art.) Iele. Sfintele, aducătoarele de boli... molipsitoare. PAMFILE, M. R. I 317. 4. (La m. pl.) Un fel de colăcei preparați cu nuci și cu miere, care se mănîncă de sărbătoarea mucenicilor; mucenici.

SFÎNT1, -Ă, sfinți, -te, adj. I. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipînd perfecțiunea și puritatea. Slavă ție, Sfîntă Născătoare. GALACTION, O. I 164. Să nu dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt. COȘBUC, P. I 209. Bun lucru a mai lăsat dumnezeu sfîntul și tovărășia asta. CREANGĂ, P. 119. Doamne sfinte și părinte! Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. ♦ Epitet dat mucenicilor și înalților clerici, considerați a corespunde idealului religios. Mulțumește sfîntului mare mucenic Dimitrie. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Sfîntul părinte = titlu dat de către catolici papei. 2. (Despre obiectele care aparțin religiei sau sînt în legătură cu cultul) Consacrat divinității și considerat ca posedînd harul divin; sacru. Am avut un frate drag, L-a jurat neamțul sub steag... Ș-acuma departe-l duce, Nu le-ajute sfînta cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Cele sfinte (și substantivat, în forma articulată) = cele care țin de cult, care privesc credința, biserica sau divinitatea. Ia să vă dau eu un tipic, zise părintele Oșlobanu, lăsînd sfintele încolo. CREANGĂ, A. 78. Sfînta slujbă = liturghia. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse. NEGRUZZI, S. I 148. Sfintele daruri v. dar4 (I 2). Sfintele taine v. taină (4). Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și propovăduit Iisus Hristos. Sfîntul mormînt = mormîntul considerat ca fiind acela în care a fost îngropat Iisus Hristos. Sfînta scriptură v. scriptură. Sfîntul scaun v. scaun (I 4). Război sfînt = război aprobat de religie, corespunzător idealului religios. Sfînta alianță = convenție politică încheiată între Rusia, Austria și Prusia în 1815, după victoria asupra lui Napoleon și avînd ca scop apărarea orînduirii monarhice în Europa. 3. (Popular) Epitet pentru elemente ale naturii (considerate ca fiind de esență divină, dătătoare de viață). Și de dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare: Că la tine cînd privește, Stă și nu mai asfințește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Epitet pentru zilele săptămînii. Într-o sfîntă de vineri [împăratul] iar s-a pomenit cu stema din cununa împărătească că se umflă și crește. DELAVRANCEA, S. 82. A plecat badea într-o sfîntă joi, Cu plugu. MAT. FOLK. 1476. II. (Cu sensul desprins de cel religios) 1. Care inspiră dragoste sau respect, care este vrednic de astfel de sentimente; scump, iubit, slăvit. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. Și el, sărmanul, ș-a pus viața în primejdie pentru sfînta noastră tovărășie. CREANGĂ, O. A. 277. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Sfîntă muncă de la țeară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrățire! ALECSANDRI, P. III 42. ♦ Fig. Detașat de cele pămîntești, eteric, imaterial. Luna pe cer trece așa sfîntă și clară. EMINESCU, O. IV 100. 2. (Familiar) Bun, perfect, desăvîrșit. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de lumînare... și aprinse c-un chibrit, mai sfînt lucru nici că se poate. CREANGĂ, A. 101. ♦ (Substantivat, exprimînd ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. Bine-ar face să-i tragă o sfîntă de bătaie! REBREANU, I. 35. M-o apucat o sfîntă de lene, de mi se rup fălcile. ALECSANDRI, T. 899. – Variante: (popular) sînt, -ă (ISPIRESCU, L. 153, EMINESCU, O. I 35, NEGRUZZI, S. II 85) adj., (înaintea numelor proprii masculine care încep cu o consoană) sîn, sîm adj. m.

!Pátruzeci de Sfínți (sărbătoare) (pa-tru-) s. propriu m.

!poála-Sfíntei-Maríi (plantă) s. f. art., g.-d. art. poálei-Sfíntei-Maríi

Sfấnta Fecioáră s. propriu f., g.-d. Sfintei Fecioare

Sfấnta Scriptúră s. propriu f., g.-d. Sfintei Scripturi

Sfấnta Treíme s. propriu f., g.-d. Sfintei Treimi

Sfấntul Duh s. propriu n.

Sfấntul Mormấnt s. propriu n.

Sfấntul Scáun s. propriu n.

poála-Sfíntei-Maríi s. f.

arată toate definițiile

Intrare: sfânt (adj.)
sfânt1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A42)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular sfânt sfântul sfântă sfânta
plural sfinți sfinții sfinte sfintele
genitiv-dativ singular sfânt sfântului sfinte sfintei
plural sfinți sfinților sfinte sfintelor
vocativ singular
plural
Intrare: sfânt (s.m.)
substantiv masculin (M35)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular sfânt sfântul
plural sfinți sfinții
genitiv-dativ singular sfânt sfântului
plural sfinți sfinților
vocativ singular sfântule, sfinte
plural sfinților
Intrare: poala-Sfintei-Marii
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular poala-Sfintei-Marii
plural
genitiv-dativ singular poalei-Sfintei-Marii
plural
vocativ singular
plural
Intrare: sfânta-sfintelor
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular sfânta-sfintelor
plural
genitiv-dativ singular sfintei-sfintelor
plural
vocativ singular
plural
Intrare: iarba-sfântului-Cristofor
iarba-sfântului-Cristofor substantiv feminin articulat (numai) singular
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular iarba-sfântului-Cristofor
plural
genitiv-dativ singular ierbii-sfântului-Cristofor
plural
vocativ singular
plural
Intrare: părul-Sfintei-Mării
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular părul-Sfintei-Mării
plural
genitiv-dativ singular părului-Sfintei-Mării
plural
vocativ singular
plural
Intrare: părul-Sfintei-Marii
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular părul-Sfintei-Marii
plural
genitiv-dativ singular părului-Sfintei-Marii
plural
vocativ singular
plural

iarba-sfântului-Cristofor

etimologie:

părul-Sfintei-Marii

etimologie:

părul-Sfintei-Mării

etimologie: