NĂBOI¹, năboiuri, s. n. (Înv. și reg.) Puhoi, torent provocat de umflarea apelor (în timpul primăverii). – Cf. scr. naboj.

PRIMĂVARA adv. În timpul primăverii; pe timp de primăvară. /<lat. primavera

PRIMĂVARĂ ~eri f. 1) Anotimp al anului care cuprinde lunile martie, aprilie și mai. ◊ De ~ a) necesar pentru primăvară; b) care are loc primăvara; caracteristic primăverii. La ~ când va sosi primăvara; în timpul primăverii viitoare. Astă ~ primăvara trecută. De cu ~ încă din timpul primăverii. ~ara vieții tinerețe. 2) la pl. fig. Ani (în tinerețe) fericiți. [G.-D. primăverii] /<lat. primavera

năboi¹, năboaie, și năboiuri, s.n. (înv. și reg.) 1. puhoi, torent provocat de umflarea apelor (în timpul primăverii). 2. grămadă, ceată, mulțime de oameni. 3. lipsă de aer.

PRIMĂVÁRĂ (lat. primavera) s. f. 1. (ASTR.) Perioadă de timp cuprinsă între echinocțiul de primăvară (c. 21 mart.) și solstițiul de vară (c. 22 iun.), în emisfera nordică și între echinocțiul de toamnă (23 sept.) și solstițiul de iarnă (c. 22 dec.) în emisfera sudică a Pământului. În timpul p., ziua este la început egală cu noaptea, apoi crește treptat. 2. (METEOR.) Anotimp de trecere de la iarnă la vară, care coincide în mare măsură cu p. astronomică. Fenomenele caracteristice p. sunt mai evidente în climatul temperat (așa-numitul climat cu patru anotimpuri). Debutul p. (marcat de dispariția stratului de zăpadă și de reluarea ciclului de vegetație la plante), ca și desfășurarea ulterioară a diverselor faze fenologice variază ca dată calendaristică de la un an la altul și de la o regiune geografică la alta. Se distinge o perioadă prevernală (de p. timpurie), incluzând în general luna martie și începutul lui aprilie, și o perioadă vernală (de p. avansată), incluzând lunile aprilie-mai. Calendaristic primăvara durează de la 1 mart. până la 31 mai. ◊ Loc. De primăvară = (despre plante) care crește, care se dezvoltă în timpul primăverii; sin. plante vernale; (despre sămânță) care se seamănă în timpul primăverii. La primăvară = în primăvara viitoare. Astă-primăvară = în primăvara trecută. ◊ Expr. Primăvara vieții = tinerețea, adolescența. ♦ (Adverbial; în forma primăvara) În cursul primăverii; în fiecare primăvară. ♦ Fig. (La pl.) Anii de tinerețe; p. ext. vremuri, timpuri frumoase, fericite.

NĂBOI¹, năboiuri, s. n. (Înv. și reg.) Puhoi, torent provocat de umflarea apelor (în timpul primăverii). – Cf. sb. naboj.

HANTRU, hantri, s. m. Unitate convențională (echivalentă cu 1 ha de arătură în condițiile prevăzute de standard) folosită pentru măsurarea lucrărilor făcute de către stațiunile de mașini și tractoare. Timpul primăverii trece... Și nici cei opt hantri și jumătate, la care te-ai angajat, nu-s încă îndepliniți. MIHALE, O. 434.

ierbar¹ ain [At: H XVI, 103 / E: iarbă + -ar] (Reg; îs) Timp ~ Primăvara, în lunile martie și aprilie.

mălurat, ~ă a [At: DAMÉ, T.₂ / V: ~rit / Pl: ~ați, ~e / E: mălura] 1 (D. unele cereale) Atacat de mălură (1) Si: măluros¹ (1). 2 (D. unele cereale) Bolnav de mălură (1) Si: măluros¹ (2). 3 ( Reg; d. grâu sau holdele de grâu) Care nu a legat bine, cu semințele seci din cauza ploilor prea multe din timpul primăverii.

zăui vr [At: MAT. DIALECT. I, 103 / Pzi: 3 ~ește / E: zai] (Reg; csnp; d. bucățile de gheață care plutesc pe apele curgătoare în timpul primăverii) „A se strânge grămadă, zăgăzuind, uneori, apa”.

primăvară [At: PSALT. HUR. 64^v/14 / A și: ~vară / V: (îrg) ~vea~^[1], (reg) ~mev~, ~mov~, prinvară / Pl: ~veri, (reg) ~vări, ~văre, ~meveri / E: ml primavera] 1 sf Anotimp care urmează după iarnă și precedă vara, cuprinzând, în emisfera noastră, intervalul dintre echinocțiul de la 21 martie și solstițiul de la 21 iunie. 2 sf (D. plante sau părți ale lor; îla) De ~ Care crește în timpul primăverii (1) Si: primăvăratic. 3 sf (Îal) Indică specii sau varietăți ale acestora. 4 sf (D. sămânța plantelor; îal) Care se seamănă în timpul primăverii (1). 5 sf (D. sămânța plantelor; îal) Din care cresc plante primăvăratice. 6 sf (Îal) Care are loc în timpul primăverii (1). 7 sf (Îal) Care este potrivit pentru primăvară (1). 8 sf (Îal) Care se poartă primăvara (1). 9 sf (Îlav) În ~ În timpul primăverii (1). 10 sf (Îal) În fiecare primăvară (1). 11 sf (Îal) În cursul primăverii (1) trecute. 12 sf (Îal) În cursul primăverii (1) viitoare. 13 sf (Îal) La sosirea primăverii (1) viitoare. 14 sf (Îlav) La ~ În cursul primăverii (1) viitoare. 15 sf (Îal) La sosirea primăverii (1). 16 sf (Îlav) Astă ~ În cursul primăverii (1) trecute. 17 sf (Îlav) Spre (sau, îrg, despre, de) ~ Când se apropie primăvara (1). 18 sf (Îe) A bate (un) vânt de ~ (peste ceva) A risipi. 19 av (Îf primăvara) În cursul primăverii (1). 20 av (Îaf) În fiecare primăvară (1). 21 av (Îaf) La începutul primăverii (1). 22 sf (Fig; îe) ~ra vieții Vârstă a tinereții cuiva. 23 sf (Fig; lpl) Ani de tinerețe. 24 sf (Fig; pex; lpl) Vremuri frumoase, fericite. 25 sf (Trs; lpl) Arături sau semănături care se fac în perioada primăverii (1). 26 sfa (Reg) Dansuri populare (hore sau brâuri). 27 sfa Melodii după care se execută primăvara (26). corectat(ă)

primăvărat sn [At: GR. S. V, 305 / Pl: (rar) ~uri / E: primăvăra] 1 (Reg) Scoatere a oilor și a vitelor la pășune în timpul primăverii (1). 2 (Reg) Ținere a oilor și a vitelor la pășune în timpul primăverii (1). 3 (Ccr) Loc unde fată oile, la stână.

primăvăratic, ~ă [At: LB / V: ~tec / Pl: ~ici, ~ice / E: primăvară + -tic] 1 a Care ține de primăvară (1) Si: (rar) primăvărel¹ (1), (rar) primăvăros (1), (îvr) primăvăresc (1). 2 a Privitor la primăvară (1) Si: (rar) primăvărel¹ (2), (rar) primăvăros (2), (îvr) primăvăresc (2). 3 a Caracteristic primăverii (1) Si: (rar) primăvărel¹ (3), (rar) primăvăros (3), (îvr) primăvăresc (3). 4 a Care se manifestă primăvara (1) Si: (rar) primăvărel¹ (4), (rar) primăvăros (4), (îvr) primăvăresc (4). 5 a Care anunță primăvara (1) Si: (rar) primăvărel¹ (5), (rar) primăvăros (5), (îvr) primăvăresc (5). 6 a Asemănător primăverii (1) Si: (rar) primăvărel¹ (6), (rar) primăvăros (6), (îvr) primăvăresc (6). 7 a (Fig) Tineresc. 8 a (Spc; d. plante) Care se dezvoltă în timpul primăverii (1) Si: (rar) primăvăros (7). 9 s (Reg) Taxă care se plătește pentru pășunatul și îngrijirea oilor în perioada primăverii (1).

primăvărătoare sf [At: H X, 5, 31, 45 / Pl: ~ori / E: primăvara + -toare] (Mol) Loc unde stau ciobanii cu oile la păscut în timpul primăverii (1).

MĂLURÁT, -Ă adj. 1. (Despre unele cereale) Atacat de mălură (1), bolnav de mălură (2); măluros¹ (1). Grîu mâlurit. ddrf, cf. DAMÉ, T.₂, 38. Griul mălurat nu este bun nici pentru consumație și nici pentru semănat. ENC. AGR. III, 659. Prin spălarea seminței cu apă, se pot înlătura boabele mălurate, precum și o parte din sporii prinși pe suprafața boabelor sănătoase. ib. 660. 2. (Regional, despre grîu, p. e x t. despre holdele de grîu) Care nu a legat bine, cu semințele seci din cauza ploilor prea multe din timpul primăverii. Cf. DAMÉ, T. ₂, 55, ALR II 5197/682. – Pl.: mălurați, -te. – Și: mălurít, -ă adj. – V. mălura.

REVIZIE, revizii, s. f. Cercetare din nou, control, verificare, revizuire. Revizia unei lucrări. ♦ (Mil., în trecut) Reexaminare a celor amînați la recrutare pentru debilitate fizică sau boală și a celor reformați. Îl chema la revizie. Era timpul recrutației din primăvara anului 1882. BUJOR, S. 37. ♦ Inspecție Am plecat cu revizia prin pădurari. HOGAȘ, M. N. 189. Cîte soboare și revizii de fețe bisericești și politecești n-au trecut prin satul nostru...? CREANGĂ, A. 74. ♦ Ultima corectură în pagini (a unei lucrări care se tipărește); (concretizat) textul supus acestei corecturi. Se înțelege că, împreună cu revizia, îmi trimiteți și corectura a doua a mea, ca să am după ce revizui. CARAGIALE, O. VII 317. – Variantă: reviziune (KOGĂLNICEANU, S. A. 123) s. f.

ROUĂ s. f. Picături de apă care se formează în timpul nopților de primăvară, vară și toamnă, prin condensarea vaporilor din atmosferă, și se depun pe plante, pe pămînt și pe lucrurile lăsate în aer liber. Cîmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă și pomii pun coroane și nimburi pentru mine. ARGHEZI, V. 121. Frumoasă ești, pădurea mea... Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline. TOPÎRCEANU, B. 8. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. În curînd și el apare pe-orizontul aurit, Sorbind roua dimineții de pe cîmpul înverzit. ALECSANDRI, O. 175. Rîul adapă cîmpul ce roua însmălțează; Răcoarea dă viață. HELIADE, O. I 183. ◊ (Metaforic) Cînd trecea prea multă vreme, și după paloarea feții, și după roua frunții, înțelegeam că e la marginea puterilor. GALACTION, O. I 95. S-ar putea deștepta... mii de idei energice și salubre care ar scălda mintea obosită și sufletul amorțit în roua întăritoare a timpilor de antică vîrtoșie trupească. ODOBESCU, S. III 51. ◊ Loc. adv. Pe rouă = dis-de-dimineață. Trifoiul e bun de tăiat pe rouă. ◊ Loc. adj. Ca roua = fraged. De rouă = limpede, curat. Vreau cu noaptea să rămîn, Ca să-i sărut privirile de rouă. BENIUC, V. 45. ◊ Compus: (Transilv.) roua-cerului = mică plantă erbacee, insectivoră, cu flori mici, cu frunze acoperite cu peri secretori, de care se prind insectele; crește prin turbării (specii de Drosera).

Larix decidua Mill. (syn. L. europaea DC.). Specie care înflorește și înfrunzește în același timp, la sfîrșitul primăverii. Conuri ovat-oblonge, pînă la 4 cm lungime, erecte, cînd sînt tinere au culoarea roșie apoi devin brune. Frunze aciculare, moi, pe lujeri scurți (maro-închis și un mugure în vîrf), cîte 30-40, în fascicule; pe cei lungi, subțiri, pendenți galbeni, așezate în spirală, verzi-gălbui cînd apar, apoi verzi-închis, iar toamna, galbene, înainte de cădere. Arbore, cca 45 m înălțime, cu tulpină brun-închis, de cele mai multe ori piramidală, rară (Pl. 45, fig. 263).

Salix fragilis L., « Salcie fragedă, Salcie plesnitoare, Răchită ». Specie care înflorește primăvara, în același timp cu frunzele. Flori (cele femele cu ovar pedicelat, cele mascule cu 2 stamine) în amenți verzi-gălbui, cei femeii mai lungi, scvamele verzui sau verzi-gălbui. Frunze lanceolate sau alungit-lanceolate, cca 12 cm lungime, cu vîrf alungit, acuminate, fin-dințate pe margini, pe ambele părți glabre, cea inferioară verde-gri, cea superioară verde-închis-lucios, pețiolate și cu 2 glande imediat sub limb, cu stipele. Arbore pînă la 20 m înălțime, lujeri glabri fără peri, elastici, foarte sensibili la rupere în punctul de inserție.

furtișag sn [At: VARLAAM, C. 325/1 / V: (înv) ~tuș~ / Pl: ~uri / E: furt + -ișag după mg tolvajság] 1 (Înv) Furt (1). 2 Furt (1) de mici proporții Si: ciupeală. 3 (Apc) Strângere în roiuri a albinelor, pe timp de secetă, primăvara sau toamna, în încercarea de a pătrunde în stupii care nu le aparțin.

zbîrgóĭ n., pl. oaĭe (cp. cu zbîrlit orĭ cu bîrzoĭ). Est. Fam. Intemperie, timp răŭ: pînă’n primăvară trebuĭe să maĭ tragă un zbîrgoĭ.

CONCENTRA, concentrez, vb. I. 1. Tranz. A strînge, a aduna, a acumula într-un singur loc; a îndrepta spre un singur punct. V. converge. Războiul o dată lichidat, guvernul [R.P.R.] și-a concentrat forțele în interior, asupra problemei centrale a refacerii țării. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 33. ♦ Refl. Tell, în care se concentra tăria noastră, era informat de N. Bălcescu și de Ion Ghica de tot ce se petrecea. GHICA, S. 706. 2. Tranz. A chema vremelnic (pe un ostaș rezervist) sub arme, în timp de pace. În primăvara aceea, au fost concentrați opt sute de recruți – dorobanți cu schimbul – pentru instrucție. SADOVEANU, O. VI 193. Spune-mi, puică-adevărat, De cînd pe mine m-o concentrat, Cîți voinici te-o sărutat? ȘEZ. III 156. 3. Refl. A-și aținti, a-și încorda întreaga atenție, gîndire etc. într-o singură direcție; a fi absorbit, preocupat de ceva. În faza ultimă, Eminescu devine mai puțin atent la natură. Acum se concentrează asupra propriului său suflet. IBRĂILEANU, S. 127. ◊ Tranz. Se apropie cu toată atenția concentrată la prundul negru. C. PETRESCU, C. V. 38. 4. Tranz. (Chim.) A mări conținutul procentual al unui component într-o soluție sau într-un amestec (prin îndepărtarea parțială a celorlalți componenți sau prin adăugarea de cantități suplimentare din componentul respectiv). 5. A separa părțile bogate în minereuri utile dintr-un minereu de părțile sterile (care se elimină).

COPIE, copii, s. f. 1. (Adesea în opoziție cu original) Reproducere exactă a unui text sau a unei opere de artă. Tabloul acesta este o copie după Grigorescu. Articolul se va bate la mașină în două copii. ▭ Într-o zi el primi o scrisoare cu sigiliu negru... o copie de pe un testament părea a fi. EMINESCU, N. 40. ◊ Fig. Cu narciși, cu crini, cu lotuși Timpul cald s-apropie; Primăvara asta totuși Nu-i decît o copie. TOPÎRCEANU, M. 38. 2. (Peiorativ) Imitație servilă și fără valoare, uneori făcută prin mijloace nepermise. – Pronunțat: -pi-e.

PRIMĂVARĂ, primăveri, s. f. Anotimp care urmează după iarnă și preceda vara, cuprinzînd intervalul dintre echinocțiul de la 21 martie și solstițiul de la 21 iunie, caracterizat prin lungirea treptată a zilelor, creșterea temperaturii, înverzirea plantelor etc. E primăvară pe cîmpie. GOGA, P. 9. A revenit frumoasa primăvară, Copacii parcă-s ninși de-atîta floare. VLAHUȚĂ, O. AL. 79. Era o zi frumoasă în dumineca aceea și plăieșii spuneau că n-au mai apucat așa primăvară devreme de cînd îs ei. CREANGĂ, O. A. 47. ◊ (Personificat) Vine primăvara grăbită, totuși parcă se oprește neliniștită și friguroasă în zări. SADOVEANU, O. VI 399. Primăvară, din ce rai Nevisat de pămînteni, Vii cu mîndrul tău alai. TOPÎRCEANU, P. 117. ◊ (Metaforic) Iarnă e aici (arată părul) și niciodată primăvara nu va mai sosi. DELAVRANCEA, O. II 17. ◊ (În proverbe și zicători) El însă a uitat proverbul bătrînesc: Că o floare nicidecum nu face primăvară. DONICI, F. 74. Numai cu o floare nu să face primăvară, Și c-o ceapă și c-o ridiche nu să face grădină. PANN, P. V. II 74. ◊ Loc. adj. De primăvară = care se întîmplă, se face, se petrece etc. primăvara. Ploaie de primăvară. ▭ Foaie verde bob năut. Drumul de cine-i bătut? De-o fată străină-n țară Ca ș-un cuc de primăvară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 207. ◊ Loc. adv. La primăvară = în primăvara viitoare (a anului următor). Veni-vor rîndunele din nou la primăvară Și iar vor face cuibul sub streșini peste prag. COȘBUC, P. II 192. Că de-o fi vreo pace-n țară, Va veni la primăvară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 135. Altă-primăvară sau în primăvară = în primăvara trecută. Cînd a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat niște cărți foarte frumoase. NEGRUZZI, S. I 59. ♦ (Adverbial; în formă articulată) în timpul sau în cursul primăverii; în fiecare primăvară. Legumele se seamănă primăvara. Primăvara vieții = tinerețea. ♦ Fig. (La pl.) Ani. Mai trăi-voi primăveri Să-mi văd turmele și cînii? COȘBUC, P. II 171.

