MINIM¹, minimuri, s. n. Minimum (2). ◊ Minim de trai = cantitate de bunuri și de servicii strict necesare întreținerii vieții unei persoane sau a unei familii, la un anumit grad de dezvoltare a societății. – Din minimum, prin apropiere de minim².

minim¹ sn [At: REBREANU, R. I, 251 / Pl: (rar) ~uri / E: minimum, pad minim] 1 (Rar) Minimum (2). 2 (Îs) ~ de trai Cantitate de bunuri strict necesare întreținerii vieții unei persoane sau a unei familii.

minim², ~ă [At: ARISTIA, PLUT. / Pl: ~i, ~e / E: lat minimus, fr minime] 1 a (Îoc maxim²) Care are cea mai mică dimensiune, durată, intensitate etc. Si: minimal. 2 sf (Spc) Cea mai mică valoare pe care o poate avea, într-un anumit interval, o funcție sau o cantitate variabilă. 3 (Met) Centru de joasă presiune atmosferică.

MINIM¹, minimuri, s. n. Minimum (2). ◊ Minim de trai = cantitate de bunuri și de servicii strict necesare întreținerii vieții unei persoane sau a unei familii, la un anumit grad de dezvoltare a societății. – Din minimum, prin apropiere de minim².^[1]

MINIM², -Ă, minimi, -e, adj. Care are dimensiunile, durata, intensitatea, valoarea etc. cea mai mică; foarte mic; neînsemnat, neglijabil. Efort minim. Rezistență minimă.

MINIM¹, minimuri, s. n. (Și în forma minimum) Limita inferioară în ceea ce privește cantitatea, intensitatea, valoarea etc., sub care nu se poate coborî sau nu este necesar să se coboare. Nu știu ce să fac să nu mă mai îngraș... Am redus la minimum mîncarea C. PETRESCU, C. V. 207. [Caragiale] era dramaturg născut. În «Momente» e un minimum de expunere. Încolo totul e dialogat. IBRĂILEANU, S. 60. ◊ Minim de trai = sumă de bani, salariu, venit foarte mic, care de-abia acoperă cheltuielile absolut indispensabile pentru trai. ♦ Valoarea cea mai mică pe care o poate lua sau pe care e permis să o ia o mărime variabilă. – Variantă: minimum s. n.

MINIM, -Ă adj. Cel mai mic posibil; neînsemnat, foarte mic, neglijabil. // s.f. 1. Valoarea cea mai mică pe care o poate lua o mărime variabilă. 2. Centru de joasă presiune atmosferică. 3. Categorie de greutate la box pentru juniorii între 42 și 45 kg. [Cf. fr. minime, lat. minimus]. erată

MINIM s.n. Limită inferioară în ceea ce privește cantitatea, calitatea etc. [Pl. -uri, var. minimum s.n. / < fr., lat. minimum].

MINIM, -Ă I. adj. cel mai mic (ca dimensiuni, durată, intensitate, valoare); foarte mic; minimal. II. s. f. 1. valoarea cea mai mică, într-un interval, a unei variabile sau funcții. ◊ centru de joasă presiune atmosferică. 2. categorie de greutate la box pentru juniorii între 42 și 45 kg. III. s. n. minimum (2). ♦ ~ de trai = venitul necesar pentru satisfacerea nevoilor elementare de consum ale unei persoane sau familii. (< fr. minime, lat. minimus)

MINIM² ~uri n. Valoare inferioară a unei mărimi variabile; limită inferioară; minimum. /Din minimum^[1]

MINIM¹ ~ă (~i, ~e) Care este foarte mic (din punct de vedere al duratei, al intensității, al valorii etc.); extrem de mic; infim; infinitezimal. /<lat. minimus, fr. minime

minim a. foarte mic: sumă minimă. ║ n. 1. cea mai mică dintre cantitățile de aceeaș natură; 2. cel mai mic posibil: a aplica minimul pedepsei.

