CHARLESTON s. n. Dans american de salon. cu mișcare rapidă; melodie după care se execută acest dans. [Pr.: cearlston] – Cuv. engl.

DANS, dansuri, s. n. 1. Ansamblu de mișcări ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii și având caracter religios, de artă sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de mișcări artistice convenționale care constituie baza tehnică a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Acțiunea de a dansa. Îi place muzica și dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = temă alegorică simbolizând egalitatea în fața morții prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mână care atrage în horă oameni de diferite vârste și condiții sociale și-i omoară. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, făcând anumite mișcări, își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța acestei surse. [Var.: (pop.) danț s. n.] – Din fr. danse. Cf. it. danza, germ. Tanz.

SALONAȘ, salonașe, s. n. Diminutiv al lui salon (1). – Salon + suf. -aș.

VIZITĂ, vizite, s. f. 1. Faptul de a merge la cineva în scopul unei întrevederi cu caracter prietenesc, oficial sau de curtoazie. ◊ Carte de vizită = bucată mică de carton, dreptunghiulară, pe care este scris numele unei persoane, profesiunea și titlurile sale, adresa etc., și pe care titularul o înmânează sau o trimite unor cunoscuți, cu diverse prilejuri. ◊ Expr. A fi în vizită cu cineva = a avea relații de prietenie cu cineva, a-și face vizite reciproc. 2. Oficiu prestat de medicul care se deplasează la domiciliul unui bolnav sau care primește un pacient pentru consultație. ♦ Deplasare zilnică făcută în saloanele unui spital, la patul bolnavilor, de către medici, însoțiți de personalul auxiliar. ◊ Vizită medicală = control medical (periodic) făcut salariaților, elevilor etc. 3. Deplasare la fața locului într-o localitate, într-o regiune, la un obiectiv, cu scopul de a le cunoaște, de a le controla etc. – Din fr. visite.

CAMERĂ s. 1. încăpere, odaie, (pop.) sală, (înv. și reg.) sobă, (reg.) casă, (înv.) cămară, stanță. (Apartament cu două ~.) 2. cameră de culcare v. dormitor; cameră de primire v. salon. 3. (POL.) adunare legislativă. (S-au convocat ~ele reunite ale parlamentului.)

LUMINA vb. 1. a arde. (Lampa ~ până târziu în camera lui.) 2. a scânteia, a sclipi, a străluci. (Candelabre ~ în salon.) 3. v. străluci. 4. a bate, a luci, a străluci. (Luna ~ peste ramuri.) 5. v. însenina. *6. (fig.) a se însenina. (S-a ~ când m-a văzut.)

SALON s. cameră de primire.

SUMBRU adj. 1. întunecat, întunecos, obscur, (livr.) tenebros, (rar) nepătruns, (înv.) noptos. (Un salon ~.) 2. închis, întunecat, mohorât, sur, (pop.) suriu. (Haină de nuanță ~.) 3. v. lugubru. 4. v. deprimant. 5. v. funest.

salon s. n., pl. saloane

AEROSALON ~oane n. Expoziție unde se demonstrează modele de avioane. /aero- + salon

CHARLESTON [pr.: cearlston] n. 1) Dans de salon, de origine americană, executat într-un tempo rapid. 2) Melodie după care se execută acest dans. /Cuv. engl.

EXPOZIȚIE ~i f. 1) Prezentare publică a realizărilor dintr-un domeniu de activitate (artă, agricultură, industrie etc.). 2) Ansamblu de obiecte expuse. 3) Loc sau clădire unde sunt expuse obiecte; salon. 4) Parte a unei opere literare. [G.-D. expoziției; Sil. -ți-e] /<fr. exposition, lat. expositio, ~onis

FOXTROT ~uri n. 1) Dans de salon de origine americană, executat în perechi într-un ritm sincopat. 2) Melodie după care se execută acest dans. /<engl. fox-trot

INCUBATOR ~oare n. 1) Instalație pentru clocirea artificială a ouălor; clocitoare. 2) Salon medical amenajat pentru a se asigura dezvoltarea în condiții optime a copiilor născuți prematur. /<fr. incubateur

IZOLATOR² ~oare n. 1) Piesă produsă dintr-un material rău conducător de electricitate sau căldură și folosită la izolarea unui conductor. 2) Salon pentru izolarea bolnavilor contagioși. /<fr. isolateur

MAZURCĂ ~ci f. 1) Dans popular polonez cu ritm moderat, care a devenit și dans de salon. 2) Melodia după care se execută acest dans. /<rus. mazurka

MENUET ~e n. 1) Dans francez vechi, în trei timpi, cu caracter ceremonios, devenit dans de salon. 2) Melodie după care se execută acest dans. [Sil. -nu-et] /<fr. menuet

RUMBĂ ~e f. mai ales art. 1) Dans de salon, de origine cubaneză, executat într-un ritm foarte sincopat. 2) Melodie după care se execută acest dans. 3) Compoziție muzicală care se sprijină pe forma acestui dans. /<fr., sp. rumba

SALON ~oane n. 1) Cameră dintr-un apartament destinată primirii musafirilor. 2) Loc sau clădire unde sunt expuse obiecte speciale; expoziție. 3) Sală de festivități. 4) Cameră de spital. /<fr. salon

VERTICO s.n. Dulap ornamental mai ales pentru saloanele înalte. [< germ. Vertiko, cf. Vertikow, tîmplar berlinez].

PREȚIOZITATE s.f. 1. Stil căutat, artificial, afectat; cultivare excesivă a exprimării rafinate, grațioase, sofisticate sau pedante; afectare, înfumurare. 2. Tendință către rafinament în expresie și purtări adoptată în anumite saloane ale Franței sec. XVII. [Cf. fr. préciosité].

PROVERB s.n. 1. Zicătoare, zicală, maximă populară. 2. Proverb dramatic = mică piesă de salon din sec. XVII-XIX, jucată fără decor, avînd ca pretext un proverb. [Pl. -be. / < fr. proverbe, cf. lat. proverbium].

SALON s.n. 1. Cameră frumos mobilată în care se primesc musafiri. 2. Sală publică în care se organizează baluri, reuniuni etc. ♦ Sală în care se organizează expoziții de pictură, de sculptură etc.; (p. ext.) expoziția însăși. ◊ Salon literar = loc de reuniune în scopul unor discuții, de obicei literare și filozofice. 3. Cameră mare cu paturi pentru bolnavi într-un spital. [Pl. -oane. / < fr. salon, cf. it. salone].

CHALON s.n. Substanță a glandelor cu secreție internă, cu rol inhibitiv asupra altor organe. [Pron. șa-lon, scris și șalon. / < fr. chalon].

ȘALON s.n. v. chalon.

VIZITĂ s.f. 1. Faptul de a merge în casa cuiva din politețe, din obligație etc. pentru a-l vedea. ◊ Carte de vizită = a) bucată de carton pe care este scris numele unei persoane si informații privind adresa, telefonul etc ale acesteia; b) joc a cărui dezlegare se obține prin anagramarea literelor din numele dat spre a se obține un alt nume, un proverb, un titlu de carte etc.; a fi în vizită cu cineva = a-și face vizite reciproc; a avea relații particulare cu cineva. 2. Fiecare deplasare a medicului în casa unui bolnav pentru a-l consulta sau în saloanele unui spital pentru a examina bolnavii și a cerceta starea sănătății lor. 3. Deplasare a unui colectiv la un muzeu, la o întreprindere etc. [< fr. visite, it. visita].

BUDOAR s.n. (Liv.) Salon intim de primire al unei femei (mai ales din așa-zisa înaltă societate). [Pl. -re-, -ruri. / < fr. boudoir].

arhon s. m. – (Înv.) Boier. – Var. arhonda. Ngr. ἄρχων, gen. ἄρχοντας (Gáldi 154). Sec. XVIII. S-a aflat în concurență cu neol. arhonte, s. m., arhontat, s. n. (arhontat), din fr. Astăzi ieșit din uz, a fost titlu de politețe în epoca fanarioților, ca chir. – Der. arhonie, s. f. (noblețe); arhondar, s. m. (călugăr care răspundea de primirea călătorilor), din ngr. ἀρχοντάρης (sec. XVIII); arhondăreasă, s. f. (călugăriță care răspundea de primirea călătorilor); arhondaric, s. n. (salon destinat călătorilor, în mănăstiri), din ngr. ἀρχον-ταρίϰι; arhondărie, s. f. (salon de primire în mănăstiri); arhondologie, s. f. (heraldică), din ngr. ἀρχοντολογία; arhondologiu, s. n. (carte a boierilor).

bonjur (bonjururi), s. n. – 1. Bună ziua; formulă care se folosește încă în saloane și în chip amical. – 2. (Înv.) Costum european. Fr. bonjour. – Der. bonjurist, s. m. (în prima jumătate a sec. XIX, tînăr educat în Franța, cu idei reformiste, franțuzit).

MAZURCĂ s.f. Dans național polonez, devenit mai tîrziu dans de salon. ♦ Melodia acestui dans. ♦ (P. ext.) Scurtă compoziție muzicală care folosește ritmul, temele acestui dans. [Cf. fr., pol. mazurka].

ceai (ceaiuri), s. n. – 1. Arbust cultivat pentru frunzele lui din care se prepară o băutură cu efect excitant (Thea sinensis). – 2. Infuzie de ceai, sau de alte plante. – 3. Reuniune la care se oferă o ceașcă de ceai. – Mr. ciae. Tc. çay (Roesler 607; Șeineanu, II, 120); Miklosich, Slaw. El., 52; Ronzevalle 75). Este cuvînt chinezesc (čă) care a trecut și în rus. čai (DAR crede că rom. provine din rus.), cf. ngr. τσάι, bg., sl., cr., ceh. čaj. Der. ceaină, s. f. (rar, Mold., salon de ceai), din rus. čajnyi; ceainărie, s. f. (salon de ceai); ceainic, s. n., derivat din rus. čajnik.

șalon s.n. (înv.) postav de lână sau țesătură specială de bumbac folosită la confecționarea încălțămintei de vară.

SALONARD, -Ă adj. (Rar) De salon. // s.m. și f. (Peior.) Om de lume care frecventează saloanele. [Pl. -rzi, -rde. / < fr. salonnard].

SPARDEC s.n. (Mar.) Punte continuă (fără tambuchiuri) pe velierele vechi; (astăzi) punte ușoară deasupra cabinelor și saloanelor de sus ale vapoarelor. [Pl. -uri. / < fr., engl. spardeck].

coamăr (-re), s. n. – Salon, sală principală în casele de la țară. Germ. Kammer (Candrea). În Trans.

cotei (-i), s. m. – 1. Cățel de salon. – 2. Cățel în general. Origine incertă. S-au propus succesiv vreun cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 274), un der. de la cot (Șeineanu, Création métaphorique, II, 15; Ruffini 114), în alb. kut(a) „cîine” (Philippide, II, 809; Pascu, Beiträge, 40), cuvîntul sl. kotelĭ „pisică”. (DAR; Scriban) sau rus. kotejko „pisică” (Candrea), ori vreun idiom anterior indoeurop. (Lahovary 326). Cel mai probabil este să avem a face cu o origine expresivă în legătură cu coteli „a iscodi” (în acest caz forma primitivă ar putea fi *cotel, cu sing. analogic) sau mai probabil coțăi „a tăia coada” (pornind de la formă primitivă *cotaie, ca potaie, alt sing. analogic); această ultimă formă se potrivește mai bine cu der. pe care îi propunem în continuare. Der. coteică, s. f. (cățea); cotaibă, s. f. (coteț de cîini), încrucușare cu colibă, cocioabă, cociorbă (după DAR, din rut. kotóbanja „coș în care se pune cloșca”); cotarlă, s. f. (cățel, potaie), cu var. cotîrlă, (Trans.) cocearlă, șarlă (după Șeineanu, Chien, 220, de la un romanic *kota „cîine”; pentru Candrea, în legătură cu bg. kotora „pisică”; după Scriban din mag. kutya „cîine”); cotîrlău (var. Banat cotîrloniu), s. m. (flăcău, fecior); cotîrleț, s. n., sau cotîrneață, s. f. (ogradă, poiată), cuvinte încrucișate cu coteț și coteneață (după Candrea, bg. kotara, kotarnik); cotîngan, s. m. (Trans., flăcău, fecior), pus în legătură de DAR cu mag. katangoló „care umblă făcînd zgomot”, de Densusianu, GS, I, 350, cu cătană „soldat”, și de Diculescu 180 și Scriban cu v. germ. și suedezul kutte sau kutti „flăcău”; cotoarbă, s. f. (femeie stricată; ghinion, nenoroc); cotîrje, s. f. (poreclă dată persoanelor sau animalelor bătrîne și slabe), probabil prin confuzie cu cocîrja „a îndoi” (după S. Pop, Dacor., V, 178, și DAR, din sb. kotrešan „ciufulit”); cotic, s. m. (Trans. de Nord, tînăr leneș).