SCOROJI, scorojesc, vb. IV. Refl. 1. A se deteriora, a se strica (la suprafață). S-au scorojit copacii. STANCU, D. 217. ◊ Fig. Trupul trudit se scorojea, încît părea că numai haina îl susține în cutele metalizate. C. PETRESCU, C. V. 344. [Cerșetorul] părea sub leneșa ninsoare De-nghețul iernii scorojit. DEMETRESCU, O. 40. ◊ Tranz. Soarele și vînturile primăverii scorojiseră prea din timp fața țarinei, acoperind-o cu o scoarță sfărîmicioasă. MIHALE, O. 146. 2. (Despre vopsele, tencuieli și despre obiectele pe care sînt aplicate) A se coșcovi, a se burduși, a se coji. ◊ (Prin analogie) Piatra plesnea, se scorojea, și dintre fărămiturile ei se alegeau bucățile prețioase de aur. BOGZA, Ț. 14. – Variante: coroji, corogi vb. IV.

soare, s.m – (mit.) Astru al zilei, care a generat, la fel ca la toate popoarele antice (egipteni, incași, caldeeni, indieni etc.) un cult special; în unele culturi a devenit, o vreme, divinitate principală a panteonului. Se știe faptul că religia mitraică a fost larg răspândită pe teritoriul Daciei. Simboluri solare au fost identificate în ornamentația ceramicii de la Lăpuș (datată 1.300-1.000 a.H.): „Avem de a face cu o comunitate care se închina anumitor forțe ale naturii, între care soarele avea probabil chiar rolul principal” (Vulpe, 2001 în Marmația, 2003: 426). Pe niște străchini de la Lăpuș apăreau motive tipic solare, reprezentate foarte realist (nu doar simbolic, sub formă de spirale), cu un soare cu raze; aceleași motive s-au regăsit pe discul unor topoare de luptă (C. Kacsó, idem). În general, soarele a fost adorat până târziu în toate aceste culturi, dar cu timpul și-a pierdut rolul principal. Însă, se poate presupune, pe baza documentelor folclorice, faptul că divinizarea soarelui s-a menținut mult timp în rândul comunității maramureșene. Soarele rămâne un personaj activ, cu care oamenii interacționează frecvent, în diferite împrejurări: „Da’ la turmă cine șede? / Șede, șede sfântul Soare” (Calendar, 1980: 10); „Mult mă-ntreabă roșu Soare / Ce m-am uscat pă pticioare” (Calendar, 1980: 89); „De m-a da, de nu m-a da, / Pe fereastră mi-i fura, / La Soare ne-om cununa” (Memoria, 2001: 95). Într-o etapă ulterioară, semnalăm invocarea soarelui în diferite împrejurări, fie sub formă de rugăciune, fie chemarea ca martor, fie pentru a oblădui, a vindeca (în descântece): „Un obicei frecvent la naștere era închinarea copilului la Soare. Tânăra mamă lua copilul în brațe, se uita la el înălțându-l în direcția Soarelui: Mândru Soare, mândru Soare, / Răsai cu patruzeci și patru de răzișoare, / Da’ nu răsai numai pe Țibleș ori pe tău, / Cu răsai pe capul și trupușorul coconului meu, / Și din cap până-n picioare / Să strălucească ca tine, mândru Soare” (Calendar, 1980: 17; Borșa). În dimineața Anului Nou, când se ivește Soarele, fetele se așezau în genunchi și, cu mâinile troiță, se rugau: „Sfinte Soare, sfinte Soare, / Răsai cu 24 de răzișoare: / Cu tri încalță-mă, / Cu tri încinge-mă, / Cu tri pe obraz mângâie-mă, / Cu tri pe gură îndulce-mă, / Cu tri pe umeri împodobe-mă; / Tri în gene, / Tri în sprâncene, / Tri în păr împlete-mi-le, / Să fiu frumoasă / Și drăgăstoasă / Și strălucitoare / Ca tine, mândru Soare” (Memoria, 2001: 33; Ieud). „E atestată închinarea la Soare, când răsare sau apune, însoțită de invocația: Sfinte Soare, ajută-mă!” (Kernbach, 1989: 549). Soarele mai era invocat în timpul muncilor agricole de primăvară: „Când aruncă sămânța sub brazdă, plugarul maramureșean mai întâi o închină Soarelui. Iar alaiul care îl poartă pe sărbătorit la Tânjaua de pe Mara, după ce a înconjurat de trei ori țarina în care s-a tras întâia brazdă, se oprește cu fața către Soare, își descoperă capul și unul dintre ei, marele pogonici, cu brațele întinse către Soare, ca într-o rugă, rostește cu glas tare: Mândru Soare călător / Apleacă-te pe ogor / Și-ncălzește semințele / Să rodească holdele” (Memoria, 2002: 486-488). O altă dovadă a rolului major pe care Soarele l-a jucat în mitologia maramureșenilor este prezența discului solar pe porți, pe leagăn, ori pe lăzile cu zestre. O dată cu ascensiunea creștinismului, rolul Soarelui e preluat de Dumnezeu, ca divinitate supremă. Chiar și în aceste condiții, bătrânii satelor nu abandonează străvechiul cult al Soarelui: „Când ies din beserică, apoi ia nănașu’ colacu și mirele și mireasa se uită pân el, colea în ușa besericii, să uită la Soare, d-ipce să fie frumoși coconii” (Papahagi, 1925; Mara). Reminiscențe ale acestui cult s-au semnalat până în secolul XX, în credințele populare: „Soarele nu e voie să fie arătat cu degetul” (Calendar, 1980: 103); „Nu se aruncă gunoi spre Soare nici când răsare, nici când apune” (Calendar, 1980: 92). ♦ (top.) Dealul Soarelui, deal situat între Seini și Săbișa: „Venind dinspre Baia Mare, de la Valea Hotarului, care desparte Seiniul de satul Săbișa, în partea dreaptă a drumului E 58, te întâmpină Dealul Soarelui” (Zynir, 2003: 56). Pe vârful dealului se află o cruce de piatră din mari dimensiuni. ♦ (onom.) Soare, nume de familie (27 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. sol, -is (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

rouă sf [At: PSALT. HUR. 114 2/23 / V: (îrg) roauă, (reg) rauă sf, roor sn, (înv) ruore ssp / Pl: (înv) ~ / E: ml ros, roris] 1 Picături de apă formate în timpul nopților senine de primăvară, vară și toamnă prin condensarea vaporilor din atmosferă și care se depun pe pământ și pe obiectele aflate în aer liber. 2 (Îs) ~ dulce Nectarul florilor. 3 (Îs) înghețată Promoroacă. 4 (Îlav) Pe ~ (nescuturată) De dimineață. 5 (Reg; îe) Domn de ~ Om cu pretenții. 6 (Reg; și determinat prin „de ploaie”) Ploaie măruntă și de scurtă durată Si: bură² (1). 7 (Bot; șîc ~ua-cerului) ~ua- soarelui Mică plantă erbacee, insectivoră, din familia framineelor, cu flori mici, albe și cu frunze lunguiețe, cu peri secretori Si: rocă² (Drosera rotundifolia). 8 (Bot; îae) Mană-de-apă (Glyceria aquatica).

*anotímp n., pl. urĭ (din an și timp, după germ. jahres-zeit). Timp al anuluĭ, sezon adică primăvara, vara, toamna saŭ ĭarna.

hrișcar sm [At: MARIAN, INS. 17 / Pl: ~ri / E: hrișcă + -ar] (Ent) Gândac asemănător cu un cărăbuș mic, de primăvară, care apare când e timpul de semănat hrișcă (Rhizotrogus solstitialis) Si: cărăbuș-de-hrișcă, cărăbușel, gândac-de-hrișcă.

ANOTIMP ~uri n. Fiecare dintre cele patru diviziuni în care se împarte anul (primăvara, vara, toamna și iarna). /an + timp

moale adj. – 1. Blînd, blajin, suav, plăcut. – 2. Slab, destins, flasc. – 3. Debil, lăsător. – 4. Leneș, trîndav, greoi. – Mr., megl. moale, istr. mole. Lat. mŏllis (Pușcariu 1101; Candrea-Dens., 1143; REW 5649), cf. it. port. molle, prov., v. fr. mol, fr. mou, cat. moll, sp. muelle. – Der. moale, s. f. (fontanelă); moaleș, adj. (flasc, fleșcăit); molan, s. m. (leneș, puturos, om molatic; pește, Cobitis barbatula), în Banat, Olt. și Munt.; molănete, s. m. (Olt., trîndav, leneș); molaș, s. m. (Trans., pește, varietate de mihalț, Lota vulgaris); molătate, s. f. (înv., moliciune); molatic (var. molatec), adj. (moale, suav; delicat, plăcut; leneș, insolent); molău (var. molîu), adj. (moale, leneș); molătui, vb. refl. (Maram., a se distra); moleșală, s. f. (indolență, lenevie); moleși, vb. refl. (a se înmuia); moleșitor, adj. (care moleșește); molete (var. moleț), s. m. (pește, Cobitis barbatula); moliciune (var. înv. molăciune), s. f. (moleșală, delicatețe, suavitate; indolență, lene; voluptate); moloman, s. m. (Olt., leneș, puturos); moloșa, vb. refl. (a se înmuia); moloșag (var. moleșag), s. n. (Mold., Trans., dezgheț, timp umed și călduros la începutul primăverii); mălăeț, adj. (molișor, fleșcăit, răscopt), în loc de *molăeț, cf. moleț, molău (după Cihac, II, 184; Weigand, Jb., XVI, 78; Loewe 53; Candrea și Scriban; din mălai, imposibil semantic); moleață, s. f. (moliciune), cf. sp. mollez (Giuglea, LL, I, 178; Candrea-Dens., 1145 îl explică prin lat. *mollitia, cf. REW 5650); molcel, adj. (molișor), pe care Candrea-Dens., 114 îl derivă din lat. mollicellus. Cf. muia, moină.

ANUMIT, -Ă, anumiți -te, adj. 1. (Determinînd mai ales cuvinte care exprimă noțiuni de timp) Hotărît. Într-o anumită zi, primăvara, se strîng la un loc o sumedenie de șerpi. ȘEZ. I 244. 2. Știut, cunoscut. După ce or ajuns la casa anumită, zise calul cătră stăpînu-so... La HEM. 3. Deosebit, special. Cînd auzea numele meu, cățelandrul își ciulea în anumit chip urechile. SADOVEANU, N. F. 31. 4. (La pl., despre lucruri sau persoane pe care cineva nu vrea să le numească) Unii, oarecare, niște. În provincie, teatrul era apanajul unor anumiți oameni. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/2.

PRELUNGIT, -Ă, prelungiți, -te, adj. Întins, lungit (în spațiu sau în timp); lung, prelung. A venit și primăvara! Greu, încet, cu furibunde reîntoarceri ale iernii, cu lapovițe și geruri prelungite, dar tot a venit. COCEA, P. 67. Pe-o culme prelungită, ard mii. și mii de focuri. ALECSANDRI, P. III 205. Nu se auzi decît un șuierat surd și prelungit. NEGRUZZI, S. I 228.

cămașă sf [At: MOXA, 394/15 / V: (pop) ~șe, (înv) ~mea~, (Mol) ~meșă, (Ban; Trs) chemeșă, chimeșă / Pl: ~măși, ~meșe, ~meși / E: ml camisia] 1 Îmbrăcăminte (de pânză, de mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. 2 (Îs) ~ de noapte Îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă) care se poartă ca veșmânt pentru dormit. 3 (Îs) ~ de forță Cămașă (1) specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu mâneci mai lungi decât brațele și cu cordoane, cu care se imobilizează, temporar, nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. 4 (Îe) E mai aproape ~șa decât țundra (sau pielea decât ~șa) Interesul personal este mai important decât cel al altora sau cel general. 5 (Îe) A rămâne în ~ A rămâne sărac, pierzând tot. 6 (Îe) A nu avea nici ~ pe el A fi foarte sărac. 7 (Îe) A lăsa (pe cineva) în ~ sau a-i lua (cuiva) și ~șa de pe el A-i lua cuiva tot ce are, a-l lăsa sărac. 8 (Îe) Își dă ~șa de pe el Se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. 9 (Îe) A nu-l mai încăpea ~șa A fi înfumurat. 10 (Îae) A-i merge cuiva foarte bine. 11 (Îe) A nu avea (sau a nu mai ști) pe unde scoate ~șa A fi într-o mare încurcătură (din care nu se știe cum scapi). 12 (Îe) Arde ~șa pe cineva Este în mare nevoie de ceva. 13 (Îae) Este în mare zor. 14 (Îe) A zice (sau a spune) ca prin gaura ~mășii A minți. 15 (Îae) A vorbi cu sfială, cu frică. 16 (Îe) A nu-l încăpea ~șa A fi grăbit, nerăbdător. 17 (Îe) A usca ~mășile la același soare (sau pe același gard) cu cineva A se trage de șireturi cu cineva. 18 (Îlav) În ~ Fără altă îmbrăcăminte pe deasupra. 19 (Îe) A se îmbrăca cu ~ gheață A-i fi foarte frică. 20 (Îs) ~ de fier (sau de zale) Platoșă. 21 (Pgn) Veșmânt. 22 (Pan) Pânză cu care este acoperită masa altarului. 23 (Bot; îc) ~șa-broaștei Algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). 24 (Bot; îc) ~șa-lui-Dumnezeu sau -șa(-Maicii)-Domnului Volbură (Convolvulus arvensis). 25 (Bot; îc) ~șa-rândunicii Floare nedefinită mai îndeaproape Vz rochița-rândunicii. 26 (Pop) Placentă. 27 (Zid) Un fel de tencuială. 28 (Topitorie) Suprafață întărită a materiei topite. 29 (Înv) Crustă care se formează deasupra lichidelor (mai ales la fierbere) Si: cămășuială (2) coajă, crustă, pieliță, pojghiță Vz spumă. 30 (Înv) Materie gelatinoasă care ia forma butoiului, înconjurând vinul care s-a lăsat mult timp netras Cf mumă. 31 Coajă de primăvară a arborilor. 32 Pojghiță a bobului de grâu Si: ghiocice, pleavă. 33 Toc de hârtie. 34 Învelitoare (pentru caiete, cărți etc.). 35 Ambalaj. 36 Supracopertă. 37 (Pan) înveliș, membrană etc. care îmbracă diferite obiecte, piese etc. Si: cămășuială (3). 38 (Teh) îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei, cilindric. 39 Pânza păianjenului. 40 Parte a cimpoiului nedefinită mai îndeaproape.

Adonis, tînăr frumos, iubit de Aphrodite. S-a născut din dragostea incestuoasă a Myrrhei pentru tatăl ei, Cinyras. Copleșită de rușine, Myrrha s-a ascuns în pădure și a fost transformată de Aphrodite, căreia i s-a făcut milă de ea, într-un arbore. Zece luni mai tîrziu, dintr-o crestătură făcută în coaja copacului s-a născut Adonis. Uimită de frumusețea copilului, Aphrodite îl ia sub ocrotirea ei. Mai tîrziu ea îl încredințează Persephonei, ca să-l crească. La împlinirea termenului stabilit Persephone însă nu vrea să i-l mai înapoieze. Atunci cele două zeițe recurg la judecata lui Zeus. Hotărîrea lui e următoarea: patru luni din an Adonis avea să le petreacă sub pămînt la Persephone, patru luni pe pămînt cu Aphrodite și celelalte patru unde va voi el. Crescînd mare, Adonis rămîne cîte opt luni lîngă Aphrodite și doar petru luni lîngă Persephone. După o altă versiune, dragostea Aphroditei pentru Adonis trezește gelozia lui Ares. La o vînătoare, zeul războiului asmute asupra lui Adonis un mistreț, care-l sfîșie. De moartea frumosului tînăr sînt legate mai multe legende. După una, Aphrodite, îndurerată, a vărsat atîtea lacrimi cîte picături de sînge au curs din trupul lui. Lacrimile ei s-au transformat în tot atîtea flori: anemonele. După o altă legendă, alergînd în ajutorul tînărului rănit, Aphrodite și-ar fi înțepat picioarele în spinii trandafirilor. Sîngele ei, stropind albul lor imaculat de pînă atunci, le-a dat culoarea trandafirie. Cultul lui Adonis era de origine feniciană: el simboliza, printre altele, moartea naturii în timpul iernii și renașterea ei la viață, primăvara.

