odă (< gr. ᾠδή [odé], „poem liric”, „cântare”) 1. În antichitatea clasică, gen (1, 2) al liricii poetice și, în general, orice vers cântat (la Alkaios, Sapho, Anacreon, Horațiu). Prima o. pythică a lui Pindar este una din melodiile gr. păstrate (fragmentar) prin notație (v. greacă, muzică). 2. În muzica biz., unul din cele două grupuri ale canolului (2) de la utrenie*; fiecare grup, alcătuit din 4, 6, 8, 10 sau 12 strofe (tropare*), începe cu irmosul* sau catavasia* – strofe model ale celorlalte strofe. Sin. cântare; cântândă; peasnă. 3. Gen al muzicii corale, creat de umaniști în scop didactic. Concepută armonic, la patru voci, notă* contra notă și urmărind redarea exactă a metrului (3) horațian (dar și a metrului versurilor altor poeți antici), o. a fost inițiată în Germania de Konrad Celtes și a fost cultivată de Senfl, B. Ducis, P. Hofhaymer, M. Agricola, Goudimel, Tritonius (Glareanus). Pătrunderea o. în diferitele colecții i-a asigurat răspândirea și o anumită durabilitate în timp. O astfel de colecție este și cea intitulată Odae cum harmoniis, alcătuită de către reformatorul transilvănean Honterus (cuprinzând, probabil, și unele compoziții ale acestuia). ♦ O. create aprov. în aceeași perioadă în Italia (da Rore, Lassus) se bazează pe o ritmică ce reprezintă un compromis între metrica versului și accentul cuvântului. 4. Începând din sec. 17, compoziție de tipul cantatei* cu caracter festiv, solemn, omagial, fără legături evidente cu o. (3). Linia acestui tip de compoziție se profilează în Anglia (Purcell, Blow, Haendel), se regăsește în finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven și se continuă prin romantism*, până în zilele noastre. ♦ Școala berlineză de la mijlocul sec. 18 (compozitori: Marpurg, Ph. E. Bach, Kirnberger, J. Fr. Agricola) a desemnat prin o. liedul* strofic; titlul a fost atribuit de Schubert unora dintre liedurile sale („An Chloe”, „Odă saphică”).

*absólv, a -á v. tr. (lat. absólvere, – solútum, fr. ab-soudre. V. di-solv). Ĭert: absolv păcatele. Termin studiile: absolv o școală. – Se zice și a absolvi, dar numai absolvă, să absolve, adică după conj. I.

păsăresc a. 1. ce ține de păsări: neamul păsăresc; limbă păsărească: a) graiul păsărilor maestre; b) un fel de graiu școlăresc ce constă în sufixarea unuia sau mai multor sonuri la fiecare silabă a vorbei: ex. măpă dupuc lapa școpoalăpă (= mă duc la școală); 2. se zice de o varietate de struguri numiți și pădureți. ║ păsărește adv. 1. ca o pasăre: fuge păsărește; 2. în limba păsărească, neinteligibil: a vorbi păsărește.

ordinar, ~ă [At: CALENDARIU (1794), 31/25 / V: (iuz) ~ner / Pl: ~i, ~e / E: fr ordinaire, lat ordinarius, -a, -um, ger ordinär] 1 a Obișnuit. 2 a Normal. 3 a De rând Si: simplu. 4 a (Îoc ~ extraordinară; îs) Sesiune ~ă Sesiune convocată conform regulamentului de funcționare. 5 a (Îs) Fracție ~ă Raport a două numere întregi. 6 a (Iuz; îoc extraordinar sau particular, îs) Elev ~ Elev care urma cursurile de zi ale unei școli. 7 a (Înv; îlav) De ~ (sau de ~ră) De obicei. 8 sn (Mil; înv; îe) A trece (sau a înscrie) la ~ (ceva sau pe cineva) A înscrie în registrul de evidență a soldei și a rației alimentare. 9 a De calitate inferioară Si: prost, slab. 10 a Vulgar. 11 a Josnic.

ba adv. 1 (fam.) În nici un caz, nicidecum. ♢ (negînd fraza întreagă) Ți-e sete? – Ba! ♢ (în interog.; urmînd după un vb. afirm., pune în fața celui chestionat o alternativă) Mănînci ori ba? – Ba! ♢ (arată că ceva poate fi și altfel decît s-a spus înainte) E lung pămîntul, ba e lat (COȘB.). ♢ Expr. Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba!, nici ba! = nici nu poate fi vorba! nici pomeneală! A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală (CR.). A zice ba = a) a se opune, a se împotrivi. Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede (EMIN.); b) a refuza. Nu accept să zici ba. (A nu zice sau a nu spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța (într-o problemă), a nu spune nimic. Da sau ba? = răspunde clar! Ba una, ba alta = multe și de toate. La soare te poți uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba v. soare. Vodă da (sau vrea) (și sau iar, dar) Hîncu ba v. vodă. ♢ Nici vorbă!, nici pomeneală! Bătu o dată. Dar ca să răspunză cineva, ba (ISP.). 2 (exprimă opoz. față de ideea din prop. anterioară; de obicei cu reluarea vb.) Nu vreau să merg. – Ba vrei! ♢ (întărind pe „nu”) Mă duc la film. – Ba n-ai să te duci! ♢ (întărind pe „da” prin care se răspunde la o prop. interog.-neg. sau se rectifică ideea din prop. neg. anterioară) N-ai voie. – Ba da, am. N-ai bani? – Ba da, am. 3 (arată o gradație, de obicei întărind adv. sau loc. adv. „încă”, „chiar”, „unde mai pui că...” etc.) Mai mult, în plus, pe deasupra. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă (EMIN.). ♢ Loc.conj. Ba și (sau chiar) = a) chiar și; b) încă și. 4 (în corelație cu el însuși, avînd rol de conj. disj.) Sau... sau; cînd... cînd; acum... acum; aci... aci. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic (EMIN.). ♢ Expr. Ba e albă, ba e neagră (sau ba e laie, ba e bălaie) = a) nu știi ce să mai crezi; b) se contrazice singur. Ba ceea..., ba ceea... v. cela. (Ba) că(-i) teacă, (ba) că(-i) pungă v. teacă. Ba (că) (e) tunsă, ba (că) (e) rasă sau c-o fi tunsă, c-o fi rasă v. tuns. 5 Expr. (cu slăbirea ideii de opoz.) Ba bine că nu! = sigur că da! evident! se-nțelege! Ba că chiar! = (iron.) n-ai prea nimerit-o! Ba asta-i vorbă! = nicidecum! deloc! nici nu mă gîndesc! Ba că bine zici! = a) este o idee bună; b) ai dreptate! Ba (nu) zău sau nu zău v. zău. • /<bg., ucr. ба, pol., srb. ba.

*fiziocrát, -ă s. (d. vgr. phýsis, natură, și krátos, putere). Filosof din școala luĭ Quesnay († 1774), care zicea că numaĭ pămîntu produce avere.

SADE [sad], Donatien Alphonse François, marchiz de (1740-1814), scriitor francez. Persoană cu o biografie scandaloasă, a publicat numeroase romane, socotite imorale de către contemporani datorită descrierilor obsedante ale unor scene erotice și care au anticipat literatura psihanalitică, interesând sub aspectul psihopatologic și al umorului negru („Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei sau școala libertinajului”, „Justine sau nenorocirile virtuții”, „Filozofia în budoar”). Și-a scris opera în închisoare; a murit într-un ospiciu. Reconsiderat de suprarealiști, care au văzut în opera sa voința de a se emancipa de constrângerile și prejudecățile morale. Numele său e considerat a sta la originea cuvântului sadism.

doámnă f., pl. e (lat. dómina și domna, it. donna, fr. dame, pv. (dom)na, sp. duena, dona, pg. dona. V. domn). Soția domnitoruluĭ (regineĭ i se zice și astăzĭ în biserică doamnă și regină). Stăpînă (Poet.) Roma a fost doamna lumiĭ. Titlu de onoare dat cucoanelor și de elevele din școala primară profesoareĭ (Servitoriĭ zic stăpîneĭ cocoană. În Trans. doamnă). V. duducă.

PALMA, familie de pictori italieni din școala venețiană: 1. p. il Vecchio (Iácopo Negrétti sau Nigretti, zis ~) (c. 1480-1528). Reprezentant al școlii venețiene. A pictat, influențat de Giorgione și Tiziano, în spirit laic, compoziții religioase, mitologice și portrete, într-un colorit viu și nuanțat („Adam și Eva”, „Cele trei surori”, „Portret de femeie”). Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României. 2. P. il Giovane (Iácopo di Antonio, zis ~) (1544-1628), strănepotul lui P. (1). Elev al lui Tiziano. Prin dinamismul compoziției se apropie de Tintoretto („Veneția încoronată de Victorie”, „Luarea Constantinopolelui”, „Judecata universală”, toate în Palatul Dogilor din Veneția).

decadent a. 1. ce ține de decadență; 2. fig. cu stilul enigmatic, se zice de poeți din școala simbolistă.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

PETRECE, petrec, vb. III. I. (Cu sens temporal) Tranz. A-și ocupa timpul, a trăi. Cînd sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din locuri depărtate, noi moldovenii petrecem ca într-o clipă nopțile. SADOVEANU, N. P. 40. Cînd gîndesc că am să merg la București ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. Nu ți-i jele De tinerețele mele, Să le lași așa de grele? Că le trec Și le petrec Tot cu dor și cu năcaz Și cu lacrămi pe obraz! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A(-și) petrece noaptea (undeva) = a rămîne peste noapte, a mînea, a dormi undeva. Să-ți petreci noaptea asta în casa mea ca să te odihnești. CARAGIALE, O. III 63. Căruțele sosesc la tîrla sau La stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. A petrece (ceva) în minte (sau în amintire) = a depăna firul amintirilor, a-și aduce aminte, a-și aminti. Poetul petrece în amintirea sa aceste fapte și aceste icoane ale trecutului. SADOVEANU, E. 59. Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. ◊ Intranz. Nițu rămase în palatul unchiașului și petrecu acolo mai mulți ani. POPESCU, B. IV 40. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă Lasă a petrece Și cînturi nouă smulge tu din liră-mi. EMINESCU, O. I 120. 2. Intranz. A se bucura de viață, a se veseli, a se desfăta, a se distra. Și voi, iubiți prieteni, petreceți sau cîntați, Lăsați-mi însă mie odihna cea tăcută. MACEDONSKI, O. I 50. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiță, la noi Să petrecem amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. Toți mîncați, cu toții beți Și cu bine petreceți; Numai unul poftă n-are De beut și de mîncare. ALECSANDRI, P. P. 201. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ; popular) Hai să mincăm, să bem și să ne petrecem pînă în deseară. RETEGANUL, P. II 56. Căpitane! Mi se pare Că tu-ți cam petreci cu glume și-ai uitat de răzbunare. HASDEU, R. V. 68. ♦ Tranz. A distra, a amuza. Să spun minciuni ca să petrec mintea ta ușoară? EMINESCU, N. 113. 3. Refl. (Despre evenimente, acțiuni) A avea loc, a se întîmpla, a se desfășura. Istoria poporului nostru și dezvoltarea vieții noastre sociale nu s-au putut petrece în condiții normale. SADOVEANU, E. 21. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atitea întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea impresie a tinereții care rămîne pururea în sufletul omului. NEGRUZZI, S. I 68. ◊ (Despre idei, sentimente) E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu. GALACTION, O. I 58. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce.. poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară, Care-n tine se petrece. EMINESCU, O. I 159. ♦ Tranz. (Popular) A păți, a îndura, a suferi. La vămi cînd vei trece. Frică vei petrece. MARIAN, Î. 230. [Fata] au spus părinților toate cîte au petrecut ea... și cum numai, ca prin urechea acului, au scăpat ea de moarte. SBIERA, P. 280. 4. Refl. A se trece, a se consuma, a se sfîrși. După ce mîncările se petrecută și lăutarii își sfîrșiră cîntecele, își făcu loc, lîngă jarul care clipea rubiniu prin întuneric, moș Liță, vierul. SADOVEANU, O. V 40. Toate s-au petrecut, s-au schimbat și s-au înlocuit într-o primenire îndelungă, de la veac la veac, pînă la fața de astăzi a oamenilor și a locurilor. C. PETRESCU, R. DR. 48. ◊ (În unele construcții fixe) A se petrece din lumea noastră (sau din această lume) = a muri. De-atunci s-a și petrecut din lumea noastră domnița. SADOVEANU, O. VIII 54. ♦ Tranz. A folosi, a consuma, a cheltui. Slava domnului, nu caut avere, zile de-aș avea s-o petrec pe care o am. CONTEMPORANUL, VI_II 14. 5. Tranz. (Popular) A desface, a vinde (mărfuri, produse). Țăranii stau binișor de pe urma vinului pe care-l petrec în județele Argeș și Muscel. DELAVRANCEA, la TDRG. II. Tranz. (Cu sens spațial) 1. A însoți pînă într-un loc, a întovărăși o bucată de drum; a conduce. Cucoana Sanda petrecu pe domnul Niță pînă la poartă și se uită pe urma lui, pînă ce nu-l mai văzu. ARDELEANU, D. 72. Dacă Gheorghe pleacă, am venit și eu să-l petrec. BUJOR, S. 66. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor, De-acum smochini, din mîna lor, Ei n-or avea cui da! COȘBUC, P. I 111. ◊ (Poetic) Un car cu fîn... își duce parfumata lui povară, Și-n cale-i luna plină îl petrece. CAZIMIR, L. U. 18. Se duc, și-n drum pe unde trec, cu plîns izvoarele-i petrec. NECULUȚĂ, Ț. D. 135. Trăind în cercul vostru strîmt Norocul vă petrece. Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. ◊ Expr. A petrece (pe cineva sau ceva) cu ochii (rar cu ochiul) sau cu privirea = a urmări, a însoți (pe cineva sau ceva) cu privirea. Ca într-o înfiorare, Tudor ii petrecu pe toți cu privirea-i scăpărătoare. SADOVEANU, O. VII 160. Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Cîntă păsărica-n iarbă, Trece badea, nu mă-ntreabă Pare că nu i-am fost dragă; Da eu încă nu-l întreb, Numai cu ochii-l petrec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 165. 2. (Astăzi rar) A străbate, a parcurge. Astfel robit de-aceeași jale. Petrec mereu același drum... în taina farmecelor sale E-un «nu știu ce ș-un «nu știu cum». EMINESCU, O. I 208. ◊ Intranz. Printr-această baltă curge girla Rinul, ce izvorăște din munții Alpi ai Elveții și petrecind prin baltă și ieșind face hotarul Elveții de cătră Baden. GOLESCU, Î. 161. ♦ A face, a îndeplini, a efectua o serie de operații succesive. Doctorul era încîntat de statura lui Ion, dar ceialalți membri ai comisiunii au făcut pe doctor să petreacă toate formalitățile, CONTEMPORANUL, III 778. ♦ A colinda, a vizita, a cerceta. Cîte crîșme treci, Toate le petreci. BIBICESCU, P. P. 218. Și mă sui pe plai la munte, Unde-s oile mai multe, Merg la stîne, le petrec Și de-acolo încă plec. ALECSANDRI, P. P. 314. ♦ Refl. A se perinda. Poate ați aflat că și alte oștiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciolanele pe cîmpuri. C. PETRESCU, A. 20. Pe drumul mare, Trec Și se petrec Stoluri de voinici Pe cai povîrnici. TEODORESCU, P. P. 91. 3. (Popular) A căra, a duce, a transporta (ceva) dintr-un loc în altul; a strămuta. În două luni, mîinile femeii lui Vasile Mucenica și spinarea voluntarului Gheorghe Dima au petrecut dintr-un loc intr-altul maluri întregi de pămînt... să întărească zăgazul. GALAN, Z. R. 43. Expr. A petrece (ceva) din mînă în mînă = a trece (ceva) de la unul la altul, pe rînd, pe la fiecare. Ca să mai uite de aste valuri Lumești, petrec din mînă-n mînă cîte-un ulcior de rachiu. ȘEZ. IV 17. 4. A trece sau a face să treacă prin..., între..., pe după. Își petrecuse pe după gît hățurile. DUMITRIU, N. 145. Își petrecu degetele... pe sub șfichiurile albe ale musteților. MIRONESCU, S. A. 31. A petrecut cîte o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Refl. pas. La capăt are un cui... care se petrece prin cerbicea jugului. PAMFILE, A. R. 44. ♦ (Popular) A înfige, a împlînta străpungînd. Paloșul... Printr-însul îl petrecea, Jos la pămînt îl trîntea Și-ntre morți îl trămitea. TEODORESCU, P. P. 632. ◊ (Subiectul este lucrul care străpunge) Plumbul intrînd... a frînt o coastă și, petrecînd inima, a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ♦ A cerne. Fata, după ce a petrecut făina printr-o sită, o petrece din nou prin a doua ș-apoi prin a treia. SEVASTOS, N. 77.