*mínim, -ă adj. (lat. minimus, superlativu d. parvus, mic. V. minor). Foarte mic, cel maĭ mic: o sumă minimă, cantitatea minimă e de un litru pe oră. S. n., pl. e. Cel maĭ jos grad, cea maĭ mică intensitate, extensiune saŭ cantitate considerată ca limită: minimu ĭuțeliĭ, pedepseĭ, prețuluĭ. Ca adv. se întrebuințează latinu minimum [n. d. minimus], cel puțin: o temperatură de minimum 8 grade deasupra luĭ zero, o pedeapsă de minimum zece anĭ. Se zice și ca s. n. fără pl. un maximum de pedeapsă. – Și minimal (germ. minimal). V. maxim.

meni [At: COD. VOR. 6/1 / V: (îrg) mini / Pzi: ~nesc / E: slv мѣнити] 1 vt (Înv) A rosti, a pomeni numele cuiva Si: a invoca. 2 vt (Înv) A chema în ajutor. 3 vt A considera că... 4 vt (Înv; ccd) A lua în considerare. 5 vr A-și închina viața cuiva, în semn de respect sau de evlavie Si: a se consacra, a se dedica. 6 vt A prevesti, mai ales ceva rău Vz amenința, cobi. 7-8 vi (Îe) A ~ a bine (sau a rău, rar a rele) A prezice lucruri (favorabile sau) nefavorabile. 9 vt (Spc) A prevesti soarta cuiva dintr-o anumită aranjare a cărților de joc, a bobilor etc. Si: a ghici. 10-11 vtrp A (se) hotărî de mai înainte ceva despre cineva. 12-13 vtrp A (se) predestina cuiva. 14 vt (Ccd) A exprima o dorință în favoarea cuiva, a face o urare. 15 vt (înv; c. i. bobii sau cărțile de joc) A aranja într-un anumit fel și a descânta pentru ghicit. 16 vt (În superstiții) A determina soarta cuiva sau a ceva prin farmece, descântece etc. Si: a descânta, a vrăji. 17 vt (C. i. un descântec) A spune.

mini³ v vz meni

MENI, menesc, vb. IV. 1. Tranz. A destina. Ce voivod Ai menit Moldovei?... – Cînd totul va fi gata, fii pe pace, ți-l voi spune. DAVILA, V. V. 180. ◊ Intranz. Va crește tot ce-n lume este menit să crească. EMINESCU, O. I 61. 2. Tranz. (În superstiții) A predestina, a ursi, a soroci, a hărăzi. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel I-a fost menit. COȘBUC, P. I 54. De ce sînt eu în lume, cînd tu ai fost menită să fii? EMINESCU, N. 73. ◊ Intranz. De las’, omule, nu mai meni... ai încă să depeni. CONTEMPORANUL, VI_I 493. M-am născut în zilele babei, pe cînd cutremurul cel mare; de aceea poate am fost menit a duce o viață atît de furtunoasă. ALECSANDRI, T. I 369. ♦ A prezice. Se săturase de atîta burlăcie, și cînd colea, ia uite ce-i menește sluțenia de babă. ȘEZ. VI 110. ◊ Expr. A meni a bine (sau a rău) = a prezice cuiva bine sau rău. Ia nu mai meni a rău, jupîneșică-hăi. CREANGĂ, P. 124. Și ce zic cărțile? – Menesc a bine. ALECSANDRI, T. I 175. 3. Tranz. (În superstiții) A descînta, a vrăji, a fermeca. Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor. SADOVEANU, B. 51. Alții mai fricoși își stupeau în sîn menind-o [pe pasărea măiastră] ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. CREANGĂ, P. 233. Ea surîse, luă un joc de cărți și le meni. EMINESCU, N. 117. ♦ Fig. A blestema, a înjura. Pînă-l mai menim noi pe popă, pînă-l mai boscorodim, pînă una alta, amurgește bine. CREANGĂ, A. 43. 4. Intranz. (învechit) A ura, a dori, a pofti. O mie! zice unul menind cu veselie. – Noroc și roadă bună! adaoge un alt. ALECSANDRI, P. III 43.