IARNĂ, ierni, s. f. 1. Anotimpul cel mai friguros care urmează după toamnă și precede primăvara, reprezentînd (în emisfera boreală) intervalul de timp cuprins între solstițiul din preajma lui 22 decembrie și echinocțiul din preajma lui 21 martie. Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, cîmp de cristal, iaz de oglindă. GÎRLEANU, L. 18. E iarnă, cum e dînsa mai aspră-n firea ei, Iar negrul întunerec purtat de norii grei Stă mort. COȘBUC, P. II 185. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. (Alegoric) Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă. ALECSANDRI, O. 168. ◊ Fig. Cu ochii mari și-albaștri, cu părul dat în vînt, Tu-n iernile vieții ești zi de primăvară. COȘBUC, P. I 159. ♦ (Adverbial, în forma iarna) În timpul iernii, în cursul iernii. Iarna, de gerul cel amarnic trăsnea grinda în odaie, crîșcau lemnele și pietrele. EMINESCU, N. 41. Umblă vara desculță Și iarna cu opincuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Loc. adv. La iarnă = cînd va veni iarna sau în timpul iernii viitoare. Ba s-a-nsura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară. CREANGĂ, P. 141. De cu iarnă = fiind încă iarnă. Macul se seamănă cît se poate mai de cu iarnă. Astă-iarnă = iarna trecută. E dus de astă-iarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. Iarna asta = iarna prezentă; (conținînd ideea de apropiere în timp) iarna trecută sau viitoare. ◊ Loc. adj. De iarnă = necesar în timpul iernii; care apare iarna, care se practică iarna. Haine de iarnă. Sport de iarnă. 2. Fig. (Socotind iarna anotimpul cel mai greu al anului) An. Port în spate 80 de ierni. – Pl. și: ierne (NEGRUZZI, S. I 245).

TIMP, timpuri, s. n., și (IV și, învechit, II) timpi, s. m. I. (Fil.) Formă obiectivă de existență a materiei în continuă dezvoltare. Am început să studiez filozofia... și mai ales problema spațiului și timpului. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. ◊ (Personificat) Ceasornicele-n casă au început să fugă Și inima timpului începe să grăbească. D. BOTEZ, P. O. 105. Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie. EMINESCU, O. I 133. Astfel ziceau, și timpul un pas a mai făcut. ALEXANDRESCU, M. 12. II. (În concurență cu vreme) 1. Durata unei acțiuni sau a unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. Întîlnim după un timp o casă pe stînga. CAMIL PETRESCU, U. N. 264. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit. COȘBUC, P. I 231. Vizitiul lui... stătu de pază o bună bucată de timp. ISPIRESCU, L. 109. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atîtea întîmplări. NEGRUZZI, S. I 68. ◊ (Cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») În tot timpul războiului n-am văzut o furnică. SAHIA, N. 61. Învățătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul convorbirii. REBREANU, I. 35 ◊ Timp mort v. mort (6). ◊ Loc. adv. Cu timpul = cu încetul, cu vremea, treptat. Cîtva timp v. cîtva. La (sau din) timp = la momentul potrivit, pînă cînd nu este prea tîrziu. Depeșează-mi îndată: cu ce tren, la ce gară și oră sosește – să pot pleca d-aci la timp. CARAGIALE, O. VII 15. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = (începînd de) la un moment dat. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, P. I 48. Din timp în timp = din cînd în cînd, la anumite intervale, uneori, cîteodată. Din timp în timp tresăreau ca de spasmuri. VLAHUȚĂ, O. A. 137. (În) tot timpul = fără întrerupere, într-una, neîncetat. Stăpînită de teamă a stat tot timpul cît doctorul a făcut cusătura. BART, E. 382. Președintele... a fost în tot timpul poetul Iancu Văcărescu. GHICA, S. A. 149. În același timp = deodată, simultan; de asemenea. Mănăstirea de la Sf. Sava poate fi socotită în același timp și la marginea Bucureștilor, prin căsuțele țărănești din jurul ei. CAMIL PETRESCU, O. I 197. Între timp v. între² (2). ◊ Loc. conj. Cît timp = în tot timpul în care... ◊ Expr. A avea timp, a-și omorî timpul, a pierde timpul v. c. (Toate) la timpul lor = cînd e momentul potrivit. A fi timp (sau timpul) = a fi momentul potrivit pentru o acțiune. Acum nu-i timp să te bocești; Tu vii cu mine-acasă. COȘBUC, P. I 71. Bun! zise el în gîndul său. Ia acu mi-e timpul. CREANGĂ, P. 21. O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte. Suceava, te gîndește, e plină de morminte. ALECSANDRI, T. II 180. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit. ALECSANDRI, P. P. 27. ♦ (Învechit) Anotimp. Haydn scria în Viena oratoriul «Celor patru timpuri». ODOBESCU, S. III 95. Timpul domnitor al acestii cîmpii era numai primăvara. GORJAN, H. I 113. 2. Perioadă determinată istoric; epocă, secol. Numai revoluțiile, spuse Mitică Filipescu, te fac să revii pe linia progresului și mai ales revoluțiile sînt singurul mijloc prin care popoarele pot înfrînge timpul, îl pot supune și folosi cu adevărat. CAMIL PETRESCU, O. I 313. În calea timpilor ce vin, O stea s-ar fi aprins. EMINESCU, O. I 191. Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator? ALECSANDRI, P. II 6. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, mai demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. Să ne folosim de timpuri cînd alții de noi se tem. HASDEU, R. V. 149. III. Ansamblul stărilor meteorologice ale atmosferei într-o regiune dată și într-un interval de timp dat. ◊ Timpul probabil v. probabil. IV. 1. Fiecare dintre fazele unei mișcări, ale unei operații, ale unei acțiuni etc. În cîți timpi se strînge vela superioară? CAMIL PETRESCU, T. II 196. ◊ Expr. În doi timpi și trei mișcări v. doi. 2. (Muz.) Fiecare dintre părțile egale ca durată, dar diferite ca intensitate, care alcătuiesc o măsură; bătaie. 3. Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston (motor cu aburi, cu ardere internă), care corespunde unei curse a acestuia. Motor în patru timpi. V. Categorie gramaticală cu ajutorul căreia se exprimă momentul în care se petrece acțiunea unui verb; formă verbală care corespunde acestei categorii gramaticale. ◊ Consecuția timpurilor v. consecuție. Timp compus v. compus. Concordanța timpurilor v. concordanță.

LA prep. 1) (exprimă un raport spațial indicând direcția) A pleca la oraș. 2) (exprimă un raport temporal, concretizând o perioadă, un interval de timp) Plecarea la ora patru. Vom vedea la primăvară. 3) (exprimă un raport modal) A merge la pas. Te întorci la fugă. 4) (exprimă un raport instrumental) A cânta la pian. 5) (exprimă destinația) Le-am comunicat la ai mei. 6) (exprimă o aproximație) Cam; aproape. S-au adunat la două sute de oameni. 7) (se folosește în componența prepozițiilor compuse) Se întoarce de la serviciu. Vine pe la două și ceva. /<lat. illac

RUSALIE, rusalii, s. f. ~ 4. (La pl.) Săptămîna dinaintea sărbătorii de rusalii (1.), în timpul căreia există obiceiul să se sărbătorească anotimpul primăverii și să se pomenească morții. (indirect din lat. Rŏsālia; deriv. directă din lat. sau prin interm. unei var. rŏsāria este improbabilă; cu toate acestea, traseul urmat de împrumut rămîne discutabil: din sl. rusalija și acesta din gr. medie ρουσάλια; totuși persistă îndoiala că rezultatul din rom. ar fi putut să păstreze sunetul l palatalizat din sl. (cf. bg. rusalja, sb. rusalje), care, în mod normal, dispare în rom.; pe de altă parte, forma cea mai veche a cuv. din rom. este atestată cu o (rosalii), iar aceasta nu se poate explica nici prin interm. sl., nici prin cel al mgr.; prob. un împrumut cultural)

VIAȚĂ, vieți, s. f. 1. (În opoziție cu moarte) Formă specială de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care este reprezentată printr-un număr infinit de organisme, de la cele mai simple pînă la cele superior organizate; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu, ființă vie. Peste moarte a biruit pretutindeni viața. STANCU, U.R.S.S. 84. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Pe cînd totul era lipsă de viață și voință. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. I 51. E o luptă pe viață și pe moarte. Să nu rămînem nimenea deoparte. D. BOTEZ, F. S. 12. Hotărîți cum mergeam pe viață și pe moarte, simțeam pentru întîia dată în noi o tainică mîndrie. GANE, N. II 102. ◊ Loc. adv. Cu viață = viu, teafăr. Ano, mamă, bine că dumnezeu m-a ținut cu viață ca să-mi văd dreptatea la lumină. BASSARABESCU, S. N. 158. Rareori bolnavul ajungea cu viață la cîmpul ciumaților. GHICA, S. A. 55. Cu prețul vieții = cu orice risc. Între viață și moarte (mai rar între moarte și viață) = în agonie, pe moarte, aproape de moarte; fig. într-o situație grea, penibilă. Simt că sînt între moarte și viață. CAMIL PETRESCU, U. N. 216. L-au lăsat luptîndu-se între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11. ◊ Loc. adj. Plin de viață = plin de energie, cu activitate intensă, vioi, sănătos, robust; vesel. (Fig.) Uzina a regăsit-o mai plină de viață. SAHIA, N. 35. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. Pelița ei sămăna. cu batista subțire, fără pic de viață. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A fi în viață = a fi viu, a trăi. Dase ordin ca... în toate zilele să se puie talerul ei la masă, ca și cînd ar fi fost încă în viață. BOLINTINEANU, O. 370. A fi om de viață = a fi om vesel, exuberant, dornic de petreceri. A prinde (la) viață v. prinde (VI 2). A-și da viața v. da³ (I 7). A da viață v. da³ (I 11). A-și lua (sau a lua cuiva) viața (sau zilele) v. lua (II 3). A trece (sau a se trece) din viață = a muri. Au căpătat oftică ți s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. A reveni la viață v. reveni² (2). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) sănătos, a vindeca de o boală grea. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. Ce cîne? – Acel ce au mîntuit viața a doi oameni. DRĂGHICI, R. 103. A lungi (sau a scurta) viața cuiva = a cruța (sau a ucide) pe cineva, a lăsa (sau a nu lăsa) pe cineva viu. Domnule, măria-ta, Mai lungește-mi viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. A-și pierde viața v. pierde. A înceta din viață v. înceta. A(-și) mînca viața v. mînca. A ridica viața v. ridica (I 2). A-și pune viața în primejdie sau a-și pune viața la mijloc = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. Nime n-ar fi cutezat să treacă pe vreo uliță fără ca să-ți puie viața la mijloc. MARIAN, T. 265. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A avea nouă vieți v. nouă. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște, a se produce. Ceea ce a spus Lenin a căpătat viață, a devenit realitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 2/1. Șoaptele, adînci murmure ce iau viață în pustii. ALEXANDRESCU, M. 20. ♦ Fig. Ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Tu ești viața mea și fericirea vieții mele. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ Existență umană, petrecerea omului pe pămînt. Cîndva un semen al nostru va pomeni de trecerea noastră și, din veacul vieții, va zîmbi umbrelor noastre trecute pe alt tărîm. SADOVEANU, D. P. 176. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Cînd ți-i viața mai dragă = cînd nu te-aștepți, cînd nici nu te gîndești. ♦ Fig. Vietate; om. Ce uțor este să dai în schimbul unei vieți o jucărie. SAHIA, N. 60. Izvor ețti de vieți Și dătător de moarte. EMINESCU, O. I 177. 2. În credințele religioase, determinat prin «de apoi», «de veci», «veșnic», «viitor» etc.) Existență dincolo de moarte. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aț da-o pentru toată Nesfîrșită fericire din viața de apoi. VLAHUȚĂ, O. AL. 44. 3. Mod, fel, condiții materiale și morale, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvîrșite de cineva în timpul existenței sale. Vai de viața lui dacă aceea pe care o iubește nici nu vrea să se uite la dînsul. SADOVEANU, O. I 464. Un pictor italian se instalase pe puntea de sus ca să schițeze cîteva scene din viața de bord. BART, S. M. 32. Veghează-n noi porniri de viață nouă. IOSIF, P. 15. Toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate, pentru care lumea nu era încă decît vis și lumină. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. ◊ Expr. (Familiar) Viață cusută cu ață v. ață (1). A duce viață comună cu cineva v. comun. ♦ Ceea ce este necesar (hrană, îmbrăcăminte etc.) pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). Retribuția... nu i-ar fi ajuns nici la întreținerea vieții. BOLINTINEANU, O. 414. Costul vieții v. cost. ♦ Experiență (cîștigată prin contactul cu fenomenele). Viața ne învață că experiența conducătorilor poate da cele mai bune rezultate atunci cînd se bazează pe experiența maselor, a poporului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 77. 4. Timpul care trece de la nașterea pînă la moartea cuiva; șirul evenimentelor întîmplate în acest timp. Cînd ne-am sculat, am avut în fața noastră una din acele priveliști pe care rareori în viață ai prilejul de a le întîlni. BART, S. M. 53. În o clipă mi se păru că am trăit o viață întreagă. HOGAȘ, M. N. 25. Vedea întreaga ei viață, Un cîmp pustiu, prin care ea Cu multă plîngere-și ducea Durerea timpului de față. COȘBUC, P. II 260. N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Cu întemeierea acestor state, evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite, viața lor ne este mai bine cunoscută. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață = pentru tot timpul cît trăiește cineva. A fost amestecat într-un complot... Asta i-a adus arestarea, judecarea și osîndirea la temniță pe viață. SADOVEANU, E. 49. Însurătoarea nu-i măr să-l muști și, de nu ți-o place, să-l zvîrli, ci-i pe trai și viață. SEVASTOS, N. 53. Titlurile n-au fost decît pe viață, fără a lăsa drept la urmași. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ Loc. adv. Din viață = din timpul cînd trăiește cineva, cînd este încă viu. I-a dat din viață partea lui de moștenire. (În construcții negative) În viața mea = niciodată. ◊ Expr. O viață de om = vreme îndelungată. Nu-i revăzusem de 22 ani! o viață de om! NEGRUZZI, S. I 67. Primăvara vieții v. primăvară. ♦ Povestire a faptelor și a întîmplărilor din timpul cît a trăit cineva; biografie. Deschid viețile sfinților și văd atîtea și atîtea. CREANGĂ, A. 22. 5. (Bot.,în expr.) Arborele vieții v. arbore.

SPATHIPHYLLUM Schott, SPATIFILUM fam. Araceae. Gen originar din America de S, pînă la 30 specii. Frunze oblong-lanceolate cu vîrf ascuțit, verzi-strălucitor, gofrate și ondulate pe margini, nervura centrală viguroasă, cele laterale subțiri, curbate, Pețiol prelungit sau foarte lung, floarea formată dintr-o spată și un spadice: spata albă, subțire, lanceolată, la început înfășoară spadicele, mai tîrziu se îndepărtează, spadicele galben, cu flori așezate dens, hermafrodite, fără apendix, perigon cu 4-6 sau 8 lacinii libere sau concrescute, 4-6-8 stamine. ovar eu mai multe ovule. Fruct, bacă globuloasă cu mai multe semințe. Poate înflori în timpul întregii veri și, cîteodată, primele flori apar primăvara devreme.

brumă s.f. 1 (meteor.) Cristale de zăpadă formate noaptea, în anotimpurile de tranziție, prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă, cînd temperatura corpurilor scade sub zero °C, și care se depun pe plante, pe sol, pe suprafața obiectelor. A sosit timpul cînd bruma cade (SLAV.). 2 (meteor.; pop.) Chiciură. Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră... (ALECS.). 3 Strat fin, albicios, care acoperă unele fructe (sau plante). Strugurii... vineți cu brumă (EMIN.). 4 expr. A fi bătut de brumă = (despre oameni) a avea părul alb; a fi în vîrstă. 5 fig. Cantitate mică. Am secerat bruma asta de grîu (PRED.). ◊ expr. Ce (sau cîtă) brumă (de...) sau brumă ce = cantitate mică, ce dispare ușor. Să stați aici, să păziți casa și ce brumă mai avem. (CAR.). • pl. -e. /lat. brūma, -ae.

extrasezon s. n. Timpul din afara sezonului turistic ◊ „Experimentul din vacanța de primăvară a dovedit că litoralul poate fi o gazdă perfectă și în extrasezon.” I.B. 17 XI 73 p. 4. ◊ „Prețuri avantajoase de extrasezon [14 mai la mare]” R.l. 29 IV 75 p. 4. ◊ „O.J.T. Bihor pune la dispoziția solicitanților, pentru perioada de extrasezon, locuri nelimitate în stațiunile [...]” I.B.20 XI 84 p. 7 (din extra- „afară [de]” + sezon; DEX-S)

PESACH (cuv. ebr. „trecere”), mare sărbătoare iudaică instituită în amintirea ieșirii poporului lui Israel din robia egipteană, sub conducerea lui Moise, și a minunilor făcute de Iehova pentru poporul său. Se sărbătorește la începutul primăverii prin jertfirea unui miel și consumarea de azimă timp de șapte zile.

REÎNNOI, reînnoiesc, vb. IV. 1. Tranz. A schimba, a înnoi (1). A reînnoi parcul de mașini. A reînnoi personalul. ◊ Refl. pas. Se golesc și se reînnoiesc mereu halbele. BART, S. M. 13. 2. Tranz. (Cu privire la acte) A face din nou, a prelungi valabilitatea; a înnoi (3). A reînnoi contractul. 3. Refl. (Despre o acțiune) A se produce din nou, a se repeta. În zilele noastre, Moldova privi reînnoindu-se o altă încercare polonă, soră geamănă cu acea din timpii lui Ion-vodă. HASDEU, I. V. 23. ◊ Fig. E primăvară dulce... Viața-și rennoiește izvoarele-i eterne. IOSIF, PATR. 90. 4. Tranz. A restabili, a relua, a reîncepe. ♦ (Despre suferințe) A stîrni din nou, a răscoli. Venirea lui i-a reînnoit suferința. – Scris și: rennoi.