MATINEU ~e n. 1) Spectacol care are loc în timpul primei jumătăți a zilei. 2) Festivitate organizată la grădiniță sau la școală (în prima jumătate a zilei). /<fr. matinée

LECONTE DE LISLE [ləkõt də lil] (Charles Marie René LECONTE, ZIS ~) (1818-1894), poet francez. Considerat șeful școlii parnasiene. Versurile sale, voit impersonale și de o perfecțiune sculpturală, evocă, într-o viziune solemnă, marcată de cultul pentru Antichitate, istoria umanității („Poeme antice”, „Poeme barbare”, „Poeme tragice”). Traduceri din clasicii greci. Scrieri istorice („Istoria Evului Mediu”).

MASACCIO, Tommàso di sèr Giovanni di Móne Cassai, zis ~ (1401-1428), pictor italian. Reprezentant al școlii florentine. Continuator al lui Giotto. Viziune dramatică, personaje puternic individualizate. Prin figurarea adâncimii spațiului, prin reliefarea volumelor și prin expresivitatea figurilor a contribuit la cristalizarea mijloacelor de expresie ale picturii Renașterii italiene (frescele din capela Brancacci a bisericii Santa Maria del Carmine din Florența – „Adam și Eva alungați din paradisul terestru”), care au stat la baza dezvoltării ulterioare a întregii picturi europene.

*profesór m. (lat. proféssor, -óris, d. profitéri, a declara [a vorbi] în public. V. confesor, faĭmă, fatal, feeric, profet). Acela care predă o știință saŭ o artă: profesor de chimie, muzică, dans. Fem. profesoară, pl. e. (Cp. cu învățătoare). – Oficial profesor se zice numaĭ celor universitarĭ și secundarĭ care predaŭ o știință. Celor care predaŭ o artă orĭ o dexteritate li se zice maeștri la școale secundare orĭ primare, și profesorĭ numaĭ la conservator și școală specială de pictură orĭ sculptură. Celor de la școala primară urbană li se zice institutorĭ, celor de la școale primare rurale învățătorĭ. Lumea le zice tuturor profesorĭ. – Și profésor (după germ. și rus.). V. belfer.

CERE, cer, vb. III. Tranz. 1. A stărui pe lîngă cineva pentru a obține ceva, a se adresa cuiva pentru a-i convinge să-ți îndeplinească o dorință, o rugăminte. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii. ISPIRESCU, L. 23. Ba pune-ți pofta-n cui, măi babă. Cînd ți-am cerut ouă, știi ce mi-ai răspuns? Bate acum și tu găina, să-ți aducă galbeni. CREANGĂ, P. 69. Îndată i se aduc cele cerute. CREANGĂ, P. 310. Mi-ai zis: Aștept din parte-ți, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer... Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic pe Arald. EMINESCU, O. I 91. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau paharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr.A cere voie să... = a stărui (pe lîngă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obține permisiunea să... Cerură voie să rămîie a-l întovărăși. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Absol. Cine cere nu piere (dar nici nume bun n-are). ◊ Refl. Fiul cel mai mic... se ceru și el de la tată-său ca să-l lase să pîndească și el. ISPIRESCU, L. 73. Aice s-au cerut ei ca să-i primească peste noapte și i-au primit bucuros. SBIERA, P. 113. ◊ (Propoziția secundară finală se subînțelege) M-aș cere, taică, la școală. Mă îndemnară domnul învățător; zice că sînt fir de grîu în mărăciniș. Dacă învăț, e ca și cum m-ar săpa și m-ar plivi. SADOVEANU, M. C. 10. 2. (Cu privire la o fată sau, fig., la mîna ei) A face propuneri de căsătorie, a peți. Iară cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă podul... aceluia pe loc îi și taie capul. CREANGĂ, P. 78. Și-au plăcut unul altuia. Și Ipate, nemaiavînd răbdare, se și duce la tată-său și la mă-sa, de-o cere [pe fată]. CREANGĂ, P. 16S. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I 107. Deseară vin la voi... Să te cer de la ai tăi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 3. (Cu sensul reieșind din determinări) A cerși. Cere de pomană la colțul străzii. ▭ Am pățit și noi ca un cerșitor care ședea pe comoară și cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. ◊ Absol. De-am avut, de n-am avut, Eu la altul n-am cerut. ȘEZ. IV 219. 4. A pretinde (ceva) în baza unui drept, a revendica. Eu mă tocmesc pe trei ani odată... -Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? – Ce să-ți cer? Ia, să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. Nu trebuie să cerem de la vînători o aprețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbinzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. A cere satisfacție = a pretinde satisfacție morală în urma unei jigniri sau insulte. A cere socoteală sau (învechit) seamă (cuiva sau de la cineva) = a trage la răspundere (pe cineva). Să cerem socoteală nătîngilor care nu ne-au dus pe drumul pe care trebuia. PAS, Z. IV 248. Lumea are drept a-i cere această seamă. BĂLCESCU, O. II 11. A cere pace v. pace. A cere cuvîntul v. cuvînt. ◊ A pretinde. Cît ceri pe un kilogram de unt? 5. A impune; a face să fie necesar. Frosa uitase să-i dea guler curat și aceasta cerea timp. BASSARABESCU, V. 45. Cum! așa degrabă ne lași?... – Slujba o cere. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Refl. pas. Pentru această lucrare se cere o atenție deosebită. ◊ Expr.Mi se cere să... = mi se impune să..., sînt obligat să... ◊ A arăta, a indica o datorie, o sarcină etc. Pornind de la faptul că teoria marxist-leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză în acțiune, partidul cere comuniștilor să înțeleagă caracterul creator al marxism- leninismului, să-și însușească nu formulări și citate răzlețe, ci adevărata esență a învățăturii atotbiruitoare a lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, învățătură care transformă lumea. 50 ANI EXIST. P.C.U.S. 44. 6. A dori, a pofti, a voi. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. De se-ntîlnește drag cu drag Cum inima ta cere, Dispar și ceruri și pămînt Și pieptul tău se bate, Și totu-atîrnă de-un cuvînt Șoptit pe jumătate. EMINESCU, O. I 189. Zi și noapte, cu durere, Duios sufletu-mi te cere. ALECSANDRI, P. I 85. ◊ Refl. Umblă parcă amintindu-și vreun cîntec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată. EMINESCU, O. I 158. Mă cunosc vinovată Că m-am cerut măritată. SEVASTOS, C. 227. ◊ Refl. pas. A fi căutat, a avea căutare, a fi solicitat. Această carte se cere mult. – Prez. ind. pers. 2 sg. și: (regional) cei (CREANGĂ, A. 56).

CÎRCĂ s. f. (Numai în loc. adv., în legătură cu verbele «a lua», «a duce», «a ridica» etc.) În cîrcă = în spate, în spinare. În fiecare dimineață, tata l-a luat pe frate-meu în cîrcă, l-a dus la școală. STANCU, D. 293. Ai fi zis că duce în cîrcă jumătate din globul pămîntesc... Așa de mare și de rotund era ghebul din spatele ei! HOGAȘ, M. N. 79. Ia-mi-l binișor în cîrcă și du-te de-l culcă. CARAGIALE, O. III 75. Apoi trupul înghițit, Plin de raite, otrăvit, El în cîrcă-l ridica. ALECSANDRI, P. P. 12. – Fig. Un mîrlan ați spus, domnule colonel? Dar mîrlanii aceștia sînt țara însăși... Mîrlanii aceștia duc în cîrcă greutățile.., birurile... războiul. CAMILAR, N. I 351.

POMENI, pomenesc, vb. IV. 1. Intranz. A aminti (în treacăt) de cineva sau de ceva, fără a insista; a aduce intenționat vorba despre cineva sau ceva, pentru a atrage atenția ascultătorului. Mie nu mi-a pomenit Mircea de nici un fel de ceartă sau de răceală între voi. DEMETRIUS, C. 8. Începu să-i pomenească despre recoltă. REBREANU, R. I 167. Nu știu încă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri și aci. ODOBESCU, S. III 23. ◊ (În construcții negative, complementul fiind subînțeles) La șezători s-a dus o singură dată, de cînd e fată mare, dar de atunci să nu-i mai pomenești. DELAVRANCEA, S. 10. Nu mai pomeni, curmă al patnde; nici voi să mai aud vorbind de acele ceasuri perdute. NEGRUZZI, S. I 74. ◊ Refl. impers. [Jivinele] au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. CREANGĂ, P. 21. ◊ Tranz. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta. SAHIA, N. 32. ♦ Refl. impers. A menționa lucruri a căror amintire se transmite (oral sau în scris) din generație în generație. A fost odată ce a fost că, de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni; au fost odată doi oameni. RETEGANUL, P. I 1. Se pomenește că Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă și ospătat cu îndestulare. CREANGĂ, A. 19. După vremuri, mulți veniră, începînd cu acel oaspe, Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Nici că se pomenește! (sau unde se pomenește?) = nici vorbă, da de unde?; nici pomeneală. M-am uitat la cumpăna fîntînii, crezînd că poate bate vîntul; da unde se pomenește! VLAHUȚĂ, la TDRG. Acum șasezeci de ani trecuți, unde se pomeneau școli ca a lui Baloș în Moldova? CREANGĂ, A. 19. 2. Tranz. A ține minte ceva, a-și aduce aminte. Verdeș-împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Noi frații tăi, potaie? O să-ți dăm o bătaie Care s-o pomenești. ALEXANDRESCU, M. 322. Vino, mîndră, să te joc! Să te joc, să fii jucată, Să mă pomenești vreodată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 361. ◊ Intranz. A pomeni că baba mea, cîte zilișoare a avea, de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. Foc și sînge am să las în urmă-mi pentru ca să pomenească veșnic de mine! ALECSANDRI, T. II 15. 3. Refl. A afla (deodată), a vedea că așa este și nu altfel. Te-ai pomenit în huzur și-n răsfăț de cum ai deschis ochii. VLAHUȚĂ, O. A. 502. A fost odată un băiat care s-a pomenit pe lume singur și fără părinți. POPESCU, B. II 84. ◊ Refl. pas. Odată se pomeneau altfel de boi pe aici. AGÎRBICEANU, S. P. 13. ◊ Intranz. Ascultă-mă pe mine, că... proastă oi fi, dar așa am pomenit de la biata mama. PREDA, Î. 164. ♦ Tranz. Moșneag albit de zile negre, Așa îl pomenise satul. GOGA, P. 23. ◊ Tranz. (Mai ales la perfectul compus și în formă interogativă sau negativă) A întîlni, a auzi. Unde ați mai pomenit voi dreptate de asta, măi creștini? REBREANU, R. II 89. Dinu era încasator în capitală, de-o îndemînare și de-o cinste cum... Săndulescu spunea că n-a mai pomenit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 80. Dar unde ai mai pomenit mata casă mai mare decît a conului Niculachi Roznovanu? GHICA, S. 152. ◊ Refl. impers. Am văzut lumina zilei într-un colț de țară sălbatic și muntos, unde nu cresc decît slabe cereale... și unde nu se pomenește de trandafirii de grădină. GALACTION, O. I 56. Fum pe coșul hagiului nu s-a pomenit. DELAVRANCEA, H. T. 14. A făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici cred că s-a mai pomeni una ca asta undeva. CREANGĂ, P. 102. 4. Tranz. (Mai ales la perfectul compus) A apuca să vezi ceva (important), a trăi un eveniment. Așa zăpadă n-am pomenit de cînd eram cu nasul în sînul mamei. DELAVRANCEA, la CADE. Am pomenit domnia lui Grigorie-vodă Ghica și pe-a frate-so Alexandru-vodă. GHICA, S. XVIII. 5. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» au de propoziții introduse prin conj. «că») A se vedea pe neașteptate în fața cuiva, a ceva ivit deodată, sau în fața unui fapt care provoacă surpriză sau uimire. În dimineața anului nou... mă pomenesc cu muierea asta a mea că mă ia deoparte... PREDA, Î. 101. Ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung. CREANGĂ, O. A. 34. Nu apucai bine să intru în cancelaria subprefecturii și mă pomenii cu un nou decret, care mă rînduia judecător la Turnul-Severinului. ALECSANDRI, T. I 371. ◊ Expr. Te pomenești că... = poate că...; se poate întîmpla să...; nu cumva... Te pomenești că scapă iarăși cine știe ce vorbe nesocotite. VORNIC, P. 10. Te pomenești că ești chiar feciorul domnului Miron Iuga...? REBREANU, R. I 15. ♦ A-și da deodată seama că a ajuns într-un loc sau într-o situație neașteptată. Se pomeni în curtea lui Lică Mătase, cu mîna pe clanța ușii. MIHALE, O. 283. Ne retrăgeam noaptea. Ne-am pomenit într-o pădure și ploua. SAHIA, N. 78. Din om ce era, se pomeni deodată măgar. ISPIRESCU, L. 281. 6. Tranz. (în ritualul creștin) A rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios, pentru a atrage harul divinității asupra lui. [Popa Oșlobanu] slujește cîte trei liturghii pe zi și pomenește la hurtă: pe monahi și ieromonahi, pe stariți, pe mitropoliți și pe soțiile și copiii lor, de le merge colbul. CREANGĂ, A. 78. Bani mulți ea că da, Popi de se strîngea, Pe Constantin slujea Și mi-l pomenea. PĂSCULESCU, L. P. 170. 7. Refl. (Regional) A se trezi din somn. Dimineața, cînd se pomeniră diu somn, se trezesc în niște curți mai pompoase decît curțile domnești și pline de toate cele trebuincioase pentru trai RETEGANUL, P. V 46. Iar cînd el jos... cădea, Trei zile nu se pomenea, Săptămîna se-mplinea, Pînă cînd se pomenea. BIBICESCU, P. P. 305. ◊ Tranz. Cînd la fată ajungea, Adormită o găsea, Dar Gruia o pomenea. BIBICESCU, P. P. 305. Frunză verde floricea, N-avea murgul ce lucra, Cu picioru-n pămînt da, Pe mîndra o pomenea. HODOȘ, P. P. 76.

PRESĂ¹ s. f. Totalitatea ziarelor, considerate ca mijloc de informare obișnuită a publicului; (cu sens colectiv) ziare. Presa noastră constituie pentru oamenii muncii o adevărată școală în care ei învață zi de și cum să-și organizeze viața și munca într-un chip nou pentru a construi socialismul. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2453. Secretarul îl însărcină să culeagă din presa germană și ungurească știrile despre Romînia. REBREANU, R. I 183. Libertatea presei = drept (acordat și garantat cetățenilor prin constituția unei țări) de a-și exprima nestingherit ideile prin ziare. Conferință de presă v. conferință. ◊ Expr. (Familiar) A avea presă bună (sau proastă) = a se bucura de apreciere bună (sau rea), a avea o reputație favorabilă (sau nefavorabilă). ♦ Profesiunea, activitatea de gazetar; gazetărie, ziaristică. A plecat din urbea natală să-și facă o strălucită carieră în presă. C. PETRESCU, C. V. 125. Dar dumneata știi ce e presa?... Cunoști misiunea silită și luminătoare a presei? Ai idee de rolul sublim a unui publicist? ALECSANDRI, T. 1711. ♦ Ziariștii, gazetarii. La solemnitate a participat întreaga presă.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ISPIRESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825... – Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.

AUTOBIOGRAFIE (< fr. autobiographie ; cf. gr. autos, însuși, bios, viață și graphein, a scrie) Specie a literaturii memorialistice ce cuprinde povestirea propriei vieți relatate de către o personalitate literară, artistică, istorică, politică etc. Ca formă și întindere, autobiografia ia adesea aspectul romanului (ex. romanul autobiografic), gen ilustrat în literatura universală de scriitori ca Benjamin Constant (Adolphe), Maxim Gorki (La stăpîn, Universitățile mele etc.) ș.a. În literatura noastră, exemple de autobiografii sînt: Amintirile (fragmentul de biografie), în care Ion Creangă povestește cîteva etape din viața sa, Anii de ucenicie de M. Sadoveanu, Hronicul și cîntecul verstelor de L. Blaga, în ambele urmărindu-se viața, formația și activitatea celor doi mari scriitori, într-o formă narativă dezvoltată, de mare valoare documentară și artistică, prin epicizarea întâmplărilor și prezența vie a personajelor. Ex. Autobiografia lui Ion Creangă (fragment) „Sînt născut la 1 martie 1837, în satul Humulești, județul Neamțului, plasa de sus, din părinți români: Ștefan al lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa, Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, județul Neamțului. Întîi șî-ntîi am început a învăța cruce-ajută, după mode veche, la școala din Humulești, o chilie făcută cu cheltuiala sătenilor, prin îndemnul și osîrdia părintelui Ioan Humulescu, care avea o mînă de învățătură, un car de minte și multă bunătate de inimă, dumnezeu să-l ierte! Poate să fi fost de vreo unsprezece ani, cînd am început a învăța. Știu că eram atunci un băiet sfrijit, prizărit și fricos și de umbra mea. Dascălul nostru era un holtei frumos, zdravăn și voinic și-l chema Vasile a Vasilicăi. El era și dascălul bisericii din sat. Un sorcovăț nemțesc plătea tata pe lună dascălului, ca să mă învețe. Și pe atunci îmi ziceau în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei.”