MINIMUM s. n. v. minim¹.

A MENI ~esc tranz. 1) (desfășurarea unor evenimente) A stabili din timp; a hotărî dinainte; a destina. 2) (mai ales ceva rău) A dori să se întâmple (cuiva) în viitor. 3) (în superstiții și în creația folclorică) A hotărî dinainte, prestabilind desfășurarea lor; a predestina; a hărăzi; a sorti; a ursi; a soroci. /<sl. mĕniti

menì v. 1. a prevesti viitorul (bun sau rău): în ceasul nașterii ursitoarele menesc copilului soarta vieții sale; 2. a (pre)destina: astfel l’a menit soarta și cerul așa a vrut NENGR.; 3. a ura: o mie! zice unul, menind cu veselie AL. [Gr. bizantin MENO, a anunța, a notifica, a declara: românește cu sensul înnobilit].

menésc v. tr. (vsl. mĭnĭeti, mĭeniti, a socoti, a crede. V. po-menesc). Ursesc, destinez, predestinez: soarta l-a menit să fie marinar, era menit morțiĭ. Urez, doresc, prezic: ĭ-a menit fericire. Vechĭ. Socotesc (consider) ca saŭ în: a meni în greșeli. A meni cărțile (de joc) saŭ bobiĭ, a-ĭ așeza p. ghicit și a te gîndi la ceĭa ce vreĭ să se prezică. A meni a ceva, a prezice pin semne, a face, a trage a, a cobi: motanu menește a frig (că s’a culcat după sobă), acest copil menește a răŭ (că tot plînge), a hoț, a calic, a soldat (că se joacă de-a soldațiĭ), a om mare. – La Con. 273: Cine le minește ziŭa în care se înturlucă?

minésc, V. menesc.

minim² adv. (~ invaziv)

minim³ (valoarea cea mai mică) s. n., pl. minimuri (un minim istoric)

minim¹ adj. m., pl. minimi; f. minimă, pl. minime

minim¹ adj. m., pl. minimi; f. minimă, pl. minime

minim² s. n., pl. minimuri

minim adj. m., pl. minimi; f. sg. minimă, pl. minime

minim s. n., pl. minimuri

minim (subst.)

minim, minimul a.

meni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. menesc, 3 sg. menește, imperf. 1 meneam; conj. prez. 1 sg. să menesc, 3 să menească

meni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. menesc, imperf. 3 sg. menea; conj. prez. 3 să menească

meni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. menesc, imperf. 3 sg. menea; conj. prez. 3 sg. și pl. menească

meni (menesc, menit), vb. – 1. A proroci, a dori. – 2. A fermeca, a vrăji. – 3. A destina, a predestina. – 4. A deochea, a aduce nenoroc prin fapte de magie. – 5. A amenința, a gesticula. Sl. mĕniti „a aminti, a zice”, mai curînd decît sl. mineti „a gîndi” (Tiktin). Der. din gr. μηνύω „a anunța” (Cihac, II, 675) este improbabilă.

MINIM adj., adv. 1. adj. minimal. (Sortiment ~.) 2. adv. v. strict.

MINIM s. v. minimum.

MINIM adj. 1. minimal. (Sortiment ~.) 2. strict. (Sortiment ~ necesar.)

MINIM s. minimum.

MENI vb. 1. v. hărăzi. 2. v. predestina. 3. v. destina. 4. v. vrăji.

MENI vb. v. consacra, dărui, dedica, destina, devota, hărăzi, invoca, închina, prevesti, prezice, profetiza, profeți, proroci, vesti.

meni vb. v. CONSACRA. DĂRUI. DEDICA. DESTINA. DEVOTA. HĂRĂZI. INVOCA. ÎNCHINA. PREVESTI. PREZICE. PROFETIZA. PROFEȚI. PROROCI. VESTI.