VARĂ, veri, s. f. Cel mai cald anotimp al anului, între primăvară și toamnă, reprezentînd (în emisfera boreală) intervalul de timp de la 21 iunie pînă la 21 septembrie. Era în iunie, în plină vară, și soarele s-a arătat din nou parcă mai puternic, mai dogoritor. STANCU, U.R.S.S. 172. Mergeam încet prin cîmpia încălzită de soarele verii. SADOVEANU, O. VII 306. Că nu ț-am fost mîndr-o seară, Ci doi ani întregi ș-o vară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. (Poetic) E atîta vară-n aer, e atît de dulce zvonul. EMINESCU, O. I 152. ◊ (Adverbial, în forma vara) În timpul verii, peste vară. Vijelii, ispite au trecut, Cum trec vara norii peste baltă. BENIUC, V. 9. Aici petrecea el vara și iarna. EMINESCU, N. 41. Cine vara stă și doarme Iarna biet, moare de foame. ◊ Loc. adj. De vară = a) necesar în timpul verii; care se practică vara. Haină de vară. Sport de vară; b) (despre plante, fructe etc.) care se coace vara, văratic. Am semănat grîu de vară Ș-o ieșit numai secară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Cîte poame sînt de vară Nice una nu-i amară. id. ib. 209. ◊ Loc. adv. La vară = în vara care urmează, în vara anplui viitor. Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară. CREANGĂ, O. A. 185. Astă-vară = în vara care a trecut. Astă-vară sugeai țîță, Ș-acum dai badei guriță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 391. (În) vara asta = în vara în care sîntem. Vara asta se însoară și el. An vară = în vara anului precedent. Își încercase el creioanele colorate din cutioara căpătată an vară. C. PETRESCU, R. DR. 15. De cu vară = fiind încă vară. De cu vară, pentru iarnă, de cojoc să te-ngrijești. Peste vară = în timpul verii. ◊ Expr. Vara sfinților arhangheli = timpul cald și prielnic ca vara, care se întîmplă să fie uneori la început de noiembrie. Astfel au lucrat toată săptămîna cît a mai ținut vara sfinților arhangheli. SADOVEANU, P. M. 82.

foc, focuri, s.n. – 1. Incendiu, pârjol. 2. Cămin, vatră. 3. Arsură. 4. (med.) Febră, temperatură; înfocăciune, fierbințeală: „Se scade prin compresă cu lapte acru sau lapte dulce, pusă pe mâini, picioare, frunte și piept; se mai pun și comprese cu felii de cartofi cruzi” (Faiciuc, 1998: 100). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu același sens (Apșa de Jos). 5. Foc viu. a) (med.) Boală de piele caracterizată prin apariția unor bube mici pe corp: „Când se face foc viu pe piele, ca niște buburuză, trebuie să iei foc din șpori...” (Bilțiu, 2001: 179). b) „Focu diu este o omidă păroasă pe care, dacă pui mâna, ți se fac eczeme, numite tot foc diu. Când îl vezi, trebuie să scuipi și să spui: Ptiu, foc diu / Unde te văd / Acolo să ptiei!” (Calendar, 1980: 110). c) (mit.) Focul care se aprinde prin frecarea a două lemne. Este focul care se face primăvara, la stână și nu se stinge până toamna. Se mai numește „foc mereu”. Focul viu este conservarea focului genuin necesar existenței umane (Kernbach, 1989: 189). Acesta provine fie din conservarea focului natural, fie din simpla frecare a două bețe uscate, însă de fiecare dată este pus pe seama unei revelații divine (Kernbach, 1989). Este invocarea spiritului unei divinități străvechi, a unui zeu temut și venerat totodată. Ritualul se practica, la un moment dat, de-a lungul întregului lanț carpatic, cu o intensitate sporită în Maramureș și Bucovina. În Maramureș, ritualul s-a conservat, în cadrul pastoral, până în a doua jumătate a sec. XX: „Am făcut chiar anul acesta foc viu” (Nan Vasile, 1975, Rozavlea, cf. Latiș, 1993: 71). „A existat până în trecutul recent un obicei pastoral care a fost pe cât de frumos și ales, pe atât de vechiu – atât de vechiu încât trece de vremea nașterii neamului nostru și își are originea în adâncimea timpurilor preistorice. Era obiceiul ca la urcarea în stâne, primăvara, primul foc să să facă nu cu chibrituri și nici cu amnarul – care probabil era o unealtă preistorică – ci prin frecarea a două lemne atât de mult și cu atâta meșteșug până ce aceste lemne se aprind” (Vălsan, 1927: 21). „La stână, primul lucru ce se face e aprinderea focului. Se face ceea ce păcurarii numesc foc viu. Nu e voie să-l facă decât doi feciori veri primari, curați la suflet, nepătați de niciun păcat și niciun gând rău. Acești feciori-vestale nu aprind focul nici cu chibrituri și nici cu scăpărătorul (amnarul), ci iau două lodbe (bucăți de lemn uscat) cioplite pe o față, pe care le înfig paralel în pământ, iar între ele pun un sucitor, fus de lemn gros de 2 cm, uscat și ascuțit la capete și având la o extremitate fixată o bucată de iască. Cele două capete ale fusului intră în scobiturile făcute în lodbe. Apoi, de mijlocul fusului se leagă o funie, și unul din feciori trage de un capăt într-un sens, celălalt de alt capăt în alt sens și fusul se învârtește. Frecându-se de lodbă se încălzește (prin frecare și apăsare se produce căldură), apoi se înfoacă și iasca ia foc. Peste iasca aprinsă se pune cetină uscată și astfel se face focul viu. Din acest foc sacru care arde veșnic la stână, zi și noapte, se aprind toate celelalte focuri” (Georgeoni, 1936: 68-69). Focul viu avea, de asemenea, rol purificator și tămăduitor în caz de epidemii: „Mai demult, dacă era epidemie de ciumă, stingeau toate focurile din sat și înconjurau hotarul cu doi boi negri și cu praporii. Apoi, frecau două lemne până se aprindeau. Din focul acela lua tot satul și-l duceau acasă” (Memoria, 2001: 32). În trecutul îndepărtat se poate presupune că ritualul era frecvent în cadrul ceremoniilor religioase comunitare. – Lat. focus „foc, flacără; cuptor, vatră” (Scriban, Șăineanu, DER, DEX). Expr. rom. foc viu > magh. fogzsiu (Bakos, 1982).

MÎNlOS, -OÁSĂ adj., s. f. I. Adj. 1. Plin de mînie¹ (1), foarte supărat, furios, mîniat (1); care se înfurie ușor, n e r v o s, i r i t a b i l. Fii omenrești, pînră cîndu grei mănioși seți ? PSALTt. HUR. 2^v/20. Ceia ce sînt mînioși, să fie blînzi, ceia ce sînt cu puțin suflet, îndelung să fie răbdători. CORESI, EV. 200. Era el datoriu să poarte grijă, căce avea el domn iute și mínios. id. ib. 320, cf. id. L. 56/16. Fiind el om jestoc și mănios, [soția] atunce poate sa ceara de la giudeț sa-i faca bărbatul zapis cu chizeșie. . . să nu o vatăme întru ceva. PRAV. 161. Care giudeț de va fi mânios și va giudeca. . . aceaia giudecată nu să cade să fie desăvârșită, pănă nu vor treace treidzeci de dzile. ib. 256. Să fie blând și linișor, iară nu sureap nice mînios. EUSTRATIE, PRAV. 9/10. Și nici sfetnicii lui nu-i îndrăznie, cîndu era mînios. NECULCE, L. 320. La oamenii iuți, mănioși, să să lase sînge a doao parte a lunei mai (a. 1733). GCR II, 27/17, cf. 26/11. Amfilog împărat cel strașnicu și mănios (a. 1750). id. ib. 56/14, cf. LB. Atunci fiul craiului, mînios, îi mai trage un frîu. CREANGĂ, P. 195, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. Ea, smucindu-și însă grabnic brațul drept, L-a lovit cu pumnul, mînioasă,-n piept. COȘBUC, P. I, 247, cf. BARCIANU, ALEXI, W., CANDREA, F. 287. Primarul Vasile Cornean era mereu mănios. AGÎRBICEANU, A. 270. Trecu înainte și urcă treptele mînioasă. REBREANU, R. I, 231, cf. 64. Sabina trecu mînioasă, fără să privească în urmă. C. PETRESCU, C. V. 330. Repezindu-se, smuci mînioasă găina din mînile soldatului. BRĂESCU, V. 48. Roman Lupu, cunoștință veche, care, cam zburlit, cam mînios, sta la masă alături de un om din Moțca. GALAN, Z. R. 282. Venea cu paltonul pe umeri, mînios, înjurând. VORNIC, P. 17. Se întoarse apoi spre Iancu și continuă tot așa de mînios: – Ce vreți voi nu se poate, bă. PREDA, D. 86. Pe cea vali-ntunecoasî Vini moartea mînioasî. MAT. FOLK. 1426. Porunci mănios slujitorilor să mai caute o dată de-a rândul toate muierile din acele părți de lume. MERA, L. B. 177, cf. DIACONU, VR. 82, ALR I 1334, ALR II 3508, 3677. Muierea mănioasă este marea fără vad. ZANNE, P. II, 295. (F i g.) Cîteodată, mănioasă Spumegând, la cotituri Te azvârli vuind la vale. COȘBUC, P. I, 167, cf. id. AE. 19. Murmură cu privirea spre nourii mînioși. REBREANU, R. I, 44. O pădure bătrînă și o apă mînioasă, în timpul dezghețului, ne despărțeau de Mălinești. GALACTION, O. 327. Furtunile primăverii sînt mînioase și repezi, nici nu știi cînd te prind în vîrtejul lor. SADOVEANU O. III, 635. ◊ E x p r. Dunăre de mînios (sau mînios dunăre) v. d u n ă r e. 4. (Substantivat) Unde-i boierul cel bătrîn? întrebă Petre într-un grup de mînioși. REBREANU, R. iII, 200. ♦ (Despre glas, privire, fizionomie etc.) Care exprimă, trădează mînie¹. Vodă se opri din umblet și se întoarse cu ochii mînioși spre căpitan. SADOVEANU, O. V, 653. Auzii dintr-o dată un strigăt întărîtat, apoi o izbucnire de glasuri mînioase. id. o. III, 128. Simion este de vină în toată afacerea asta – aruncă Aglae o privire mînioasă spre bătrînul cu broboadă. CĂLINESCU, E. O. I, 92. Boierii tresar și schimbă priviri mînioase. CAMIL PETRESCU, O. III, 113. Vocea lui era muzical mînioasă. id. N. 105. O armă pocni și-un glas mînios strigă: – L-ai ucis ? CAMILAR, N. I, 81. ♦ (Învechit) Înverșunat. Unghiile mici și rătunde însămnează împotrivitoriu mănios și gîndeaște ca să fie toate subt stâpînirea lui (a. 1785) GCR II, 146/3. 2. (Învechit) Care nu uită supărarea, care ține dușmănie; dușmănos. Vrăjmașii miei cei mănioși. PSALT. HUR. 14^r/11. Se nu fie ca părinții lor, gintu rău și mănios. PSALT. 155, cf. 30 . Ceia ce sînt cu inimile mînioase. . . dumnezeescul cuvînt nu priimesc. CORESI, EV. 357. Era om mînios și zavisnic asupra unora. NECULCE, PSALT. 336, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 220, CONACHI,. P. 303. 3. Supărat, necăjit, mîniat (2); înciudat. Dacă bărbățelul. . . Va fi mînios. . ., l-oi răspunde-așa: Ha, ha, ha, ha ! ALECSANDRI, T. I, 38. Se face că-i mînioasă ?. . . Dar cine o crede. id. ib. 444. Lasă-mă, Froso, sînt mînieos pe tine ! BOLINTINEANU, O. 382. Am gîndit că ești mînioasă pe tătuca și pe mămuca, de nu te scoli. CREANGĂ, P. 12. Cît era de mînioasă, baba tot mai striga după odorul de nepot. REBREANU R. II, 31. Du-te mă, că rîzi de mine, zise acesta cu o bosumflare veselă, nu-s mînios. V. ROM. octombrie 1958, 59. Foaie verde nuc-amară Badea-i mînios de-aseară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 105, cf. 69, 271, 396. Cu dascălu-s mînioasă, Nu-mi scrie carte frumoasă. HODOȘ, P. P. 161 Cînd să bate cineva în ziua de Ciuda, are să fie mînios tot anul. ȘEZ. VI, 26, cf. II, 226. GOROVEI CR. 64, ALR I 1545, 1546, ALR II 3580, 3715, 4410. ♦ (Despre glas, privire, fizionomie, atitudine etc.) Care exprimă, trădează supărare, necaz, ciudă. E o naivitate aerul mînios cu care conservatorii doctrinari privesc așa-numitele „forme nouă”. IBRĂILEANU, SP. CR. 3. Îi apăruse în închipuire figura mînioasă a lui Simion Todericiu. VORNIC, P. 52. 4. (Regional) Mîndru, țanțoș, semeț (Fundeni-Rîmnicu Sărat), H. II 64. Nu vezi ce mînios îmblă și el de cînd s-a îmbrăcat în țoale negre ? II S. f. (De obicei art., Munt., Olt.) Numele unui dans popular; melodia după care se execută acest dans; mușamaua. Cf. PÎRVESCU, C. 13, MUSCEL, 29, PAMFILE, J. II, 24. VARONE, D. 113. Jocuri vechi populare culese din regiune, jocurile mînioasa, hoina, sîrba lui 22, ungureasca. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4833, cf. H II 205, IV 159, VII 393, IX 128, 205, 498, BOCEANU, GL., COMAN, GL. - Pl.: mînioși, -oase. - Și: (învechit și regional) măniós, -oăsă, (neobișnuit) mainós, -oásă. (RF I, 169) adj. – Mînie + suf. -os.

VARĂ, veri, s. f. Anotimpul cel mai călduros al anului, cuprins între primăvară și toamnă și reprezentând (în emisfera boreală) intervalul de timp de la 22 (21) iunie până la 23 septembrie. ◊ Loc. adj. De vară = a) necesar în timpul verii; care se poartă în timpul verii; care se practică vara; b) (despre fructe, plante etc.) care se coace, rodește vara; văratic. ◊ Loc. adv. La vară = în vara viitoare, în vara care urmează. Astă-vară = în vara care a trecut. (În) vara asta = în vara în care ne aflăm. (Pop.) An-vară = în vara anului precedent. De cu vară = fiind încă vară. Peste vară = în timpul verii. ♦ (Adverbial; în forma vara) În cursul anotimpului mai sus definit; în fiecare an, în cursul acestui anotimp. – Lat. vera (= ver primăvară).

PRAG ~uri n. 1) Parte componentă orizontală a unui toc de ușă care unește capetele ușorilor. ◊ A călca (sau a trece, a păși) ~ul casei a face o vizită cuiva; a intra în casa cuiva. A pune piciorul în ~ v. PICIOR. A bate ~urile a) a umbla pe la casele oamenilor; b) a solicita ceva, apelând la diferite instanțe. Din ~ în ~ din casă în casă. 2) Locul din fața ușii. 3) fig. Ajun a ceva (a unei noi perioade de timp, a unui eveniment, a unei situații etc.). În ~ul primăverii. 4) Ridicătură naturală pe fundul albiei unei ape curgătoare, care face imposibilă navigația; treaptă înaltă de stâncă, peste care curge o apă. 5) fig. Valoare maximă sau minimă a unei mărimi. 6) (la instrumentele muzicale cu coarde) Piesă constând dintr-o bucățică de lemn cu crestături, care se fixează sub coarde pentru ca acestea să nu se atingă de corpul rezonator al instrumentului. 7) fam. Partea de jos a pântecelui. /<sl. pragu

Pesach, cea mai solemnă sărbătoare anuală la evrei, numită și Paști sau Sărbătoarea azimelor, în care se comemorează ieșirea lor din Egipt, conduși de Moise, și trecerea prin Marea Roșie. Se sărbătorește la începutul primăverii prin jertfirea unui miel și prin consumarea de azimă timp de șapte zile între 15 și 22 ale lunii Nisan. – Din ebr. pesach „trecere”.

1) váră f., pl. verĭ (lat. ver, primăvară, pl. vera, care a fost considerat ca fem. sing. ca și’n primăvară. Mrom. veară). Anotimpu dintre primăvară și toamnă, cel maĭ călduros (22 Ĭuniŭ – 22 Septembre). Adv. În timpu veriĭ: vara e cald, vara am stat la munte.

VARĂ, veri, s. f. Anotimpul cel mai călduros al anului, cuprins între primăvară și toamnă și reprezentând (în emisfera boreală) intervalul de timp de la 22 (21) iunie până la 23 septembrie. ♦ Loc. adj. De vară = a) necesar în timpul verii; care se poartă în timpul verii; care se practică vara; b) (despre fructe, plante etc.) care se coace, rodește vara; văratic. ◊ Loc. adv. La vară = în vara viitoare, în vara care urmează. Astă-vară = în vara care a trecut. (În) vara asta = în vara în care ne aflăm. (Pop.) An-vară = în vara anului precedent. De cu vară = fiind încă vară. Peste vară = în timpul verii. ♦ (Adverbial; în forma vara) în cursul anotimpului mai sus definit; în fiecare an, în cursul acestui anotimp. – Lat. vera (=ver „primăvară”).

*trópic, -ă adj. (vgr. tropikós, trópos, întoarcere. V. trop 2). Tropical: regiuni, plante tropice. An tropic, timpu dintre doŭă trecerĭ succesive ale soareluĭ la echinocțiu de primăvară. Fig. Căldură tropică, căldură tropicală. S. n, pl. e. Fie-care din cele doŭă cercurĭ (paralele ecŭatoruluĭ) între care se face mișcarea anuală aparentă a soareluĭ în prejuru pămîntuluĭ: tropicu canceruluĭ e la nord, al capricornuluĭ la sud.