MĂRĂCINÍȘ s. n. Desiș sau mulțime de mărăcini (1), loc acoperit cu mărăcini ; spinărie, (regional) mărăcinet. Dacă văzu pe Făt-Frumos că vrea să poposească, se opri și el mai cît colea, după un mărăciniș. ISPIRESCU, L. 109. Răsăreau viorele prin mărăcinișuri. LUC. VI, 147. Cine sînteți, fețe alese, Că străbateți crînguri dese. . . Ca să rupeți mîndrul strai Prin mărăciniș și scai? V. ROM. septembrie 1 954, 73. S-a lărgit suprafața de pășunat. . . prin lucrări de. . . curățare de mărăcinișuri. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 831. Cică atunci mărăcinișu și bălăriile irea cît casa. GRAIUL, I, 225. ◊ (În context figurat) M-aș cere, taică, la școală. Mă îndemnară domnul învățător; zice că sînt fir de grîu în mărăciniș. SADOVEANU, M. C. 10. – Pl.: mărăcinișuri. – Și: (neobișnuit) mărăciș s. n. PONTBRIANT, D. – Mărăcine + suf. -iș.

MÎNTUIÁLĂ s. f. 1. (În l o c. a d j. și a d v.) De mîntuială = superficial, grăbit, pe deasupra, numai ca să zici că ai făcut ceva. Școala era numai de mîntuială. CREANGĂ, A. 81, cf. VLAHUȚĂ, O. A. 502. El moțăie din cap și răspunde de mîntuială. SANDU-ALDEA, ap. CADE. Sandu Buhuș răspundea fiecăruia pe nume, familiar, politicos sau de mîntuială, după cum arăta cunoscutul la chip și la port. C. PETRESCU, O. P. I, 65. Cei care nu luaseră parte la expediție învățau de mîntuială. BRĂESCU, A. 153, cf. SCRIBAN, D. Nu ne putem permite. . . să facem lucruri de mîntuială și la întîmplare. CONTEMP. 1949, nr. 165, 6/3. Voia, înainte de-a face slujba, să știe cît i se plătește, iar dacă i se plătea puțin, o făcea de mîntuială. PAS, Z. I, 232. Oamenii muncii resping lucrările literare lipsite de idei, false, lucrările cenușii, făcute de mîntuială. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. 2. (Regional, în l o c. a d v.) Pe mîntuială = aproape de sfîrșit, pe sfîrșite, pe isprăvite. Cind tîrgul era pe mîntuială, mînca repede o bucățică de turtă de popușoi. ap. CADE. - Mîntui + -eală.

soluțiúne, soluțiuni, s.f. (înv.; în expr.) Soluțiune docențială = salariul destinat dascălilor: „O școală în care din cinci zile, în patru nu se ține prelegere, pentru că docintele, neavând soluțiune, n-are ce mânca…” (Câmpeanu, 2016: 45). ■ Expresie folosită în școlile confesionale greco-catolice din Maram., la sf. sec. al XIX-lea. – Din fr. solution, lat. solution, -onis (DEX).

PERUGINO (Pietro di Cristoforo Vannucci, zis il ~) (c. 1452-1523), pictor italian din școala umbriană. Elev al lui Piero della Francesca și Verrocchio și unul dintre maeștrii lui Rafael. A lucrat la Roma, Florența și Perugia. Desene pur și colorit cald, compoziție clară, simetrică, plină de grație și simț al monumentalului (frescele „Crucificarea”, „Pietà” și „Predarea cheilor către Sf. Petru” în Capela Sixtină și o serie de tripticuri și fresce la palatul Pitti din Florența și la Collegio del Cambio din Perugia).

DOMENICHINO (Domenico Zampieri, zis ~) (1581-1641), pictor italian. Reprezentant al academismului Școlii din Bologna („Martiriul Sf. Agnes”, frescele reprezentând „Povestea vieții Sf. Cecilia”).

ELEN, -Ă, eleni, -e, adj. Care aparține Greciei (în special Greciei antice), propriu Greciei; grec. Coloniile grecești pontice... au răspîndit cultura elenă. IST. R.P.R. 27. Venise de la Atena ca profesor la școala comunității elene. BART, E. 23. Nu zic... că n-am început chiar a citi... poema elenă a lui Opian, apoi și cea latină a lui Grațiu Faliscu. ODOBESCU, S. III 62. – Variantă; elin, -ă (SADOVEANU, N. F. 32) adj.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

STRIGA, strig, vb. I. I. Intranz. (Sunetele emise sînt mai ales interjecții) 1. A scoate țipete, a răcni (pentru a îndemna la o acțiune sau a opri o acțiune). Trage de hățuri, pocnește din bici, strigă din rărunchi și pînă la urmă poștalionul... iese din noroiul cleios. CAMIL PETRESCU, O. I 264. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. Romînul bate-n boii săi; Eu strig la el, mai țip la ei, Și boii spărieți pornesc ca niște zmei. ALECSANDRI, T. I 351. ◊ Tranz. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Și mierla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. 2. (Rar, despre instrumente muzicale) A răsuna. Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. 3. A semnaliza (ceva) prin strigăte; a da alarma; a cere ajutor. Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsesc ajutori; Ce pot lacrimi, ce pot chinuri, Cînd durerea-i de amori. CONACHI, P. 106. Noaptea sare prin somn, tresare... țipă, strigă, cere ajutor, se vaietă. ȘEZ. II 129. 4. (Despre animale și păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. V. cînta, țipa, zbiera, urla. Strigă lupul la hotară Și s-aude-ntr-altă țeară (Tunetul). GOROVEI, C. 371. Cucule, pasere-albastră, Ce-mi strigi atît la fereastră? HODOȘ, P. P. 42. II. (Sunetele sînt de obicei articulate în cuvinte și fraze) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A spune, a enunța (ceva) cu glas puternic. Își luă inima în dinți și strigă: – Asta să fie logodnica mea. ISPIRESCU, L. 35. Da ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! CREANGĂ, P. 11. Arald! strigă crăiasa – las’ fața să-mi ascund. EMINESCU, O. I 98. Chiar așa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: vivat drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 368. ◊ (Construit cu dativul) Ăsta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învățătură domnul plotonier. SADOVEANU, P. M. 81. ◊ Expr. A striga ca din gură de șarpe v. gură (I 1). A striga în gura mare sau a striga cît îl ia (sau îl ține) gura v. gură (I 3). A striga din băierile inimii v. baieră (1). ♦ A-și exprima cu glas puternic voința; a vocifera. Dă-mi-l mie pe domnul Alexi, măi! strigă altul și începură să strige cu toții. DUMITRIU, N. 55. Ce strigă?... – Aleg pe Bogdan, măria-ta... – Parcă ș-un alt nume. Nu strigă toți la fel. DELAVRANCEA, O. II 73. ♦ A se văicări, a se jeli cu glas tare. Capul corbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale zicînd: – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. CREANGĂ, P. 226. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 2. Tranz. (Complementul indică un obiect cerut, reclamat) A cere cu glas tare, a reclama, a pretinde (să vină, să se aducă, să se înfăptuiască). Caii la butcă a strigat, Ș-a plecat din conac în conac. SEVASTOS, N. 130. În Cameră discutau, La țărani nici că gîndeau, Dacă au pămînt sau n-au, Dar război mereu strigau. ANT. LIT. POP. I 21. ◊ Intranz. (Fig.) Cîmpurile strigau după ploaie. STANCU, D. 110. ♦ (Învechit și arhaizant) A chema la serviciul militar, a da ordin oamenilor să se adune; a mobiliza. Domnia striga într-una gloatele și făgăduia leafă – și se strîngea țărănime multă. SADOVEANU, O. VII 147. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «pe», și indicînd persoana căreia i se adresează vorbitorul) A-i adresa cuiva vorbe aspre; a se răsti la cineva, a vorbi cu dușmănie. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară; pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nemic. CREANGĂ, P. 116. Foaie verde de urzică, Hîdele la mine strigă, Strigă chiar ca la un lup, De pe-aicea să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. Tranz. A chema (pe cineva) să vină (adesea spunîndu-i tare numele). Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. DELAVRANCEA, H. T. 94. Atunci să mă strigi repede pe mine și eu l-oi dumica-n bucățele. SBIERA, P. 31. Strigă-l, strigă-l zău, măicuță, C-apucă pe potecuță, Să-și caute altă drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Întărit prin «pe nume») Copiii și nevasta lui... au rupt-o de fugă înspăimîntați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. După Radu se lua, Tot pe nume mi-l striga. ANT. LIT. POP. I 469. Numai ea că l-a văzut, Numai ea l-a auzit Și pe nume l-a strigat Și așa l-a întrebat... TEODORESCU, P. P. 360. ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor dintr-o școală, dintr-o clasă. Într-o zi dascălul... a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul. CARAGIALE, M. 14. ◊ Absol. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după», rar construit cu dativul) Începu a striga după feciori – nimeni nu-i răspunde, apoi începu a-i căuta pe tot locul. RETEGANUL, P. II 5. Cît trăiești, bade, pe lume, Nu striga mîndrei pe nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. ♦ A deștepta pe cineva din somn (chemîndu-l pe nume). Acum gîndi mohorît că ea și cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă să se scoale, dimineața. PREDA, Î. 178. 5. Tranz. A face cunoscut (anunțînd cu glas tare); a vesti, a anunța, a comunica (ceva). Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său... a izbutit să aducă mere. ISPIRESCU, L. 74. 6. Tranz. (Construit cu dativul) A denumi pe cineva, a da cuiva epitetul de... Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți; Dar eu, zău, nu i-am furat, Fărcu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ♦ (Rar, impers.) A purta numele..., a se numi, a se chema. Cum te strigă? – Zori-de-zi. – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia spune, ce cați pe-aci? EMINESCU, L. P. 127. 7. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. Cine joacă și nu strigă, Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. id. ib. 360.

