noemă (gr. noema „gândire”, „reflecție”), figură care constă într-un enunț menit să comunice, datorită contextului sau situației, și o cugetare neexprimată – de obicei sugerată și prin intonația exclamativă ori interogativă (A): „De felul acesta sunt cuvintele referitoare la tânărul pe care sora sa îl răscumpărase, în mai multe rânduri, din școala de gladiatori și pe care el o acuza, în baza legii talionului, că îi tăiase degetul mare în timpul somnului: «Meritai, îi zise ea, să ai mâna întreagă!»; se subînțelege: «ca să lupți ca gladiator și – să mori»” (Q., vol. II, p. 349, 12) • Capacitatea de a comunica un sens neexprimat este esența oricărui fenomen lingvistic, în general, și a celui stilistic, în special. E un adevăr constatat și de cei vechi, cum este Teofrast, care observă că valoarea stilului crește mai ales prin ceea ce nu spune [un enunț] (Demetrios, p. 12), ca și de cei moderni, cum este Michel Bréal, care vorbește despre „les idées latentes” ale enunțului, Helmut Dempe, de „intentionaler Gegenstand”, Emil Winkler, de „Meinung” sau „intentionale Bedeutung” în propoziție și frază. B. P. Hasdeu, citându-l pe Michel Bréal și referindu-se la același sens ascuns, îl numește cu termenul de noema „cugetare intențională” și propune ca, după sintaxă, să se întemeieze o „doctrină” a limbii pe care ar numi-o „noematologie”.