GOGI, gogesc, vb. IV. Intranz. (Mold.) A suferi timp îndelungat de o boală, a purta o boală pe picioare, a boli. Tudorița gogea singură prin colțuri, în odăița-i săracă și curată. SADOVEANU, O. II 461. Eu am gogit în timp de mai bine de două luni, dar sper că toanele primăverii vor fi pentru mine un doctor mai folositor. ALECSANDRI, S. 102.

Pimelea spectabilis (Fisch. et Mey.) Lindl. Specie care înflorește primăvara. Flori roz (4-6 sepale roșietice), în capitule mari, se mențin mult timp pe peduncul. Frunze liniar-lanceolate, cu vîrf ascuțit, gri-verzi, scurt- pețiolate. întreaga plantă este glabră, erectă, înaltă pînă la 2 m.

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT¹ I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) ¶ 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece ¶ 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) ¶ 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL ¶ 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN¹7; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) ¶ 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea ¶ 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) ¶ 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei ¶ 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile ¶ 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) ¶ 11 Dată: scrisoarea e fără ~ ¶ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ ¶ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 ¶ 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) ¶ 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) ¶ 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 ¶ 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) ¶ 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) ¶ 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT² I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI³1; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) ¶ 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă. ◊ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emisiune pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci. ◊ Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete. ◊ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedat de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă. ◊ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emitere pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci. ◊ Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete. ◊ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

vară [At: PSALT, 148 / Pl: veri, (îvr) vere, (reg) vări / E: ml vera (ver „primăvară”)] 1 sf Anotimpul cel mai călduros al anului, care urmează după primăvară și precedă toamna și care, în emisfera nordică, corespunde perioadei de timp delimitate convențional între solstițiul din 21 iunie și echinocțiul din 23 septembrie. 2 sf Perioadă caldă în climatele temperate. 3 (Met; îs) ~ra Sfântului Martin sau (pop) ~ra Sfinților Arhangheli Perioadă de încălzire care se înregistrează, uneori, în prima jumătate a lunii noiembrie. 4 sf (D. plante; îla) De ~ Care ajunge la maturitate și rodește¹ în timpul verii (1). 5 sf (D. fructe; îal) Care se coace vara (22) (de timpuriu) Si: văratic. 6 sf (D. unele activități etc.; îal) Care se efectuează în timpul verii (1). 7 sf (D. unele sporturi; îal) Care se practică în timpul verii (1). 8 sf (Mai ales d. obiecte de îmbrăcăminte; îal) Care este adecvat verii (1). 9 sf (D. locuințe; îal) Care este folosit în timpul verii (1). 10 sf (D. localuri publice; îal) Care funcționează în timpul verii (1). 11 sf (Îlav) Astă-~ În timpul verii (1) care a trecut. 12 sf (Pop; îlav) An-~ În timpul verii (1) anului precedent. 13 sf (Îla) De astă-~ Din vara (1) precedentă. 14 sf (Pop; îe) Plânge rîsul de astă-~ Se spune despre cineva care regretă prea târziu. 15 sf (Îlav) La (sau, înv, de) ~ În timpul verii (1) următoare. 16 sf (Îal) La începutul verii (1) următoare. 17 sf (Pop; îlav) De cu ~ (sau ~ra) Încă din timpul verii (1). 18 sf (Îlav) Peste (sau pe) ~ În timpul verii (1). 19 sf (Îal) Pe toată durata verii (1). 20 sf (Reg; îe) La ~ra cailor Se spune despre perioada de mijloc a verii (1), când, căldurile fiind foarte mari, caii sunt loviți de streche. 21 sf (Reg; îae; șîf la ~ra calului) Niciodată. 22 av (Îf ~ra, verile) În timpul verii (1). 23 av (Îaf) În fiecare vară (1). 24 av (Îaf) La începutul verii (1). 25 sf (Pop) Timp cald. 26 sf (Înv; fig; îs) ~ra vieții Vârstă de deplină dezvoltare și de maturitate a cuiva.

vară s.f. Anotimpul cel mai călduros al anului, care urmează după primăvară și precedă toamna și care reprezintă (în emisfera boreală) intervalul de timp de la solstițiul din 22 (21) iunie pînă la echinocțiul din 23 septembrie. ◊ (cu determ. sau cu prep., loc.prep. cu care formează constr. stabile, arătînd timpul cînd sau cît se petrece acțiunea vb.) Nu am plecat nicăieri toată vara. ◊ (meteor.) Vara Sfintului Martin sau (în America de Nord) vară indiană, (pop.) vara Sfinților Arhangheli = perioada de încălzire care se înregistrează uneori în prima jumătate a lunii noiembrie. Miezul verii sau miez de vară v. miez. Miază vară v. miază. Vara lui mioi v. mihoi. ◊ Loc.adj. De vară = a) (despre unele activități, sporturi etc.) care se efectuează în timpul verii, care se practică în timpul verii; b) (despre fructe, plante etc.) care ajunge la maturitate, care se coace, rodește vara (de timpuriu); c) care este necesar în timpul verii; care se poartă în timpul verii; care se practică vara. Δ Grădină de vară v. grădină. ◊ Loc.adv. De astă-vară = din vara precedentă. La vară = în vara viitoare, în vara care urmează. Astă-vară = în vara care a trecut. (În) vara asta = în vara în care ne aflăm, (pop.) An-vară = în vara anului precedent. De cu vară = fiind încă vară. Peste vară = în timpul verii. ♦ (adv.; în forma „vara” sau „verile”) În cursul anotimpului verii; în fiecare an, în cursul acestui anotimp; de la începutul verii. Vara, cu un rucsac în spate... ar fi explorat munții (CĂL.). • pl. veri. /lat. vēra, pl. lui ver, -is „primăvară”.

văratic, -ă adj., s.n. I adj. 1 Care ține de vară, care este specific verii; care se manifestă vara. Cerul mai mult senin, dar cu averse văratece (TUD.). 2 (despre plante) Care se dezvoltă, ajunge la maturitate în timpul verii. ♦ (mai ales despre fructe) Care se coace vara; timpuriu. 3 (reg.) Care este expus la soare și a cărui vegetație apare timpuriu. II s.n. 1 Locul unde sînt duse oile vara la pășunat. 2 Ținere a animalelor erbivore, în special a oilor, de primăvara pînă toamna, în locuri favorabile pășunatului, mai ales la munte. 3 Perioadă din timpul verii cînd oile sau alte animale sînt ținute în pădure sau în braniște. 4 Taxă pentru pășunatul vitelor pe locul cuiva în timpul verii; vărat. • pl. -ci, -ce. și văratec, -ă adj., s.n. /vară + -atic.

*CAMPANIE sf. 1 🎖️ Serie de operațiuni militare, expediție războinică; timpul cît durează o astfel de expediție: campania din Bulgaria; s’a cîștigat cea mai vestită bătălie din toată campania I. -GH.; plan de ~; ținută de ~; ⚔️ piesă de ~, tun ușor care însoțește o armată în campanie; pat de ~, pat de fier ce se poate strînge: într’o odaie își puse un pat de ~ D. -ZAMF. ¶ 2 Fig. Luptă pe terenul politic, prin presă, etc. pentru răspîndirea unei idei sau împotriva cuiva: a dus o ~ violentă împotriva guvernului ¶ 3 Timpul cînd se execută anumite lucrări într’un domeniu oare-care: campania de primăvară a lucrărilor agricole [fr. campagne].

LA¹ prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii. ◊ Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare. ◊ Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop. ◊ Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz. ◊ Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare. ◊ Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.

LA¹ prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii. ◊ Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare. ◊ Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop. Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. ◊ (În legătură cu verbul „ a împărți”) Întreg (5). VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz. ◊ Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație). 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare. ◊ Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.

TOAMNĂ, toamne, s. f. Anotimpul care urmează după vară și precede iarna, reprezentînd (în emisfera boreală) intervalul dintre echinocțiul de la 21 septembrie și solstițiul de la 22 decembrie și caracterizat prin scăderea treptată a zilelor, veștejirea vegetației etc. Amurgul toamnei mohorîte ne-a despărțit atunci cărarea. GOGA, C. P. 94. Trecu și vara, și trecu Și toamna, și pe văi căzu Zăpada iernii. COȘBUC, P. I 282. Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri. EMINESCU, O. I 119. ◊ (Personificat) Toamna cînta cu ciudate glasuri la ferestre. SADOVEANU, O. VII 151. Toamna cu-a ei albă frunte Și cu galbenii conduri, A lăsat argint pe munte Și rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, P. 130. Toamna mîndră, harnică Și de bunuri darnică A-mpărțit a ei comori. ALECSANDRI, P. A. 155. ◊ Fig. (Simbolizînd veștejirea, sfîrșitul vegetației) Cînd toamna vieții vine, o frunte se-ntristează, Amorul rupe arcul și zboară rîzător. BOLINTINEANU, O. 4. Avea trei fii, războinici vestiți... flori din toamna vieții. ALECSANDRI, P. III 343. Vrea să-i vină toamna vîrstei cei bărbătești cu rod. ȚICHINDEAL, F. 182. ◊ Loc. adj. De toamnă = care se face sau se întîmplă toamna, care este necesar sau caracteristic acestui anotimp. E seară. O seară de toamnă moscovită, cu burniță ușoară. STANCU, U.R.S.S. 9. Vîntul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopțile mai reci. GÎRLEANU, L. 41. ♦ (Adverbial, în forma toamna) În timpul toamnei. Toamna tîrziu În noaptea cu lună, Cum vîjîie codru Și geme și sună! COȘBUC, P. I 187. Toamna frunzele colindă, Sun-un greier sub o grindă. EMINESCU, O. I 76. Dragi-mi sînt fetele, dragi, Toamna cînd culeg la fragi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. ◊ Loc. adv. La toamnă = cînd va veni toamna sau în timpul toamnei viitoare. Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară. CREANGĂ, P. 141. Știi bădiță cum ziceai Seara, cînd la noi veneai Că la toamnă-o să mă iai? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. De cu toamnă = fiind încă toamnă. Astă-toamnă = toamna trecută. Astă-toamnă era bine, Că-mi zicea mîndra: jupîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 72. Toamna asta = toamna prezentă; (conținînd ideea de apropiere în timp) toamna trecută sau viitoare. Pe toamnă = cînd a sosit (sau cînd va sosi) toamna, în timpul toamnei. Pe toamnă se pomenește cu un alt argat, că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Pînă la toamnă = pînă la începutul toamnei. Gîndit-am mîndră, gîndit Să mă las de-al tău iubit Dar inima iar mă-ntoarnă Să te iubesc pîn’la toamnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 42. În toamnă = în timpul toamnei, cînd a fost (sau va fi) toamnă. Se gîndea că o să-și facă în toamnă o căsuță a lui și că după crăciun face nunta cu Nica. CAMIL PETRESCU, O. I 25. ◊ Expr. Toamna se numără bobocii v. boboc (2).

SEARĂ seri f. Interval de timp dintre sfârșitul zilei (de când începe să se întunece) și începutul nopții. O ~ de primăvară. ◊ Spre (sau înspre, către) ~ pe înserate. De cu ~ a) încă în seara zilei trecute; b) de cum s-a înserat. Bună ~a (sau ~a bună) formulă de salut folosită seara la venire și la plecare. [G.-D. serii] /<lat. sera

NUMAI, F NUMA adv. 1 Nu mai mult decît: a rămas ~ unul; (P): nu e ~ un cîine scurt de coadă ¶ 2 Nimeni altul, nu altul; nimic alta, nu altceva: ~ el știe cîte necazuri a îndurat; trupul lui ~ piele și oase; (P): gura lumii ~ pămîntul o astupă; (P): ~ cu vorba, nu se face ciorba; adesea repetat, ~ și ~, pentru a da mai multă tărie expresiunii: odată se făcu între dînșii și zmeoaica un munte ~ și ~ de piatră (ISP.); nu se plîng decît numa și numa de soțiile lor (CAR.) ¶ 3 În nici o altă parte decît, nicăiri decît, nu mai departe decît, în nici un alt timp decît: astfel de lucruri se întîmplă ~ în țară la noi; ~ acolo le poți găsi; ~ primăvara și toamna poți călători în acele regiuni; du-te numai pe aci încolo, că-i vedea pe păcurarul lui (RET.) ¶ 4 Urmat de negațiune, are înțelesul de ori-ce, totul afară de: (P): chelului ~ chel să nu-i zici; ~ popă nu mă fac; ~ frumoasă nu e ¶ 5 ~ nu, aproape, mai mai, gata să: ~ nu țipă cînd se apropie de ea ¶ 6 Nu ~... ci și..., ‼ nu ~... dar(ă) și (sau dară încă)...; nu ~ eu, ci și toți ceilalți; e nu ~ chior, ci și șchiop; nu ~ i-am plătit, dar încă i-am dat și ceva pe deasupra ¶ 7 Cu singura condiție; (P): lasă să arză moara, ~ șoarecii să arză; fie cît de mică, ~ să fie bună; afară ~ dacă 👉 AFARĂ I. 3 ¶ 8 Însă, cu singura deosebire; (P): ai dreptate, ~ nu te cauți; ~ de nu s’ar bolnăvi de supărare ¶ 9 ~ (bun, bine), tocmai: o asemenea fată vitează ar fi ~ bună să ia el de soție (ISP.) ¶ 10 ~ sau ~ ce (iată), ~ iacă, pe loc, îndată, deodată: cînd se mai muia jocul, ~ ce-i auzeai pe toți: hai! să ne fie de bine! (DLVR.); nu țesu mult și ~ ce aude că intră nușcine în casă (SB.); nu știu unde se duse, ~ ce iată că se întoarse cu un merișor (ISP.); așa s’a gîndit de adînc la dînsa, că ~ iacăt’o înaintea lui (CAR.); cînd mai încolo, numai iaca fîntîna grijită de dînsa (CRG.) ¶ 11 Atîta ~ (că) sau ~ atîta (că) 👉 ATÎT(A) III. 10 ¶ 12 ~ cît 👉 CÎT II. 3 ¶ 13 ~ decît 👉 DECÎT5 [lat. n o n + magis].

MOINĂ s. f. 1. Timp umed și călduros, de obicei cu ceață sau ploaie, care urmează iarna după o perioadă de ger (cînd se topește zăpada). Afară, se vedea pădurea ușor ninsă, subt un cer albastru și însorit de moină. SADOVEANU, B. 58. E o zi de moină, parcă-i primăvară. VLAHUȚĂ, O. A. 388. Ciobanii stau în jurul vetrei, Afară-i negură și moină. DEMETRESCU, O. 75. ♦ Timp umed, cu ceață sau cu ploaie, în oricare anotimp. 2. Cîmp muiat de ploaie; cîmp necultivat unul sau mai mulți ani pentru a fi lăsat să se odihnească. Eu cu muierea și cu copila mea lăzuirăm cîteva săptămîni la moină. RETEGANUL, la CADE. Boii mei cînd aud doină Ară țelină și moină. La NEGRUZZI, S. II 26. Arătura de popușoi în moină. I. IONESCU, D. 152. – Pronunțat: moi-nă.

IARNĂ, ierni, s. f. 1. Anotimpul cel mai friguros, care urmează după toamnă și precedă primăvara, cuprins între solstițiul de la 22 decembrie și echinocțiul de la 21 martie. ◊ Loc. adj. De iarnă = necesar în timpul iernii; care se face iarna. ◊ Loc. adv. De cu iarnă = fiind încă iarnă. ♦ (Adverbial; în forma iarna) În timpul iernii. 2. Fig. An. – Lat. hiberna [tempora].

Nisan, denumirea babiloneană a lunii cu care, pe timpul lui Iisus, începea anul. Corespunde cu lunile martie-aprilie, începând cu prima lună nouă după echinocțiul de primăvară.

IARNĂ, ierni, s. f. 1. Anotimpul cel mai friguros, care urmează după toamnă și precedă primăvara, cuprins între solstițiul de la 22 decembrie și echinocțiul de la 21 martie. ◊ Loc. adj. De iarnă = necesar în timpul iernii; care se face iarna. Loc. adv. De cu iarnă = fiind încă iarnă. ♦ (Adverbial; în forma iarna) În timpul iernii. 2. Fig. An. – Lat. hiberna [tempora].

CAMPANIE, campanii, s. f. 1. Totalitatea operațiilor executate de forțele armate ale unei țări sau de o parte a lor, pe un teatru de luptă, într-o anumită perioadă de timp, urmărind un scop strategic parțial. In toate campaniile din Marele Război pentru Apărarea Patriei, soldatul sovietic și-a dovedit excelentele sale calități. ▭ Olimpie sosește la Golești cu o mică escortă de arnăuți... zicînd că era chemat la Tîrgoviște ca să se înțeleagă cu Ipsilante despre planul de campanie. GHICA, S. 112. ◊ Bucătărie de campanie = bucătărie mobilă folosită în campanie. Bucătării de campanie, cu hogeaguri înalte, fumegînd, încheiau șirul [căruțelor]. CAMILAR, N. I 9. Pat de campanie = pat care se poate strînge, pentru a fi mai ușor de transportat. 2. (Cu diverse determinări) Acțiune organizată după un anumit plan, în vederea realizării unor însemnate sarcini politice, sociale etc., într-o perioadă de timp oarecare; p. ext. timpul cît durează această acțiune. Campanie electorală. Campanie agricolă. Campanie de însămînțări. Campania colectărilor. ▭ Campania de însămînțări de primăvară ocupă un loc important în preocupările partidului și guvernului. REZ. HOT. I 178. ◊ Muncă de campanie = acțiune intensă, cu caracter periodic, într-un anumit domeniu de activitate. Munca de lămurire și de convingere a țărănimii muncitoare de avantajele gospodăriei colective nu este o muncă de campanie; ea trebuie dusă zi cu zi, ceas cu ceas, fără întrerupere. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 56. Campanie de presă = acțiune dusă prin ziare sau reviste pentru a susține sau a combate ceva. – Pronunțat: -ni-e.

ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului; p. ext. orice astru, constelație sau planetă. Avea clădit deasupra acoperișului foișor, de unde, în vreme de noapte, cerceta cerul și zodiile, SADOVEANU, D. P. 21. ♦ Fig. Interval de timp delimitat prin anumite caracteristici. Bate vînt cald, zise ea, intrînd acasă. Se cunoaște că intrăm în zodia primăverii. SADOVEANU, B. 91. O! soare vecinie călători... Tu știi cît țara te iubește Și cît în zodia lui mai L-a ta zîmbire ea-nflorește. ALECSANDRI, P. III 408. 2. Constelație corespunzînd lunii în care s-a născut cineva și avînd, după credințele superstițioase, o influență (bună sau rea) asupra destinului acestuia; p. ext. destin, soartă, ursită. V. stea. Eu am cercetat: belele la nașterea pruncului și ce am văzut în zodia sa mi-a dat încredințarea că va fi spre cea mai mare bucurie a împăratului nostru. SADOVEANU, D. P. 18. Nu mă mir că ți se dete O zodie atît de tristă, Că zbuciumat de-atîtea patimi Rîvnești pe cei ce nu există. VLAHUȚĂ, O. AL. 49. Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese feți-frumoși cu păr de aur... Cititorii cei de zodii. EMINESCU, O. I 85. ◊ Expr. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice (cuiva) soarta, după constelația în care s-a născut. (în construcție cu verbul «a (se) naște» și urmat de obicei de determinări calitative) Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvint, ci numai ascultase cu entuziasm. Degeaba, s-a născut în zodia norocului, își zicea în gînd, încîntat. REBREANU, R. I 173. Căci într-o zodie rea te născui. MURNU, I. 16. Cei mai mulți ziceau însă că rari copii se nasc într-o zodie, într-o planetă bună ca copiii badei Ion. RETEGANUL, P. IV 62. (Expr.) A se naște în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A se naște în zodia rațelor = a fi veșnic însetat. Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul secetei, născut în zodia rațelor și împodobit cu darul suptului. CREANGĂ, O. A. 248. 3. (Rar, personificat) Ursitoare. După următoarea povestire, ursitoarele – sub numele de zodii – primesc în fiecare zi poruncile lui dumnezeu pentru cei ce se nasc. PAMFILE, M. R. I 8.

Bromus sterilis L. (syn. B. jubatus Ten.). Specie care înflorește primăvara-vara. Flori 6-10, dispuse în spiculețe glabre lung-aristate, grupate în paniculă laxă, pendentă. Plantă anuală, rămîne mult timp verde, mai tîrziuse colorează în maro-violet. Se cultivă în locuri însorite. Tulpina de 55 cm înălțime, erectă, glabră. Frunze liniare, vîrf ascuțit, pubescente.

PRIMAVĂRĂT s. n. (Rar) Scoaterea oilor și a vitelor la pășune primăvara. Baciului... i-am dat cu credință, astă-iarnă, în luna lui fevruarie, 3 oi, să le ție pînă la timpul primăvăratului. CAMILAR, N. I 252.

NOAPTE nopți f. 1) Interval de timp dintre apusul și răsăritul soarelui. ~ întunecată. ◊ ~ polară parte a anului în regiunea polilor, când soarele nu răsare deloc. ~ albă a) noapte luminoasă și scurtă de primăvară sau de vară, caracteristică pentru unele regiuni polare; b) noapte de nesomn. La ~ în noaptea care vine. Peste ~ în timpul nopții. Din ~ până în (sau până-n) ~ (sau din zori până-n ~) toată ziua; cât e ziua de mare. (Și) zi și ~ (sau toată ziua și toată ~ea sau zile și nopți) tot timpul; mereu; fără întrerupere. Se lasă ~ea (sau se face ~) amurgește, se întunecă; înnoptează. A-l apuca pe cineva ~ea a) a rămâne undeva până după căderea nopții; b) a nu reuși să termine ceva până la căderea nopții. (A se scula) cu ~ea în cap (a se scula) foarte devreme, în zori. ~ bună! a) formulă de salut folosită seara la despărțire; b) urare făcută cuiva, înainte de culcare; somn ușor. 2) și fig. Lipsă de lumină; întuneric; obscuritate; beznă. * Sub scutul nopții protejat de întunericul nopții. Prost ca ~ea foarte prost. [G.-D. nopții] /<lat. nos, noctis

Paști (Paște), s.n. – 1. Sărbătoare religioasă, mozaică și creștină, care se ține primăvara, la date apropiate, atât în iudaism, cât și în creștinism. Pentru evrei, Paști este sărbătoarea memorială a eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiții riguroase, cu miel pascal sacrificat și cu consumarea de azimi. Mielul este înjunghiat în a 14-a zi din luna întâi; cu sângele lui se ung ramele ușii, iar mielul e mâncat noaptea, în familie (Vechiul Testament, Leveticul, 23, 5 și urm.). Pentru creștini este sărbătoarea învierii lui Iisus Cristos, dar defapt comemorează sacrificiul christic, al morții care duce la resurecție: „Înlăturați aluatul cel vechi, ca să fiți plămădeală nouă, cum și sunteți, fără de aluat; căci Christos, Paștele nostru, a fost jertfit” (Pavel, I, Corinteni, V, 7). În esență, ambele sărbători conțin ecouri îndepărtate din cultul arhaic al primăverii. ♦ După Vulcănescu (1987), în tradiția românească există o sărbătoare specifică: Paștele blajinilor sau Paștele rohnanilor, sărbătoare care alcătuia în trecut un complex de rituri și practici din care s-au păstrat numai relicte etnografice și reminiscențe folclorice: prima luni după Duminica Tomei, care era defapt Lunea Morților, consacrată pomenirii pascale, a căpătat cu timpul numele de Paștele morților. La acest pseudo-Paști femeile se duceau la cimitir, boceau la morminte, împărțeau pomeni peste morminte, ouă roșii și colăcei (Idem: 264). ♦ În Maramureș, exista tradiția ca în ziua de Paști (ce cade de fiecare dată duminica) oamenii să se spele pe față, dimineața, dintr-un vas cu apă în care s-a pus un bănuț de argint, un ou roșu și un fir de urzică. După ce în cursul nopții avuse loc slujba de înviere, dimineața toți oamenii din sat se duc la biserică purtând coșuri pline cu bucate, spre a fi sfințite de preot (ouă roșii, pască din făina cea mai bună, o sticlă de vin de casă, urdă de vacă sau oaie, sare, tămâie, șuncă de porc…). Specific și astăzi sărbătorii de Paști este sacrificiul mieilor; însă acesta și-a pierdut caracterul ritualic, fiind săvârșit, fără prea multe formalități, în locuri special amenajate din târguri de animale sau piețe, de către persoane autorizate în acest sens. Un alt element specific este încondeierea ouălor, care a devenit cu timpul o adevărată artă. Cert este faptul că acest „praznic creștin” s-a suprapus peste vechile rituri prilejuite de sărbătorile de primăvară (aprilie-mai), când, în vechime, se sărbătorea cu fast și rituri specifice (agropastorale) debutul unui nou ciclu vegetațional (Anul Nou primăvăratic). Paștile, Sâmbra oilor și Tânjaua sunt principalele manifestări în societatea tradițională maramureșeană. 2. Pască, pâine sfințită. – Din lat. pascha (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA), cf. ebr. pésah, gr. paska.

TEMNIC, temnicuri, s. n. (Regional) 1. Adăpost în pămînt, unde se țin stupii iarna. Astăzi maica Evlampia scoate stupii de la temnic. SADOVEANU, P. M. 247. Un știubei se cumpără în primăvară, cînd se scoate din temnic, cu 40 pînă la 60 lei. I. IONESCU, D. 249. 2. (Învechit) Adăpost săpat în pămînt pentru ocrotirea ostașilor (în timp de război). 3. (Învechit) Închisoare, temniță. Slujitorii lui Cantemir, încălecînd, i-au luat înainte spre temnicurile de osîndă. SADOVEANU, Z. C. 236.

SOSI, sosesc, vb. IV. 1. Intranz. A ajunge undeva (după un drum lung). Drumețul a sosit în dreptul fintînii. CARAGIALE, O. III 52. Durduind soseau călării, ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. Iată, după lungă cale Cu plăcere-aici sosesc. ALECSANDRI, T. I 349. ◊ (În construcții cu dativul pron. pers.) Nu mai putea de bucurie că îi sosise așa voinic chipeș. ISPIRESCU, L. 22. ◊ (Despre obiecte văzute în mișcare) Apele lui sosesc limpezi, rostogolindu-se mereu mai departe. BOGZA, C. O. 14. Numai de ar sosi mai repede vagonul cu mobile. C. PETRESCU, C. V. 11. În vremea aceasta, sosise la curtea împărătească scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-vodă. BĂLCESCU, O. II 271. ◊ Refl. (Popular, rar) Că nouă ni s-a sosit o pustie de hîrtie. HODOȘ, P. P. 203. 2. Intranz. (Despre termene, intervale de timp) A începe să se desfășoare. Toamna a sosit, soarele apune trist. DELAVRANCEA, A. 15. Sosise noaptea. Din apus Se răsfira fierbînd un nor, De-un rece vînt adus. COȘBUC, P. I 233. Așadar, cînd sosește primăvara, amice vînătorule, îndură-te și tu și lasă gingașei Vineri și dulcelor ei dezmierdări, întreagă domnirea lumii. ODOBESCU, S. III 41. Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Expr. A-i sosi (cuiva) veleatul (sau ceasul) = a-i veni cuiva timpul să moară, a fi pe punctul de a muri. Pasămite, i se împlinise și lui, îi sosise veleatul. ISPIRESCU, U. 119. 3. Tranz. (Învechit și popular) A ajunge (pe cineva) din urmă, a prinde. Ion se crezu ajuns iar în preajma lumii și zori să sosească pe țigănuș, care se făcea că merge înainte, dar alene. VISSARION, B. 113. Pe cînd se lupta să deschiză ușa cu mîna stîngă... Irina a mamei Argiriței îl sosi de pe urmă, cu un maldăr de găteje și de viță uscată. DELAVRANCEA, S. 188. Dar ceata de hiare o văd... mă sosește. Fierbintea-i suflare acum o simții. ALEXANDRESCU, M. 42. ♦ A prinde fără veste, pe neașteptate; a surprinde. Mă sosi și noaptea- GORJAN, H. I 150. Fugi deochi dintre ochi, că te-ajunge, te sosește și amar te pedepsește. ȘEZ. III 195. 4. Intranz. (Neobișnuit) A ajunge în situația să...; (impersonal) a se întîmpla să... Lăcomind la al altuia, sosește de pierde și al său. ODOBESCU, S. III 151.

lungi vb. IV. I (predomină ideea de situare, de așternere, de limitare sau de răspândire în lungime ori în lățime pe o suprafață) 1 refl., tr. a (se) alungi, a (se) întinde, a (se) prelungi, <rar> a (se) elonga. Mansarda se lungește mult în părțile laterale. 2 refl. (despre obiecte de îmbrăcăminte) a se alungi, a se întinde. Fusta s-a lungit după călcări repetate. 3 refl. (despre drumuri, distanțe etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „până la”, „până în”) a continua, a se întinde, a se prelungi. Trotuarul se lungește până la fântână. Poteca se lungește până în vârful muntelui. 4 tr. (compl. indică obiecte pliante sau strânse) a desface, a întinde, <fam.> a mări. Lungește masa din sufragerie numai când are musafiri. 5 refl. (despre așezări, ținuturi, suprafețe de apă etc.) a se întinde, <pop. și fam.> a se lăți, <fig.; rar> a se răsfăța. Satul se lungește la poalele muntelui. Lacul se lungește pe o suprafață mare. 6 refl. (despre grupuri, șiruri de ființe) a se întinde, a se prelungi, a ține. Rândul de la casa de bilete se lungește pe câțiva zeci de metri. 7 tr. fig. (compl. indică soluții, băuturi, mâncăruri etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) a dilua, a îndoi, a subția, <fig.> a alungi. Negustorul a lungit vinul cu apă. II (predomină ideea de mișcare în spațiu care pornește de la un punct spre altul) 1 tr. (compl. indică părți ale corpului ființelor) a întinde, <înv.> a tinde. Când stă în pat, își lungește picioarele. Și-a lungit gâtul, ca să vadă mai bine. 2 refl. (despre ființe sau, p. ext., despre corpul lor ori despre părți ale acestuia) a se înălța, a se întinde, a se ridica, <fig.> a se deșira. Se lungește pe vârful picioarelor pentru a ajunge la creangă. 3 refl. (despre ființe; urmat de determ. locale introduse prin prep. „pe”, „în”) a se așeza, a se așterne, a se culca, a se întinde, a se pune, <fam.> a se instala. Se lungește comod în pat. Se lungește pe nisip pentru a face plajă. 4 refl. (despre ființe) a se culca, a se întinde, a se tolăni, <fam.> a se trânti, <reg.> a se răbuni, a se răcăși, a se tologi, <înv.> a se tinde. Obosiți fiind, s-au lungit la umbra unui stejar. 5 tr. (compl. indică ființe sau obiecte aflate în poziție verticală; adesea cu determ. locale introduse prin prep. „la”, „în”) a arunca, a azvârli, a culca, a dărâma, a doborî, a întinde, a prăbuși, a prăvăli, a răsturna, a trânti, a zvârli, <rar> a abate², <înv. și pop.> a detuna, <pop. și fam.> a așterne, <pop.> a păli², a răbufni, a turna¹, <înv. și reg.> a răntuna, <reg.> a dezborî, a povârti, <înv.> a oborî, a poligni, <fig.> a secera, a zbura. L-a lungit la pământ dintr-o lovitură. Dintr-un pumn, boxerul și-a lungit adversarul în ring. 6 refl. (despre păr, unghii etc.) a crește, <fam.> a se mări. I s-a lungit bretonul. 7 refl. (bot.; pop. și fam.; despre plante, arbori etc.) v. Crește. Înălța. Ridica. Urca. 8 refl. (biol.; fam.; despre oameni, animale și păsări) v. Crește. Dezvolta. Înălța. Mări. 9 refl. fig. (fam.; glum.) <fig.; fam.; glum.> a-i cădea, a-i pica². I s-a lungit fața când și-a văzut rivalul printre invitați. III (predomină ideea de desfășurare, de prelungire în timp) 1 refl. (despre zile, nopți, anotimpuri) a se mări, a se prelungi, <înv.> a se îndelunga. Ziua se lungește după echinocțiul de primăvară. 2 refl. (despre acțiuni, activități etc.) a continua, a se întinde, a se prelungi, a ține. Ancheta poliției se lungește. 3 tr. (compl. indică mai ales activități, acțiuni) a amâna, a tărăgăna, a temporiza, a tergiversa, <reg.> a îmbalansa. Nu mai lungi începerea lucrărilor! 4 tr. (compl. indică acțiuni, lucrări, fapte) a întârzia, a tărăgăna, a tergiversa, a trena, <înv.> a prelungi. A lungit mult plata chiriei. Lipsa dovezilor concrete lungește ancheta. 5 refl. a se tărăgăna, a trena. Procesul în care este implicat se lungește de foarte mult timp. 6 refl. (despre oameni; urmat de determ. locale introduse prin prep. „la”, „prin”) a întârzia, a zăbovi, <pop.> a pregeta, <înv. și reg.> a pești, <reg.> a astăvi, a băciui, a îngădui, <înv.> a apesti, <fig.> a se încurca, <fig.; înv.> a adăsta. S-a lungit cu prietenii la discotecă. 7 tr. (înv. și pop.; compl. indică viața, zilele cuiva) v. Prelungi. 8 tr. (fam.; compl. indică documente, legitimații, autorizații etc.) v. Înnoi. Prelungi. 9 refl. fig. (urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) a insista, a stărui, <fig.> a se întinde. Nu vrea să se mai lungească cu acest subiect.

PÎRJOLI, pîrjolesc, vb. IV. Tranz. 1. A da foc, a aprinde, a incendia; a distruge, a pustii prin foc. Pîrjoleau o țară întreagă. SADOVEANU, O. I 535. Ștefan-vodă, după ce slăbise caii turcilor, pîrjolind iarba înaintea lor peste tot locul prin care trebuiau să treacă, i-a tras la strîmtoare. BĂLCESCU, O. I 127. Fig. Domnia ți-or pîrjoli, Palaturi ți-or pustii, Praf și pulbere c-or fi. TEODORESCU, P. P. 105. 2. A arde. [Cămașa] atît se lipise, încît se făcu una cu pielea lui și-l pîrjolea de părea că este pus pe jeratec. ISPIRESCU, U. 77. Fata-i hazulie și m-a fărmăcat – Dacă-i vrea să mă asculți, eu te sfătuiesc să n-o iei pe asta. Și focu-i hazuliu, dar tare rău te pîrjolește cîteodată. CREANGĂ, P. 164. ◊ Intranz. Soarele de primăvară pîrjolise cu putere, iar sub streșina codrului căldura prindea a se potoli. SADOVEANU, N. P. 22. ♦ (Cu privire la un aliment) A expune timp îndelungat acțiunii focului; a arde (în cuptor). Cînd eram la maica fată, Mîncam turtă coaptă-n vatră Ș-o coceam ș-o pîrjoleam, Tot mai grasă mă făceam. SEVASTOS, C. 27. ♦ Fig. A pricinui o pagubă, o pierdere mare cuiva; a da foc (III 1). Ai pîrjolit mai dăunăzi la cărți pe sărdarul Cuculeț. ALECSANDRI, T. I 138.