MULȚUMI vb. IV. 1. I n t r a n z. (Transilv.; de obicei construit cu dativul ; în forma mulțămi) A exprima o urare către cineva; a închina (cu paharul). Să fii, bade, sănătos, Că mi-ai mulțămit frumos ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 379. Să trăiești, vere, bădiță, Că de mi-i ști mulțămi, Paharul l-ii dobîndi. VICIU, COL. 180, cf. ALR I 439/231. ◊ T r a n z. [La întrebarea] „Urez noroc cuiva” [s-a răspuns:] „îl mulțămesc”. ALR I 439/229. ♦ S p e c. A saluta pe cineva, urîndu-i bună ziua. Com. PAȘCA. Ieșind de la școală, copiii mulțămesc tot pe rînd: „bună ziua, bună ziua”. id. 2. I n t r a n z. (De obicei Însoțit de un vocativ sau construit cu dativul; la prez. ind. pers. 1 sg. sau 1 pl. este folosit adesea ca formulă stereotipă, de obicei cu valoare de interjecție, nuanța de acțiune fiind ștearsă) A răspunde (cu recunoștință, căldură etc.) la un salut sau la o urare. Cînd v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: mulțămim. PANN, H. 18/1. Bună vreme, măi băiete. – Mulțămim, voinic străin. EMINESCU, O. I, 84. Harap Alb, mergi sănătos !. . . Harap Alb le mulțămește ș-apoi pleacă liniștit. CREANGĂ, P. 275, cf. N. REV. R. IV, nr. 38, 73. Cale bună, Romănaș ! Mulțemim, măi Păunaș. ALECSANDRI, P. P. 24. Turcii-n casă năvălea, Bună dimineața da, Iar popa le mulțumea: Bine-ați vini la casa mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 518. Bună ziua, face Maica Domnului. Mînțămim dumilorvoastre. PAMFILE, CR, 112. Noroc bun. – Munțămesc. ALR I 1 501/418, cf. 1 499/94. Cum îmi dai bună dimineața, așa îți mulțumesc (= cum te porți cu mine, așa mă port și eu cu tine). ZANNE, P. IV, 201, cf. 209. Bună dimineață și un rachiu. – Mulțămim și un gologan, i se răspunde celui care cere ceva, spre a-i arăta că cererea lui nu este luată în seamă fără plată. Cf. id. ib. 202. ◊ (Urmat de un vocativ și de un dativ) Cale bună, mîndruliță ! Mulțămim ție, bădiță ! ALECSANDRI, P. I, 97. 3. I n t r a n z. (La prez. ind. pers. 1 sg. sau 1 pl. este folosit adesea ca formulă stereotipă, de obicei cu valoare de interjecție, nuanța de acțiune fiind ștearsă) A exprima (prin vorbe) recunoștința sau satisfacția pentru ospitalitate, pentru un dar, un ajutor, un sfat etc.; a aduce mulțumiri. Nemică nu impută lu Dumnezeu, ce mai vîrtos mulțemiia. CORESI, EV. 60, cf. 7. Luă pîine și mulțămi (cca 1618). GCR I, 52/2, cf. II, 68/3. Sluga mulțămind precum să cuvine. . . Iară să luară în călătorie. BUDAI-DELEANU, T. V. 88. Cutare te cinstește cu o sută de lei. . . apă muierile și nireasa dzîc: Mulțănim, mulțănim. GR. S. VI, 241. ◊ (Însoțit de determinări în vocativ sau în dativ) Să ne închinăm și să mulțemim lu Dumnezeu. CORESI, EV. 32, cf. 15, 60, 428. Noi vom mălțemi dumitale și vom face slujba dumitale de ce vei pohti dumneta (a. 1640). IORGA, D. B. I, 72. Mulțemim lui Dumnezău și tatălui Domnului nostru. N. TEST. (1648), 268^v/26, cf. CGR I, 180/17. Silit-am. . . a mulțemi măriei tale . . . cu rugăciune pentru sănătate (a. 1683). BV I, 270. Noi îți mulțemim după datorie pentru facerile de bine ce ne-ai făcut. AETHIOPICA, 6^r/10. Au fugit mai nainte de a putea eu să-mi deșchiz gura să-i mulțămesc. KOTZEBUE, U. 11^v/16. Vă voiu mulțămi în mormînt. MARCOVICI, C. 8/21. Pururea să mulțămiți lui Dumnezău. DRĂGHICI, R. 162/27, cf. ASACHI, S. L. II, 48. Atunci bate-n palme și cu glas le mulțămește. CONACHI, P. 278. Și să știi că-s sănătos, Că, mulțămind lui Cristos, Te sărut, doamnă, frumos. EMINESCU, O. I, 149. Nu știa cum să mullămească lui moș Nichifor. CREANGĂ, P. 135, cf. 297. Dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîntuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19, cf. 17. Mulțumesc, cumetre . . . Mi-ați stat în preajmă toată noaptea. V. ROM. septembrie 1954, 59. Am fapt puțurele-N cîmpuri rele, Cine apă c-a băut Tot mie mi-a mulțămit. POP., ap. GCR II, 325. ◊ (Întărit prin determinări modale) Asta să fie logodnica mea. – Îți foarte mulțumesc. . . , îi răspunse atunci Broasca. ISPIRESCU, L. 35. Domnule Miklos, mulțămim frumos. T. POPOVICI, SE. 18. Stăpîne, stăpîne ! Mulțumimu-ți bine, De vin și de pîne. POP., ap. GCR II, 321. Primiți Și cu dragosti mulțemiți ! MAT. FOLK. 1 498. Îz mulțămesc tare că mi-ai făcut bine. ALR I 1 497/5. ◊ (Urmat de propoziții secundare introduse prin „că”, „pentru că”, învechit și popular „căci”, sau cu determinări introduse prin „pentru”, regional „de” etc., arătînd motivul satisfacției, recunoștinței) Mulțămescu-ți ție, părinte, că mă ascultași (a. 1600-1650). GCR I, 140/17, cf. II, 96/29, 155/13. Ștefan Vodă. . . i-au mulțemit de agiutor. URECHE, ap. GCR I, 73/5. Să-i mulțămască căci l-au adus dentru neființă întru ființă (a. 1726). BV II, 25. Să mulțumească bunătății cei nemărginite a cerescului părinte.. MARCOVICI, 4/9. Îți mulțămim pentru buna sfătuire ce ne dai. DRĂGHICI, R. 162/31, cf. 139/13. Mulțămește sfîntului mare mucenic Dimitrie. . . că ne-au oprit de a face un păcat. NEGRUZZI, S. I, 146, cf. 48. Nu sînt vrednic să mulțămesc lui Dumnezeu pentru marea bunătate ce ai arătat și arăți cu mine ! FILIMON, O. I, 124. Veniți de-mi mulțumiți mie pentru fericirea voastră. ALECSANDRI, T. I, 59. Pentru atîta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III, 9. El începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRERSCU, L. 7, cf. 3, 28. Harap Alb . . . mulțămește lui Dumnezeu și de bine și de rău. CREANGĂ, P. 223, cf. 203, 214. Îți mulțumesc că m-ai făcut să te-nțeleg. VLAHUȚĂ, O. A. III, 91. Flăcăii îmbrățișează pe fete, mulțumindu-le pentru joc. REBREANU, I. 17, cf. 31. Pentru însărcinarea ce mi s-a dat. . . am de mulțămit onoratului consiliu. N. A. BOGDAN, C. M. V. A mulțumit Teatrului de artă pentru ajutorul pe care acest teatru l-a dat tineretului. STANCU, U.R.S.S. 78. Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi, Că nu dau leacuri amare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 374. Și-i mulțămi de sălaș, apoi se duse pe-aci-ncolo. RETEGANUL, P. III, 27. Dumitale-ți mulțămește, Pentru casă, Pentru masă. VICIU, COL. 181. ◊ T r a n z. (Regional) Vă însărcinezu a mulțămi în numele meu pe vitejii voștri, ai armelor soți. AR (1829), 49²/8. Au mestecat repede mămăliga ce le mai rămăsese și, după ce au mulțumit pe Dumnezeu cu o cruce grăbită, au așteptat. GALAN, Z. R. 30, cf. ALR I 1 497/690. ◊ (La prez. ind. pers. 1 sg. și pl., substantivat) Un mulțumim și bogdaprosti ieși din gura femeii. ȘEZ. I , 246. ◊ (Purtînd accentul stilistic în propoziție, servește pentru a exprima, în mod politicos, un refuz, un reproș etc.) De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. . . – Dorm colea, pe pămînt. Îți mulțumesc. COȘBUC, P. I, 230. Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim, Ci pe Chira s-o pețim ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 493. 4. I n t r a n z. (Învechit; de obicei construit cu dativul) A-și exprima aprobarea pentru acțiunile cuiva, a se declara de acord cu ele; a admite, a aproba. Cela ce va mulțemi nescui după ce va face vreo greșeală, atîta iaste vinovat ca și cela ce va trimite de va face greșala. PRAV. MOLD. 184^v2/4. Cela ce va priimi sau va ascunde pre cela ce face greșala, iaste sămn cumu-i mulțămeaște pentru că ce au făcut acea răutate. PRAV. 330. Ca și cel vinovat să va certa, macar că n-are avea acesta ce mulțămeaște nice un folos . . . de la acea greșală. ib., cf. 331. 5. T r a n z. A satisface; a bucura; a da satisfacție (prin activitatea, prin faptele, prin valoarea sa etc.); a face pe voie, pe plac. Nu își poate mulțumi amureaza. GORJAN, H. IV, 184/15. Nu știi însă cît m-a mulțămit întîlnirea voastră. NEGRUZZI, S. I, 39. Autorul descrie . . . mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulțumească. . . și să răpească pe om. ODOBESCU, S. III, 50. Mă voi sili din toate puterile mele să te mulțumesc. ISPIRESCU, L. 13. Judecata lui Titu mulțumi pe toți. REBREANU, I. 75. Mi se pare că am aflat explicația, care să mă mulțumească măcar în parte. IBRĂILEANU, S. L. 92. Toată lumea căuta să-l mulțumească, să-i ghicească, de se poate, intențiile. CAMIL PETRESCU, U. N. 27. S-o sădească în grădina-mpărătească, Ca mai frumos să-nflorească Și să rodească Și pe părinți să-i mulțămeascâ. TEODORESCU, P. P. 164. I-au spus că dorește ca să-i facă o coroană . . . S-au prins că-l va mulțămi. SBIERA, P. 97. Primblâ-ni-sâ pin colnic . . . Cu doisprezece lăutari. Din doisprece ce-i avea, Nici unu nu-l mulțăńia. MAT. FOLK. 1 065. ♦ (Complementul indică o nevoie, o cerință etc.) A împlini cu prisosință. Să cunoască o țară în care ș-or mulțămi lăcomie ce au. IST. AM. 25^r/5. De secerișul verei fiind ariile-mi pline, Sfiicioasa sărăcie mulțămi-o-voi curînd. ASACHI, S. L. I, 111. 6. R e f l. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu” sau, învechit și popular, „de”, „pe” ori „în” sau de propoziții secundare introduse prin „să”) A fi, a se considera sau a se declara satisfăcut, bucuros ; a se îndestula cu. . . , a nu dori sau a nu pretinde mai mult decît. . . , a se limita la. . . , a-i ajunge . . . Să se lase. . . cinurile cele vechi și să stâpînească acele cu care s-au mulțămit ei până la începerea oștirei. (a. 1774). URICARIUL, I, 82. Mulțămindu-se pe această dobîndire, făcu în urmă pace cu nemții. VĂCĂRESCUL, IST. 262. E ! Nu te mulțumești de atîta jertfe mărețe? MARCOVICI, C. 19/21. Eu m-aș mulțămi numai cu o bucățică de pîne. DRĂGHICI, R. 32/13, cf. 70/28, 153/2, 156/25. Să vă mulțâmiți în împrejurările voastre. id. ib. 157/5. O rugă . . . ca să înceapă iarăși frumoasele istorii de care el se mulțumea mai mult decît de orice alt în lume. GORJAN, H. IV, 1/8, cf. 86/13. La Botoșăni am mas la mătușica Mărioara, unde bezădelile foarte mult s-au mulțămit. KOGĂLNICEANU, S. 2. Mulțemește-te cu zestrea ce de la ceriuri ți-i dată. CONACHI, P. 268. Te mulțumești de bucatele cu care te hrănesc ? FILIMON, O. I, 124, cf. 139, 150, ODOBESCU, S. III, 10. Dar nici cu atîta nu se mulțumea cucoana. CARAGIALE, O. II, 225, cf. III, 103. Au doară nu te mulțumești de simbria ce-ți dau ? ISPIRESCU, L. 231. Criticul nu se mulțumește numai cu atîta. GHEREA, ST. CR. II, 58. Trebuie să ne mulțumim . . . cu frumosul parțial dintr-o operă de artă. IBRĂILEANU, S. L. 22. Mă mulțumesc numai să te privesc cum scrii. REBREANU, R. I, 244. Noi ceilalți ne mulțumim să fumăm fără să spunem o vorbă. CAMIL PETRESCU, U. N. 387. Duca se mulțămi cu acest răspuns. SADOVEANU, O. X, 168. Sînt eu omul să mă mulțumesc cu un la revedere ? C. PETRESCU, A. R. 14. Sus că se uita, Bine că-i părea, Mult să mulțămia. TEODORESCU, P. P. 467. Să vadă . . -. cum să mulțămesc cu starea lor. SBIERA, P. 267. Mult, puțîn, cît am, cu ala mă mulțămăsc. ALR II 3 092/310. Cine să mulțămește pă ale sale nici o mîhnire are. ZANNE, P. VIII, 371. Celui care nu se mulțumește cu binele ce-l are: caută pîne mai bună decît de grîu. ȘEZ. II, 47. ◊ (Rar; despre plante) Prajii, usturoiul. . . se mulțămesc și cu un pămînt gunoiet cu mai mulți ani înainte. I. IONESCU, C. 14/11. ♦ (Învechit și popular; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A socoti că a avut destul din . . . ; a renunța la . . . ; a se sătura de . . . După un oarecare timp, fiecare împărat trebuia să se mulțămeascâ de împărăție și în locul lui să se aleagă altul. MARIAN, O. I, 12. Spuse ciobanilor celorlalți că el s-a mulțumit de ciobănie și să duce de acum în lume. ȘEZ. I, 208. S-a mulțămit de slujbă și a venit acasă. MAT. DIALECT. I, 182. 7. T r a n z. (Învechit și popular; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu”, care arată răsplata acordată) A acorda o despăgubire, o răsplată; a despăgubi, a răsplăti. Și slujindu-i de la aprilie 3 pînă la iunie 22 cu făgăduieli că-l va mulțumi foarte bine, nici pînă acuma nu i-au mai plătit (a. 1818). DOC. EC. 185. Iată, ț-o dau ție roabă, cu dînsa te mulțemesc. BELDIMAN, O. 59/23. Vasăli în tot drumul acest mare s-au purtai foarte bine cu noi. . . De aceea mă rog, băbacă, ca să-l mulțămești. KOGĂLNICEANU, S. 48. Bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Și noi, taică părinte, te-om mulțămi cît nu să mai poate. STĂNOIU, C. I. 25. Te-aș mulțămi cu orice mi-ai cere. . . dacă m-ai scăpa de moarte. ȘEZ. IV, 187, cf. ALR I 1 454/700. ◊ (Popular; complementul indică acțiunea pentru care se răsplătește) Lui Piperea bani să-i dăm . . . Să-i mulțămim vitejia. RETEGANUL, TR. 40. 8. T r a n z. (Regional) A datora (recunoștință), a fi recunoscător. Pămint. . . căruia Peloponezul nu o dată au avut a mulțămi mîntuirea sa. AR (1829), 51²/44. Mie nu-mi scapă nimic neobservat dintr-o carte. Asta cred că trebuie s-o mulțumesc împrejurării că am cetit foarte puține cărți. AGÎRBICEANU, A. 150. – Prez. ind.: mulțumesc. – Și: (învechit și popular) mulțămi, (învechit și regional) mulțemI, (învechit) mălțemI, (regional) munțămI, mînțămI vb. IV. – Din formula de urare (la) mulți ani ! Cf. gr. ε ἰ ς π ο λ λ ὰ ἔ τ η.

meci-școală s. n. (sport) Meci cu rolul de școală, de pregătire ◊ „După un stagiu de pregătire de trei zile la Poiana Brașov [...] în care va avea loc un meci-școală, echipa va pleca joi [...] spre Copenhaga.” I.B. 1 X 71 p. 1. ◊ „Sâmbătă [...] «tricolorii» au susținut un meci-școală în compania divizionarelor C.” R.l. 14 XII 75 p. 5. ◊ „În ultimele zile ale lui decembrie un nou «meci-școală» a ținut trează atenția suporterilor celui mai tânăr campion [...]” Fl. 10 I 86 p. 21 (din meci + școală)

*absolvént, -ă adj. și s. (lat. absólvens, -éntis. V. solvent). Care a absolvat o școală: absolvent în teologie (Pe la 1848 se zicea teolog absolut!).

STOS, stosuri, s. n. Numele unui joc de cărți. Catihetul, care făcea ziua noapte și noaptea zi jucînd stos, rar venea pe la școală. CREANGĂ, A. 81. La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. Toderică, rămîind singur, a jucat stos după obicei cu vataful. NEGRUZZI, S. I 83.

ANGELICO, Fra ~ (Fra Giovanni da Fiesole, zis Il Beato) (c. 1400- 1455), pictor italian. Maestru al școlii florentine. Legat de gotic prin sentimentul religios și cromatica vie, aparține Renașterii prin observarea realității și redarea atmosferei scăldate în lumină (frescele din chiliile Mănăstirii San Marco din Florența).

GIORGIONE (Giorgio Barbarelli da Castelfranco, zis ~) (1477 sau 1478-1510), pictor italian. Reprezentant de frunte al școlii venețiene din perioada de apogeu a Renașterii. Tablouri cu figuri senine, plasate în cadrul naturii, învăluite într-o lumină transparentă și delicată, care degajă o atmosferă de poezie și de visare („Judecata lui Solomon”, „Adorația magilor”, „Sfânta familie”, „Venus adormită”, „Concert câmpenesc”, „Furtuna”, „Cei trei filozofi”).

LEVITAN, Isaak Ilici (1860 sau 1861-1900), pictor peisagist rus. Membru al grupării peredvijnicilor; influențat de Școala de la Barbizon. Imagini ale naturii ruse („Zi de toamnă”, „Sokolniki”, „Crângul de mesteceni”, „Martie”, „Lacul”), pictate într-o gamă luminoasă. Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României.

Cantacuzino (Dumitrașcu), Domnul Moldovei, nepot al Postelnicului Constantin, aduse Tătarii în țară, cari săvârșiră grozăvii, adăogindu-se încă o foamete cumplită, de mânca om pe om și o ciumă care micșoră populațiunea cu o treime (1674-1676). ║ (Șerban), Domnul Munteniei, fiul Postelnicului Constantin, domni în pace, introduse în țară porumbul și o sistemă de măsuri (stânjenul lui Șerban-Vodă), puse să se traducă Biblia (1688) și înființă prima școală românească în București; el muri fără veste, zice-se, otrăvit (1679-1688). ║ (Ștefan), Domnul Munteniei, urmașul lui Brâncoveanu, pe care îl pârîse la Poartă; el însuș suferi aceeaș moarte pentru intrigile sale în contra Turciei (1714-1716).

HUCI², huciuri, s. n. (Regional) Huceag. În cealaltă parte a tîrgului, spre miazănoapte, înverzeau grădinile de la Folticenii-Vechi, spre Oprișeni și huciul lui Cocîrță. SADOVEANU, N. F. 117. Au sărit un iepure sălbatic de subt un huci. SBIERA, P. 145. Porniră peste dealuri și prin huciuri, stuhării, Înșirați tot cîrduri-cîrduri. CONTEMPORANUL, I 685. ◊ (Popular) Mama huciului = mama pădurii. Mama huciului știe ce-i asta. CAMILAR, N. II 427. ◊ Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fără rost, a hoinări, a vagabonda. Și așa, de unde pană atunci mă duceam cu drag la școală, am început a umbla huci-marginea; o zi mă duceam, două nu, dar tot deprinsesem a ceti oleacă. CREANGĂ, P. 2. – Pl. și: (s. m.) huci (COȘBUC, P. II 168).

APĂ (pl. ape) sf. 1 Corp lichid, compus din două volume de hidrogen și un volum de oxigen: ~ de izvor, de fîntînă, de ploaie; ~ de băut, de spălat; ~ dulce, apă din rîuri, fîntîni, spre deosebire de cea minerală și cea sărată de mare; ~ sărată, sălcie; a duce (o vită) la ~, a duce la adăpat ¶ 2 ⛪ ~ sfințită AGHIASMĂ ¶ 3 pop. ~ neîncepută, apă ce se ia întîia oară dintr’un puț nou săpat; apă din care n’a băut nimeni cînd s’a adus de la izvor și care, după credința poporului, trebue luată pînă nu răsare soarele și dusă acasă fără a vorbi cu cineva; se întrebuințează în medicina populară ¶ 4 🔬 ~ distilată 👉 DISTILAT ¶ 5 ~ minerală 👉 MINERAL; ~ termală 👉 TERMAL ¶ 6 Trans. ~ acră 👉 ACRU4 ¶ 7 ~ gazoasă 👉 GAZOS ¶ 8 Lichid în care s’au dizolvat substanțe aromatice, parfumate: ~ de flori ¶ 9 🔬 ~ tare, Băn. ~ vie, acid azotic; ~ regală 👉 REGAL ¶ 10 🔬 ☠ ~ de plumb, soluțiune de subacetat de plumb în apă la care s’a adăugat alcoolat vulnerar ¶ 11 Sucul apos al unor plante: ~ de viță ¶ 12 Nădușală, sudoare: m’am făcut tot o ~ ¶ 13 🔱 pop. ~ moartă, apă cu efecte miraculoase despre care se vorbește în basme că se ia de unde se bat munții în capete și care poate lega părțile tăiate ale unui corp: ~ vie, apă despre care se spune în basme că are însușirea de a întineri sau a însufleți un corp mort după ce a fost închegat cu ajutorul apei moarte ¶ 14 🌐 Ori-ce îngrămădire de apă, baltă, rîu, mare: ~ curgătoare, stătătoare ¶ 15 🩺 pop. Boală, hidropizie; 🐕 boală la cai = APUCARE 3; a lua ~, a căpăta această boală ¶ 16 🩺 pop. (HASD.) ~ albă, cataractă la ochi; ~ neagră, pierdere totală a vederii în urma unei nevrite optice, a unei intoxicații, etc. ¶ 17 Ape, pl. Jocul de colori pe care-l face o piatră prețioasă, un metal, o stofă, etc.: diamantul acesta are ape frumoase ¶ 18 Fig. A bea ~ goală, ~ chioară, a bea numai apă, fără nimic altceva; Fig. ~ goală, se zice despre ceva fără nici un rost, o nimica toată ¶ 19 proverb: A vorbi (sau a ști) ca apa (sau ca pe ~), a vorbi, etc. fără a se încurca, curgător; merge ca apa, merge bine, fără nici o piedică; îi merge ca din ~, îi merge bine; merge ca apa la deal, merge greu; cînd dorm și apele, cînd e liniște adîncă; a crește ca din ~, a crește iute; a veni ca o ~ turbată, a veni repede, mînios; ca fulgul pe ~, ușor, nestatornic; ca frunza pe ~, la voia întîmplării; a scrie pe ~, a încerca ceva zadarnic; a fi tot o ~, a fi la fel, de o seamă; toți se scaldă într’o ~, toți sînt deopotrivă; a se asemăna (a semăna) ca două picături de ~, a se asemăna (a semăna) așa de mult încît să nu se poată deosebi unul de altul; stau apele în loc de frumoasă ce e; e urît (sau slut) de acopere apa sau de înghiață apele (ZNN.); a închega și apele, se zice despre vrăjitori cari, după credința poporului, pot aproape solidifica apa; minte de închiagă apele, se zice despre cine minte cu multă îndrăzneală; a băut apă de pe ghiață (ZNN.), se zice despre cineva cîrn; parcă i-a adus apa, se zice despre oameni cari vin grămadă, pe nea-șteptate; a-i veni cuiva apa la moară, a-i veni cuiva prilej să facă ceva, a-i veni vremuri mai bune; a lua (sau a tăia) cuiva apa de la moară, a împiedica pe cineva să mai facă ceva; a nu mai bea ~ rece (ZNN.), a muri; a trece ca cîinele prin ~, a se strecura printr’o greutate fără multă bătaie de cap, se zice în spec. de cineva care trece prin școală fără a-și da multă osteneală, fără a folosi mult din învățătură; a fierbe pe cineva fără ~, a-i face cuiva multe necazuri, a-l chinui; îi lasă gura ~, dorește mult un lucru; a bate apa în piuă, a face un lucru zadarnic, a vorbi fără nici-un rost; a căra ~ la puț, a face un lucru de prisos, a da sfaturi cui n’are nevoie; cît ține ciurul ~, puțin de tot, fără nici-un folos; a pescui în ~ turbure, a căuta prin șiretenie să ajungă la ceva, a lucra pe ascuns; a scoate ~ din piatră, a se sili cu ori-ce preț să facă un lucru, a îndeplini ceva greu de făcut; a trece (sau a da) prin foc și ~, a face ceva cu ori-ce preț, învingînd toate greutățile, a trece prin multe încercări; n’are după ce bea ~, e sărac lipit; se îmbată și cu ~, se zice despre cineva slab de abia se mai ține; a-i face cuiva apa, a-i aduce pieirea, a-l îngropa; duce-te-ai pe apa Sîmbetei (VOR.), se zice cînd dorim cuiva un rău mare, vre-o năpaste (după credințele poporului apa Sîmbetei duce în iad); are să mai treacă (sau are să mai curgă) ~ pe gîrlă, are să mai treacă mult timp; ce pe ~ nu curge, o nimica toată; apa trage la matca ei și omul la teapa lui sau apa vine iar la matca ei, cineva se întoarce iar la obiceiurile lui, revine de unde a plecat; mai curge apa pe unde a mai curs, ajunge cineva ce a mai fost; a se întrece în ~ rece (ZNN.), a se obrăznici; l-a scos apa la mal, a scăpat de nevoie; a trăi ca peștele în ~, a trăi bine, a huzuri; i-a venit apa pe urechi (ZNN.), i-a venit tîrziu mintea; i-a ajuns apa la gură, a ajuns în mare primejdie, nu știe cum să scape; a scăpat căciula pe ~ (ZNN.), a scăpat prilejul; caută să îmbete lumea cu ~ rece, vrea să amăgească lumea cu vorbe goale; nu știu în ce ~ se adapă, nu știu ce gînd are; o scaldă în două ape, e nehotărlt, șovăitor; Băn., mi s’au făcut creerii ~, m’am buimăcit; a avea ~ la cap (ZNN.), a nu fi teafăr la minte; a fi în apele lui, a fi în voia lui, a se simți bine; a-l lăsa în apele lui, a-l lăsa în voia lui; a-l scoate din apele lui, a strica cuiva voia; ~ lină și adîncă, se zice despre cineva ascuns, șiret; șapte ape în chisăliță, se zice cînd cineva se laudă de o înrudire cu persoane cu care de fapt se înrudește numai de departe; apa nu e bună nici în cizme, expresiune întrebuințată de cei ce au patima băuturii; apa trece, pietrele rămîn, lucruri neînsemnate trec și rămîn cele statornice, temeinice; necazurile trec fără să ne doboare; sîngele ~ nu se face, se zice despre puterea pe care o au legăturile de sînge, înrudirile de aproape, fie-care ținînd la ai săi, orice s’ar întîmpla; ulciorul nu merge de multe ori la ~, cînd se expune cineva prea adesea unei primejdii, cînd face mereu fapte rele, o pățește în cele din urmă [lat. aqua].