BUDOAR s. n. salon intim de primire al unei femei. (< fr. boudoir)

CAKE-WALK CHEIC-UOK/ s. n. dans de salon, de origine negro-americană, cu ritm sincopat, care se execută cu ridicări ample de genunchi și cambrări ale corpului. (< engl. cake-walk)

CARIOCA¹ s. f. 1. dans popular brazilian, devenit dans modern de salon, asemănător rumbei; melodia corespunzătoare. 2. instrument muzical de percuție pentru baterea ritmului. (< sp., port. carioca)

KURSAAL s. n. 1. stabiliment într-o stațiune termală, care oferă în timpul curei recrearea și odihna în saloane de lectură și de divertisment. 2. cazino. (< germ. Kursaal)

MAZURCĂ s. f. dans popular polonez cu ritm vioi, devenit dans de salon; melodia corespunzătoare. ◊ (p. ext.) scurtă compoziție muzicală care folosește ritmul, temele acestui dans. (< rus., pol. mazurka)

PROVERB s. n. 1. expresie populară succintă, adesea metaforică, cuprinzând o învățătură, o experiență de viață. 2. mică piesă de salon din sec. XVII-XIX, jucată fără decor, având ca pretext un proverb (1). (< fr. proverbe, lat. proverbium)

SALON s. n. 1. cameră frumos mobilată în care se primesc musafiri. 2. sală publică în care se organizează baluri, reuniuni etc. ◊ sală în care se organizează expoziții de pictură, de sculptură etc.; (p. ext.) expoziția însăși. 3. cenaclu literar, artistic, filozofic etc. 4. sală în care se desfășoară unele activități profesionale destinate publicului. 5. cameră mare cu paturi pentru bolnavi într-un spital. (< fr. salon)

SALONARD, -Ă I. adj. de salon. II. s. m. f. (peior.) om de lume, monden, care frecventează saloanele. (< fr. salonnard)

ȘAMPONEZĂ s. f. lucrătoare într-un salon de coafură specializată în șamponări. (< fr. shamponineuse)

TEA-ROOM TI-RUM/ s. f. salon pentru ceai. ◊ ceainărie. (< engl. tea-room)

VERTICO s. n. dulap ornamental, mai ales pentru saloanele înalte. (< germ. Vertiko)

VIZITĂ s. f. 1. faptul de a merge în casa cuiva din politețe, din obligație etc. pentru a-l vedea. ♦ carte de ~ = a) bucată de carton pe care este scris numele cuiva; b) problemă enigmistică a cărei dezlegare se obține prin anagramarea literelor din numele dat spre a se obține un alt nume, un proverb, un titlu de carte etc. 2. deplasare a medicului la domiciliul unui bolnav pentru a-l consulta sau în saloanele unui spital pentru a examina bolnavii. ♦ ~ medicală = control medical periodic care se face elevilor, soldaților, muncitorilor etc. 3. deplasare a unui colectiv la o expoziție, la un muzeu, într-o regiune etc., spre a le cunoaște. (< fr. visite)

șal (șaluri), s. n. 1. (Înv.) Țesătură fină din păr de cămilă, țesătură fină de lînă. – 2. Broboadă, fular mare. – Mr. șal. Tc. (per.) șal, din hind. shal (Tiktin; Lokotsch 1802; Ronzevalle 104), și cu al doilea sens prin intermediul fr. châle, cf. ngr. σάλι, alb., bg. sal. – Der. șaliu (var. Munt. șaiu), s. n. (țesătură de lînă), înv., din tc. șali; șalon, s. n. (înv., țesătură deasă de bumbac).

sală (săli), s. f. – Încăpere mare. – Var. Mold. șală. Mr. sală. Fr. salle, mr. din it., cf. ngr. σάλα. Fonetismul var. mod. este curios și se explică probabil prin analogie cu multe cuvinte orientale, care au pe ș în tc. și s în ngr. cf. șal, ngr. σάλι, șah, ngr. σάχης etc. -Der. salon, s. n., din fr. salon, mr. salone, din it. salone, cf. ngr. σαλόνι.

selamet (-turi), s. n. – 1. Salvare. – 2. Ruină, faliment. – Var. selimet, selemet, silimet. Mr. sălimete. Tc. (arab.) selamet „sănătate” (Roesler 602; Șeineanu, II, 319), cf. ngr. σελαμέτι, sb., alb. selamet, sp. zelama. – Der. selamlîc, s. n. (plecăciune, lingușeală; salon în casele turcești unde se primesc ospeții; alaiul sultanului cînd merge la moschee), din tc. selamlik (este dubletul lui salamalec, s. n. „plecăciune”, din tc. selamalekim și în parte al fr. salamalec); selam-aga sau selam-ceauș, s. m. (slujbaș al Porții, care primea ambasadorii), din tc. selam agasi sau selam çaus.

tărîm (-muri), s. m. – 1. Regiune, meleag. – 2. Regiune îndepărtată, lumea cealaltă. – 3. Teren, domeniu. Cuvînt oriental, cf. mag. terem „salon” (Cihac, II, 532; Meyer, Türk. St., I, 45), tc. tarim (Șeineanu, II, 350; Lokotsch 2039), din arab. tarima, cf. sp. tarima. Explicația prin lat. terranus (Lambrior 107) nu are valoare. Ultimul sens este artificial și înv., datorită influenței fr. terrain.

băiat salon / solvabil expr. persoană dispusă să dea mită pentru a-și rezolva problemele.

BIBESCU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Dimitrie B. (1750-1831), mate vornic și apoi mare logofăt. Important rol politic în timpul domniei lui Grigore Dimitrie Ghica (1822-1828). 2. Gheorghe B. (1802-1873, n. Craiova), domn al Țării Românești (1842-1848), ales de Extraordinara Obștească Adunare. Fiul lui B. (1). A abdicat la 13/25 iun. 1848 de teama Revoluției. 3. George Valentin B. (1890-1941, n. București), pilot român. Promotor al aviației sportive și al automobilismului din România. A înființat Clubul Aviatic Român (1909) și Liga Națională Aeriană (1912). Primul român aviator pilot (1910). Președinte al Federației Aeronautice Internaționale (1930). A întemeiat Automobil Club Român, a organizat și participat la primele concursuri automobilistice în România. 4. Marta B. (1890-1973, n. București), scriitoare franceză de origine română. Soția lui B. (3). Romane evocînd mediul saloanelor franceze („Papagalul verde”, „La bal cu Marcel Proust”) și poezia peisajului românesc („Izvor, țara sălbaticilor”), memorialistică („Jurnal”).

ÎNCHISOARE adăpost, arcan, bască, batacă, bodârlău, bordei, bortă, bulău, Bumbata, calea putreziciunii, casa fără geam, Chiajna, ciubăr, colegiu, colivie, curte de aer, deal, dubă, fereală, fermă de stat, gherlă, gros, hândeali, hârdău, hrubă, incubator, întreprindere, labirint, macarenco, marmezan, mititica, ospiciu, ostrov, pandaimos, pârnaie, pension, popreală, prinsoare, pripache, priponache, priponescu, Priponex SRL, răcoare, rece, reveneală, salamet, salată, salon, Sing-Sing, Sovata, specială, tabără, tarom, țuhal, țuhaus, zbârnă, zdup.

SALON AERONAUTIC expoziție aviatică, având caracter internațional, la care sunt prezente ultimele noutăți în domeniu.

ardeleana 1. Categorie de jocuri populare românești, de cuplu, răspândite în Țara Crișurilor, Țara Moților, Banat și Hunedoara. Au la bază formația de „perechi în linie” cu partenerii situați față în față ținându-se de mâini, de umeri, sau de talie și o desfășurare a mișcărilor pe o traiectorie bilaterală. În cadrul categoriei se pot distinge 3 grupe de tipuri de joc: a) a. sincopate – a. în șir (v. pe picior), a. în roată (roata prin casă), a. sărită, țarina mocanilor, ț. văsarilor, lunga, sorocul; a. nesincopate lente – poarga bihoreană (v. luncanul), ardeleanul rar; a. pe doi pași, a. pe trei pași; a. bănățeană, țarina minerilor (ț. Abrudului); a. nesincopate repezi – mânânțălul*, pre loc, bradul, măzărica, de doi bănățean. 2. A. feciorește – grupă de jocuri fâcând parte din categoria „jocurilor feciorești”*. 3. Dans de salon introdus pe la sfârșitul sec. 19 în pătura intelectuală din Transilvania și popularizat prin școală și în alte regiuni ale țării. 4. Joc din Moldova de N, în monom, bărbătesc, cu multe figuri de virtuozitate (ardeleneasca). 5. Jocuri de diferite tipuri (în perechi, cerc sau linie) de origine presupusă ardelenească și cu nume înrudite (Ardelenește, Ardelenia etc.).

Banul Mărăcine, joc* popular, de origine cultă, introdus în saloanele și școlile din Transilvania pe la mijl. sec. trecut și răspândit în toată țara. Aparține tipului de călușer* ardelean. Bărbătesc, în monom. Cuprinde de obicei 10-12 figuri de virtuozitate, în succesiune fixă. Conducătorul jocului execută fiecare figură înaintea celorlalți. Denumirea este pusă în legătură cu legenda popularizată de V. Alecsandri despre eroul cu același nume. Melodia acestui joc, aproape întotdeauna aceeași sau în variante ușor de identificat, este una dintre cele mai vechi melodii de dans ce au fost consemnate prin tabulaturile* sec. 16-17 (cea pentru laută* a lui Jan de Lublin și cea pentru orgă a lui Ion Căianu), fapt ce a favorizat cariera cultă și semicultă ulterioară a B. Melodia folc. a cunoscut o răspândire mai largă decât teritoriul propriu-zis al țării (în zonele – precum Podhale poloneză – unde păstoritul și haiducia au fost îndeletniciri ale populațiilor de origine românească, ceea ce a conferit melodiei denumiri ca: dans păstoresc sau dans haiducesc); caracteristicile sale intonaționale, mergând până la identificarea frazelor* componente, pot fi recunoscute și în alte jocuri (călușerul, bătuta*) ale folc. românesc actual.