NIMICA² s. f. sg. (Și în forma nimică) Lucru sau vorbă fără valoare; bagatelă, nimic² (1). I-a dat o nimica. ◊ Expr. Nimica toată = ceva de mică importanță, fără nici o însemnătate. În primăvară se certară dintr-o nimica toată. DUMITRIU, P. F. 55. Lucra toată săptămîna ca un bărbat, pentru nimica toată. CREANGĂ, A. 26. Nimica de vreme = timp foarte scurt, v. clipă. Nu vorbise cu el într-o săptămînă, cît vorbise acum într-o nimica de vreme. DUMITRIU, P. F. 45. (Prin confuzie cu «mică») Pe nimică pe ceas = pe mică pe ceas, v. mică⁴. Pe nimică pe ceas beam cîte-un cofăiel întreg de apă. CREANGĂ, A. 15. – Variantă: nimică s. f. sg.

CONVEIER, conveiere, s. n. 1. Transportor cu mișcare continuă, format din elemente flexibile de tracțiune (benzi, cabluri, lanțuri etc.) și folosit la deplasarea obiectelor în timpul prelucrării lor; bandă rulantă. 2. (În sintagma) Conveier verde = sistem de organizare a producerii nutrețurilor verzi pentru a se asigura hrănirea continuă a animalelor din primăvară până toamna. [Pr.: -ve-ier] – Din engl. conveyer, rus. konveier.

COLINDA, colind, vb. I. Intranz. 1. (În vechile tradiții populare) A umbla, în seara de crăciun, de la casă la casă, cîntînd colinde (răsplătite cu mici daruri, în special cu colaci de grîu); a umbla cu colindul. Noi umblăm Să colindăm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 512. ◊ Fig. Ce este pe grindă Și colindă? (Rîndunica). GOROVEI, C. 318. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana vizitată de colindători) în minte-i veneau... clipe din alte seri de crăciun, cînd venea și el s-o colinde. SANDU-ALDEA, D. N. 173. ◊ (Complementul indică momentul în care se umblă cu colindul; rar) Asta-i sara de crăciun, Noi umblăm S-o colindăm. BIBICESCU, P. P. 235. 2. (De obicei urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «pe la» etc.) A umbla de colo pînă colo, dintr-un loc în altul. Pe dealuri cu arături colindam cu pușca în spate. SADOVEANU, O. VI 527. Nu sînt învățat a colinda pe la curți domnești. RETEGANUL, P. 142. Cuculeț, pasere sură! Mușca-ți-aș limba din gură, Cînticul să nu-ți mai zici, Nici să mai colinzi pe-aici. ALECSANDRI, P. P. 245. ◊ (Poetic) Colindă luna strălucindă, ca o vedenie de vis. DEȘLIU, M. 36. Numai dorul mai colindă, Dorul tinăr și pribeag. COȘBUC, P. I 48. Și în jur parcă-mi colindă dulci și mîndre primăveri. EMINESCU, O. I 31. ◊ (Cu precizarea unui scop anumit) O vedeai colindînd din casă-n casă cu desagii pe umeri... cerșind. SANDU-ALDEA, D. N. 187. Avu timp destul să colinde după focul care-i trebuia. ISPIRESCU, L. 202. Colindînd, după ajutoare pe la casele oamenilor, au căpătat de la un om o bucățică de pîne. SBIERA, P. 177. ♦ Tranz. (Complementul indică locul străbătut sau cercetat) A străbate, a cutreiera, a bate (un drum). O săptămînă... am colindat munții Apuseni pe Valea Arieșului. C. PETRESCU, S. 225. Dacă colindă o mare parte din oraș, ajunse la o fierărie. ISPIRESCU, L. 136. Am umblat, Am cercetat, Sate, orașe-am colindat. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ (Poetic) Printre zăbrele văzu luna plină colindînd răpede fața senină și albastră a cerului. ODOBESCU, S. I 140. ◊ Fig. A duce, a purta. Vîntul își colindă vuietul de toamnă. DELAVRANCEA, S.140.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică, ușoară, de ridicare și coborîre (v. val, talaz); p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). Priveam în unda limpede jocul peștilor care fulgerau prin lumina apei ca niște săgeți de argint. SADOVEANU, O. VII 294. Bătrîne Olt! – cu buza arsă Îți sărutăm unda căruntă. GOGA, P. 15. Unde zglobii împrejur clipotind se-nălțau curioase, Nava plutea ușurel, fără pilot în lumină. TOPÎRCEANU, P. 47. Pîrîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare. CERNA, P. 92. ◊ Fig. Undele poporului se despică îndată sub pașii lor... și se închid după ei. BOLINTINEANU, O. 287. (Cu aluzie la mișcarea ondulatorie a apei) O părere de rău cumplită îi aduse în piept o undă de dor. SADOVEANU, O. II 29. Intra, oare, în tulburarea mea și ceva din prestigiul acelui obraz atît de drag... sub undele arămii ale părului? GALACTION, O. I 58. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 93. Pe fața femeii trecu o undă de înviorare. REBREANU, R. II 65. ◊ Expr. A ieși în undă = a ieși la suprafață, a se afirma. Vroința să ne fie tare și vom ieși iar în undă. ALECSANDRI, S. 110. Sfînta dreptate a ieșit în undă pentru toți. id. T. III 1470. (Despre lichide) A da în undă v. da³ (II 9). ♦ Șuvoi, torent. Am trecut eu Tazlăul de-amu vro trei zile, după bureți, da m-o prins unda dincoace și n-am mai putut trece-napoi. HOGAȘ, M. N. 212. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care se abate în trîmbe, fără continuitate. Cătră sfîrșitul lunii martie veniră cîteva unde reci de lapoviță. SADOVEANU, O. IV 51. Ploaia cade-n unde. ALECSANDRI, P. III 453. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. Intrai c-o undă aspră a vijeliei. SADOVEANU, O. I 434. Unde de fierbințeală vibrau peste bisericuța adormită. GALACTION, O. I 42. Ciocîrliile înnebuniseră, plutind și ciripind în undele curate ale înălțimilor. SANDU-ALDEA, U. P. 25. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui... oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. III 14. ◊ (Determinat prin «de vînt») Clopotele se stingeau în vreo undă de vînt rece. DUMITRIU, N. 54. Ce de joc și veselie cînd e soarele la toacă! Iată-le, sărind se joacă Undele de vînt. COȘBUC, P. II 16. ◊ Fig. Luca Talabă intră cu cîțiva tovarăși, aducînd o undă violentă de usturoi. REBREANU, R. I 170. (Cu aluzie la durata scurtă, dar puternică a mișcării de deplasare) Calul se năpustea cîte o undă. SADOVEANU, O. I 511. 3. Mișcare de vibrație; zgomot, sunet. Începură în noaptea de primăvară, afară, a tremura vibrările clopotului celui mare. Veneau unde după unde, cînd mai slăbite, cînd mai pline. SADOVEANU, O. IV 54. II. (Fiz.) Fenomen variabil în timp, care se produce într-un mediu continuu printr-o acțiune din aproape în aproape. ◊ Undă sonoră = undă care, prin propagarea ei, transmite sunetul într-un mediu. Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive, în direcția de propagare a unei unde periodice, în care oscilația are aceeași fază, după depășirea căreia valorile succesive ale funcțiunii de undă se reproduc cu aceleași valori și în aceeași ordine. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pămînt și de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pămîntului. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime de 0-50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m.

SĂPA, sap, vb. I. Tranz. 1. A face în pămînt, cu ajutorul sapei sau al altei unelte de săpat, o groapă, o adîncitură, un șanț. Sapă o groapă adîncă de un stat de om, lîngă un izvor unde în fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea apă. CREANGĂ, P. 124. Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim, Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu. EMINESCU, O. I 129. Meșterii grăbea, Sforile-ntindea, Locul măsura, Șanțuri largi săpa Și mereu lucra. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Expr. A săpa groapa (cuiva) v. groapă. ◊ Fig. Iar pe-o culme-n depărtare Se videa mișcînd la zare Un cal alb, copil de vînt; Coamele-i erau zburlite, Ș-a lui sprintene copite Săpau urme pe pămînt. ALECSANDRI, P. I 50. ◊ Intranz. Săpăm de zor, Dar cu mișcări înăbușite. CAMIL PETRESCU, V. 37. Cari săpau cu cazmalele, cari cărau cu tărăboanțele, cari cu căruțele, cari cu covățile, în sfîrșit lucrau oamenii cu tragere de inimă. CREANGĂ, A. 8. ♦ A scoate cu sapa ceva din pămînt. Tînărul nostru împărat A venit cu securi de argint Să sape această floare din pămînt. SEVASTOS, N. 122. Omul văzînd comoara, s-apucă s-o sape. ȘEZ. I 285. 2. A fărîmița pămîntul cu sapa sau cu cazmaua (pentru a-l afîna) pe o porțiune care urmează să fie însămînțată (v. desțeleni); a fărîmița pămîntul la rădăcina unei plante, pentru a afîna locul și a distruge buruienile (v. prăși). Pînă ce-oi veni eu, să gătească de săpat grădina. SADOVEANU, O. I 341. ◊ (Complementul indică plante) A săpa porumbul. ◊ Intranz. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83. 3. A scobi, a tăia în piatră sau în lemn, pentru a da materialului o anumită formă sau pentru a grava. Aceste calități le-au avut, mai mult decît oricari alții, artiștii aceia cari au săpat murmurele columnei dacice, precum și basoreliefurile arcului triumfal. ODOBESCU, S. III 75. Pe copaci au săpat slove. CONACHI, P. 88. ♦ Fig. A lăsa o urmă adîncă; a întipări, a imprima. Bravura cu care sărmanele lui haine înfruntaseră trei ierni întregi, săpase urme neșterse pe la coate și pe la încheieturi. BASSARABESCU, S. N. 166. Nu mă judeca după chip. Văd cum nenorocirile au săpat urme adînci și-ntr-al tău. DELAVRANCEA, O. II 185. ◊ Refl. Pe fețele bătrînilor, în ochii lor, s-a săpat o spaimă adîncă. BASSARABESCU, V. 47. 4. (Mai ales despre elementele naturii) A roade, a mînca, a măcina (surpînd). Cîinele de Olt săpase pe dedesubt tot malul. GALACTION, O. I 74. Și timpul, care vecinic clădirile le sapă, Apasă peste turnuri, le pleacă și le crapă. MACEDONSKI, O. I 24. ◊ Fig. Îl săpa mereu tusea, mai ales de cînd primăvara devenise dintr-o dată ploioasă și rece. CAMIL PETRESCU, O. I 589. ◊ Expr. A săpa pe cineva = a unelti împotriva cuiva. Săpa pe director într-ascuns, căutînd să-l scoată din scaun. I. BOTEZ, ȘC. 103. Invidioșii intriganți căutară să-l sape și, după o campanie înverșunată prin grai și presă, reușiră să producă în cercurile înalte un curent defavorabil amicului Manolache. CARAGIALE, O. II 21. – Prez. ind. și: (regional) săp (SEVASTOS, N. 122).