NICODIM, Ion (n. 1932, Constanța), pictor și decorator român. Peisaje („Punct pescăresc”, „Lacul”), portrete, lucrări decorative în mozaic („Școala”) și tapiserii („Cântare omului”, azi la sediul ONESCO, „Ziua și noaptea”), vădind efortul permanent de înnoire și modernizare a limbajului plastic și de conservare a elementelor tradiționale.

ȘCOLAR¹, școlari, s. m. Elev al unei școli elementare sau medii. N-au venit de patru zile! Se răsuci iar în pat tovarășul lui Comșa, cu promptitudinea unui școlar pîrîtor. C. PETRESCU, Î. II 60. Școlarii trecură pe lîngă ei cu căciulele în mînă. SANDU-ALDEA, D. N. 96. Nu mi s-a întîmplat ca vreun școlar, pînă acum, să-mi fi făcut rușinea ce mi-a făcut copiii tăi. ISPIRESCU, L. 273.

BA adv. Nu; proverb: lupul părul își schimbă, dar năravul ~ ¶ 2 În contraziceri: a) Cînd se afirmă ceea ce neagă altul: N’am putut să mă duc. – Ba ai putut, dar n’ai vrut; contrazicerea în cazul acesta se exprimă mai adesea eliptic prin ~ da: N’ai fost unde te-am trimis. – Ba da! b) Cînd se neagă ceea ce afirmă altul: A plecat de mult. – Ba n’a plecat de loc; în cazul acesta, contrazicerea se exprimă mai adesea eliptic prin ~ nu: Ai greșit și de astădată. – Ba nu! c) Rectificînd spusele altuia sau adăugînd ceva la cele spuse de altul: Erau numai șase. – Ba șapte. d) Replicînd ironic cuiva: Nu mai citești nimic de la o vreme încoace. – Ba am să mă fac dobă de carte. e) Cînd se împotrivește cineva: Să nu pleci de acasă. – Ba am să plec ¶ 3 După întrebările pozitive care cer neapărat un răspuns negativ: Te-am silit vre-odată să te duci pe la el? – Ba nu m’ai silit niciodată; sau, elipt.: Eu te-am învățat să-i vorbești așa? – Ba nu! După întrebările negative care cer neapărat un răspuns afirmativ, se răspunde cu ba (da)...: Nu ți-am plătit toată datoria? – Ba mi-ai plătit-o; sau, elipt.: Oare nu l-ai găsit acasă? – Ba da! ¶ 4 În anumite expresiuni: ~ zău, urmat de o propozițiune afirmativă sau negativă, cînd voim să întărim și mai mult cele ce urmează, cînd voim să se dea mai multă crezare spuselor noastre: Dac’am rămînea astă-noapte acolo sus...? – Ba zău, răspunse călăuzul... ți-ar trece prin minte să faci una ca asta? (GN.); ~ nu, zău... (în propozițiunile interogative), să fie adevărat oare? vorbești serios? ~ nu, zău, nu vrei să rămîi? (D.-ZAMF.); ~ să mai..., camai ~ să..., nici (ca)mai ~ să... (în legătură cu subjonctivul), de loc, nici de cum: a doua zi Nică Oșlobanu ca mai ~ să dee pe la școală (CRG.); ~... și, ~ încă, ~ chiar, mai mult decît atît, afară de aceasta: a pierdut toți banii jucînd, ~ încă a rămas și dator; iron.: ~ aia-i vorbă! sau Mold. ~ că chiar, vorbă să fie! ai nimerit-o și tu! ~ bine că nu! mai e vorbă! auzi întrebare! nici că se poate altfel! ¶ 5 Repetat, ba... ba..., cînd... cînd..., uneori... alte-ori...: ~ uneori porumbul se tăciuna, ~ lăcuste, ~ potop, ~ toate relele numai pe capul lui cădeau (ISP.); și tot vorbind așa, ~ una, ~ alta, au ieșit afară din oraș (VLAH.) ; 👉 AZI [blg.].

ZICE (zic; perf. zisei, †ziș; part. zis) I. vb. tr. 1 A arăta prin vorbe, a spune: și zise Domnul cătră Cain: unde iaste fratele tău Avel? (PAL.); puiu pre Dumnezeu martur că așa i-am zis (NEC.); măi! s’a trecut de șagă, zic eu în gîndul meu (CRG.) ¶ 2 A vorbi: bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n’ai zis destul (CAR.); bine zici, ai dreptate; elipt. zice, zic, se vorbește, lumea zice: acest Atila... zice că era om ascuțit la minte (LET.); zic că atunce se cerca acel Han să se închine la împărăția Moscului (NEC.); ~ la ureche, a vorbi, a șopti la urecbe ¶ 3 ~ da, a afirma, a consimți, a aproba; ~ nu, ba, a tăgădui, a nu consimți, a nu aproba, a nu voi ¶ 4 A se exprima într’un anumit fel, cu anumite vorbe: zice un proverb: cuiul cel nou scoate pe cel vechiu afară (PANN); asta-i altă mîncare de pește, cum zice Românul; eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca și un frate, tot îi dam povețe fetei să mai rabde (CAR.); așa zicînd, spre a mă exprima astfel ¶ 5 A rosti o vorbă: nu mai zic nimănui nici pis! (ISP.); nu mai era chip să mai zică băiatul nici cîrc! (CAR.) ¶ 6 A obiecta, a reproșa: femeia aștepta... să-i zică cine știe ce, pentru că bucatele nu sînt bune (ISP.); ferice de părinții cari l-au născut, că bun suflet de om este, n’am ce zice! (CRG.); cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! n’am ce zice, onorabil băiat! (CAR.) ¶ 7 A pretinde, a susține: zice mă’sa că nu poate umbla, că de-abia s’a sculat după lingoare (CAR.) ¶ 8 A admite, a presupune: să zicem că-i așa ¶ 9 A comunica o dorință, a porunci: zi-i să plece; fă ce-ți zic eu, nu cum vrei tu; fă ce-ți zice popa, nu face ce face el (ZNN.) ¶ 10 🎼 A cînta din gură sau dintr’un instrument: un Țigan zicea din gură și din cobză istoria lui Alimoș (I.-GH.); în picioare, doi țărani tineri... zic, unul din scripcă și altul din cobză (VLAH.); puse să zică din trîmbițe ca fie-care ostaș să se rînduească sub steagul său (BĂLC.); zic în fluier să mi se coboare caprele de la munte, și nu mai vin (NEC.); într’acele trei zile ce au șezut Turcul aicea... au zis surlele și dobele (MUST.); îndată și mehterhaueaoa din lăuntrul curții... începe ~ pentru cinstea sărbătorii (LET.) ¶ 11 A recita: ~ o poezie; întîiu începe unul și-l zice (colindul), adică îi rostește cuvintele... cîntîndu-l în același timp (PAMF.); ~ lecția; ~ rugăciunea ¶ 12 A citi: popa nu zice evanghelia de două ori pentru o babă surdă (ZNN.) ¶ 13 A crede, a socoti, a-și da părerea: eu zic că e bine așa; ce o să zică lumea de mine? ¶ 14 Ⓕ A-i ~ gîndul, a avea presimțirea: ne zice gîndul că vei peri (ISP.) ¶ 15 A vrea să zică, a) a avea de gînd să exprime, a vrea să dea să se înțeleagă: ce vrei să zici cu asta? nu vreau să zic că e leneș, dar nici prea silitor nu e; b) a însemna: dumneata ți-ai uitat și limba de cînd ai plecat din țară: vezi ce va să zică procopseala dobîndită de la străinii (ISP.); vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, ...tocma în postul mare (CRG.); vrea să zică, va să zică, Mold. vra să zică, adică; prin urmare; care vr(e)a să zică, care va să zică, cu alte cuvinte: breee! oare vra să zică tu ești stâpîn aici și eu îs de haimana? (ALECS.); Care va să zică nu dai rubla? – Nu pot (CAR.) ¶ 16 A fi scris: oameni buni, știți voi ce zice în cartea aceasta? (ISP.); în izvoadele răposatului Mirou Logofătul aflu zicînd... să fie pe Cegîlnic, în Bugeac, această cetate (N.-COST.) ¶ 17 A (se) numi, a (se) chema: Grecii zic Italiei cu alt nume Hesperia, de pre Hesper, steaoa ceea căriia îi zicem noi luceafărul cel de noapte (M.-COST.); ~ cuiva pe nume; I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni (EMIN.). II. vb. refl. 1 A se numi, a se chema: boierii începuse a se zice Români, a vorbi și a scrie românește (I.-GH.); Dacă este așa, cum se zice la ceea care se află în pahar? – Cum să se zică? Iaca apă (ISP.) ¶ 2 Se zice, a) lumea zice, circulă svonul; b) se povestește: se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstire (CRG.); se zice că pe vremuri au trăit niște uriași prin părțile noastre ¶ 3 Cum s’ar zice, cu alte cuvinte, de pildă: în zilele lui Mihai-Vodă, oamenii cei vinovați, cum s’ar zice furii, tîlharii, nu aveau nici o trecere sau milă de iertare (NEC.) ¶ 4 A se părea, a avea aerul: s’ar zice că vrea să plouă; s’ar zice că-i pare bine că s’au închis școlile ¶ 5 A se pretinde, a vrea să treacă drept: se zice doctor și nu știe să dea o rețeta pentru friguri ¶ 6 A fi scris, menționat, pomenit: s’au sculat cu boierii lui, cari s’au zis mai sus, și au trecut Prutul Ia Țuțora (NEC.) [lat. dīcĕre].

*academíe f. (lat. academía și [greșit] académia, d. vgr. akadémeia și [greșit] akademía, grădina lui Academ, lîngă Atena, unde Platone îșĭ ținea cursurile; it. académia; rus. akadémiĭa). Societate de oamenĭ de litere, știință saŭ arte: Academia românească (fals română, cu toate că chear ĭa îșĭ zice așa!), Academia franceză, Academia de muzică (la Paris), Opera. Școală de pictură, de scrimă, de călărie și chear și de croitorie. Diviziune universitară în Francia, unde-s 16 academiĭ, dirijate de cîte un rector, asistat de cîte un inspector de academie de fiecare departament al circumscripțiuniĭ sale. În Germania, universitate care n’are toate facultățile. Academia de medicină, societate de medici la Paris, deosebită de institut. – Academia românească, înființată la 1867 și definitiv constituită la 1879, după modelu celeĭ franceze, are trei secțiunĭ (literară, istorică și științifică), cu 40 de membri ordinari și un număr oare-care de membri onorarĭ și corespondențĭ. Academia mihăileană a fost o școală înaltă (ceva mai mult de cît un liceŭ) înființată la Iași în 1835 supt Mihail Sturza. Academia franceză, fundată la 1634 de Richelieu (40 de membri), însărcinată cu redactarea Dicționaruluĭ. Academia de Inscripțiunĭ și Litere, fundată de Colbert la 1663 (40 de membri) care se ocupă de lucrări de erudițiune istorică saŭ arheologică. Academia de Științe morale și politice, creată de Convențiune (40 de membri), consacrîndu-se studiuluĭ chestiunilor de filosofie, economie politică, drept, istorie generală ș. a. Academia de Științe, înființată la 1666 de Colbert (65 de membri), pentru studiu chestiunilor de matematică, chimie, fizică ș. a. Academia de Arte frumoase (40 de membri), compusă din pictori, arhitecți, sculptorĭ și muzicanțĭ, ale căreĭ secțiunĭ (create pe rînd de Mazzarini și Colbert) fură unite la 1876. Toate aceste cincĭ academiĭ franceze formează Institutu.

primar a. 1. care este de primul grad, începător: școală primară; 2. de gradul cel mai înalt: medic primar; 3. se zice de copiii născuți dintr’un frate sau dintr’o soră: văr primar; cale primară, prima vizită ce mireasa face după nuntă rudelor bărbatului ei. [Lat. PRIMARIUS]. ║ m. capul unei comune: primarul orașului.

BA adv. 1. (Mai ales familiar și regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITRIU, B. F. 20. Oană, ție ți-e foame. – Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai meu să. știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanță de mai multă hotărîre decît «nu») Da sau ba? ▭ Vă închinați -ori ba?-Ba! NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dînșii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ți-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. ◊ Expr. A zice ba = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aș zice ba; Dar zic și zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A nu spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunța, a nu-și spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. ♦ Nici vorbă! nici pomeneală! Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Mie nu mi-a adus nimic? – Ba. nu te teme, că uncheșul nu-și uită nepotul. SADOVEANU, N. F.-- 11. Era mișel? – Ba nu, de loc! COȘBUC, P. I 229. Lască mă duc eu...! – Ba nu, Ivane, trebuie să mă... duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i așa, jupîneșică?... – Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndră nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ♦ Vezi bine că (nu)...! dar ce...! De ce l-ai dat afară? – Ba o să-l iau în brațe! (Arată o gradație, de obicei întărind adverbele și loc. adv. «chiar», «încă», «unde mai pui că» etc.) Ba Peneș-fmpărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea și în «Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna»; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice! ODOBESCU, S. III 23. [Călătorul străin venit la Iași] se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi. NEGRUZZI, S. I 69. ♦ (Servește spre a completa sau rectifica o expresie) a) (Arată că ceva este nu numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat. Nici astăzi dormi pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. b) (Arată ezitare în alegerea unei alternative) Aici trebuie să fie hoțul! – Na! că m-ajunge păcatul... Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea, în bisunia (= vizuina) asta! ALECSANDRI, T. 65. (în corelație cu un alt «ba» din aceeași propoziție sau din propoziția următoare) Ba... ba... = cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci..., acu... acu...; și... și..., atît... cît și... Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. DUMITRIU, B. F. 83. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormîntările. SADOVEANU, Z. C. 48. Băbătia lui... începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră sau ba e laie, ba-i bălaie v. alb, bălai. 5. (În expr.) Ba bine că nu! = desigur! vezi bine (că da)! firește (că da)! Știi tu ce pericol mă amenință?... – Ba bine că nu! Dacă n-oi ști eu păpara lui jupînul! CARAGIALE, O. I 80. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei dintre noi. – Ba bine că nu, zise Ochilă... Știu eu ce i-ar trebui. CREANGĂ, P. 254. (În ironie, ca replică la o propunere sau la o afirmație nepotrivită) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = nicidecum! de loc! nici nu mă gîndesc! Ieși afară!... -Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. ISPIRESCU, L. 210. Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! ALECSANDRI, T. 186. (Cînd voim să trecem de la glumă la serios) Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși! să fim drepți! să luăm lucrurile-n serios, cum sînt! Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem? ALECSANDRI, T. I 239. Pus-am gînd s-o părăsesc [pe mîndră]... Drept să fie sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. (Cu sens de mirare) Ba că bine zici! = într-adevăr! adevărat! Dumnealui îi cuconașii d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... – Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! ALECSANDRI, T. I~~ 42.