MENI vb. 1. a da, a destina, a hărăzi, a hotărî, a orîndui, a predestina, a rîndui, a sorti, a ursi, (rar) a predetermina, a preursi, (pop.) a noroci, a scrie, a soroci, (înv.) a tocmi, (fig.) a rezerva. (Ce le-a ~ soarta?) 2. a destina, a face, a hărăzi, a predestina, a sorti, a ursi. (Sînt ~ să fie fericiți.) 3. a destina, a hărăzi, a supune. (Pădurea aceasta este ~ tăierii.) 4. a descînta, a face, a fermeca, a ursi, a vrăji, (pop.) a solomoni, (reg.) a boboni, a bosconi, a boscorodi, a rîvni, (prin Transilv.) a pohibi. (Îi ~ cu ulcica.)

Minim ≠ maxim

MINIM¹ s.n. (rar) Minimum (2). Te asigur că vei fi divorțat în minimul de timp admisibil REBREANU, R. I, 251. Există aproape pentru fiecare învățător sau profesor o perioadă de acomodare, de acumulare, a acelui minim de experiență pe. care îl cere munca de educator. GÎ, 1 962, nr. 652, 1/5. ◊ Minim de trai = cantitate de bunuri strict necesare întreținerii vieții unei persoane sau a unei familii. V. nivel de trai. În majoritatea țărilor capitaliste din Europa nu eșțe atins nici măcar acel minim de trai considerat drept necesar din punctul de vedere al statisticii oficiale. SCÎNTEIA, 1 954, nr. 2 872. - De la minimum, prin apropiere de minim².

MÍNIM², -Ă adj., s. f. 1. Adj. (În opoziție cu m a x i m²) Care are cea mai mică dimensiune, durată, intensitate etc.; foarte mic, minimal. Cf. ARISTIA, PLUT. Perfectul ne trimite la acțiuni care, tocmai din cauză că aparțin unui moment anterior, prezentului, sînt simțite ca avînd o durată minimă. IORDAN, STIL. 145. Efortul intelectual devine minim. RALEA, O. 144, cf. LI I, 71. ◊ (Pleonastic) N-am curagiul să vă ostenesc a ceti asemene porecle, din care am luat numai o foarte minimă parte. NEGRUZZI, S. I, 101. 2. S. f. S p e c. Cea mai mică valoare pe care o poate avea, într-un anumit interval, o funcție sau o cantitațe variabilă. Mimima [curbei vitezei de sedimentare] e între 23-25 ani. PARHON, B. 42. Folosim. . . termometre speciale, numite de maximă și de minimă. CIȘMAN, FIZ. I. 365. ♦ (Meteor.) Centru de joasă presiune atmosferică. - Pl,: minimi, -e. – Din lat. minimus, fr. minime.