baroc (< fr. baroque „bizar, ciudat”; portugheză barucco = o perlă cu formă neregulată, asimetrică), perioadă în istoria artelor care este cuprinsă între sfârșitul Renașterii* și mijl. sec. 18. Termenul b. – îndeajuns de controversat – desemnează noul stil apărut în arta apusului și centrul Europei, care, îndepărtându-se de tradiția și echilibrul specific Renașterii, cultivă libertatea și grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimării. Acest stil, care a părut ciudat în raport cu regulile artistice stabilite anterior și de aceea a fost denumit poate, cu acest termen peiorativ, a însemnat însă pentru întreaga artă universală o nouă etapă de creare a unor opere originale, în care imaginația creatorilor își dezvăluie pe de-a-ntregul măsura bogăției, grandorii. În muzică, b. a însemnat, de asemenea, apariția unor forme* și genuri (I, 1, 2) noi, o mai mare libertate și inventivitate. B. reușește prima sinteză în cultura muzicală vocal-instr., turnând în forme noi, superioare, atât experiența muzicii vocale (monodia* liturgică a cântecului gregorian*, cântecul pop. și coralul* protestant) cât și experiența muzicii instr. pop. și culte. Valorificarea cuceririlor polifoniei* vocale și a înflorii muzicii instr. dă b. aureola unei luminoase perioade din istoria artei sunetelor. Dacă vom considera periodizarea b. după M. Bukofzer, putem delimita trei momente în cadrul dat: a) faza de început, caracterizată prin înlocuirea încetul cu încetul a muzicii corale polif. cu omofonia cântecului solistic. Importanța acordată acestei voci (2) superioare melodice, care iese în relief (făcând totodată foarte inteligibil și expresiv textul literar pe care se baza), duce la apariția unor genuri și forme noi cum sunt opera*, oratoriul*, cantata* etc. În același timp se produce și o înflorire a muzicii instr., determinând apriția unor forme noi și genuri ale acesteia: concertul*, canzona* da sonar, sonata*, suita* etc. În lucrările compozitorilor vremii (Monteverdi, Cesti, Cavali, Giovanni Gabrieli ș.a.) muzica dobândește noi coordonate tehnice destinate a sluji expresivității: discantul (II) devine solist, basul acompaniator nu se mai scrie decât cifrat*, armonia (III) capătă din ce în ce mai multă importanță, apar o ritmică (v. ritm) și o metrică (v. metru) variată, susținută de un tempo (2) corespunzător, se caută gradații și efecte orch., elemente de culoare și contrast; b) faza de mijloc a b. ce corespunde înfloririi muzicii de operă, baletului* de curte, operei-balet. Aici se înscriu cu creații reprezentative francezii Charpentier, Cambert, François Couperin, Lully, englezul Purcell. O înflorire deosebită cunoaște și muzica instr. reprezentată în Germania de Pachelbel, Schüty, Kuhnau iar în Italia de Vivaldi, Vitali, Alesandro și Domenico Scarlatti, Corelli. Acum încep să se contureze formele muzicale ciclice* (sonata da camera, sonata da chiesa, suita, concertul instr., concerto grosso*), care au la bază construcția monotematică*, unitatea intonațională, la care se mai adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice; c) ultima fază a b., ce se desfășoară între anii 1710-1750, desemnând marea sinteză creatoare realizată de Haendel și J.S. Bach. Acum se cristalizează și se teoretizează gândirea muzicală bazată pe tonalitate (1), sistemul tonal cu modurile* major* și minor*. Se cristalizează teoria* muzicală atât a polif. cât și a armoniei în cadrul sistemului tonal, în lucrările teoretice semnate de Rameau (Tratatul de armonie) și J.J. Fux (Gradus ad Parnassum), dar mai ales practice, în cele două volume ale Clavecinului bine temperat de J.S. Bach. Aici se relevă noul tip de polif. bazat pe funcționalitatea* armonică. Tot acum se dezvoltă orchestra*, ca un ansamblu de instr. care capătă independență și importanță, scriindu-se lucrări în genuri și forme specific orchestrale. În această epocă a b. muzica face un pas hotărâtor spre evoluția sa viitoare, prin care va depăși cadrul bisericesc și al saloanelor, laicizându-se, devenind treptat un bun al marelui public. ♦ În muzica românească, b. se afirmă sub puternica acțiune de introducere a limbii române în muzica bis. prin râvna psaltului Filotei Sîn Agăi Jipei, autorul Psaltichiei rumânești. Cântările „pre glasul românesc că iaște mai lesne și mai frumos”, vădesc, în tropare*, condace*, un stil melodic cu contururi riguroase, imprimând o atitudine nobilă, senină, în care ornamentele și arabescurile purtând turnùri specifice contribuie la accentuarea rezonanțelor baroce. Puternice rezonanțe baroce emană și melodiile orientale instr., monodice, notate de către Dimitrie Cantemir, renumit cunoscător al practicii și științei muzicale turcești. Cântecul și jocul românesc devin sursă de inspirație și obiect al interesului compozitorilor și interpreților. Introducerea unor melodii românești în codice și valorificarea lor sub formă de citat în partituri probează nu numai valoarea lor artistică dar și debutul interferenței dintre arta orală a poporului și creația profesionistă, ceea ce conferă acesteia din urmă trăsături naționale distincte. Reprezentanții acestor tendințe au fost Ion Căianu, care a notat melodii românești în Codicele care-i poartă numele (1652-1671) și Daniel Speer care le valorifică în baletul Musicalisch Türckischer Eulen-Spiegel (1688). Compozitorii transilvăneni de formație barocă dau la iveală lucrări valoroase prezentând o bogată paletă stilistică. Evident, numărul lor restrâns, adică al personalităților proeminente, nu favorizează o mare lărgire a evantaiului stilistic. Cu toate acestea, Daniel Croner apare drept un marcant reprezentant al contrapunctului acționând, anterior lui J.S. Bach, pentru cristalizarea formelor sale în muzica instr. Ion Căianu se situează pe coordonatele monodiei acompaniate; unele excepții ce se pot întâlni în piesele sale nu infirmă regula generală. Între acești doi poli se află Gabriel Reilich, care oscilează stilistic, alăturând în opusurile sale procedee polifonice și omofone. Formele și genurile cultivate de către compozitorii transilvăneni ai epocii baroce sunt: vocale – ca motetul*, aria* (cantata*) și pasiunea*; instr. – ca fantezia*, toccata*, preludiul (2), fuga* și dansul (bogat reprezentate în Codicele lui Căianu); teatrale – baletul, ilustrat de către Daniel Speer. Musica nova, slujită de compozitorii G. Reilich și D. Croner, inaugurează un stil inedit în peisajul componistic autohton impunând maniera concertantă, momentul in care virtuozitatea vocală și îndeosebi instr. implică o tehnică superioară. Dintre creațiile acestori compozitori reținem în mod deosebit: Noi concerte instrumentale; Vesperae brevissimae și Pădure spirituală și muzicală de flori și trandafiri (vol. I și II) de Gabriel Reilich și Tabulatura Fugarum, praeludiorum, Canzonarum, toccatarum et phantasiorum și Tabulatura fugarum et praeludiorum de Daniel Croner.

cakewalk (cuv. engl. [keik wo:k]), dans de salon în măsură binară*, de origine americană. Se execută cu ridicări ample de genunchi și cambrări accentuate ale corpului.

calypso, dans de salon, executat de perechi, cu poziții caracteristice ale mâinilor. Provine dintr-un dans pop. de carnaval din Jamaica.

cancan (cuv. fr.), dans de salon, apărut pe la 1830, executat fantezist, cu aruncări în sus ale picioarelor, practicat cu precădere în cabaretele pariziene; în spectacolele de operetă* se numește french-c.

cazacioc (rus. казачок), dans popular răspândit în Ucraina și Kuban; cel mai cunoscut c. ucrainean, în măsură de 2/4, în tempo (2) viu (spre sfârșit din ce în ce mai accelerat), cu caracter improvizatoric. În folclorul românesc (Moldova), denumirea de căzăcească este atribuită unui dans ale cărui întorsături melodice se apropie de acelea ale c. A atras atenția compozitorilor încă din sec. 17 (la lautiștii polonezi), în sec. 18 și 19 fiind prezent în unele balete fr. La începutul sec. 19 a fost, în Rusia, dans de salon, iar Dargomîjski a scris un c. pentru orch.

concert (it. concerto < vb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.

salon,¹ saloane s. n. (intl., înv.) închisoare.

salon² adj. invar. (d. oameni) bun, cumsecade, înțelegător; pe care se poate conta.

salon de dans expr. (er.) spațiul dintre vulvă și anus.

foxtrot (< engl. foxtrott „mersul vulpii”), dans de salon, asemănător marșului*, apărut în America de Nord din ragtime* (c. 1910). În versiune lentă: slowfox. Teme* celebre de f. (Tea for two, Dinah, Body and soul) au fost preluate din nou de către muzica de jazz*.

lăutar, muzicant (semi-)profesionist, neavând totuși statutul unui muzician cult (chiar dacă, în unele cazuri și, mai ales în ultimul sec., el posedă unele cunoștințe de scris-citit muzical sau de armonie (III, 2)), care vehiculează artizanal și pe calea oralității un repertoriu* cu origini dintre cele mai variate. În lb. română, termenul a fost raportat la numele învechit și de indubitabilă natură orient. „alăută” (din arab. al’ûd*), în sec. trecut încă l. numindu-se „alăutar”; faptul demonstrează că termenul nu poate fi raportat la numele de origine germ. al lautei (2), prin care este desemnată vioara* în Banat și în unele părți din Transilvania, deși adoptarea timpurie a acestui instr. „modern” de către l. ar împinge la o asemenea speculație. Recrutați în proporție de 80% din populația țigănească, l. se găsesc în Ungaria și România; celelalte procente îl constituie l. țărani. Ca muzicanți pop., țiganii apar menționați la noi în 1570 (deși această îndeletnicire a lor trebuie să fie mai veche). Ca robi ai domnului, boierilor sau mănăstirilor, l. erau cei mai scumpi în diferitele tranzacții; s-au organizat ca meseriași, și aceasta, pare-se, chiar înaintea slobozirii lor, de vreme ce Barbu Lăutarul era starostele l. din Iași. Organizațiile acestea erau mai curând de tipul isnafurilor (esnaf) turcești decât de tipul confreriilor sau breslelor occid., singură situația de muzicanți itineranți și aflați oarecum la marginea societății, nu însă și proveniența etnică sau de clasă a l., constituind un punct de apropiere de jongleuri*, menestreli*, goliarzi*, skomorohi* ruși, skolde norvegieni, Spieleute germ. L. sunt în primul rând instrumentiști (cântând la vl., vcl., c. bas, țambal*, cobză*, nai*, fluier*, ca instr. tradiționale, dar și la cl., sax., taragot*, trp., acordeon* etc. ca instr. noi sau mai nou însușite) și alcătuiesc tarafuri* de diferite mărimi și componențe (în funcție și de zona folc.); sunt mai rar soliști voc. consacrați [deși cu unele prilejuri cântă balade (IV) sau cântece*]. În privința repertoriului, el vehiculează atât folc. sătesc cât și unul orășenesc, cel din urmă executat într-o manieră adesea „folclorizantă”, provenind, în ordine cronologică, din cântecul de lume* greco-turco-perso-arab (sec. 17-19), romanța* rusească, ungurească și națională, dansurile de salon* etc. Conservatori și având, până la un punct, un rol pozitiv în menținerea tradiției dar, în același timp, permeabili la influențe eterogene, l. au fost considerați (de la Bartók încoace) ca un factor dezintegrator al autenticității folc. sătesc. Până la stabilirea principiilor folcloriste moderne, repertoriul l. a constituit totuși unica sursă a culegerilor* realizate până în primul deceniu al sec. 20, iar melodiile lor, negreșit orășenești, considerate „naționale”, au fost în aceeași vreme, singurele cunoscute de către compozitorii români și incluse în lucrările lor.

CEHOV, Anton Pavlovici (1860-1904), scriitor rus. Opera sa, vastă frescă a societății ruse, denunțînd mediocritatea existenței cotidiene, relevă o profundă cunoaștere a sufletului uman. Creator de atmosferă, înzestrat cu un deosebit simț al observației, împletește umorul subtil, amar, cu lirismul discret, într-un limbaj de o mare economie a mijloacelor de expresie (nuvelele „Salonul nr. 6”, „Ordinul Anna”, „Omul în cutie”; piesele „Pescărușul”, „Unchiul Vania”, „Trei surori”, „Livada cu vișini”).

orchestră (fr. din gr. orchestra – v. tragedie (1)), ansamblul instrumentiștilor care execută împreună o lucrare muzicală. O. este, în general, o formație stabilă, cu un număr precis de membri, organizată în vederea susținerii de concerte (1). Ea poate funcționa ca o instituție independentă (de tipul filarmonicilor*) sau poate aparține unei instituții artistice cu profil lateral (radiodifuziune, teatru muzical etc.). Ținând seama de numărul și felul instrumentelor folosite, de repertoriul (1) executat și de modalitățile de prezentare în public, există: o. simfonică, constituită după o schemă precisă de organizare cuprinzând instr. de coarde, instr. de suflat din lemn și din alamă precum și instr. de percuție, totalizând în mod obișnuit 80-100 instrumentiști; sub conducerea unui dirijor, o. simf. prezintă în public lucrări simf. alese din vastul repertoriu existent ce cuprinde muzică din sec. 18-20; o. de operă, având în general aceeași alcătuire cu o. simf., dar fiind destinată susținerii rolului de acomp. în spectacolul de operă* și balet*; îi este rezervat un spațiu special al sălii, numit fosa* de o.; o. de cameră, formație mai restrânsă, cu un număr variabil de instr. (între 10-30) alcătuită în funcție de necesitățile pieselor executate; acestea aparțin fie repertoriului vechi, anterior clasicismului* (secolele 16-18), fie celui contemporan; în general fiecare instr. are un rol distinct, o participare (partidă*) independentă ca în muzica de cameră*, instr. reprezentând spre deosebire de o. simf. partide* individuale, iar prezența dirijorului nu este întotdeauna necesară; o. de coarde, ansamblu instr. format numai din instr. de coarde cu arcuș (vl. I și II, vle., vcli., c-bași); pentru executarea basului continuu*, în lucrările din epoca barocă*, este introdus și clavecinul*; o. de instr. vechi, specializată în interpretarea cât mai fidelă a muzicii din Renaștere* și baroc, cuprinde doar instr. de epocă; o. de instrumente de suflat cuprinde, dintre participantele o. simf., numai instr. de suflat din lemn și alamă; repertoriul, mai restrâns, este completat cu transcripții* și aranjamente*; o. de muzică militară, (fanfara (6)), ansamblu mai mare de suflători cuprinzând, alături de instr. de suflat obișnuite, diferite instr. speciale care, prin sonoritatea lor puternică, sunt utile în concertele prezentate în aer liber; instr. de percuție* sunt de asemenea larg prezentate; o. de jazz* se bazează în principal pe instr. de suflat. (cl., sax., trp., trb.) și percuție; spre deosebire de grupările de soliști care se sprijină pe improvizație*, o. mare de jazz (big band) utilizează și aranjamente scrise; o. semisimfonică, formație cu rol de acomp. în spectacole de cântece și dansuri; o. de muzică ușoară și de dans și alte forme asemănătoare (o. de estradă, de salon, de promenadă), sunt asambluri instr. specializate în prezentarea repertoriului de divertisment, componența instrumentală fiind foarte variabilă; o. de muzică populară, specializată în prezentarea unui repertoriu folc. național, cuprinde instr. tradiționale ale respectivului popor.

romanță 1. Piesă vocală de mici dimensiuni, executată de un solist*, cu acompaniament* instrumental, gen răspândit în special în muzica de salon a sec. 19. În muzica rusă, era echivalentul liedului*. Uneori poate fi introdusă și în operă*, în locul unei arii*. 2. Gen ușor, sentimental, de inspirație pop. orășenească. 3. Piesă instr. de o melodicitate deosebită, apropiată de cantabilitatea vocală. Poate fi de sine stătătoare (ex.: Beethoven, două R. pentru vl. și orch.) sau o parte dintr-o lucrare amplă (ex. Ceaikovski, Concert pentru vl. și orch., partea a II-a).

salon, muzică de ~, cerc artistic în care se făcea muzică în sec. 18, 19 și începutul sec. 20. Saloanele aristocrației au oferit la început prilejul dezvoltării unor prestigioase personalități muzicale (Mozart, Beethoven, Chopin, Listz etc.). Termenul are însă și o accepțiune peiorativă, datorată denaturării scopului inițial al întâlnirilor artistice de acest gen. Caracterul salonard al muzicii, sentimentalismul exagerat au făcut ca nivelul lucrărilor să scadă pierzând valoarea artistică. Orchestra* de salon era o mică formație cuprinzând câteva instr., repertoriul (1) îndreptându-se către muzica de divertisment, dansuri*, potpuriuri*, romanțe (2) sentimentale.