DEPRINDE, deprind, vb. III. 1. Refl. A se obișnui, a se deda, a se învăța. La început se pare greu, dar te vei deprinde. NEGRUZZI, S. I 9. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Într-atît mă deprinsesem cu el că, o zi de se întîmpla să nu-l văd, îi simțeam lipsa. M. I. CARAGIALE, C. 35. Ion a fost doar militar, trăiește de atîta vreme în București, i s-a deprins urechea cu... saluturile sergenților și ale caporalilor din armată. SP. POPESCU, M. G. 50. S-a deprins Radu cu toate, pentru că era băiat bun. VLAHUȚĂ, O. A. 96. (Refl. reciproc) Încet, încet, se deprinseră unii cu alții. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (Determinarea este o completivă cu verbul la conjunctiv) Duduca Florica se deprinsese să audă asemenea vorbe, așa că nu l-a băgat în seamă. GALAN, Z. R. 87. Am căutat să-mi întocmesc o viață cinstită, să mă deprind din nou să lucrez. ANGHEL-IOSIF, C. L. 85. Din copilărie, cu tine m-am deprins Să-mpart orice simțire de care sînt cuprins. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Cu un complement indirect) De atîția ani de zile s-a deprins a cunoaște vaporul, după catarte și coș. DUNĂREANU, CH. 105. Socoți d-ta c-oi lăsa eu să strici bunătate de casă, unde m-am deprins a veni de douăzeci ș-atîți de ani. ALECSANDRI, T. I 359. ◊ (Rar, eliptic) Fata moșneagului se deprinsese așa de harnică, cît totdeauna gătea toate lucrurile. SBIERA, P. 212. ◊ Tranz. Îl deprinsese ca să n-o întrebe niciodată unde se duce și de unde vine. BART, E. 53. Tu cu școala ta l-ai deprins cu nărav. CREANGĂ, A. 13. Dan... zice maiestos:... Așa m-au deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie! La trai fără mustrare și fără prihănie. ALECSANDRI, P. A. 172. 2. Tranz. (Complementul indică lucrul învățat) A-și însuși cunoștințe (temeinice) într-un domeniu, prin învățătură sau practică organizată, sistematică. Dar tu, fetișcană de făurar... Tu n-ai apucat să deprinzi altă școală Decît slugăreala pe la ușa bogatului. DEȘLIU, G. 53. Coconul împărătesc... deprinsese de la oștenii curții călăria și armele. SADOVEANU, D. P. 15. Deprinsese curînd mecanismul serviciului și era un bun funcționar. GALACTION, O. I 617. El deprindea într-o zi ce alții nu deprindea într-un an de zile. SBIERA, P. 248. ◊ Fig. Slove din carte n-am învățat a ceti, dar sufletul oamenilor l-am deprins. SADOVEANU, Z. C. 224. ◊ (Complementul indică persoana pe care cineva o instruiește) Ne-ai deprins o țîră cu cartea. CAMILAR, N. II 381. ♦ A dresa. Strămoșii noștri aveau obicei de a îmblînzi șoimii și a-i deprinde la vînat. ALECSANDRI, P. P. 60. – Forme gramaticale: perf. s. deprinsei, part. deprins.

CHIVERNISEALĂ, chiverniseli, s. f. 1. Acțiunea de a chivernisi; administrare (bună); mijloc de trai, subzistență. 2. (Adesea peiorativ) Căpătuire, procopseală. Eminescu vrea să înfățișeze... adevăratul caracter al guvernării de spoliere și chiverniseală personală a oamenilor politici intrați în funcțiuni publice. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 4/8. Pentru el școala nu are o chiverniseală, nu se gîndea la: treci zi, treci noapte, apropie-te leafă. GHICA, S. A. 71. – Pl. și: chivernisele (ISPIRESCU, U. 86).

PIRONI, pironesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa cu (sau în) piroane; a tortura pe cineva străpungîndu-i trupul cu piroane, răstignindu-l; a sfredeli, a străpunge. Aice au aflat un zmeu răstignit, pironit și cătușit bine pe perete și, văzîndu-l așa de grozav, s-au spăimîntat foarte. SBIERA, P. 51. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală; dar nici părintele Duhu pe la biserica sfîntului Lazăr, că l-ar fi pironit părintele Oșlobanu pe cruce și l-ar fi pus în podul bisericii spre păstrare. CREANGĂ, A. 79. ◊ Fig. Ca un cui înfipt adînc, o gîndire dureroasă îi pironise creierii. La TDRG. 2. (Urmat de determinări locale) A împiedica pe cineva să se miște, a ține pe loc; a imobiliza. Întinzînd arcul, mi-l ochi tocmai în piept, unde pasă voinicului mai mult, și trase cu săgeata. Atîta fu de-ajuns, căci mi-l pironi locului, gîlgîind sîngele dintr-însul, ca dintr-o altă aia. ISPIRESCU, U. 57. ◊ (În contexte figurate, subiectul fiind omul, privirea sau acțiunile omului) Filip își pironi din nou privirile în arabescul încîlcit de pe covor. GALAN, B. I 9. Un groaznic hohot de rîs... zbucni din toate piepturile și-l pironi în loc. GANE, N. II 26. Întîlnise iar privirile-i pierdui pironindu-l doar o clipă. IOSIF, PATR. 62. Capul cerbului are un ochi otrăvit și, cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. ◊ (Cu complementul «minte», «gînd» etc.) A fixa, a concentra. Vom pironi toată atențiunea noastră asupra altor elemente. HASDEU, I. V. 213. Eu unul n-am pregetat un moment de a căuta mijloc, spre a face cunoscută publicului romînesc această frumoasă operă, în care își pironise mintea și puterile sale. ODOBESCU, S. III 490. (Refl., neobișnuit) Aci el, dacă se duse, A privi pe sus să puse La toți copacii d-a rîndul, Pironindu-se cu gîndul. PANN, P. V. I 89.

CREȘĂ, creșe, s. f. Instituție în care sînt lăsați spre îngrijire copiii mici, în timpul zilei, cînd părinții sînt la lucru. Colhoznicii au club sătesc, bibliotecă, școli, creșă. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 12/3. Mîna strînsese împrejurul ei multe femei, le grăia răspicat despre creșe, despre case de naștere, despre grădinițe sezoniere. CAMILAR, TEM. 175.

GUERCINO (Giovanni Francesco Barbieri, zis il ~) (1591-1666), pictor italian. Influențat de Caracci, Caravaggio și Tițian. Maestru al școlii bologneze, reprezentant al barocului. Tematică religioasă, tratată în clarobscur („Sf. Francisc cu îngerii”, „Funeraliile Sf. Petronilla”, „Înălțarea Fecioarei”).

POURBUS [pú:rbüs] (PORBUS) [pórbüs], familie de pictori flamanzi din sec. 16 și 17. 1. Pieter P. (c. 1523-1584). Influențat de manierismul italian, a executat numeroase portrete, precum și ample compoziții („Portretul unei femei tinere”, „Judecata de Apoi”). 2. Frans P., zis P. cel Bătrân (1545-1581). Fiul lui P. (1). În opera sa a îmbinat realismul realismul flamand cu eleganța școlii italiene („Botezul lui Hristos”, „Circumciziunea”). Reprezentat în Muzeul Bruckenthal. 3. Frans P., zis P. cel Tânăr (1569-1622). Fiul lui P. (2). Portretist (portretul lui Henric IV, al Mariei de Medici și al Isabelei de Franța). Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României.

tablă f. 1. placă de metal sau de piatră pe care se poate grava o inscripțiune; Tablele Legii, lespezile pe cari erau săpate legile lui Moisi; Cele 12 Table, codice de legi publicate la Roma de decemviri și săpate pe 12 table de aramă (450 а. Cr.); 2. tablă de lemn obișnuit neagră pe care se scrie cu cretă: a ieșit la tablă; 3. pagină zețuită; 4. arătarea materiiilor coprinse într’o carte; 5. foaie, planșă sau tablou, în care se grupează metodic și pe scurt unele lucruri: table cronologice, astronomice, table de logaritmi; 6. în special tabla înmulțirii (v. Pitagora): astăzi nit mai mergem la școală, că nu știm tabla CR.; 7. lecție: băieții schimbau tabla în toate zilele și Sâmbăta procitanie CR.; 8. (regească) Tr. Curtea de apel: Tabla regească își avea reședința la Oșorheiu; 9. pl. (jocul în) trictrac: a juca table. [Lat. TABULA, printr’un intermediar slav].

SERIATOR, -OARE, serialori, -oare, s. m. și f. Persoană care așază, clasează pe grupe, pe serii. De la Ungureanu Ion... am aflat că el este bacalaureat, că a muncit din greu, făcînd serviciul de seriator la demontare noaptea, urmînd ziua liceul, și că partidul l-a trimis acum la această înaltă școală. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 10/6.

domnitór, domnitoare, (domnitoriu), adj. (reg., înv.) Care domină, care stăpânește: „…zicându-le ca să spună părinților că din contra fumului domnitoriu în școală nu putem învăța” (Câmpeanu, 2016: 189). – Din domni + suf. -tor(iu).

OCAMPO, Silvana (1906-1993), scriitoare argentiniană. Autoare, împreună cu Borges și A. Bioy Casares, soțul ei, a unei „Antologii de literatură fantastică”, considerată manifestul programatic al „Școlii de la Buenos Aires”. Romane polițiste („Cine iubește, urăște”), nuvele și povestiri („Zilele nopților”, „Călătorie uitată”, „Pana magică”).

*profesionál, -ă adj. (d. profesiune, fr. professionnel). Relativ la o profesiune: secretu profesional, în care fetele învață o profesiune (maĭ bine zis o meserie, că ceĭa ce se învață e croitoria, rufăria și altele asemenea): școală profesională (V. meserie). Subst. Rar. Persoană care exercită o meserie saŭ profesiune (nu amator saŭ diletant).

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

HOPKINS [hópkinz], Lightnin’ (pe numele adevărat Sam Hopkins, zis și Fulgerul) (1912-1985), cântăreț și chitarist american. Unul dintre maeștrii blues-ului acustic. Format la școala texană, a știut, fără a părăsi linia tradițională, să găsească legătura între blues și rock. Două perioade de glorie, cu o întrerupere în anii ’50. Voce gravă, texhină suplă, text umoristic, solo-uri strălucitoare.

sătésc, -eáscă adj. (d. sat). De sat, rural: școală sătească. Acesta nu e un cuv. popular, ci cărtutăresc și greșit. Poporu ar fi zis sătenesc, ca orășenesc, țărănesc.

MĂRI², măresc, vb. IV. 1. Refl. A-și spori dimensiunile, a crește, a deveni mai mare. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește. EMINESCU, O. I 152. Pînă-s mere mititele Stau în creangă cu putere; Iară dacă se măresc Oamenii le-agrămădesc! HODOȘ, P. P. 71. ♦ A se înmulți ca număr, a crește în număr, a spori. Pe măsură ce treceau prin inima satului, prin «centru», ceata se mărea. DUMITRIU, N. 253. ◊ Refl. pas. între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. ♦ A crește în vîrstă, a se dezvolta. Mărindu-se și mergînd la școală, el întrecea la învățătură și istețime pe toți copiii. ISPIRESCU, M. V. 4. 2. Tranz. A face mai mare, a face să sporească, să crească; p. ext. a intensifica. Zgomotul depărtat al văilor frămîntate de vijelia Bistriței amuți, fantasmagoria fără de margini a nopții își mări farmecul. HOGAȘ, DR. II16. 3. Tranz. (Rar) A slăvi, a preamări, a lăuda. (Refl. pas.) Nu lipsea a ridica și un monument în care să se mărească dumnezeul... îndurărilor. NEGRUZZI, S. I 196. 4. Refl. (Învechit) A se făli, a se fuduli, a se îngîmfa. Asinul mărindu-se întru sine a întrebat pe leu... ce judeci de glasul meu? ȚICHINDEAL, F. 16.

ORCAGNA [orkáña], Andrea di Cione zis Il’ ~ (c. 1308-c. 1368), pictor, sculptor și arhitect florentin. Ultimul reprezentant al goticului florentin. Continuator al școlii lui Giotto, prin compoziția echilibrată și prin noblețea atitudinilor, dar căreia i-a dat un accent mai dramatic (frescele și altarul de la Capela Strozzi din biserica Santa Maria Novella din Florența). Ca sculptor, a executat tabernacolul de la Or San Michele din Florența, caracteristic pentru perioada de trecere de la gotic la stilul Renașterii, precum și mozaicurile fațadei Domului din Orvieto.

SOLEMNITATE, solemnități, s. f. 1. Însușire a ceea ce este solemn; ceremonial care însoțește îndeplinirea unui act solemn (v. pompă, fast); p. ext. seriozitate, gravitate. Dacă n-ar fi la mijloc seriozitatea și solemnitatea sentimentului ce mi-ați inspirat, ar trebui să rîd. GALACTION, O. I 335. Eugenia era mișcată de solemnitatea ședinței. REBREANU, R. II 184. În toată redacția trece ca un fior de solemnitate, se face tăcere. VLAHUȚĂ, O. A. III 105. ◊ Fig. Primăvara și-a făcut cu multă solemnitate intrarea triumfală. CARAGIALE, O. VII 69. ♦ Măreție (a fenomenelor naturii). Locul... nu-i lipsit de solemnitate și de o sălbatică frumusețe. BOGZA, C. O. 194. 2. Act solemn săvîrșit cu pompă; ceremonie publică pentru sărbătorirea unui eveniment. Părinții n-au venit la școală la solemnitatea deschiderii. SADOVEANU, O. VI 358. Îmi aduceam atunci aminte, în această frumoasă solemnitate, de ziua acea cînd... jurarăm, noi patru inși, acolo întocmirea societății noastre. GHICA, A. 40. ◊ Loc. adj. De solemnitate = de ceremonie, de gală. Constantin Lipan își trimisese hainele de solemnitate la spălătoria chimică. C. PETRESCU, C. V. 169.

grădínă f., pl. ĭ (vsl. bg. gradina. V. gard). Loc îngrădit în care se cultivă florĭ saŭ legume (p. fructe se zice livadă). Grădină botanică, zoologică, p. studiu plantelor, al animalelor. Grădină de copiĭ (după germ. kinder-garten), școală de copiĭ care n’aŭ intrat încă în școala primară și în care nu se învață cu cărțĭ. (Întemeĭată de Fröbel, din care cauză se maĭ numește și școală fröbeliană). Grădină publică, grădină a comuneĭ orĭ a statuluĭ, deschisă tuturor. Fig. Persoană plină de calitățĭ: acest om e o grădină, o grădină de om. Mă duc în grădină, mă duc în grădina caseĭ noastre orĭ a alteĭ case orĭ intru în grădina publică care e lîngă mine. Mă duc la grădină, mă duc la grădina publică, care, în general, e departe de mine.

MESROB (MESROP) zis și Maștoț (361-440), cărturar armean. Episcop. Împreună cu catolicos-ul Sahak, a inventat alfabetul armean. A înființat școli naționale și a tradus, împreună cu elevii săi, „Biblia” și alte scrieri religioase grecești și siriene. Autor a numeroase cântece religioase. Sanctificat. Prăznuit la 19 febr.