MENÍ vb. IV. 1. Tranz. (Învechit) A rosti, a pomeni numele cuiva, a invoca ; a chema (în ajutor), a face apel (la cineva). Începură urii. . . a meni (a chema N. TEST. 1648, a n u m i BIBLIA 1 688) spre ceia ce avea duhure hicleane numele Domnului. COD. VOR. 6/1. Într-aleanu grăindu iudeiloru, nevoe-mi fu a men[i] (a – m i l u o a N. TEST. 1648, a c h e m a BIBLIA 1688) chiesariu. ib. 102/10. Numele tău menim (n e-a m a d u s a m i n t e). PSALT. 324, cf. CORESI, PS. 427/8. ♦ A numi, a califica, a considera (că...). După aceaia și sus și jos intoarce-se galileanii și iudeii, și proroc meniia a fi Hristos. CORESI, EV. 198. Iubirea argintului. . . e rădăcina a tuturor realelor, și a doua slujire de idoli meneaște-o că face oamenii spre avuție să nădăjduiască. id. ib. 216. Iară cînd cătră soțu-ș fu nemilostiv, atunce și hitlean zise-i și-l și meni. id. ib. 285. ◊ R e f l. p a s. De e vreun frate de se meneaște sau. . . camatnic sau slujitoriu de idoli... cu aceia să nu mîncați depreună. id. ib. 427. ◊ R e f l. De multe ori și den omeniia meneaște-șu sine Domnul, id. ib. 461. ♦ (Construit cu dativul) A lua în considerare, a socoti. Ferice bărbat ce lui nu-i meni (nu-i socoti C, nu-i socotește C², nu va socoti D, nu-i schimbă H) Domnul păcatul. PSALT. 54. 2. Refl. (Învechit) A-și închina viața cuiva (în semn de respect sau de evlavie) ; a se dedica, a se consacra. Avraam crezu Domnului și se meni lui. PALIA (1581), 57/3, cf. CORESI, PS. 298/10. 3. Tranz. (Învechit) A prevesti (mai ales ceva rău). V. a m e n i n ț a, c o b i. Tot într-acela an lăcustele neaudzite vacurilor, carea toate semnele, în loc bătrînii și astronomii, în țara leșească, a mare răutăți că sînt acestor țări meniia. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/4, cf. ASACHI, S. L. II, 18. Relele năravuri menesc sfîrșitul lumei. NEGRUZZI, S. II, 234. Menesc că vasul și-oamenii vei pierde. MURNU, O. 205. ◊ A b s o l. Da las', omule, nu mai meni, . . . te-i îndrepta. CONTEMPORANUL, VI, 493. ◊ E x p r. (I n t r a n z.) A meni a bine (sau a rău, rar a rele) = a prezice lucruri favorabile (sau nefavorabile). Și' ce zic cărțile? – Menesc a bine. ALECSANDRI, T. 477. Ia nu mai meni a rău, jupîneșică-hăi. CREANGĂ, P. 124. Glasul său menește totdeauna a bine. MARIAN, O. I, 20. Răul plăcutu-ți-a pururi și pururi menit-ai a rele. MURNU, I. 6. ♦ S p e c. A prevesti soarta cuiva dintr-o anumită aranjare a cărților de joc, a bobilor etc. ; a ghici. Se săturase de atîta burlăcie, și, cînd colea, ia uite ce-i menește sluțenia de babă. ȘEZ. VI, 110. 4. T r a n z. (Astăzi mai ales la forma pasivă) A hotărî de mai înainte ; a decide, a dispune ; a destina, a orîndui. Meniia hrană și desfătare a hrăni și a îmbrăca lipsiții. DOSOFTEI, V. S. septembrie, 61^r/1. Începu a chiema pre toți feciorii săi pre rînd. . . arătîndu-le lucrurile, carele menia ca să se facă (a. 1760). GCR II, 70/10. Principesa Elisabeta, menită de soție lui Bogdan Vv., era fiica arhiducesei de Austria. ASACHI, S. L. II, 85. Monăstirile clădite mai toate în formă de cetățui. . . erau menite a găzdui în sînul lor pe cei ce căutau adăpost. ODOBESCU, S. II, 41. Moașa, luînd banii cei de argint s-au pus mai înainte în scăldâtoare și cari sînt de regulă meniți pentru dînsa, îi strînge, scăldătoarea o scoate și o aruncă afară. MARIAN NA. 97. De patruzeci de ani purta cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I, 231. Dar ce voivod Ai menit Moldovei? DAVILA, V. V. 180. ◊ R e f l. p a s. Colacu nu-i a cui se menește, îi a cui îl mănîncă. ZANNE, P. III, 