tango, dans* sudamerican, cu îndepărtate origini africane, cristalizat ca gen în Argentina, dar prezentând înrudiri ritmice cu habanera* cubaneză. Ca dans de salon (de perechi), t. a cunoscut, în Europa o mare popularitate între 1920 și 1940; tendință de reluare după 1970. Formația instr. tipică a t. argentinian este alcătuită din acordeon, violine, ghitară și pian. Alături de vals*, t. a fost intens cultivat de compozitorii români din perioada interbelică (I. Vasilescu, P. Alexandrescu, I. Fernic ș.a.), când este creat și un gen specific muzicii ușoare românești, t.-romanță.

vals (< cuv. gotic waltjan, în germ. sich wälzen „a se învârti”), dans* de perechi, de origine germ., în măsură* ternară* (cel mai adesea 3/4) și cu structură simetrică a frazei ◊ muzicale (construită din 4-8-16 măsuri). O particularitate definitorie a v. o constituie departajarea precisă a melodiei în raport cu acompaniamentul* ritmico-armonic, iar în cadrul acestuia din urmă, detașarea fermă a timpului (I, 2) tare – marcat de către bas (III, 1) – în raport cu timpii slabi concretizați armonic prin acorduri* în pachet. Premergătorul imediat al v. pe linia dansului țărănesc este Ländler*-ul, prefigurat la rândul său de dansuri datând din sec. 14-16; printre acestea se distinge îndeosebi componentul în măsură ternară (germ. Nachtanz – v. proportio; v și. double) al perechii de dansuri – în ritm binar* și respectiv ternar – cunoscută sub numele de Deutsche Tanz și pătrunsă în suita* instr. (de unde și o posibilă filiație cultă a v.). Către sfârșitul sec. 18, v. pătrunde din mediul pop. în cel burghez (ca oponent al menuetului*, dansat de aristocrație), impunându-se treptat ca dans de societate. Începând din sec. 19 și continuând cu cel următor, v. se numără printre piesele de gen* exploatate în compoziție, fenomen ce dobândește o maximă amploare în romantism*. În chipuri și cu funcții diferite, v. se integrează în aproape toate genurile (I, 2) muzicale, devenind nu o dată piesă – simf., instr., vocal-instr. etc. – autonomă și primind în această calitate denumirea generică de „v. de concert”. În creația simf., v. apare fie ca parte de simfonie* (Berlioz, Simfonia fantastică, Ceaikovski, Simfonia a V-a), fie ca piesă independentă (eventual parte de suită*) (orchestrarea de către Berlioz a Invitației la dans, de fapt un v. de Weber, a constituit primul pas în această direcție pe care o vor continua, în principal, Listz – versiunea orchestrală a V. lui Mefisto -, Sibelius – V. trist, V. romantic – Ravel – versiunea orch. a Valses nobles et sentimentales) sau ca episod constitutiv al unor poeme* simfonice (Saint-Saëns, Dans macabru, R. Strauss, Așa grăit-a Zarathustra, Ravel, poemul coregrafic La Valse, Stravinski, Petrușka). V. este bogat reprezentat și în literatura pianistică, îndeosebi romantică; primilor autori de prestigiu în acest domeniu, Schubert (132 v.) și Weber, le urmează Listz, Chopin (la acesta din urmă, ponderea și substanțialitatea v. în ansamblul operei fiind excepționale), Brahms, Ravel. Genurile muzical-teatrale și-au integrat v. în chip firesc, fie ca modalitate coregrafică directă, fie ca element de atmosferă în serviciul anumitor situații dramatice; cu aceste funcții, v. apare, în operă*, la Gounod (Faust), Verdi (Traviata), Puccini (Boema), Ceaikovski (Evghenii Onedin), Wagner (Maeștrii cântăreți), R. Strauss (Cavalerul rozelor), A. Berg (Wozzek), Șostakovski (Katerina Ismailova) și deține un loc important în baletele lui Delibes și Ceaikovski. Dezvoltarea v. pe linia muzicii ușoare* și de dans, petrecută în special la Viena, conduce nemijlocit la înflorirea, în cea de a doua jumătate a sec. 19, a operetei* în general și a operetei vieneze în special (printr-un revers al procesului, opereta devenind apoi, ea însăși, un „cadru” propice promovării v.). Prin Lanner și cei doi J. Strauss, tatăl și fiul, dar mai ales acesta din urmă, v. de divertisment se consacră ca atare, în formula sa tipic vieneză (care implică și înlănțuirea v. în potpuriuri*), numeroasele producții de acest fel ale compozitorilor vienezi cucerindu-și o binemeritată celebritate. Opereta vieneză, creată la aceeași epocă tocmai sub impulsul popularității, v. vienez de divertisment, îl exploatează intens, oferindu-i totodată posibilități ideale de întruchipare (între altele, operata prilejuiește și dezvoltarea v. vocal, apărută până atunci doar sporadic, la Brahms – Liebesliederwalzer – și, ca un reflex al operetei, în opera Cavalerul rozelor de R. Strauss). Timp de aproape un sec., Viena va rămâne un centru de propagare a operetei, fie direct, fie prin compozitorii formați acolo (șirul acestora începe tot cu J. Strauss-fiul, continuând cu Suppé, Zeller, Millöcker, Lehar, Kálmán, Fall), istoria v-șlagăr* confundându-se adesea, în tot acest timp, cu însăși istoria operetei. V. pătrunde în muzica românească în a doua jumătate a sec. 19, pe filiera miniaturii pentru pian (v. scrise în gustul compozițiilor de salon ale timpului de către Miculi, Flondor, Caudella, Scărlătescu, T. Brediceanu ș.a.) și a operetei (Caudella, Stephănescu, Porumbescu ș.a.). De o popularitate depășind granițele naționale s-a bucurat v. Valurile Dunării (1880), compus inițial pentru fanfară, de Ivanovici. Una dintre cele mai originale transfigurări ale particularităților de mișcare (2) și de caracter ale v. în întreaga literatură muzicală a sec. 20 este realizată de Enescu în Octetul pentru coarde op. 7 (partea a IV-a, Mouvement de Valse bien rhytmée) (1900). Compoziția românească din sec. 20 mai înregistrează și tendința utilizării v. într-o ipostază parodică (Jora – baletul Demoazela Măriuța, Paul Constantinescu, Din cătănie, trei caricaturi muzicale pentru instr. de suflat și pian, opera O noapte furtunoasă), în consens cu reprezentări similare din muzica universală contemporană.

antipoluant, -ă adj. (Orice mijloc) folosit împotriva poluării ◊ „La al 17-lea Salon anual automobilistic de la Tokio au fost prezentate câteva modele antipoluante ca Nissan electric și Toyota Commuter.” Sc.t. 6 X 70 p. 4. ◊ „Anti-poluare. Începând cu 1 octombrie, în țările membre ale Pieței Comune se vor aplica noi norme tehnice privind controlul anti-poluant al autovehiculelor.” R.l. 25 III 75 p. 6. ◊ „Tot acțiunea noastră de sistematizare dendrologică a dat la iveală existența, pe unele străzi bucureștene, a unui arbore decorativ din familia salcâmului, care are apreciabile proprietăți antipoluante.” R.l. 25 IX 84 p. 5; v. și Sc. 19 IX 79 p. 5, R.l. 24 VI 80 p. 5; v. și silențios (din anti- + poluant; cf. engl. antipollution; BD 1969; DN3, DEX-S)

biotron s. (med.) ◊ „Un complex de săli climatizate, destinat diferitelor tratamente medicale, a fost construit în apropierea Moscovei. În momentul de față, acest centru, denumit biotron, se află în probe tehnologice [...] Biotronul este construit dintr-o cutie metalică de mari proporții, acoperită cu un strat gros de beton. Pereții celor două saloane ale sale, având contact permanent cu pământul, reprezintă un fel de ecrane protectoare împotriva câmpului electromagnetic.” Sc. 18 V 78 p. 5 //din bio- + -tron „instalație”; probabil cuv. rus.//

bronzaj s. n. Bronzare ◊ „Razele ultraviolete vă asigură bronzajul în toate sezoanele în salonul de cosmetică Venus.” R.l. 30 XI 74 p. 6 (din fr. bronzage; PR 1930, DMC 1971; DN3, DEX-S)

intimiza vb. I A crea un mediu intim ◊ „Alăturat câteva vitrine [...] intimizează atmosfera [...]” Săpt. 9 II 73 p. 8. ◊ „Restaurantul «Jiul» din Craiova [...] de curând a fost intimizat, având saloane îmbrăcate în lambriuri, tapet textil [...]” Comerțul socialist 8 III 88 [f.p.]. ◊ „[...] restaurantul a fost modernizat, intimizându-se, înlocuindu-se mobilierul.” Comerțul socialist 25 VI 88 p. 6 (din intim + -iza; D. Urițescu CV 78)

miniautomobil s. n. Automobil de mici proporții ◊ „Salonul automobilistic 1970 prezenta într-un stand o rudă săracă, miniautomobilul electric.” Cont. 16 X 70 p. 9. ◊ „Miniautomobilele în avans.” Sc. 14 IV 74 p. 6. ◊ „Iată în imagine un miniautomobil ce se alimentează cu energie de la o simplă lampă de birou.” I.B. 7 II 76 p. 4; v. și Sc. 5 III 73 p. 4, R.l. 22 III 74 p. 6, Sc. 27 XI 76 p. 5, 30 III 79 p. 5, 14 XI 96 p. 8; v. și miniaparatură //din mini- + automobil; L. Seche în SMFC V p. 72, atestare din 1967; DN3, DEX-S//

miniautoturism s. n. Automobil de mici proporții și de mic litraj ◊ „La viitorul salon internațional de automobile de la Bordeaux va fi prezentat un miniautoturism considerat vehiculul cel mai lejer pentru oraș.” I.B. 14 XII 67 p. 4. ◊ „Pe străzile Parisului a apărut miniautoturismul «Flipper» care are lungimea de 2 metri și cântărește numai 149 kg.” R.l. 10 IV 78 p. 6. ◊ „[...] consumul realizat de miniautoturismul lui Iuri Medevțikov este de-a dreptul miraculos.” I.B. 28 II 84 p. 4 (din mini- + autoturism, după model fr.; Fl. Dimitrescu în SMFC VI p. 138)

profil s. n. ♦ 1. Specialitate, specific ◊ „Unele mici modificări în materia cerută la concurs, față de anul 1973, sunt prezente în profilele: biologie, farmacie [...]” Sc. 24 III 74 p. 4. ◊ „Salonul și terasa de la parter însumează circa 400 de locuri de mese, cu profil de berărie.” I.B. 22 VIII 79 p. 7. ◊ „Galați: Un grup de specialiști de la I.M.E.H. și de la facultatea de profil din cadrul Universității a pus la punct un nou procedeu de superfinisare a cilindrilor hidraulici ce intră în componența echipamentelor hidraulice prin deformarea plastică a suprafețelor acestora.” R.l. 15 IV 83 p. 1; v. și Sc. 10 VIII 79 p. 1; v. și instituționalizare, lăcătuș-montator (1963), miniatelier, prioritar. ♦ 2. Conturul unei secțiuni plane a unui element de construcție ◊ „Scheletul lor este format dintr-un profil de oțel special iar greutatea umbrelei s-a redus cu 30 la sută [...]” R.l. 16 II 80 p. 5. ◊ „Între casă și garaj – copertină de profile metalice și sticlă.” Sc. 7 IX 82 p. 2; v. și Sc. 20 II 80 p. 2; v. și precomprimat (formal din fr. profil; DN, DEX – alte sensuri, DN3 – sensul 2)

repertoriza vb. I A înscrie într-un repertoriu, a înregistra ◊ „Un aparat destinat să «repertorizeze», pe cale matematică, atât culorile cât și nuanțele lor, a fost prezentat la salonul de inovații «Inova ’73» de la Paris.” R.l. 22 VI 73 p. 6 (din repertoriu + -iza; cf. fr. répertorier; DEX-S – și repertoria; S. Șora, RLR 52/88 p. 12)

reportaj-anchetă s. n. Reportaj sub formă de anchetă ◊ „Remarcăm, de asemenea, paginile memorialistice semnate de M.P [...] și reportajul-anchetă realizat de S.P.” Cont. 24 III 72 p. 3. ◊ „Următoarea rubrică, o rubrică menită să ne dea speranțe [...] în cea mai mare parte realizabile, așa cum am putut constata urmărind reportajul-anchetă al emisiunii Magazinul femeilor.” Săpt. 27 VI 75 p. 6. ◊ „Ce e nou în salonul de pictură și sculptură al municipiului București – reportaj-anchetă de R.G.” Pr.R.TV 13 I 77 p. 10; v. și Săpt. 26 III 76 p. 5; v. și reportaj-interviu (din reportaj + anchetă)

tratoria s. f. (cuv. it.) Birt, restaurant ◊ „Tot în cadrul Complexului funcționează un salon cu specific vânătoresc, Tratoria cu specific italian [...]” R.l. 31 V 82 p. 4

videotape s. (cuv. engl.) Benzi video ◊ „În diversele saloane ale expoziției sunt prezentate [...] jocuri electronice pe micul ecran, teletext și videotape-uri.” R.l. 29 V 80 p. 6

bărbieríe f. (d. bărbier; it. barbieria). Meseria saŭ prăvălia bărbieruluĭ. A’nvăța bărbieria pe capu cuĭva, a’nvăța ceva pe socoteala orĭ cu paguba altuĭa. – Bărbieriĭ evită acest cuv. și zic frizerie orĭ salon de ras, tuns și frizat!