TAINĂ, taine, s. f. 1. Ceea ce e neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister. Asfințitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. SADOVEANU, O. VI 9. Se gîndea numai că va pleca și nu va mai vedea ochii ei căprui și șăgalnici, în care i se părea că s-au adunat toate tainele lumii. REBREANU, R. I 129. Faust al lui Goethe... e convins că mintea omenească e datoare să pătrundă în toate tainele naturii. IONESCU-RION, C. 71. ◊ (Poetic) Umbrele înserării umplură poiana de taină. SADOVEANU, O. I 300. Numai taine pe tot locul, Noaptea-neacă toată valea. CERNA, P. 58. ♦ (Popular) Minune, miracol; poveste minunată. Și noi tare ne-am mirat Și prin lume c-am plecat, Taina s-o istorisim, Minunea s-o povestim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. 2. Ceea ce trebuie ținut ascuns, ce nu trebuie spus nimănui; secret. Taina o ascunse în fundul sufletului ca pe un lucru scump. SADOVEANU, O. VII 59. Babă dragă, spune-mi taina și mă jur că niciodată n-am s-o spun cuiva... EFTIMIU, Î. 89. Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale? COȘBUC, P. I 120. ◊ Loc. adj. De taină = intim; particular. Vă invit să facem o șezătoare de taină în amintirea celui mai autentic scriitor artist al literaturii noastre. SADOVEANU, E. 85. Binefăcătorul nostru va stăpîni de acum a patra parte din averea mea și va fi sfetnicul meu cel de taină. POPESCU, B. I 41. (Bis.) Cina cea de taină, masă pe care a luat-o Hristos cu apostolii săi (și despre care se vorbește în Scriptură). (Ist.) Logofăt de taină v. logofăt (1). ◊ Loc. adv. În (sau, rar, cu) taină = pe ascuns, în secret; discret. Să-ți dau o bucățică de rădăcină descîntată, a adăugit ea cu taină, să-ți iasă toate după dorință. SADOVEANU, E. 45. [Măgheranii] tăcuți și triști se trec în taină cu fruntea în pămînt plecată. ANGHEL, Î. G. 13. Sfetnicii rîdeau în taină de tot ce Craiul vorbea. COȘBUC, P. II 126. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție. EMINESCU, O. I 200. ♦ Procedeu de lucru subtil și cunoscut numai de puțini inițiați, care asigură reușita unei lucrări, mai ales a unei opere de artă. Mai întîi frecînd culori, apoi urcînd pe schelă alături de meșter, [pictorul] Tătărescu s-a inițiat în tainele meseriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 3/1. Bacii nu știau numai istorisiri, ci cunoșteau taina laptelui acru ș-a brînzei de burduf. SADOVEANU, B. 10. 3. Loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, ascunziș, tainiță. Prosperează o mulțime de subspecii [de tufănele] crescute cu răbdare în taina serelor. GALACTION, O. I 325. Scotea din tainele adînci ale buzunarelor sale o jumătate de sorcovăț și îi dădea drumul în scripca lui Buruiană. HOGAȘ, DR. II 109. ◊ (Poetic) Munți peste munți cresc, se depărtează tot mai șterși, se cufundă în taina zării, acolo unde și soarele lunecă, tras ca de nevăzute puteri. SADOVEANU, O. VII 216. 4. (Bis.; mai ales în expr.) Sfintele taine = cele 7 ritualuri din biserica creștină (v. botez, căsătorie, hirotonie etc.) prin care credincioșii consideră că obțin un har special; (prin restricție) al treilea din aceste ritualuri; cuminecătură. Cel care dorea sfintele taine era un moșneag înaintat în zile, bătrîn cu cinstite bătrînețe și bisericos. GALACTION, O. I 184. Dascăle prea învățate Cel ce-nveți la școală carte, spune-mi mie: ce sînt șapte? – Șapte taine dumnezeiești. TEODORESCU, P. P. 254. 5. (Rar, în expr.) A sta de taină = a sta de vorbă, a sta la taifas.

PAPACOSTEA 1. Gușu P. (1853-1912, n. în Macedonia), unul dintre membrii primului grup de tineri macedo-români aduși la studii în România în vremea lui Al.I. Cuza la școala de la „Sfinții Apostoli”, în scopul de a forma dascăli și propagatori ai culturii române pentru aromâni. A întemeiat școli românești la Niaguște și Moloviște. Emigrat în România, s-a stabilit la Viziru, jud. Brăila. Lucrări: „În zilele redeșteptării macedo-române”. 2. Alexandru P. (1884-1925, n. Bitolia-Moloviște, Macedonia), jurist, economist și politolog român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Cernăuți. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Alexandru Marghiloman. Lucrări în domeniul finanțelor și doctrinelor economice și politice („România politică. Doctrină, idei, figuri, 1907-1925”). 3. Cezar P. (1887-1936, n. Moloviște), scriitor și traducător român de origine aromână. Fiul lui P. (1). M. coresp. al Acad. (1935), prof. univ. la Iași. Membru al Partidului Poporului, secretar general al Ministerului Educației (1926-1927). Studii asupra filozofiei și religiei antice grecești („Evoluția gândirii la greci”, „Platon, opere”). 4. Petre G.P. (1893-1969, n. Viziru, jud. Brăila), jurist și om politic român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Membru al Partidului Poporului. Secretar personal și politic al mareșalului Al. Averescu. Director general al P.T.T. (1926-1927). Cercetări asupra vieții și personalităților politice române contemporane. Internat în închisori și lagăre de regimul comunist. 5. Victor P. (1900-1962, n. Viziru, jud. Brăila), istoric român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la București. Fondator (1938) al Institutului de Studii și Cercetări Balcanice și al revistei „Balcania”. Membru al P.N.L., secretar de stat în Ministerul Educației Naționale (1944). A militat pentru cercetarea comparată a istoriei și civilizației popoarelor balcanice („Civilizație românească și civilizație balcanică”). Deținut politic la Sighet sub regimul comunist. 6. Petre-Mihail-Alexandru P. (n. 1926, București), biolog român. Fiul lui P. (4). Președinte al Comisiei de biologie a solului și secretar al Cercului de homeopatie. Organizator al unor simpozioane de biologia solului. A militat pentru o gândire consecvent biologică în agricultură („Biologia solului”, „Agricultura biologică”, „Revoluția biologică”, în colab.). 7. Cornelia Danielopolu P. (1927-1998, n. București), istoric român. Fiica lui P. (5). Cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Studii în domeniul relațiilor româno-grecești în epoca modernă și al elenismului modern („Literatura în limba greacă în Principatele Române, 1774-1830”). 8. Șerban-Paul P. (n. 1928, București), istoric român. Fiul lui P. (4). M. coresp. al Acad. (1990) și al Acad. Ligure de Științe și Litere. Codirector al revistei „Il Mar Nero” (Italia), coeditor al colecției „Rumänien-studien” (Germania). Director (1990-2001) al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București. A îmbogățit substanțial medievistica românească cu surse inedite sau puțin cunoscute și cu interpretări noi privitoare la secolele 13-15. Lucrări în domeniul istoriei medievale românești în contextul istoriei universale („Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol”, „Geneza statului în evul mediu românesc”, „Ștefan cel Mare al Moldovei”, „Oltenia sub stăpânirea austriacă”).

LECLAIR [ləklé:r], Jean-Marie (zis cel Bătrân) (1697-1764), compozitor și violonist francez. Prim balerin și coregraf la Teatrul Regio din Torino. Unul dintre fondatorii școlii violonistice franceze. Prin lucrările sale (opera „Sculla și Galucus”, sonate, muzică de cameră) a contribuit la cristalizarea clasicismului francez, excelând prin echilibru și renunțând la excesul de virtuozitate. Asasinat.

*institutór, -oáre s. (lat. institútor, -óris, d. institúere, a instrui). Care institue, fundator. Profesor de școală primară urbană. (În Francia, acest termin se întrebuințează de pe la 1789 înlocuind pe maître d’école, cum se zicea în ainte).

GREU¹ adv. 1. Cu toată greutatea, cu multă greutate. Se lăsară greu pe umerii lui Ivancea. DUMITRIU, N. 63. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. ◊ Expr. A-i cădea (ceva) greu la stomac = a-i produce (ceva) indigestie. A-i cădea (sau a-i veni) greu = a se simți ofensat, jignit (de ceva); a nu-i veni bine, a nu-i plăcea, a nu-i prii. De te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 206. A-i fi greu (de cineva sau ceva) = a) a fi sătul sau a-i fi silă (de cineva sau de ceva). Cîteodată parcă mă iubește, alteori însă mă primește cu atîta răceală, parcă-i e greu de mine. La TDRG. Li era amu și lor greu de a tot fi cumătri. SBIERA, P. 188. Să ne întrecem din trîntă. – Din trîntă? Doar de-ți e greu de viață. CREANGĂ, P. 52; b) a se rușina (de cineva sau de ceva). Ea atunci s-a roșit la obraji, fiindcă-i era greu de mine. SLAVICI, la TDRG. A se lăsa greu v. lăsa. ♦ (Pe lîngă verbele «a apăsa», «a trage la cîntar», «a cîntări») Mult. 2. Cu greutate, cu trudă. A pricepe greu. A vorbi greu. Greu de înțeles. ▭ Iordan Hagi-Iordan răsufla greu prin somn. C. PETRESCU, A. 351. Știu cum se fac de greu trebile acestea. CREANGĂ, P. 172. Banul se cîștigă greu; Dar ușor se cheltuiește. ALECSANDRI, T. I 317. ◊ Expr. A-i fi greu = a simți greutatea, dificultatea unei acțiuni; a-i fi penibil, a se simți rău. La început mi-a fost greu, apoi m-am obișnuit. ▭ Și zi, nu ți-a fost greu?... – Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Mi-era greu s-o văd pe ea plecînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 179. Greu mi-i, dragă, fără tine Și te chem de-atîtea ori, – Nu din zori și pînă-n sară, Cît din sară pînă-n zori. TOPÎRCEANU, S. A. 87. A-i veni greu (să...) = a se jena (să...). Îmi vine greu să-ți spun. Unde-i greu (cuiva) = unde îl doare (pe cineva) mai rău, unde-i face mai rău. Paloșul din sîn scotea... Ș-așa bine mi-l chitea, Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului... Unde-i greu voinicului. ALECSANDRI, P. P. 73. ♦ (Pe lîngă verbul «a trece») Încet, anevoie. Liniștea din maternitate devenise parcă mai adîncă. Noaptea trecea greu. MIHALE, O. 523. Știu bine că ești dusă, dar te aștept mereu, Și clipele-așteptării curg tot mai trist, mai greu. CERNA, P. 13. ♦ (Pe lîngă verbele «a o duce», «a trăi») Cu lipsuri, cu privațiuni. Mama trăia deștul de greu din pensia rămasă de pe urma tatălui meu. CAMIL PETRESCU, U. N. 21. Greu am mai dus-o iarna asta! oftă Toader Strîmbu. REBREANU, R. II 67. Trăiesc în lume greu. ȘEZ. III 19. 3.. (Cu sens de superlativ) Rău, grav, tare. Greu bolnav. ▭ Lanțurile greu mă-ncing, Ochii lăcrămînd se sting. BOLINTINEANU, O. 90. ♦ (Pe lîngă verbele «a ofta», «a suspina») Din adîncul inimii. Dar fratele cel mai mic... De moarte nu se-ngrozea Și din ochi nu lăcrima, Dar deodată greu ofta Și domnului că-i zicea... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 500. ♦ (Pe lîngă verbul «a plăti») Scump. Da, i-am văzut pe toți, deslușit: Pe senatorii din sud, plătiți greu, Cu prețul sîngelui meu. DEȘLIU, G. 44.

SFIICIOS, -OASĂ, sfiicioși, -oase, adj. Sfios. Petru, pe zi ce mergea, se făcea mai sfiicios. GANE, N. II 77. Mă apropiam cu gîndul, sfiicios, tremurînd, d-acea vestită școală. DELAVRANCEA, H. T. 86. [Era] cam sfiicios la început, dar s-a dat pe brazdă. VLAHUȚĂ, O. A. 256. ◊ Fig. Cîte o stea singuratecă se ivea la încheieturile norilor și părea că întreabă sfiicioasă pe călător unde merge. GANE, N. I 10. Printre gratii luna moale, Sfiicioasă și smerită, Și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I 76.

SHAWN [ʃo:n], Edwin Myers, zis Ted (1891-1972), balerin și coregraf american. Împreună cu soția sa, Ruth Saint Denis, a fondat (1915) Denishawn School, prima mare școală de dans american. Creator al primului festival de dans (1933, Jacob’s Pillow, Massachusetts).

MĂMĂLIGĂ s. f. 1. Pastă alimentară preparată din făină de mei, de hrișcă, de orz, astăzi măi ales de porumb ; (regional) mandră² (1), coleașă. V. terci. Cf. MAN. GÖTT. Hrana noastră. . . la vreme de post, mămăligă uscată (a. 1 793). URICARIUL, VI, 168, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Numai măligă, măligă d-atîția ani! JIPESCU, O. 67. De mîncare? O ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă rece. CREANGĂ, P. 6. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită. id. ib. 143, .cf. 145, 147, 153. Mămăliga de hrișcă și de orz e cunoscută numai de sătenii de la țară; cei de la munte – spun bătrînii – în vremea unei foamete cumplite, de demult, au mîncat mămăligă de scoarță de fag măcinată. ȘEZ. V, 6. Din mei se face mămăligă, iar istrienii fac pîne. ib. XV, 66. Pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniță Tăun Sun-afurisit din goarnă. COȘBUC, P. I, 326. Mămăliga se numește o pastă consistentă gătită din făină de porumb. . . în timpurile trecute se gătea. . . din mei (Millium sativum). ENC. ROM. III, 183. Mămăliga se răstoarnă pe fundul de mămăligă. . . numit și cărpător în Ardeal. PAMFILE, I. C. 195, cf. 68. Culese, fir cu fir, fărmăturile de mămăligă. BUJOR, S. 29, cf. 59. Na, măi Ghiță, și ia vezi și tu de mămăligă, zise el, dînd ceaunul unuia dintre flăcăuani. HOGAȘ. M. N. 65. Mîncările obișnuite sînt măliga cu brînzî, urda, cașul sărat. DIACONU, P. 19. Întingea în topiturâ bucăți mari de mămăligă, pe care le căptușea apoi cu brînzâ. SADOVEANU, B. 95. Am ciorbă de știucă și o mămăligă aproape întreagă. GALACTION, O. 47. Beau vin și mîncau pastramă cu mămăligă rece. CĂLINESCU, E. 311. Soldații mîncau mămăligă cu pastramă. CAMIL PETRESCU, O. III, 170, cf. 215. Scoate un codru galben de mămăligă. Îl presară cu sare. Mușcă din el, mestecă, înghite. STANCU, D. 264. Îngrijesc de copii, pregătesc mămăliga. BOGZA, Ț. 45, cf. H X 97, XII 302. Cu barbátul băutor Nu-i coace pită-n cuptor, îi face măliga-n oală. Ș-aceea-i, mînca-o goală. ȘEZ. I, 142, cf. MAT. FOLK. 1 399. Spuse fomeii că să duce la stînă să mînce măligă cu hurdă. GRAIUL, I, 237, cf. 474, 545, 546. Boala o dobîndesc cei ce mănîncă mămăligă goală. PAMFILE, B. 13, cf. CHEST. VIII 7/1, 15/29, 17/10, 18/3, 93/32. Nu știe încă nici cum se mănîncă mămăliga, se spune unui om prea tînăr și lipsit de experiență. Cf. ISPIRESCU, L. 177, ZANNE, P. III, 610. A prins mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de ceilalți, cînd a ajuns la o situație (mai) înaltă. Cf. CREANGĂ, P. 209, IORDAN, STIL. 320, ZANNE, P. III, 612. Numai într-un tăciune Nu se face mămăligă, Nici poate ceva să frigă. ZANNE, P. I, 293. Decît să mănînc mămăligă cu unt Și să mă uit în pămînt, Mai bine să mănînc pîine cu sare Și să mă uit la soare. id. ib. M, 608. Nimene nu-ți pune sare în mămăligă (= de interesele tale e bine să te ocupi personal). Cf. id. ib. 606. La mămăliga mare, vin multe haimanale. id. ib. 607. Amestecă vorba, ca făcălețul mămăliga, se spune la adresa cuiva care vorbește prostii sau se bîlbîie. Cf. id. ib. II, 829. Parcă e cu mămăliga-n gură sau parcă are mămăligă-n gură, se spune la adresa cuiva care vorbește neclar, fiind bîlbîit sau prost. Cf. id. ib. 839, III, 614. Stai (sau șezi), mămăligă, să te mănînc, se spune, în ironie, la adresa unui om leneș. Cf. id. ib. III 606. E bun de tăiat mămăliga, se spune la adresa unui om prost. Cf. id. ib. 614. ◊ (Precedat de „o bucată de”, „un boț de”, „o coajă de”, sugerează ideea de existență mizeră) Toată viața lui a muncit pentru-un boț de mămăligă, V. ROM. februarie 1954, 241. Tu, flăcăuaș sărăcuț de la țară, Care-ți fărîmai bucuria sub sapă Pe-un boț de mămăligă ca ceapă. DEȘLIU, G. 53. ◊ Mămăligă mărginenească v. m ă r g i n e n e s c. Mămăligă boierească v. b o i e r e s c. Mămăligă moartă v. m o r t. ◊ Expr. A o pune de mămăligă sau (Mold.) a pune de mămăligă fără făină = a se afla sau a ajunge într-o situație dificilă, neplăcută, într-o încurcătură ; a da greș. Măi Chirică, d-apoi știi că și boieriul, cîtu-i de boieri, a pus-o de mămăligă. CREANGĂ, P. 161. Cînd ți-o fi frică, să-ți iei rămas bun, c-ai pus-o de mămăligă. REBREANU, NUV. 123. Luați seama la Marinică să nu vă facă vreo rușine că dînsul a cam pus-o de mămăligă! id. R. I, 137, cf. IORDAN, STIL. 44, 320. S-a închis școala, mamă. Am pus-o de mămăligă. STANCU, D. 107. V-ați zbătut cu proiectul nostru, de nu mai aveam zi, de nu mai aveam noapte, și acum ați pus-o de mămăligă. V. ROM. aprilie 1 954, 43. Am pus-o de mămăligă și. . . așteptăm să vedem, ce-o mai fi. PAS, Z. III, 105. De piere zmeoaica, îi creapă și fiul, atunci-mpărâția zmeilor a pus-o de mămăligă, oamenii nu vor mai avea să le mai ducă grijă. RETEGANUL, P. I, 36. A face (pe cineva sau ceva) mămăligă = a distruge, a nimici, a face praf, zob, pilaf. Trimite avioane să arunce bombe peste oraș. Ne face mămăligă. PAS, Z. IV, 39. (Regional) A căuta nod în mămăligă = a căuta nod în papură, v. n o d. Cf. ZANNE, P. III, 611. (Regional) A-și scoate mămăliga = a-și cîștiga strictul necesar pentru trai. Cf. id. ib. Ața mămăligii v. a ț ă. A rămîne cu ața mămăligii v. a ț ă. ♦ (În sintagma) Mămăliga ursului = figură pe care o fac copiii la scrînciobul cu frînghie, învîrtindu-se astfel ca frîngbiile să se răsucească, și lăsîndu-le apoi să se dezrăsucească cu putere. În scrînciobul cel mic, de frînghie, răsucindu-te în el și apoi desucindu-te, faci ceea ce se numește „mămăliga” ursului. PAMFILE, J. I, 75. 2. (Familiar) Epitet depreciativ pentru un om lipsit de energie și de inițiativă. V. m ă l a i (II 3). În gară, afară de șef, nu-s decît trei oameni. Toți niște mămăligi! GALAN, Z. R. 296, cf. I. CR. VI, 152, CHEST. VIII 15/27, CV 1 949, nr. 3, 15. ◊ (Comparat ca un adjectiv) Am fost mai mămăligă decît alții și m-am lăsat potopit de rușine și de necaz. PAS, L. I, 147. 3. C o m p u s: mămăliga-bradului = ciupercă de culoare galbenă-portocalie, care crește pe brazii putrezi (Trichia favoginea). Cf. PANȚU; PL. - Pl.: mămăligi. – Și: (regional, prin haplologie) mălígă s. f. – Etimologia necunoscută.