532. ♦ (Construit cu dativul) A exprima în favoarea cuiva, a face o urare. Au venit soli. . . menind de bine lui Albrecht stăpînie. URECHE, LET. I, 134/37. Maica Evlampia scuipă ușor spre copil, cu uimire, și-i meni în gîndul ei să-l vadă mitropolit. SADOVEANU, P. M. 285. ◊ A b s o l. „O mie !” zice unul menind cu veselie. SALECSANDRI, P. III, 43. ♦ (Subiectul gramatical sau logic, exprimat sau subînțeles, indică de obicei o forță supranaturală) A predestina, a sorti, a ursi, a hărăzi. Electro. . . în chinuri să trăiești ți-i menit. BELDIMAN, O. 38/13. Moldovei sînta pronie fericire a menit. ASACHI, S. L. I, 29. Bine, zice prietenul mieu, că sînt oameni meniți, a fi, cît vor trăi, înșelați de femei, NEGRUZZI S. I., 66, cf. II, 13. M-am născut in zilele babei, pe cînd cutremurul cel mare; de aceea poate am fost menit a duce o viață atît de furtunoasă. ALECSANDRI, T. I, 112. Ce simțire poate fi menită a ieși din marginea firească a simplului grai? MAIORESCU, CR. II, 108. De ce sunt eu în lume cînd tu ai fost menită să fii? EMINESCU, N. 73. Va crește tot ce-n lume este menit să crească. id. O. I, 61. Să vă trăiască flăcăul, să vă bucurați ani îndelungați de succesele la care este menit. CARAGIALE, O VII, 213. Dumnezeu a menit roza ca să fie albă. MACEDONSKI, O. IV, 8. De mai nainte ursita v-a menit. I. NEGRUZZI, S. II, 150. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel i-a fost menit. COȘBUC, P. I, 54, cf. OLLĂNESCU, H. O, 163, CANDREA, F. 178. Tu, mîna mi-ai întins-o de departe. Meniți sîntem să mergem împreună ! CERNA, P. 50. Cum nu i-ar fi fost neplăcută întîlnirea de acum, cind fusese menit să fie tocmai el, cel dintîi om care să-i iasă în cale, și să-i spuie o vorbă? POPA, V. 82. Că de domnul sînt menită Ca să fiu a ta ursită! ALEXANDRI P. P. 165. Sus pre cer s-au arătat Stea comată strălucită P-el menind de împărat. TEODORESCU P. P. 21. ◊ R e f l. p a s. Dintr-acest fecior al său, Iuda, să menisă ca să răsară vlăstariul dreptății (a. 1760). GCR II, 70/24. ♦ (Complementul indică bobii sau cărțile de joc) A potrivi, a aranja (într-un anumit fel) și a descînta pentru ghicit. Stăi să le menesc [cărțile]. ALECSANDRI, T. 946. Luă un joc de cărți și le meni. EMINESCU, N. 117. Axinia ia cărțile. . ., le apropie de gură și le menește. I. NEGRUZZI, S. IV, 508. Coana Elencu. . . dădea cu cărțile, după ce le menea oftînd tărișor. BRĂESCU, A. 28. Potrivi sita de păr în poală și meni bobii, mîngîindu-i cu palma dreaptă și despărțindu-i în două. SADOVEANU, O. X, 220. Dădu Vitoriei dama de cupă ca s-o menească încet deasupra buzelor. id. ib. 537. ◊ R e f l. p a s. Înainte de a se trage bobii, ei se menesc. ȘEZ. III, 126. ♦ (În credințele mistice) A determina soarta (cuiva sau a ceva) prin farmece, descîntece etc. ; a descînta, a vrăji. V. b l e s t e m a. Alții mai fricoși, își stupeau în sîn, menind-o ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. CREANGĂ, P. 233. Îl menesc să fie ferit în viața lui, sărăcuțul, de ce pătimim noi. SADOVEANU, N. F. 67, cf. CANDREA, F. 341.Dacă ești tu bun viteaz... Și-n grădină fă-ți fîntînă Și-o minește apă bună. ȘEZ. I, 48. ◊ (Glumeț) Și pînă-l mai menim noi pe popă, pînă-l mai boscorodim, pînă una alta, amurgește bine. CREANGĂ, A. 43. ♦ (Cu complementul „descîntec”) A spune, a rosti. Dacă. . . menești în gînd un descîntec, – atunci nu se-ntîmplă niciodată să vii la baltă fără a te întoarce cu dobîndă mare. SADOVEANU, O. IX, 30. - Prez. ind.: menesc. – Și: (învechit și regional) mini vb. IV. – Din v. sl. мѣнити.

MINÍ vb. IV v. meni.