NOAILLES [noái], Anne-Elisabeth, contesă Mathieu de (născută Brâncoveanu) (1876-1933, n. Paris), scriitoare franceză de origine română. Salonul ei literar a fost frecventat de mari personalități ale epocii: Proust, Colette, P. Valéry, Cocteau. Poeme simboliste dominate de bucuria dragostei, cultul pentru natură și de obsesia morții („Inimă nemărginită”, „Viii și morții”, „Umbra zilelor”, „Forțele eterne”). Romane („Noua speranță”, „Chipul transfigurat”, „Dominația”); eseuri. Memorialistică („Cartea vieții mele”). M. de onoare a Acad. Române (1925).

*brunél n., pl. urĭ (germ. brunelle, d. fr. prunelle). Un fel de pînză neagră mată de culoarea pruneĭ saŭ neagră de lînă din care se făceaŭ ghete bătrîneștĭ maĭ scumpe. V. șalon.

RÉCAMIER [rekamié], Jeanne-Françoise-Julie Adelaïde, M^me (1778-1849), femeie de litere franceză, fiica unui prosper bancher, celebră pentru frumusețe și spirit. Personalitate de vastă cultură, antibonapartistă, a ținut la Paris un salon frecventat de primii exponenți ai opoziției liberale (L. David, J.B. Bernadotte, J.V. Moreau ș.a.). În dizgrația (1805) lui Napoleon, a plecat la Lyon, apoi a fost exilată (1811) în Italia; după căderea împăratului și-a reconstituit salonul (1819) la Abbaye-aux-Bois, acesta având un specific literar. Prietenă cu Chateaubriand. Corespondență; poezii („Suvenire”). Apropiata ei, Germaine de Stäel, i-a creat portretul literar în romanul „Corinne”.

SCUDERY [sküderí], 1. Georges de S. (1601-1667), scriitor francez. Autor de tragicomedii opuse stilului lui Corneille („Comedia actorilor”, „Moartea lui Cezar”). 2. Madeleine de S. (1607-1701), scriitoare franceză. Soră cu S. (1). Romane moralizatoare, unele dintre ele publicate sub numele fratelui său („Marele Cyrus”, „Clélie”). Salonul său literar era frecventat de elita literaturii „prețioase”.

*educațiúne f. (lat. educátio, -ónis). Creștere, acțiunea de a educa, de a dezvolta calitățile fizice, intelectuale și morale: acest om are o bună educațiune. Știința și practica uzurilor de societate: acest om are o educațiune de salon, dar carte multă nu știe. – Și -áție.

SALON LITERAR, publicație „modernistă” apărută la Arad, lunar (mart. 1925-mai 1926). Director: Al. Stamatiad. A avut colaboratori de prestigiu: E. Lovinescu, Perpessicius, A. Cotruș, T. Vianu, I. Minulescu, V. Bogrea, E. Bucuța ș.a.

*favorít, -ă adj. (fr. favori, favorite, d. it. favorito, -a part. d. favorire, a favoriza). Care place maĭ mult: carte favorită. Subst. Care se bucură de favoarea (protecțiunea) cuĭva: favoritu regeluĭ, al saloanelor. F. Amanta unuĭ suveran: doamna de Pompadour era favorita luĭ Ludovic al XV. F. pl. Barbă lăsată să crească numaĭ de-o parte și de alta a feței, ca la tigru.

MACEA, com. în jud. Arad, situată în Câmpia Aradului; 6.362 loc. (2000). Fabrică de produse lactate. Creșterea bovinelor și porcinelor. Parc dendrologic (20 ha), cu peste 2.400 de unități taxonomice. Festival național anual de umor (salon de caricaturi), din 1995. În satul M., atestat documentar în 1380, se află o biserică ortodoxă (1700) și un castel (sec. 19).

*foaĭér n., pl. e (fr. foyer, vatră, focar, d. lat. *focarium, d. focus, vatră. Românescu focar e tradus după foyer, care n’a plăcut fizicilor. Ar trebui să se zică și la teatru focar saŭ vatră îld. foaĭer, după cum fr. foyer înseamnă și „focar, vatră” și „foaĭer”). Loc în teatru unde se adună actoriĭ, autoriĭ și cîți-va alțiĭ. Salonu în care se adună publicu între acte.

foișór n., pl. oare (ung. folyosó, galerie, coridor, d. folyosni, a curge încet, folyos, lichid. Cp. cu coridor). Vechĭ. Azĭ Trans. Sală, salon. Balcon. Munt. Mold. Pavilion, chioșc. Turn de observațiune: foișor de foc (de incendiŭ). – Și fu- (CL. 3, 1919, 247).

SABLÉ [sablé], Madeleine de Souvré, marchiză de (c. 1599-1678), scriitoare franceză. Membră a cercului oamenilor de spirit de la Hôtel de Rambouillet. Mai târziu a patronat un salon propriu, unde lansat moda expresiilor prețioase, a maximelor și a portretelor literare.

*galóp n., pl. urĭ (fr. galop, d. galoper, a galopa. Partea a doŭa, -loper, pare să vie d. got. hlaupan, germ. laufen, a fugi, a alerga). Fuga mare a caluluĭ, compusă din săriturĭ micĭ și regulare (.40¹ de metri pe minut la calu de cavalerie; 400 la galopul mărit). Un dans de salon, foarte vioi, azĭ demodat. La galop saŭ în galop, în fuga mare. V. trap.^[1]

SALÓN (< fr., it.) s. n. 1. Încăpere a unui apartament rezervată primirii vizitelor. ◊ Loc. De salon, specific lumii mondene. 2. S. literar = denumire dată în sec. 15 în Italia și în sec. 17-19 în Franța reuniunilor ținute în casa unor doamne din înalta societate, la care participau scriitori, pictori, filozofi și personalități politice ale epocii. Dintre cele mai celebre: s. Vittoriei Colonna din Italia, s. doamnei Récamier, s. domnișoarei de Scudéry în Franța etc. 3. Sală publică în care au loc festivități, baluri etc. ♦ Sală în care se organizează expoziții periodice de pictură, de sculptură, de cărți etc. Expoziție de lucrări de artă finanțată de autoritățile franceze. Numele vine de la Salonul lui Apollo din Palatul Luvru, locul unde se ținea expoziția. În 1667 Ludovic XIV a organizat o expunere a lucrărilor membrilor Academiei Regale de Pictură și Sculptură la Paris; după 1737 a căpătat o periodicitate anuală. Din sec. 20, manifestări artistice organizate pe segmente specializate, care au condus la scăderea prestigiului și influenței s.; p. ext. expoziția însăși. 4. Încăpere mare într-un spital, amenajată cu mai multe paturi pentru bolnavi.

LUBITSCH [lúbitʃ], Ernst (1892-1947), regizor american de origine germană. Stabilit în S.U.A. (1923). Maestru al filmului muzical și al comediei „de salon” („Parada dragostei”, „Văduva veselă”, „A opta nevastă a lui Barbă Albastră”, „Ninotchka”, „A fi sau a nu fi”). Premiul Oscar: 1947 (pentru contribuția sa la arta filmului).

ESCHER [éʃər], Maurits Cornelis (1898-1972), gravor olandez. Lucrări care conțin iluzii vizuale sofisticate, de o precizie matematică, create printr-un joc al perspectivelor trucate („Aer și apă”, „Salonul de gravură”).

GÍGĂ (< fr., it.) s. f. Vechi dans popular din Scoția și din Irlanda, cu măsură ternară sau binară, mișcare vioaie și săltăreață, devenit în sec. 17-18 dans de salon; melodia corespunzătoare acestui dans. ♦ (În sec. 17-18) Ultima parte a unei suite instrumentale, urmând după sarabandă.

LA FAYETTE [la faiét], Marie-Madeleine (n. Pioché de la Vergne), contesă de (zisă Madame de ~) (1634-1693), scriitoare franceză. Prietenă intimă cu La Rochefoucauld. Celebră în epocă datorită salonului literar pe care îl patrona. S-a impus prin romanul psihologic „Principesa de Cléves”, remarcabil prin densitatea stilului și finețea analizei pe care o face pasiunii erotice. Memorialistică.

LA ROCHEFOUCAULD [roʃfukó], François duce de (1613-1680), scriitor și moralist francez. A luptat în Italia (1629) și Țările de Jos (1635-1636). Participant la Fronda prinților (1650-1653) împotriva lui Mazarin. A frecventat saloanele literare ale vremii, mai ales cel al d-nei de La Fayette. În viziunea sa amorul-propriu este mobilul universal al conduitei noastre. Proză aforistică („Reflecții sau sentințe și maxime morale”) ce se remarcă prin acuitatea observației caracterologice și prin densitatea și concizia stilului; memorialistică („Memorii asupra regenței Anei de Austria”).

LENCLOS [lãkló], Anne (zisă Ninon de) (1620-1705), scriitoare franceză. Celbră prin frumusețea, spiritul și fascinația pe care o exercita asupra interlocutorilor. Autoare a unor „Scrisori” și a unor povestiri („Cocheta răzbunată”). Salonul ei literar a fost frecventat de mari personalități ale timpului (J. Racine, B. de Fontenelle, F. de La Rouchefoucauld, Molière ș.a.).

NICOLESCU, Vasile (1929-1990, n. Podenii Vechi, jud. Prahova), poet român. Lirică meditativă caracterizată prin rafinamentul baroc al formei („Lumea diafană”, „Întâlnire în oglindă”, „Salon olandez”). Eseuri („Starea lirică”). Traduceri.

PARRA, Nicanor (n. 1914), poet chilian. Lirică provocatoare, puternic ironică acuzând opresiunea omului în lumea de astăzi. Limbaj colocvial „antipoetic”, de mare eficacitate („Poeme și antipoeme”, „Versuri de salon”, „Noi mărturii și predici ale lui Hristos de la Elqui”). Unul dintre cei mai originari exponenți contemporani ai poeziei hispano-americane.

PINTILIE, Lucian (n. 1933, Tarutino, jud. Cetatea Albă, Basarabia), regizor român de teatru și film; scenarist și producător. Activitate artistică în țară și străinătate. Figură proeminentă a mișcării de modernizare a teatrului românesc din anii ’60-’70, „reteatralizarea teatrului”. Spectacolele și filmele sale, îmbinând realismul naturalist cu stilizarea poetică, oferă modele de referință (în teatru: „D’ale carnavalului” de Caragiale; „Livada cu vișini” de Cehov, „Revizorul” de Gogol – spectacolul, pus în scenă în 1972, a fost interzis de autorități, după doar două reprezentații – „Rața sălbatică” de Ibsen, „Astă seară se improvizează” de Pirandello; în film: „Duminică la ora 6”, „Reconstituirea”, „Salonul nr. 6”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Balanța”, „O vară de neuitat”, „Prea târziu”, „Terminus Paradis” – Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneția, 1990); regie de operă („Orestia” de Anatol Vieru, „Flautul fermecat” de Mozart, „Carmen” de Bizet). Lucrări: „4 scenarii”, „Bricabrac” (memorii).

răspúnd (est) și -únz (vest), -púns, a -púnde v. tr. (lat. respondére, -sponsum, pop. respóndere, it. rispóndere, pv. respondre, fr. répondre, sp. pg. responder. V. co-respund). Daŭ un răspuns: a răspunde o obrăznicie. Plătesc, achit: ĭ-am răspuns toțĭ baniĭ. V. intr. Daŭ un răspuns în conversațiune saŭ la examin: a răspunde bine, răŭ. Raționez, obĭectez în loc să mă supun: nu răspunde! Repet sunetu: ecou răspunde. Daŭ în schimb, daŭ motive contra altor motive (întîmpin) saŭ loviturĭ contra altor loviturĭ: a răspunde la o politeță, a răspunde victorios la o obĭecțiune, a răspunde la o bombardare. Corespund, îs proporțional: puterile luĭ nu răspund curajuluĭ, rezultatu n’a răspuns speranțelor. Ajung, duc (vorbind de un coridor saŭ de o cameră, de un drum, un tub, o sîrmă electrică, o durere): acest coridor răspunde în salon această sonerie răspunde în bucătărie, această durere îmĭ răspunde în cap. Îs răspunzător, îs garant: răspund eŭ cu baniĭ meĭ pentru el. V. refl. Vechĭ. Mă răspund că sînt, declar că sînt, mă daŭ drept. – Vechĭ re-.

*recomandațiúne f. (fr. recommandation; lat. commendatio). Acțiunea de a recomanda pe cineva: a solicita o scrisoare de recomandațiune de la un personagiŭ influent. Sfat, îndemn: a uĭta recomandațiunile părinteștĭ. Prezentare în lume: a face recomandațiunile în salon. Ceĭa ce te recomandă, te introduce în lume: frumuseța e o recomandațiune mută. – Și -áție (rus. recomendáciĭa), dar ob. -áre.