MÎNÁ¹ vb. I. T r a n z. 1. (Folosit și a b s o l.) A dirija mersul unui animal, p. e x t. al unui vehicul cu tracțiune animală; a îmboldi, a stimula la mers, a îndemna. După aceaste cirezi și după bărbații ce mîna boii, venie fecioare (A. 1773). GCR II, 88/34. Încălecînd pe una din iepe, mînă pe celelalte. EMINESCU, N. 20, cf. id. O. IV, 130. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa, să mîn boii de călare. CREANGĂ, P. 47. Te rog să mîi cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvăli nora. id. ib. 115, cf. 109, 117, 126. Pune o desagă pe măgarul lui și pleacă, mînîndu-l binișor. CARAGIALE, O. IV, 188. Luară herghelia, mînînd-o de dinapoi. ISPIRESCU, L. 28. Vânători de dropii. . . mînînd în pas alene gloabele lor de călușei. ODOBESCU, S. III, 14. E-n amurg. Pe deal bulgarul Liniștit își mînă carul. COȘBUC, P.. II, 27. Răducanu meu. . . mînă caii mai abitir ca bietul răposat. DELAVRANCEA, H. T. 133. Vizitiul lui Scatiu mîna bine. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 182. M-am încărcat cu familia în trăsură, și mînă și mînă ! REBREANU, R. II, 223. Întâlniră o patrulă turcească, care venea pe jos, mînînd o cireadă de boi. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Alături de sanie merge, mînînd calul, o femeie. STANCU, U.R.S.S. .57. Spre casă se-nturna Cu flâcâii-alăturea Care carele mîna. TEODORESCU, P. P. 152. S-aud moara vîjîind, Pe badea boii mînînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 144, cf. 510. Au și început. . . a mîna caii. SBIERA, P. 125. Mînam stava dinapoi. RETEGANUL, TR. 32, cf. 45. Să ții dîrlogii cu dinții, Să mîi calul ca muții. SEVASTOS, C. 120. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat. HODOȘ, P. P. 46. Cine mînă plugul rău, Trece pe la făgădău. ȘEZ. II, 213. Cîmpu-i alb, Oile negre Cin' le mînă Le adună, Cin' le paște Le cunoaște, Cin' le vede Nu le crede (Scrierea). TEODORESCU, P. P. 243. ◊ E x p r. (Familiar) A mîna porcii (la jir sau, rar, la Brașov) = a sforăi în somn. Se așterne pe somn și unde nu începe a mîna porcii la jir. CREANGĂ, P. 226, cf. ISPIRESCU, L. 369. Să nu mîne vrunu porcii la Brașov, că-l dau afară în ploaie, LUNGIANU, CL. 143, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 5, 19, 43, 160. Mînă măgarul = pleacă de aici! ia-o, din loc ! dă-i drumu! (A b s o l.) A mîna pe tînjală v. t î n j a l ă. ◊ (Prin analogie, complementul indică o mulțime de oameni) Un neam . . . bine prăvilnicit în dreptățile sale, bine mînat pe calea fericirii, nu poate să nu ajungă la sfîrșitul spre care tot omul privește. GOLESCU, Î. 7, Ei brațul tău înarma, ca să lovești în tine Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mîn. EMINESCU, o. i, 59, cf. 148. Eu sînt o biată fată și nu voi ști nici să mă lupt nici să mîn oastea la război. ODOBESCU, S. I, 8. Împărate Pavele, Unde mîi cătanele? Nu le mîna așa tare, Că s-or trînti la picioare. MÎNDRESCU, L. P. 36. Cît ținea anul de vară, Ne mîna din țară-n țară. Hodoș, P. P. 209. ♦ F i g. A determina să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel; a îmboldi. Nu-l poate purta diavolul pre voia sa, nice-l poate măna în păcate. VARLAAM, C. 16. Să cunoaștem cărarea pe care firea ne mînă. CONACHI, P. 259. Ce-i mîna pe ei în luptă? EMINESCU, O. I, 147. Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mînă pe tine ! CARAGIALE, O. VI, 263. De te mînă vrun gînd rău, n-ai nemerit-o. DELAVRANCEA, O. II, 179. Poate-i vrun bătut de șoaptă care-aleargă pe cîmpie. . . Dor îl mînă, griji îl poartă. COȘBUC, P. I, 221, cf. id. F. 126. Cum aș putea spune în zece cuvinte ce m-a mînat la dumneata? C. PETRESCU, C. V. 145. Năvălesc dușmaní mereu . . . Păcatu-i mînă din urmă. Mulți au mai venit la noi, Puțini s-au dus înapoi. ALECSANDRI, P. P. 172. ♦ P. a n a l. (Popular; complementul indică vehicule cu alt gen de tracțiune) A conduce. Mînă vesel, lopătase, de la Lido la San-Marc. ALECSANDRI, P. I, 168. Fac plute pe care le mînă pînă la Galați. SADOVEANU, O. X, 516. În luntre era un turc care o mîna. RETEGANUL, P. III, 5. **A b s o l, A porni, a pleca; a se deplasa, a merge, a zori. Îl ghiontea să mîie mai tare. CAMILAR, N. I, 235. Mîndra-m urmă-i se lua Și mîna, măre, mîna. TEODORESCU, P. P. 629. De ce joc, d-ai-aș juca, Mînă, mînă măi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. ♦ (Urmat de determinări indicînd direcția, punctul de sosire sau scopul deplasării) A duce la. . ., a îndruma spre. . . Doi trag cu cîte o mînă de voloc, iar în ceialantă, poartă cîte o nuia. . . cu care mătură fundul apei de pe lîngă maluri, mînînd peștele-n cale volocului. ȘEZ. IV, 115. ♦ I n t r a n z. și (învechit) r e f l. A se îndrepta spre . . ., a se duce la . . . Etiopeanii... să apropie cît de în grabă și, trecînd cataracții, să mînă cătră Schini. AETHIOPICA, 49^r/5. Fiindcă vîntul, pe o parte bătea asupra corăbiei, iar pe alta în coasta din protivă, corabia să mîna cătră partea unde vedeți că stă America. DRĂGHICI, R. 19/16. Secerătorii mînau năvală spre bordeiele lor. DELAVRANCEA, S. 195. 2. (Popular) A lua, a duce, a tîrî cu sine. Du-le, Oltule, le mînă, Mîndru tresărind mereu Numai una să-mi rămînă: Floarea sufletulu meu ! CERNA, P. 144. Tătarii începeau a mîna pe cei prinși. SADOVEANU, O. VII, 15. Și tot șuvoiul a mînat Balaurul Cu care chibzuisem să mă bat. BENIUC, V. 20. Trec prin apă, nu mă mînă. MÎNDRESCU, L. P. 24, cf. 33, 100. Păși mai tare Fecior mare, Că te-ajunge Dunărea Și mă tem că te-a mîna ! RETEGANUL, TR. 115. Fugi, copilă mai la vale Că vine Bistrița mare. – Las' să vie, să mă mîie Că n-am tată să mă ție. ȘEZ II, 185. 3. (Învechit și regional) A pune pe fugă, a alunga, a izgoni. Viniile dintru Eghipet mutași, mărași (g o n i ș i C², i-s c o s-ai D) limbile. . . și răsădiși rădăcirile ei și împlu pămîntul. PSALT. 166, cf. 83, 131. Să fie mînați den casele sale. CORESI, PS. 311/1, cf. 84/5, 116/4. Ceia ce nu vor să-ți creadzâ Mînă-i, Doamne, cu răii să-i piardză. DOSOFTEI, PS. 440/4. Du-te și mînă-l afară și te fă vodă (a. 1821), IORGA, S. N. 150. Leoaica mînă, gonește pe ciuta cea îngrozită. CONACHI, P. 269. Au mînat-o din curte afară, la bordeiul ei. SBIERA, P. 231. Mă-nsurai și-mi luai nevastă. . . Și la un prieten al meu Eu așa-i ziceam, zeu: Mîn-o, mă, s-o mîn și eu Să meargă la tată-său, Sâ-i dea țol și lepedeu. BIBICESCU, P. P. 193. ◊ R e f l. p a s. Fârălegiuitorii mînă-se și sămînța necuraților potreabeaște-se. CORESI, PS. 96/8. ♦ (Regional) A îndepărta, a înlătura. Dimineața Își mînă greața Cu vin ars, Bine ars. BIBICESCU, P. P. 225. – (Regional, complementul indică un animal sălbatic, un vînat) A goni, a hăitui (STOICA, VÎN. 16, ALR I 1 216/231, 378, 381, 571); a adulmeca (ALR I 1 215/9, 63, 223, 270, 573). Cînii iar mînau vînatul; se apropiau. SADOVEANU, O. I, 158.4. (Învechit și popular) A trimite (pe cineva undeva) Am mînat pre sluga domniii meale cum să facă cale (a. 1621). CUV. D. BĂTR. I, 226/9. Nichifor. . . fu mînat cu oștile la Siriia. MOXA, 393/16. Vod[ă]. . . au mînat toț vlădicii și egumenii la Smîl (a. 1640). IORGA, D. B. I, 72. Ucenicii săi mănă-i să treacă în corabie de ceia parte de mare cătră lume. VARLAAM, C. 197. Mînă slujile sale să chiame chiemații la nuntă. N. TEST. (1648), 28^v/10. Cela ce va face uciderea, nu va putea șuvăi să dzică că l-au mânat (mînat MUNT.) mai-marele său. PRAV. 276. M-au mînat împăratul să chem voievozii, ALEXANDRIA (1784), 49^r/9. Unde-l trimiți, unde-l mîi, Umblă fără căpătîi. PANN, P. V. I, 100/1, cf. II, 141/25. Iarna, e cu greu săracilor a trimete toți copiii la școală. . . însă vara pot să-i mîie dezbrăcați și desculți, pentru că e cald. CODRU-DRĂGUȘANU, XII. Se defig zilele de robotă . . . acum însă și distanța pînă la care pot fi mînați sclavii la lucru. BARIȚIU, P. A. I, 385. Dacă i s-a scrîntit mințile, am eu pe cine mîna să i le pună la loc. CARAGIALE, O. ii, 289. Părintele meu m-a mînat la munte să cercetez turmele, SADOVEANU, O. XII, 488. Mînă pruncul la mine să-i dau zamă și pită. T. POPOVICI, SE. 148. Te-am mînat să ari la plug. ALECSANDRI, P. P. 351. M-a mînat maica să țăs. JARNIK-BÎRSEANU, D. 428, cf. 315, 361, 392. Măiculița mea . . . m-au mînat după apă vie. SBIERA, P, 29, cf. 118. La moară nu te-oi mîna, Nu te-i duce, nu-i mînca ! MARIAN, SA. 9. A doua zi îi mînă zmeoaica după apă. RETEGSNUL, P. IV, 18. Mă mînă maica la lemne. ȘEZ. II, 183, cf. 36, 51, HODOȘ, P. P. 144, ALR II/I MN 78, 2673/141, 353, 362, A III 2. (A b s o l.) Mînă de adusă pre. . . papa de Rîm Martin la Țarigrad. SODOFTEI, V. S. septembrie 23^r/27. Mînă să chiame pre egumenul dintr-o mănăstire aproape. MAIOR, P. 47/5, cf. id. ist. 180/1. ◊ E x p r. A-l mîna (pe cineva) afară sau a-l mîna burduhanul = a avea diaree, MAT. DIALECT. I, 181. ♦ (Complementul indică o scrisoare, o petiție etc.) A trimite, a expedia. Minase plîngere mare pînă la Stambul. SADOVEANU, O. X, 251. Scrisoare-mi scria Ș-acas-o mîna. TEODORESCU, P. P. 463. 5. A pune în mișcare; a acționa. Văile cari mînau piuele încă nu înghețaseră niciodată. AGÎRBICEANU, A. 407. Ai logodit văpaia cu apele-n viitoare, Să mîne sumedenii de mori și de cuptoare. ARGHEZI, C. O. 26. Mînate cu foc, navele vor fi de sute de ori mai mari decît istamboalele astea. CAMIL PETRESCU, O. III, 129. ♦ A mișca din loc, a împinge, a deplasa; a purta. Mînă dar coardele unele-ntr-altele, Mînă-le lin. EMINESCU, O. IV, 29. Spre geamuri, iubito, privește Și mînă fotoliul spre sobă. BACOVIA, P. 35. Un vînt cald mînă norii spre miazănoapte. C. PETRESCU, Î. II, 69. Vîntul se jeluiește afară, mînînd roate de frunze. SADOVEANU, O. I, 78, cf. IX, 445, X, 653, id. E. 5. O pată cenușie ca o manta zdrențuită s-apropie plutind prin înălțime, e un nor ce vine mînat de suflarea vîntului de nord. BART, S. M. 13. ♦ R e f l. (Regional) A aluneca (Stupinii-Zălau). ALR I 395/283. Pămîntul să mînă. ib. ♦ (Învechit, prin Ban.) A duce (proces), a purta (judecată). Gîlcevitoriul nu are mai mare muncă, fără numai dacă nu are cu cine să se pîrască și se mîne proțes. ȚICHINDEAL, F. 456/2. ♦ R e f l. r e c i p r. (Prin Ban.) A se tîrgui, a se ciorovăi. Cf. ALR II 3581/36, 3645/29. 6. (Învechit) A duce mai departe; a continua. Mînă mai încolo istoria prea vestitul Enghel și zice. ȘINCAI, HR. I, 384/8, cf. II, 14/12. Apoi au mînat înainte războiul cu romanii, id. ib. I, 101/21, ,cf. II, 54/5. (R e f l. i m p e r s.) Îi bagă [pe viței] într-un juguț. . . , după aceaia se slobod din jug și se lasă pînă ce storc tot laptele din ugerul mumînilor lor, apoi iarăși se aleg. Și așa se mînă, pînă cînd nu-i înțearcă vacile pe viței. ECONOMIA, 81/2. ◊ E x p r. A(-și) mîna viața sau a o mîna = a-și duce viața, a trăi. Au omorît pre Uraia ostrogotul cu vicleșug; ci Hildebald încă nu o au mînat îndelung, pentru că în anul acesta fu ucis. ȘINCAI, HR. I, 102/38. Au mînat o viiață plină de păcate. MAIOR, P. 10/22, cf. 63/30. Pe cînd colegii jucau cărți, rîdeau, beau și povesteau anecdote. . . eu îmi mînam viața cu capul așezat în mîni, cu coatele rezemate de marginea mesei, neascultînd la ei și citind romanțe. EMINESCU, G. P. 45. ♦ R e f l. (Despre timp) A trece, a se scurge. S-au mînat de la Potolomei Epifan pănă la Cleopatra 300 de ai. MOXA, 352/2, cf. 351/16. Se mînă a cincea lună. CORESI, ap. DHLR II, 456. ♦ (Min.) A continua, a înainta cu săpatul (într-o mină, într-o galerie etc.). Au mÎnat baia aia vro 10 ani. PAȘCA, GL. Am mînat o galerie ca de vreo sută de metri. MAT. DIALECT, I, 261. – Prez. ind.: mîn și mîi; conj. să mîn și să mîi; ger. mînînd și mîind. – Lat. minari „a amenința”.