face [At: CORESI, PS. 197 / V: (reg) fa, făcea / Pzi: fac / Ps: 1 făcui, 2 făcuși, 3 făcu, 4 făcurăm (înv făcum), 5 făcurăți (înv făcunt), 6 făcură (Mun făcutără); (reg) 1 feciu (S și: feci), 2 feciși, 3 feace, (fece), 4 feacemu, 5 feacetu (feceți, fecerăți), 6 feaceră, feapse / Par: făcut, (îrg) fapt / Imt: fă!, nu face! (Mun; rar) nu făcea! / E: ml facere] 1 vt A săvârși o acțiune oarecare. 2 vt (Îe) Tace și ~ Se spune despre un om care acționează rapid și eficient. 3 vt (Îe) Facă ce-ar ~ Orice ar întreprinde. 4 vt (Îe) Fă ce-i ~ Îndeplinește indiferent ce ca să... 5 vt (Îe) Orice aș ~ Oricât mi-aș da silința... 6 vt (Îe) ~ ce ~ și... Încearcă prin toate mijloacele și reușește să... 7 vt (Îae) Nu știu cum procedează că... 8 vt (Îae) Vorba e că... 9 vt (Îe) A nu avea ce ~ (sau ce să facă) A nu avea ocupație. 10 vt (Îae) A nu avea posibilitatea să schimbe o situație. 11 vt (Îae) A nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze Si: a nu avea încotro. 12 vt (Irn; îae) Se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul de a comite o imprudență, o gafă. 13 vt (Îe) A nu (mai) avea ce-i ~ (sau ce să-i facă) A nu mai putea să repare ceva. 14 vt (Îae) A recunoaște superioritatea evidentă a cuiva (într-o confruntare). 15 vt (Îae) A nu putea influența (în bine) pe cineva. 16 vt (Înv; îe) A nu avea ce-și ~ capului A nu putea evita să... 17 vt (Îe) A nu avea ce ~ cu... A nu avea (nici o) nevoie de... 18 vt (Îae) A nu-i servi la nimic. 19 vt (Îe) Ce puteam ~? Nu m-am putut împotrivi. 20 vt (Îe) Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)... ? Ce ți s-a întâmplat că... ? 21 vt (Îae) De ce... ? 22 vt (Îe) Ce (mai) faci? Cum îți merge? 23 vt (Îe) A ~ totul (sau tot posibilul, în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să)... A depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). 24 vt (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază; îe) Ce ~? Cum?! Cum se poate una ca asta! 25 vt (Îrg; Îlav) Nu ~ alta, decât... Numai. 26 vt (Îe) N-am făcut nimic N-am rezolvat nimic. 27 vt (Îae) Nu m-am ales cu nimic. 28 vt (Îae) Nu sunt vinovat. 29 vt (Îe) Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? Cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva). 30 vt (Îe) Văzând și făcând Procedând în funcție de împrejurări. 31 (Îe) A avea a (sau de-a) ~ cu cineva (sau cu ceva) A avea ceva în comun cu cineva sau cu ceva. 32 (Îae) A suporta consecințele faptelor sale Si: a o păți. 33 vt (Îe) Ce are a ~? Ce legătură este (între un lucru și altul)? 34 vt (Îae) Ce interesează? 35 vt (Îae) Și ce-i cu asta? 36 vt (Îe) N-are a face! Nu interesează! 37 vt (Îae) N-are importanță! 38 vr (Îe) S-a făcut! Sunt de acord! 39 vr (Îae) Fii fără grijă! 40 vt (Pop; îe) ~ a(ce)lea, a(ce)stea Astfel lucrează. 41 vt (Pop; îe) De-acestea (sau de-acelea) ~ Astfel se comportă. 42-43 vt (Euf; îe) A-și ~ nevoile A urina sau a defeca. 44-45 vt(a) (Euf; îe) A ~ pe el A urina sau a defeca pe el. 46 vt(a) (Dep; complinit și cu „de frică”; îae) A fi îngrozit. 47 vt A provoca. 48 vt A da naștere la... 49 vt A pricinui. 50 vt (Îe) Nu ~ nimic! N-are nici o importanță. 51 vt (Îae) Răspuns de complezență dat celui care își cere scuze că a produs, fără voie, o neplăcere. 52 (Îvp; îe) A ~ mult din ceva A acorda unui lucru o atenție prea mare. 53 vt (C. i. zgomot, gălăgie etc.) A produce zgomot. 54 vt (Înv; îe) A ~ zurbavă A stârni agitație în mulțime. 55 vt (Îe) A ~ capăt (sau sfârșit, înv, coneț) A sfârși. 56 vt (Îae) A face să înceteze. 57 vt (C. i. ființe; îae) A omorî. 58 vt (Îvp; îe) A ~ vârf la ceva A termina ceva. 59 vt (Îvp; îe) A ~ nădejde A da speranțe. 60 vt (Înv; îe) A ~ cercare A cerceta. 61-62 vt (Îvp; îe) A ~ prietenie (sau tovărășie) cu cineva A avea cu cineva relații de prietenie (tovărășie) cu cineva. 63 vt (Îe) A ~ dragoste cu cineva A avea relații sexuale cu cineva. 64 vt (Înv; îe) A ~ pre osândă A osândi pe cineva. 65 vt (Înv; îe) A ~ din plineală (sau, Trs, destul) A satisface. 66 vt (Îvp; îe) A ~ de știre (cuiva) A anunța (pe cineva). 67 vt (Pop; îe) A ~ aiasmă (sau moliftă) A sfinți casa. 68 vt (Îvp; îe) A ~ credința A se logodi. 69 vt (Înv; îe) A ~ mește(r)șug A întrebuința mijloace incorecte spre a realiza ceva. 70 vt (Jur; înv; îe) A ~ lege (sau leage) A da sentința. 71 vt (Îae) A pedepsi. 72 vt (Nob; îe) A ~ cuvânt A ține o cuvântare. 73 vt (Îvp; îe) A ~ inimă bună cuiva A îmbărbăta pe cineva. 74 vt (Îae) A îmbuna pe cineva. 75 vt (Îe) A ~ bine cuiva cu ceva A ajuta pe cineva cu ceva. 76 vt (Îae) A împrumuta pe cineva cu ceva. 77 vt (Îe) A-i ~ rău A-i produce o neplăcere (fizică sau morală). 78 vt (Îe) A-i ~ bine A-i prii. 79 vt (Îe) A nu ~ nimic cuiva A lăsa în pace pe cineva. 80 vt (Îae) A nu agresa fizic pe cineva. 81 vt (Îe) A i-o ~ (bună sau cu vârf și îndesat sau lată) ori a-i ~ (cuiva) una (și bună) A pricinui cuiva un rău, un prejudiciu. 82 (Irn; îae) A juca o festă cuiva. 83 vt (Îvp; îe) A ~ cuiva în silă A produce neplăcere cuiva. 84 vt (Îlv) A-și ~ curaj A se îmbărbăta. 85 vt (Irn; îal) A bea ca să prindă curaj. 86 vt (Îvp; Îe) A-și ~ facerea A se omorî. 87 vt (Îe) A-și ~ gânduri (sau închipuiri ori griji) A fi îngrijorat. 88 vt (Îe) A-și ~ (o) idee A-și închipui. 89 vt (Îae) A înțelege în linii mari. 90 vt (Îe) A-și ~ inimă bună A se înveseli. 91-92 vtr (Îe) A(-și) ~ inimă rea (sau amară sau sânge rău) A (se) supăra. 93 vt (Îrg; îe) A-și ~ măsuri A chibzui. 94 vt (Îe) A-și ~ milă de (sau cu) cineva A se milostivi. 95 vt (Îvp; îe) A-și ~ spaimă A se speria (fără motiv și a fugi). 96 vt (Îe) A-și ~ râs (de cineva sau de ceva) A râde de cineva (sau de ceva). 97 vt (Îae) A batjocori. 98 vt(a) (Trv; îe) A(-și) ~ cu mâna (sau din mână) A se masturba. 99 vt (Pop; îe) A ~ farmece (sau fermecătură, descântec(e)) (cuiva) A fermeca (pe cineva). 100 vt(a) (Pop; îe) A ~ cuiva de urât A fermeca pe cineva pentru ca acesta să urască pe cineva sau pentru a-și pierde pofta de viață. 101 vt(a) (Îae) A descânta pe cineva împotriva farmecelor de urât. 102 vt(a) A-i ~ cu ulcica (cuiva) A fermeca pe cineva pentru a se îndrăgosti de o anumită persoană. 103 vt(a) (Pop; îe) A ~ de ursită A ghici. 104 vt(a) (Pop; îe) A ~ pe dragoste A face vrăji pentru a atrage dragostea unei persoane. 105 vt(a) (Pop; îe) A ~ pe fapt A face vrăji ca o anumită persoană să nu aibă noroc. 106 vt (Îvp; îlv a ~ + abstract) Indică acțiunea verbului corespunzător: Fac hotărâre Hotărăsc. Fac (cuiva) chemare Îl chem. 107 vt (C. i. un substantiv abstract ca „faptă”, „lucru”, „minuni”, „păcat”) A săvârși. 108 vt (C. i. un substantiv abstract ca „faptă”, „lucru”, „păcat”) A comite. 109 vt A manifesta. 110 vt A acorda. 111 vt A îndeplini. 112 vt A realiza. 113 vt (Pop; îe) A ~ (un) târg (sau târgul) A încheia o tranzacție comercială. 114 vt (Spt) A juca (un meci). 115 vt A practica o meserie. 116 vt A exercita. 117 vt A urma un curs sau o formă de învățământ Si: a studia. 118 vt (Pop; îe) A ~ la miliție A îndeplini stagiul militar. 119 vt (D. festivități, servicii religioase etc.) A ține. 120 vt (D. festivități, praznice, servicii religioase etc.) A organiza. 121 vt A realiza o mișcare sau un gest. 122 vt (Îe) A ~ un cerc A descrie un cerc. 123 vt (Îe) A ~ cotituri A coti. 124 vt (Îe) A ~ o temenea (sau un compliment) A se înclina (în semn de supunere și respect). 125 vt (Îe) A ~ (un) semn (cu capul, cu mâna etc. sau din cap) A atrage atenția printr-un gest. 126 vt (Îae) A da să se înțeleagă printr-un semn că... 127 vt (Îe) A ~ cu mâna (sau din mână) A porunci. 128 vt (Îae) A chema. 129 vt (Îe) A ~ cu capul (să... sau că...) A porunci. 130 vt (Îae) A chema printr-o mișcare a capului. 131 vt (Îae) A mișca încoace și încolo capul. 132-133 vt (Îe) A ~ din cap că da (sau nu) A aproba (sau a refuza). 134 vt (Îe) A ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi) A face cuiva un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi). 135 vt (D. femei; îae) A cocheta cu îndrăzneală. 136 vt (Fig; d. mărfuri, alimente etc.; îae) A îmbia. 137 vt (Rar; d. bărbați; îe) A ~ cu mustața A cocheta. 138 vt (Pop; rar; îe) A ~ cu măseaua A zâmbi ipocrit, arătându-și dinții. 139 vt (Îe) A ~ (cuiva) cu degetul A amenința pe cineva cu degetul arătător. 140 vt (Pop; îe) A făcut hojmâc! „A căzut fără sine!”. 141 vt (Îe) A ~ roată (sau cerc) (în jurul...) A se așeza în cerc) (în jurul... ) 142 vt (D. rochii sau fustele femeilor care dansează; îae) A se înfoia prin rotire. 143 vt A parcurge un drum sau o distanță. 144 vt (Îe) A ~ drum (sau cale) A merge. 145 vt (Îae) A călători. 146 vt (Îe) A ~ un pas (sau câțiva pași) A păși. 147 vt (Îe) A ~ câțiva pași A se plimba. 148 vt (Fig; îe) A ~ pasul (acesta sau, înv, tot pasul) A întreprinde ceva (important). 149 vt (Îe) A ~ pași mari A înainta (rapid). 150 vt (Fig; îae) A progresa mult. 151 vt (Îe) A ~ stânga (sau, înv, hoisa) A merge spre stânga. 152 vt (C. i. o perioadă de timp) A petrece. 153 vt (C. i. o perioadă de timp) A lăsa să treacă. 154 vt (Îe) A-și ~ veacul A petrece multă vreme undeva. 155 vt A serba. 156 vt (Pop; îe) A ~ amiazul A mânca de prânz. 157 vt (Îae; șîe a-și ~ siesta) A se odihni după masă. 158 vt A alcătui. 159 vt A produce un bun material Si: a fabrica (2). 160 vt A construi. 161 vt (Pop; îe) A ~ pereți A zidi. 162 vt (Fig; fam; îe) A ~ trotuarul A practica prostituția. 163 vt (Reg; fig; îe) A ~ rachiu (sau bere) pisicii (sau mâței) A plânge. 164 vt (Rar; fig; îe) A ~ (cuiva) un topor A-i juca o festă cuiva. 165 vt (Îe) A ~ la loc (sau iar) A reface. 166 vt (Tlg; d. divinitate) A da ființă la ceva din neant Si: a crea (6). 167 vt A inventa. 168 vt A scrie o operă literară. 169 vt A realiza o operă artistică. 170 vt A compune muzică. 171 vt (Îe) A ~ muzică A cânta. 172 vt (Înv; îe) A ~ slova A imita scrisul cuiva. 173 vt A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 174 vt A institui. 175 vt (Îvp) A alege (prin vot). 176 vt (D. praf) A stârni. 177 vt A lăsa urme pe ceva. 178 vt A pregăti ceva într-un anumit scop. 179 vt (Îe) A ~ focul (Ban, lumină) A aprinde focul. 180 vt (Îae) A ațâța focul. 181 vt (Îe) A ~ fân A cosi (a usca și a strânge) iarba. 182 vt (Trs; îe) A ~ poală A tivi partea de jos a unei rochii. 183 vt (Îvp; îe) A ~ prânz A mulge oile pentru întâia oară, primăvara. 184 vt (Îvp; îe) A ~ aplecători A se începe mulgerea oilor, pentru brânză. 185 vt (Îvp;îe) A ~ lapți A mulge oile, ca să facă lapte pe timpul iernii. 186 vt (Îe) A-și ~ toaleta A se spăla (și a se îmbrăca). 187 vt A aranja (părul, sprâncenele, hainele etc.). 188 vt (Spc; îe) A-și ~ părul A se coafa. 189 vt (Îe) A-și ~ unghiile A-și face manichiura. 190-191 vtr A (se) farda. 192 vt (Îe) A ~ cărțile (la joc) A amesteca și a împărți cărțile. 193 vt (Îe) A ~ patul (sau, înv, culcușul) A întinde așternuturile. 194 vt (Îe) A ~ masa A pune masa. 195 vt (Înv; îe) A ~ baia A potrivi temperatura apei, pentru baie. 196 vt (Îe) A ~ ghetele A curăța și a lustrui încălțămintea. 197 vt (La biliard; îe) A ~ o bilă (sau un carambol) A nimeri cu bila alte bile. 198 vt (Pop; îe) A ~ cu spoială (sau cu humă, cu var etc.) A spoi (cu humă, cu var etc.). 199 vt (Îrg; îe) A ~ gata A pregăti. 200 vt (Îae) A furniza. 201 vt (Îe) A ~ cuiva cale (sau drum) A lăsa să treacă. 202 vt (Îae) A ajuta să treacă sau să se răspândească. 203 vt (Pex; îae) A ajuta. 204 vt (D. mâncăruri) A găti. 205 vt (Șîe a ~ rost) A procura. 206 vt A comanda confecționarea unui obiect. 207 vt A cumpăra. 208 vt (C. i. bani) A câștiga. 209 vt A agonisi (1). 210 vt A economisi. 211 vt (Spc; îe) A ~ avere (sau bani, îvp, parale) A se îmbogăți. 212 vt (D. femei; fșa) A naște. 213 vt (Pop; îe) Mă-sa l-a făcut dormind Se spune despre o persoană apatică sau leneșă. 214 vt (Pfm; îe) De când l-a făcut mă-sa (sau de când mă-sa l-a făcut) De când s-a născut. 215 vt (Îae) Dintotdeauna. 216 vt (D. soți) A procrea. 217 vt(a) (Pop; d. o femeie; îe) E de-a ~ Este însărcinată. 218 vt (Urmat de pp „cu” și numele partenerului) A concepe cu... 219 vt (Înv; d. bărbați) A avea un copil. 220 vt (D. mamifere) A făta. 221 vt (Reg; îe) A ~ un mânz mort Se spune despre o persoană care a realizat ceva neviabil. 222 vt (D. păsări) A oua. 223 vt (D. pomi) A da roade. 224 vt (D. plante) A da muguri, frunze, flori etc. 225 vt (D. ființe și plante, c.i. paraziți etc.) A căpăta. 226 vt (D. ființe și plante) A-i crește ceva pe corp. 227 vt (C. i. numele unei boli) A se îmbolnăvi de... 228 vt (C. i. membre) A(-i) crește. 229 vt (D. puii unor animale; îe) A ~ ochi A putea deschide ochii (la câteva zile de la naștere). 230 vt (Fam; d. oameni; îae) A se trezi din somn. 231 vt (Îe) A ~ ochi(i) mari (sau ca de bou) A se holba. 232 vt (Pfm; îe) A ~ o gură cât o șură A deschide gura mare. 233 (Pfm; îe) A ~ burtă (sau pântece, fălci) A se îngrășa. 234 vt (Pfm; fig; îe) A ~ fălci A se împotrivi. 235 vt (D. pantaloni; îe) A ~ genunchi A se deforma în dreptul genunchilor. 236 vt A da cuiva posibilitatea de a... 237 vt A îndemna. 238 vt A convinge. 239 vt (Fam; îe) A ~ din vorbe A minți. 240 vt (Îae) A înșela. 241 vt A obliga. 242 vt A predispune la ceva. 243 vt (Îvp) A învăța minte. 244 vt A ajuta pe cineva să ajungă într-o anumită situație (socială). 245 vt (Îe) A ~ copil de suflet pe cineva A adopta pe cineva. 246 vt (Pop; îe) A ~ (de) nevastă A se însura. 247-248 vtr (Îe) A (se) ~ bine (sau sănătos) A (se) vindeca. 249 vt A transforma. 250 vt (Pop; îe) A ~ din două babe o nevastă A coase din două cârpe o cămașă. 251 vt (Pop; îe) A ~ din babă nevastă A repara o casă veche. 252 vt (Pop; îe) A ~ (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) sau a ~ pe cineva ghem A bate (pe cineva) tare. 253 vt (Îe) A ~ pe cineva cobză A lega fedeleș. 254 vt (Îe) A-și ~ ochii roată A se uita de jur-împrejur. 255 vt (Îe) A ~ ochii în patru A fi foarte atent. 256 vt (Îe) A ~ în două (bucăți sau părți) A tăia în două bucăți Si: a despica, a înjumătăți. 257 vt (Înv; c. i. ființe; îe) A ~ întru mii A înmulți. 258 vt (Înv; îe) A ~ un loc în „n” bătrâni A împărți un loc în „n” loturi. 259 vt (Îlv) A ~ ceva cunoscut A anunța. 260 vt (Îe) A ~ pe cineva cunoscut cuiva A prezenta pe cineva cuiva. 261 vt (Îe) A ~ pe cineva cunoscut (sau, înv, numit) A pune pe cineva în centrul atenției publicului. 262 vt A califica pe cineva drept... Si: a declara, a numi, a zice. 263 vt (Îe) A învinui pe cineva de... 264 vt (Îe) A ~ de minciună pe cineva A arăta, în public, că o persoană este mincinoasă. 265 vt A ~ (pe cineva) cum îi vine la gură A batjocori (pe cineva). 266 vt (Îae) A certa rău pe cineva, fără a-și alege cuvintele. 267-268 vt (Îe) A ~ pe cineva scăpat A lăsa (sau a ajuta) pe cineva să scape. 269 vt (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) pierdut A lăsa (ceva sau pe cineva) să se piardă, dând impresia că fără voia lui. 270 vt (Îae) A fura. 271 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) uitat A uita (de ceva sau de cineva). 272 vt (Îae) A nu mai pomeni de cineva sau ceva. 273 vt (Îvp; îe) A ~ scos de vânzare A expune spre vânzare. 274 vt (D. mărfuri sau obiecte de schimb) A justifica prețul cerut Si: a merita, a valora. 275 vt (Îvp; îe) ~ parale(le) Merită banii. 276 vt (Îe) Nu ~ parale(le) (sau nici o para, o para chioară, nici două parale) Nu are nici o valoare. 277 vt(a) (Îe) (E) scump, dar ~ (sau fie, că ~)! E scump, dar merită (banii)! 278 vt (Fam; îlv) A ~ un dans (pe cineva sau cu cineva) A dansa (cu cineva). 279 vi A proceda. 280 vi A acționa. 281 vi A se comporta. 282 vi (Îe) A ~ (așa) după cum (sau cum, precum) zice (sau poruncește etc.) (cineva) A se conforma unei porunci. 283 vi (Îae) A se comporta după cum i s-a cerut. 284 vr (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel Ce se face acum?. 285 vi A-i merge cuiva bine (sau rău). 286 vi (Pop; în superstiții, determinat de „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti. 287 vi (Îae) A cobi. 288 vi A costa. 289 vim A merita (să...). 290 vim (Îae) A se cuveni (să...). 291 vi (Fam; îe) Nu ~ pentru... Nu e potrivit pentru... 292 vi (Îae) Nu e de prestigiul cuiva. 293 vi A se îndrepta spre... 294 vi A merge. 295 vi A o coti (spre...). 296 vi (Fam; îe) A ~ la stânga A fura. 297 vr (Fam) A se abate. 298-299 vr (Fam) A se duce sau a veni. 300 vr (Fam) a se apropia. 301 vi A zice. 302 vr (D. fenomene atmosferice) A se produce. 303 vr (D. zi) A se ivi. 304 vr (D. noapte, întuneric etc.) A se lăsa. 305 vru (Îe) Se ~ frumos Se înseninează. 306 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) negru (sau roșu) înaintea ochilor A i se face rău (de supărare, mânie etc.). 307 vr (Îae) A se mânia foarte tare. 308 vim (Pop) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație) Se făcea că vede un palat. 309 vr (Pop; d. drumuri, văi etc.) A se desfășura (înaintea ochilor) Se făcea o vale lungă. 310 vr (D. senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A fi cuprins (brusc) de... I s-a făcut frică. 311 vr A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva I s-a făcut de ducă. 312 vr (Îe) A i se ~ cuiva (de ceva sau cineva) A fi puternic atras de... 313 vru (Pop) A se întâmpla Ce s-a făcut cu el? 314 vru (Îe) Ce s-a făcut (cineva)? Ce a devenit? 315 vru (Îae) Cum s-a descurcat? 316 vru (Îe) Cum se face că... (sau de...)? Cum e posibil ca? 317 vr A deveni. 318 vr (Îlv) A se ~ (roșu) ca sfecla (sau ca focul) A se înroși. 319 vr (Îlv) A se ~ galben (ca lămâia, ca șofranul) A se îngălbeni. 320 (Îlv) A se ~ vânăt A se învineți. 321 vr (Îe) A se ~ stăpân pe ceva A lua un lucru în stăpânire, prin forță sau viclenie. 322 vr (D. drumuri, rețele etc.; îlv) A se ~ în două A se bifurca. 323 vr (Îvp) A ajunge la numărul de... Ceata se face de două sute de oșteni. 324 vr A se pune în situația de... 325 vr A îmbrățișa cariera de... 326 vi A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. 327 vr (Îe) A se ~ (o) rană A se umple de răni. 328 vr (Îe) A se ~ trup și suflet A se uni strâns. 329 vr (Îe) A se ~ mare A crește. 330 vr (Îe) A se ~ frumos A deveni frumos. 331 vr (Îae) A se împodobi. 332 vr (Îe) A se ~ mare și tare A-și da importanță. 333 vr (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.; șîe, pop, a se ~ ca întâiu) A redeveni. 334 vr (Îe) A se ~ (tot sau, înv, tot de) una A se contopi. 335 vr (Îe) A se ~ de (sau să...) A ajunge să... 336 vr A-i reveni. 337 vr A împlini o numită vârstă. 338 vr A se aduna. 339 vr (D. plante) A ajunge la maturitate. 340 vr (D. fructe sau grâne) A se coace. 341 vr (D. mâncăruri) A ajunge bune de mâncat. 342 vr (Uneori fără conjuncție) A simula Se face că pleacă. 343 vr A se da drept. 344 vr A pretinde că este... 345 vi A-și lua înfățișarea de... Face pe nevinovata. 346 vi A-și da aere Face pe deșteptul. 347 vi (Fam; d. actori) A juca rolul de...