*regésc, -eáscă adj. (d. rege. Formațiune rom.). Regal: corona regească. Fig. Ca de rege, bun, mare, frumos: prînz regesc, salon regesc.

șalíŭ n., pl. urĭ (turc. șali. V. șal. Cp. cu șalon). Vechĭ. Camelot care se fabrica maĭ ales la Angora. – În Munt. Olt. șaĭ, pl. urĭ (var. rom.).

șalón n., pl. urĭ (cp. cu șaliŭ). Vechĭ. Un fel de pînză de bumbac neagră, cam asemenea cu brunelu, din care se făceaŭ ghete bătrîneștĭ.

* sálă f., pl. e; i ob. sălĭ (fr. salle, d. germ. saal, de unde și rus. zála; it. ngr. sála. V. salon). Cameră mare: sala teatruluĭ, sala număru cutare a universitățiĭ, sală de mîncare (sofragerie), sală de arme. Pop. Tindă, anticameră, camera pin care se intră. – În est, pop. șală.

* salón n., pl. oane (fr. salon, d. it. salone, sală mare). Cameră rezervată primiriĭ musafirilor. Cameră spațioasă: o serată în saloanele palatuluĭ. Galerie în care se expun anual lucrările de pictură și sculptură la Paris: a ți se primi un tabloŭ în Salon. A fi primit în saloane, a fi primit în buna societate.

* saloniér, -ă adj. (fr. salonnier, critic al salonuluĭ de pictură). De salon: limbaj salonier.

salon s. n., pl. saloane

*triviál, -ă adj. (lat. trivialis, d. trivium, răspîntie de treĭ drumurĭ, d. tres, treĭ și via, drum. V. de-viez). Comun, ordinar, nedemn de salon: stil, cuvînt trivial. Adv. A te exprima trivial.

KRÎLOV, Ivan Andreevici (1769-1844), scriitor rus. Comedii anticosmopolite („salonul de modă”, „Lecția pentru fete”), fabule de structură clasică, ridiculizând racilele morale ale epocii, în versuri libere, într-o limbă populară, presărată cu proverbe și zicători.

frizerie s. f., art. frizeria, g.-d. art. frizeriei; (saloane) pl. frizerii, art. frizeriile

RAMBOUILLET [rãbuié], Catherine de Vivonne, marchiză de (1588-1655), animatoare a vieții literare franceze. Foarte inteligentă și cultivată, supranumită „Arthénice”, a reușit să adune în salonul său de la hotelul R. din Paris, numeroși aristocrați cultivați și pe cei mai apreciați scriitori ai vremii.

RAMSAY [ræmzí], Allan (1713-1784), pictor scoțian. Creatorul „portretului de salon” („Margaret Ramsay”). Pictor la curtea regelui George III, a pictat mai ales portrete ale regelui, reginei, ale unor lorzi, remarcabile prin grație și colorit discret.

anunțà v. 1. a da de știre, a vesti: cele dintâi flori ce anunță primăvara la triștii călători BOL.; 2. a spune numele unei persoane care intră într’un salon; 3. a face cunoscut dinainte: barometrul anunță vreme frumoasă.

menuet n. danț francez din secolul al XVII-lea ce se juca cu o cadență gravă: monotonul menuet, danțul clasic al saloanelor europene FIL.

societate f. 1. reunire de oameni având aceeași origine sau legi comune: omul e născut pentru societate; 2. reunire de animale cari trăiesc împreună: albinele trăiesc în societate; 3. legăturile oamenilor între dânșii: societate înaltă; 4. unire de persoane în vederea unei afaceri: societate financiară; 5. asociațiune de literați, de învățați, de artiști; 6. întruniri în saloane: a frecventa societatea.

Chalons n. (cit. Șalon), numele a două orășele franceze, unul cu 31.000, iar celălalt cu 30.000 loc.

salon n. 1. sală în care se primește oaspeți; 2. societate bună: e primit în toate saloanele; 3. expoziție anuală de pictură și sculptură (la Paris).

șalon n. postav de lână: ghete de șalon (= fr. chalon).

SALONAȘ, salonașe, s. n. Diminutiv al lui salon (1). – Salon + suf. -aș.

CHARLESTON, charlestonuri, s. n. Dans american de salon, cu mișcare rapidă; melodie după care se execută acest dans. [Pr.: čarlston] – Cuv. engl.

DANS, dansuri, s. n. 1. Ansamblu de mișcări ritmate, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii, de diferite tipuri. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = formă de dans occidental care constituie baza tehnică a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Acțiunea de a dansa. Îi place muzica și dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = temă alegorică simbolizând egalitatea în fața morții prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mână care dansează atrăgând oameni de diferite vârste și condiții sociale pe care îi omoară. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, făcând anumite mișcări, își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța acestei surse. [Var.: (pop.) danț s. n.] – Din fr. danse. Cf. it. danza, germ. Tanz.

ACRU², -Ă, acri, -e, adj. 1. (Despre substanțe, mai ales despre mîncări, băuturi etc.) Care are gustul caracteristic al oțetului, al lămîii, al borșului etc.; care provoacă o reacție astringentă; (despre gust) ca al oțetului, lămîii, borșului. V. aci. ◊ Mere acre = mere pădurețe. De răbdări s-a săturat ca de mere acre. RETEGANUL, P. I 60. Piatră acră v. piatră. ◊ Acrit prin fermentare. Castraveți acri. Vin acru. ◊ Mai bine varză acră cu-nvoială Decît zahar dulce cu cîrteală. PANN, P. V. II 92. ◊ Lapte acru = derivat al laptelui rezultat printr-o fermentare naturală sau artificială. Logofete, brînză-n cui, Lapte acru-n călămări, chiu și vai prin buzunări! CREANGĂ, A. 11. ◊ Cu miros greu. Respirația grea, trezită, acră, caldă și deasă a mulțimii, dospită în fumul de țigări și havane, zarva fără căpătîi... dau salonului o asemuire de cafenea. DELAVRANCEA, S. 131. 2. Fig. (Despre oameni și despre manifestări ale lor) Morocănos, arțăgos, răutăcios, ursuz. Să nu întrecem măsura!... îl va pune, cu voce acră, la locul său. PAS, L. I 131. Va să zică nu vrei să spui cu frumosul, ai? continuă șeful cu un zîmbet acru. REBREANU, R. I 112. ◊ (Adverbial) Filip... își trecu acru mîneca bluzei peste obrajii asudați. SAHIA, N. 30. ◊ Amărît, supărat. S-a întors cam acru din oraș. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) acru sau a-i fi inima acră (sau sufletul acru) de ceva. (mai rar) a-i veni acru = a fi sătul, plictisit. Mi-i acru sufletul de atîta îmblet. SBIERA, P. 217. I se urîse și lui și-i venise acru tot auzind-o de dimineață pînă seara. ISPIRESCU, U. 97.

ADEMENITOR, -OARE, ademenitori, -oare, adj. Care seduce (prin farmecul său), care farmecă, atrage (de obicei pentru a avea un profit personal). Perspectiva carierei de profesor îi păru mult mai ademenitoare. C. PETRESCU, R. DR. 57. Începu să-i vorbească cu niște graiuri mieroase și ademenitoare. ISPIRESCU, L. 261. ◊ (Adverbial) S-a învîrtit și Harapul, rînjind ademenitor, prin saloane, cu o tavă de argint, pe care se aflau țigări. PAS, L. I 106. – Variantă: (regional) adimenitor, -oare (ODOBESCU, S. III 634) adj.

AMIRAL, amirali, s. m. Grad superior în marina militară, corespunzător gradului de general-colonel din armata terestră; persoană care poartă acest grad. Amiralul... traversă ceremonios salonul, ca la o inspecție generală. BART, E. 145. ♦ Vas-(sau navă-) amiral = navă pe care se găsește comandantul unui grup de nave (amiralul) și care poartă pavilionul amiralului. Pavilionul este înălțat brusc pe catargul navei-amiral. CAMIL PETRESCU, T. II 198.

ANTICAMERĂ, anticamere, s. f. (Astăzi numai la instituții, altădată și la anumite case particulare) Cameră (precedînd un birou de lucru) în care stau cei ce așteaptă să fie primiți. Sala în care intraseră era numai un fel de anticameră a salonului cel mare. CAMIL PETRESCU, O. 501.

DECENȚĂ s. f. Bună-cuviință, respect al bunelor moravuri; pudoare. Salonul din anul acesta dovedește că pictura romînă a intrat într-o fază nouă, o fază pe care ați putea-o numi faza decenței. CARAGIALE, O. III 253.

BACARA² s. f. Numele unui joc de cărți, obișnuit în societatea burgheză. Jucau de vreo două ceasuri bacara, în salonul luminat acum de candelabrul cel mare de cristal din mijlocul tavanului. DUMITRIU, B. F. 128.

BALDACHIN, baldachinuri, s. n. 1. Acoperămînt decorativ, împodobit cu perdele și așezat deasupra unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc.; p. ext. lucrare de arhitectură cu aceeași înfățișare. Subt unul din baldachinurile lui Mehmet... a văzut cu uimire atîrnînd un smarand enorm. SADOVEANU, Z. C. 276. Sub un funebru baldachin așezat în mijlocul salonului... dormea acum liniștit. ANGHEL, PR. 65. ♦ (Rar, impropriu) Pat portativ cu un asemenea acoperămînt; lectică. 2. Acoperămînt mobil care se poartă, la anumite solemnități, deasupra capului unui demnitar de rang superior al bisericii (odinioară și deasupra capului unui înalt demnitar de stat). – Pl. și: baldachine. – Variantă: (învechit) baldahin (NEGRUZZI, S. III 427) s. n.

ELEGANȚĂ s. f. Calitatea de a fi elegant. Femeia avea mîini mici și o eleganță naturală în gesturi. BOGZA, Ț. 17. Iarna-i aducea aminte de policandrele saloanelor cu parchetul lustruit, de splendoarea și agitația balurilor, de eleganța rochiilor. VLAHUȚĂ, O. A. 298.

BANCĂ¹, bănci, s. f. Scaun îngust și lung (cu sau fără spetează), pe care pot ședea mai multe persoane deodată. V. laviță, banchetă. Pe o bancă de piatră șezuseră pe vremuri arnăuții de pază. DUMITRIU, B. F. 118. Așezați pe băncile de lemn ale vagonului, moții priveau munții. BOGZA, Ț. 17. Au tras banca de lemn sub fereastră și s-au așezai cu spatele spre lumea din salon. PAS, L. I 24. ♦ Scaun (de obicei împreună cu pupitrul) pentru două sau mai multe persoane, pe care șed școlarii în clasă. Stăteam amîndoi intr-o bancă. SADOVEANU, N. F. 36. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; Cînd suna, știam că Ramses trebuia să fi murit.. EMINESCU, O. I 140. ♦ Loc. adv. Pe băncile școlii = la școală, la învățătură. De pe băncile școlii = din timpul petrecut în școală. S-a remarcat încă de pe băncile școlii. ♦ (În expr.) Banca acuzaților = banca pe care stau, într-o sală de judecată, acuzații. Banca apărării = banca pe care stau avocații apărării. ♦ Aparat de gimnastică, la care se pot executa, individual sau în grup, diferite exerciții de gimnastică.

BĂBUȚĂ, băbuțe, s. f. Diminutiv al lui babă. A plecat băbuța foarte mîhnită de insuccesul misiunii sale. CARAGIALE, O. II 81. Intrai îndestul de uimit într-un salon, unde mă aștepta o nouă decepție. Găsii o băbuță zbîrcită. NEGRUZZI, S. I 68.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

FAD, -Ă, fazi, -de, adj. 1. (Despre mîncări) Fără gust, nesărat. 2. Fig. Lipsit de expresie, searbăd, insipid, anost. În salonul acela plin de lume, pînă ai venit tu, totul era fad. CAMIL PETRESCU, T. II 20. Discuția se prelungea fără ca vreunul să cedeze din convingerea sa, în vreme ce tînărul Herdelea asculta cu un surîs fad și umil. REBREANU, R. I 84.

BLANĂ¹, (1, 2) blăni, (2,3) blănuri, s. f. 1. Piele de animal viu, cu păr mult și des. Erau ursari cu urși... din blana urșilor femeile smulgeau ghemotoace de păr. PAS, L. I 58. Cum nu sînt un șoarec, doamne – măcar totuși are blană, Mi-aș mînca cărțile mele – nici că mi-ar păsa de ger. EMINESCU, N. 42. ◊ (Metaforic) În cugetul curat al Șuțuleștilor nu credeau, dar era bine că aceștia s-au lepădat de sfruntarea fățișă, îmbrăcînd blana vulpii. PAS, L. I 110. 2. Piele de animal, cu păr cu tot, prelucrată spre a fi folosită ca garnitură, căptușeală la îmbrăcăminte, covor de picioare etc. Mare asortiment de blănuri. ▭ Moș Isailă încarcă în spate blănile de vulpe și se luă după ea, rar, plecat din șale. SADOVEANU, O. II 547. 3. Haină făcută din piele de animal cu părul ei sau haină căptușită cu astfel de piele. V. bundă, cojoc, șubă. În salon, Elvira... adunase blănurile cucoanelor. DUMITRIU, B. F. 55. Prietenul meu își înfășură blana scumpă. C. PETRESCU, S. 168. Și ți-oi da eu ție... Blană lungă, moale, Cu samur în poale. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ (Poetic) Și-a pus pămîntul blană albă și-și doarme somnul hibernal. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 34. – Pl. și: (învechit) blane (ALECSANDRI, T. 141).

FÎȚÎI, fîțîi și fîțîiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Despre animale, cu determinarea «coada») A mișca repede; a bîțîi. Fîțîie coada ca vulpea în toate părțile. PANN, P. V. III 63. ◊ Intranz. Stînd ei acolo și plîngînd, iată că vine o coțofană... tot jucînd și fîțîind din coadă zicea... ISPIRESCU, L. 345. 2. Refl. A se mișca încoace și încolo, fără astîmpăr. Bolnavii n-aveau voie să iasă pe coridoare, să se fîțîie... să hoinărească dintr-un salon într-altul. PAS, Z. III 281. ♦ (Rar) A face nazuri, fasoane. Iepurele începu să se fîțîiască că pe nedrept a fost înfruntat. ISPIRESCU, L. 339.

FOFELNIȚĂ, fofelnițe, s. f. 1. (La războiul de țesut) Fiecare dintre cele două stinghii încrucișate ale vîrtelniței pe care sînt așezate cele patru fofeze. 2. Limba, cuțitul meliței. 3. Fig. Gură (care vorbește mult). Cum îi toacă franțuzește în salon fofelnița, Repede, precum la țară, toamna, bate melița. BELDICEANU, P. 120.

BUDOAR, budoare, s. n. Salon intim al unei femei din marea burghezie. Vei fi sărbătorit în calitate de comandant... în budoarele patriciene. CAMIL PETRESCU, T. II 198. Mi-aruncă De la sînul tău cel dulce floarea veștedă de luncă... Ori în umbra parfumată a budoarului să vin, Să mă-mbete acel miros de la pînzele de in. EMINESCU, O. I 154.

FURLANDISI, furlandisesc, vb. IV. Refl. (Familiar) A se fuduli, a se mîndri, a se făli. Vodă-Șuțu, ghebos și urît cum era, se furlandisea nespus de mult. MACEDONSKI, O. III 120. Furlandisindu-se-n saloane, Cu mintea stearpă și-n doi peri, Să facă curte la cucoane Sînt meșteri fanții-cavaleri! VLAHUȚĂ, P. 55. Pan, codîrlașul zeilor, se furlandisea și se lăuda în toate părțile. ISPIRESCU, U. 109.

AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut; subiectul este omul, mai rar urechile; complementul arată sunetul) A percepe cu ajutorul auzului. Aud... șuier de piatră pe tăiș de coasă. BENIUC, V. 27. Ce-mi aud urechile? SADOVEANU, N. F. 7. Mai merge el cît merge, și numai iacă ce aude o bîzîitură înădușită. CREANGĂ, P. 238. Cred, nu cred; așa aud vorbind lumea, așa zic și eu. ALECSANDRI, T. I 348. ◊ (Complementul arată sursa sunetului) N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. Să nu-ți aud gura! ALECSANDRI, T. I 122. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. (Prin exagerare) Aleodor, cum se deșteptă, îi trase o palmă de auzi cîinii în Giurgiu. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (La forma negativă, uneori întărit prin «a nu vedea», exprimînd o insensibilitate completă față de impresiile dinafară) Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge ne-ncetat. ALECSANDRI, P. A. 41. ◊ Expr. N-aude, n-a vede (n-a greul pămîntului) = se face că nu știe nimic. Niță... se uita într-o parte, chipurile n-aude și n-a vede. PAS, L. I 7. Eu spun, eu aud (sau tu spui, tu auzi etc.) = degeaba vorbesc (sau vorbești etc.), nu mă (sau te etc.) ascultă nimeni. ◊ Refl. pas. (Adesea impers.) Deodată, ca din pămînt, Din fundul de purpur al zării S-aude tunînd. BENIUC, V. 164. Ia! s-aude pupăza! am observat eu ridicînd un deget lîngă frunte. SADOVEANU, N. F. 26. Turmele s-aud mugind, Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Cum te-ai dus d-ta acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă s-aude cineva bătînd la ușă. CREANGĂ, P. 27. Frunză verde de agude, Ia vezi, frate, ce s-aude? Graiul dulce-a mîndrei mele Ori zgomot de potiri grele? ANT. LIT. POP. I 56. ◊ (Expr.) Să se audă musca = să fie tăcere desăvîrșită (încît să se audă și zbîrnîitul unei muște). ♦ A căpăta cunoștință despre ceva. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134 ◊ Expr. A-și auzi vorbe (sau rău, multe etc.) = a-i ajunge (cuiva) la cunoștință lucruri (de obicei neplăcute) pe care le spun alții despre el. Și apoi! vorba ceea: fă bine să-ți auzi rău! CREANGĂ, P. 253. 2. Tranz. (La imperativ, adesea precedat de interj. «ia», popular «ian», cuprinzînd mirarea, ironia sau neîncrederea în cele spuse) A asculta, a lua seama la cele ce se spun. Ian auziți cum tulnicele tari Stîrnesc îndemn de proaspeți făurari. DEȘLIU, G. 28. Auzi măi! Nu-l vezi că e o tigoare de băiet, cobăit și leneș de n-are păreche? CREANGĂ, P. 13. 3. Intranz. (Mai ales la forma interogativă, adesea amenințător) A înțelege, a pricepe. La prima stație te dai jos... N-auzi? DUMITRIU, B. F. 7. Știi unde am vorbit să ne-ntîlnim: în salon de clasa-ntîi... Ai auzit? CARAGIALE, O. II 196. ◊ Tranz. Măi, de noi nu va fi bine de scapă din casa noastră cu zile Stan; mergi la noapte, cînd doarme, și-l lovește cu buzduganul chiar în frunte, auzitu-m-ai? RETEGANUL, P. IV 19. ♦ (La prez. ind. pers. 1) a) (Ca răspuns la un apel) Cum ai spus? poftim? Jupîneșică, jupîneșică! – Aud, moș Nichifor, răspunse Maica tresărind, spăimîntată. CREANGĂ, P. 132. Aud cucoane. – Adă dulceți, Safta. ALECSANDRI, T. I 63; b) (Numai la forma interogativă, încheind o declarație sau o afirmație socotită fără replică) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? Mă rog, ce ți-am spus cînd ți-am poroncit să-mi gătești păișoare cu bumbac pentru sprintene? Aud? ALECSANDRI, T. I 125. 4. Tranz. (Cu privire la vești, știri, noutăți) A afla. Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sînt bine curățate... o dată se scutură... și rămase... un cal gras, trupeș și cu aripi. ISPIRESCU, L. 3. Poate-i fi auzit ce-au pățit alții. CREANGĂ, P. 81. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «despre») Veți auzi despre mine în curînd! DUMITRIU, B. F. 40. ◊ Expr. A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se povestesc. Numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dînsa, se află sălăți de aceste. CREANGĂ, P. 211. Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, L. P. 174. Marcu, biet, o auzit De potopul cel cumplit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice legătură cu cineva, a nu mai voi să întrețină legături cu cineva. Tată-său nu mai voia să audă de el. VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu mai auzi de numele cuiva = a nu mai ști despre cineva. Și de atuncea nu li s-au mai auzit nimică de nume. SBIERA, P. 22. Să auzim de bine! formulă de urare adresată cuiva la despărțire. 5. Refl. (Numai la pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. Multe se aud. Să nu ne luăm după cîte se aud. STANCU, D. 151. S-aude că Alecuț vrea s-o ducă pe maică-sa acolo unde se află el. SADOVEANU, N. F. 84. – Prez. ind. și conj. pers. 1 și: auz (CARAGIALE, O. 95, ȘEZ. III 191), prez. conj. pers. 3 și: auză.

GHERIDON, gheridoane, s. n. (Franțuzism învechit) Măsuță rotundă cu un singur picior. Avocatul se scoală, apropie un gheridon lîngă biurou între părinte și tînăra clientă. CARAGIALE, O. II 260. Teatrul reprezintă un salon bine mobilat; o ușă în fund; două uși laterale, în dreapta piano; în stînga un gheridon, canapea și jilțuri. ALECSANDRI, T. I 271.

RUBINSTEIN [rúbinstain], Helena (1870-1965), cosmeticiană americană de origine poloneză. Cunoscută pentru lanțul de saloane de cosmetică, utilizând produse originale, deschise în întreaga lume. În 1953 a creat fundația ce-i poartă numele, în sprijinul unor instituții de artă.

CAFENEA, cafenele, s. f. Local public în care se consumau, în trecut, cafele și alte băuturi și se jucau jocuri de noroc. În piețe, cafenele, instituții, La club, la «five o’clock» sau prin iatacuri, S-au zvîrcolit sub cruntele-ți atacuri Tîlharii, demagogii și limbuții. CASSIAN, H. 75. Prin geamuri privind, prin cafenele, Samsarii se întreabă să afle de-a murit Vrun negustor de bursă. MACEDONSKI, O. I 45. Acel soi ciudat de barzi... Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. Șefii pirați veneau de petreceau... chefuind prin cafenele. GHICA, S. 392. ◊ Loc. adj. De cafenea = fără valoare, neserios. Glorie de cafenea. Intrigi de cafenea. Vorbe de cafenea. – Variantă: (învechit) cafinea (CARAGIALE, O. VII 177, ALECSANDRI, C. 104) s. f.

GURĂ-CASCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564.

DEGAJAT, -Ă, degajați, -te, adj. 1. Eliberat de o îndatorire, de un obstacol; (despre persoane și gesturile lor) cu mare libertate în mișcări, nestînjenit. Am salutat... căutînd să am un aer cît mai degajat. CAMIL PETRESCU, U. N. 162. A fost degajată în joc, replicele sigure, interpretarea bună. ARDELEANU, D. 83. Madam Piscopesco, cu un gest degajat, ne poftește în salonul cel mare, la ceai. CARAGIALE, O. II 134. 2. (Despre o coloană sau un pilastru) Situat în apropierea unui zid, puțin depărtat de acesta.

CĂMIN, (1, 4) căminarii (2,3) cămine, s. n. 1. Sobă zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă, joasă și cu coșul în formă de pîlnie răsturnată. Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Maria intra deodată în salonul încălzit și luminat numai de razele roșii ale jăratecului din cămin. EMINESCU, N. 83. Focul bubuie și trosnește în cămin. ODOBESCU, S. I 153. Focul pîlpîie voios în cămin. ALECSANDRI, T. 1198. 2. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. Îi părea rău că își zdrobise liniștea căminului pentru o rătăcire. CAMILAR, N. I 109. Omul atîta vreme înstrăinat simți în el putere și o dorință nebiruită de a se întoarce la cămin. SADOVEANU, M. 178. Plecase... Lăsînd în părăsire căminul său și țara. MACEDONSKI, O. I 257. 3. (Urmat de diverse determinări) Numire dată unor instituții cu caracter social-cultural: a) cămin cultural = instituție care desfășoară o operă de culturalizare a maselor, organizînd conferințe și spectacole artistice, popularizînd cărți și reviste etc. În munca de educare comunistă a maselor muncitoare, un rol de seamă revine căminelor culturale. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 312, 2/1; b) cămin de zi = instituție în care sînt îngrijiți și educați copiii de vîrstă preșcolară în timpul cînd părinții sînt la muncă. (Fără determinare) Și cînd trec în drum pe la cămin Și aud glăscior de clopoței, Simt că puii ăștia sînt ai mei. DEȘLIU, în POEZ. N. 171. Cămin sezonier = cămin de zi care funcționează la țară în timpul muncilor sezoniere; c) cămin studențesc = instituție în care sînt găzduiți studenții pe timpul cursurilor. S-au creat elevilor și studenților condițiile materiale prielnice învățăturii, prin înființarea de internate, cămine studențești, cantine. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 5/1. 4. Încăpere subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, folosită pentru accesul la o conductă subterană.

CEARĂ s. f. 1. Substanță plastică gălbuie produsă de albine și obținută prin topirea fagurilor; se întrebuințează la modelaj, la fabricarea luminărilor și a pastelor pentru lustruit (parchetele, scîndurile, încălțămintea etc.). Fața lui Constandin rămase galbenă-cafenie ca ceara veche. DUMITRIU, N. 229. În zădar vă zbateți și asudă Fruntea voastră galbenă ca ceara, Nu puteți, degeaba-i orice trudă, Să legați cu lanțuri primăvara. BENIUC, V. 80. Și fața străvezie ca fața albei ceri Slăbită e de umbra duioaselor dureri! EMINESCU, O. I 213. Într-un salon ardeau două mari policandre cu lumînări de ceară galbenă. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (În comparații și metafore) Lîngă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară. GOGA, P. 70. ◊ Expr. Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) v. pica. ◊ (În comparații, ca simbol al maleabilității) Nevastă-mea... este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. ◊ Ceară de parchet = amestec de ceară sintetică cu parafină și alte substanțe, folosit pentru lustruirea parchetului. Ceară roșie (sau tare sau de pecetluit) = compoziție de gumă, lac și rășină, cu care se pecetluiesc scrisorile, pachetele etc. 2. Cerumen. Are multă ceară în urechi.

DES², DEASĂ, deși, -se, adj. (În opoziție cu rar) I. (În sens material) 1. (Despre colectivități, mulțimi sau corpuri compuse din unități identice) Cu elementele, cu părțile componente apropiate, cu intervale foarte mici sau cu foarte puține goluri între părți. V. îngrămădit, înghesuit. Drumul se întindea neted, scoborînd prin mijlocul pădurii care începea să se arate mai deasă, mai bătrînă. GÎRLEANU, L. 29. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoși copiii vin. COȘBUC, P. I 47. În mijlocul unui codru înalt și des ca peria era tăinuit un castel vechi. VLAHUȚĂ, O. A. 215. Cînepă frumoasă și deasă cum îi peria. CREANGĂ, A. 49. Idol, tu! răpire minții! cu ochi mari și părul des! EMINESCU, O. I 80. ♦ (Despre țesături) Țesut strîns, bătut. (Poetic) O pînză deasă de ploaie se așterne... peste Țara Bîrsei. BOGZA, C. O. 206. 2. (Despre părțile componente ale unei colectivități sau unități) Strîns, așezat unul lîngă altul sau foarte aproape unul de altul. Din ferestrele cu zăbrele dese... coconii și argățimea împușcară în tătari. GALACTION, O. I 53. Sub bolți încenușate, păiajenul își țese Dantela lui subțire din fire lungi și dese. MACEDONSKI, O. I 23. 3. (Despre ploaie, ceață, umbră etc.) Compact, dens, de nepătruns. Căzu o ceață deasă și cenușie, întunecînd cîmpia și vederea. PREDA, Î. 35. Era o ploaie cu totul alta decît în valea Siretului. Cenușie, măruntă și deasă. SADOVEANU, Z. C. 189. Un foc... făcea ca întunecimea de primprejur să pară mai deasă. MACEDONSKI, O. III 11. Din umbra deasă ce doarme-ntre canaluri... O tainică-armonie plutește peste valuri. ALECSANDRI, P. I 155. II. (În sens temporal) 1. (Despre întîmplări, fenomene sau acțiuni) Care se repetă de (mai) multe ori la intervale mici de timp, urmînd mereu unul după altul; repetat, frecvent. Erau necesare mai dese destinderi de nervi. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 50. Se auziră ropote dese, ca o fugă cadențată. SAHIA, N. 37. Chiar dacă deasa citire a cărții tale ar aprinde în mine un asemenea dor semeț, nevoia ar cere ca să-l potolesc îndată. ODOBESCU, S. III 13. Începu rar și cu dese pauze. NEGRUZZI, S. I 8. ♦ (Adverbial) a) De multe ori, în repetate rînduri. Și firul tău se rupe des, Căci gînduri te frămîntă. COȘBUC, P. I 192. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des. EMINESCU, O. I 191. b) La mici intervale de timp. Cele cîteva zeci de lopeți fulgerau des în lumina lunii. CAMILAR, N. I 382. Să nu-mi dai prea des călcîie. CARAGIALE, O. III 57. Tare, bade, ne iubim, Dar prea rar ne întîlnim. Și zău, des ne-am întilni Dușmanele de n-ar fi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 2. (Rar; despre mișcări care se repetă) Repede, iute, grăbit. Respirația grea, trezită, acră, caldă și deasă a mulțimii, dospită în fumul de țigări... dau salonului o asemuire de cafenea. DELAVRANCEA, S. 131. Merseră cu un pas des. NEGRUZZI, S. I 120. ◊ (Adverbial) Am stat la roata morii, Și roata umblă des, Și roata morii cîntă Cuvinte cu-nțeles. COȘBUC, P. I 60.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la uși, ferestre, capace sau alte părți mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a permite accesul în interior). A pășit îndesat pînă la prag, deschizînd ușa. SADOVEANU, P. M. 127. Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Și să-mi treacă durerea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A-i deschide (cuiva) porțile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluția culturală a deschis larg porțile școalelor și universităților – altădată accesibile numai claselor exploatatoare – copiilor de muncitori și țărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi închise) A da la o parte ușa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. DAVILA, V. V. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adîncuri, fața lunii să le bată, Tristă-i firea. EMINESCU, O. I 83. ◊ Absol. Cînd deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. SADOVEANU, B. 103. Deschideți iute, zise Ivan tropăind și frecîndu-și mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Expr. A-și deschide urechile = a asculta cu mare atenție. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, confidențe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat și nu mi-e ușor lucru să-mi deschid inima. DAVIDOGLU, M. 58. Măgură își deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli. CAMILAR, N. I 32. Prințule, zise domnul abate, deschizîndu-și tot sufletul și tot zîmbetul, cătră tovarășul său. SADOVEANU, Z. C. 51. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva pofta de mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. ♦ (De obicei determinat prin «cu cheia») A descuia. (Refl. pas.) Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri. ISPIRESCU, L. 112. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uși... spre terasă. CAMIL PETRESCU, B. 91. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgîndi și tăcu. DUMITRIU, N. 148. ◊ Expr. A deschide gura = a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II 92. Nu cumva să deschizi gura cît îi fi la masă. ALECSANDRI, T. 755. A deschide cuiva gura = a face pe cineva să vorbească, a-l sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. ext. a se deștepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarășii mei care au ținut drumul cel bun erau departe și nu-i mai puteam ajunge. VLAHUȚĂ, O. AL. I 7. Avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nemica. CREANGĂ, P. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A deschide ochii = a se naște, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Ești tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul și ochii s-au deschis. MACEDONSKI, O. II 203. A (sau a-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. Acuma bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. CARAGIALE, O. I 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toți gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surîză. CARAGIALE, O. III 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; fig. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la brațe) A întinde în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis brațele și m-au primit frățește la revista «Viața Romînească». GALACTION, O. I 31. ♦ (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ți aripile și sai la pămînt. ALECSANDRI, T. I 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieșind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. ext. la scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoștință de conținut). b) (Cu privire la cărți sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoștință de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domițian nu deschise nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse. BASSARABESCU, V. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formațiuni ale pămîntului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo țîșt! și dînsa. ISPIRESCU, L. 34. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. BOGZA, Ț. 62. ♦ (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (Fig.) O rană purulentă... se deschide la soare. C. PETRESCU, Î. II 159. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 5. Tranz. (Cu privire la drumuri, șosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul își deschide un drum. BOGZA, C. O. 66. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici. DELAVRANCEA, A. 18. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. ◊ Fig. Răsturnarea dictaturii burghezo-moșierești a deschis drumul transformărilor revoluționare în Romînia. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 93. ◊ Expr. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-și facă o situație profesională bună. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. ♦ Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura înaintea ochilor. La capătul străzii Buzești se deschide deodată «piața Victoriei», la care n-are vreme moș Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ISPIRESCU, L. 274. 6. Tranz. A porni o acțiune, a face începutul, a începe. A deschide o ședință. A deschide o adunare. ▭ Am deschis o subscriere și o loterie în ajutorul sărăcimii. ALECSANDRI, T. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste. CARAGIALE, O. III 80. A deschide (cuiva) un credit v. credit. A deschide focul v. foc. ♦ (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. ♦ (Întrebuințat și absolut) A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. (Cu privire la instituții sau întreprinderi) A înființa, a organiza, a face să ia naștere. Această mișcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în romînește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venit de curînd în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. GHICA, S. A. 122. 8. Refl. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul. ♦ Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfățișare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeș, îi deschideau fața. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz. (Numai în expr.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl.; (Fon.; despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. – Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis. – Prez. ind. și: (regional) deschiz (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80). – Variantă: (regional) deșchide (KOGĂLNICEANU, S. 87) vb. III.

DESCOPERIT, -Ă, descoperiți, -te, adj. 1. Expus vederii, dezvelit, neacoperit. Îi rămăsese descoperită ceafa cu cîrlionți negri și lucioși. DUMITRIU, N. 104. ♦ (Despre cap) Fără pălărie, căciulă etc. Tac cu toții cu capetele descoperite. SP. POPESCU, M. G. 69. ♦ (Despre case sau încăperi) Fără tavan. Bazin de marmură albă... care se află în mijlocul unui salon mare descoperit și încungiurat de galerii cu coloane. ALECSANDRI, P. II 198. (Impropriu, despre tavan) Sală de spectacol cu plafonul descoperit. ♦ Fig. Fără apărare. Aripă a armatei descoperită. 2. Fără acoperire legală, fără justificare valabilă; p. ext. (familiar) cu lipsuri financiare, fără bani. Casierul a rămas descoperit cu o sumă mare.

DESFĂTA, desfăt și desfătez, vb. I. Refl. A-și trece timpul într-o stare de mulțumire, de bucurie, de încîntare, a simți o mare plăcere, a se delecta, a petrece, a se distra. Pentru ce unul cîntă și se desfată în grădină umbroasă, iar altul se cutremură și blestemă? CAMILAR, T. 104. În salonul din dreapta dansa și se desfăta tineretul. C. PETRESCU, C. V. 178. Mă desfătam pe gheață și la săniuș. CREANGĂ, A. 117. ◊ Fig. Acea cuvîntare cadențată... pe care glasul o rostește cu plăcere, desfătîndu-se în armonia ritmului. ODOBESCU, S. I 185. ♦ Tranz. A încînta, a fermeca, a delecta. Nu vedea decît un spectacol care desfăta ochii. C. PETRESCU, C. V. 163. Uitată doarme-a doinelor comoară De-un sfert de veac, în vechea lui vioară Ce-a desfătat o lume-n tinerețe! IOSIF, P. 29. ◊ Absol. Varsă-n cupa mea de aur Acest vin ce desfătează. ALECSANDRI, P. II 47.

DESTOINIC, -Ă, destoinici, -e, adj. (Despre persoane și acțiunile lor) 1. Vrednic, meritos. Îi era vechi prieten ofițerul învățat și destoinic, căutat în saloane pentru spiritul său vioi, respectat și temut printre colegi pentru caracterul său neșovăitor. D. ZAMFIRESCU, R. 235. ♦ Isteț, îndemînatic. Doi destoinici slujitori ai agiei s-au ținut de mine, adulmecîndu-mă ca pe un vînat. SADOVEANU, Z. C. 144. 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv) În stare (de a face ceva), capabil; p. ext. în măsură (de a face ceva), competent. Dar bine, cum ai să ajungi tu... la Meca, cînd eu și nu știu dacă voi fi destoinic să desăvîrșesc așa călătorie? MACEDONSKI, O. I. 436. Se simte destoinic a împărăți peste o țară așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Această blană... nu sînt destoinic ca să o prețuiesc. ODOBESCU, S. I 282.

CHIOȘC, chioșcuri, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Construcție mică, pe străzi și în gări, în care se vînd ziare, reviste, țigări, răcoritoare etc. V. gheretă, pavilion. Tatăl lui Bică avea chioșc de ziare. PAS, Z. I 164. Peste cîteva zile am întîlnit-o în fața chioșcului de ziare. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Colindă zece chioșcuri pînă să descopere un exemplar. REBREANU, R. I 180. 2. Construcție ușoară, de obicei de lemn, așezată în grădini sau în parcuri (publice) etc. V. foișor, pavilion. Potecile cu prundiș mărunt șerpuiau printre chioșcuri și ronduri de flori. REBREANU, R. I 80. Bătrînul muzicant face, de două ori pe zi, un drum lung și greu, de la locuința sa pînă la chioșcul destinat orchestrei. DEMETRESCU, O. 143. Împăratul... ridică un chioșc în pădurea aceea. ISPIRESCU, L. 152. Trecură în salon și în chioșcul din grădină. BOLINTINEANU, O. 445. Pronunțat monosilabic. – Variantă: chiosc (ALECSANDRI, T. 1229) s. n.

CIUCURE, ciucuri, s. m. 1. Ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire de mătase, de bumbac, de lînă, de firet etc., cu care se împodobesc marginile unei stofe, ale unui veșmînt, ale unei draperii etc.; canaf, pompon. V. ceapraz. Tavanul fusese pictat pe la începutul veacului trecut, în chip de uriaș covor turcesc, cu toate firele, cu toți ciucurii, roșu-purpuriu. DUMITRIU, B. F. 120. Îngîndurată se joacă, răsfirînd ciucurii unui șal. CAMIL PETRESCU, T. II 269. Se vedea afară doar minerul și ciucurele galben [al baionetei]. SAHIA, N. 69. ◊ Loc. adv. și adj. (Plin) ciucure de... = încărcat cu... Căruța, ciucure de flăcăi. STANCU, D. 181. ♦ (Depreciativ) Margine zdrențuită a unei haine. Badea Neonil ar putea încuviința și asta, rîse Bibescu... dacă-ți tai ciucurii de la pantaloni. SADOVEANU, P. M. 15. 2. (Rar) Țurțur de gheață. Streșinile erau încărcate cu ciucuri de gheață. ◊ (La pl., urmat de determinări). Ornamente de cristal sau de sticlă care atîrnă, ca țurțurii de gheață, de marginile candelabrelor sau ale lămpilor. Mingea sare pînă la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de cristal. CARAGIALE, O. II 166. – Variantă: (regional) ciucur (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275) s. m.

CLAIE, clăi, s. f. 1. Grămadă mare de fîn, de snopi de cereale etc., de obicei de formă conică. V. șiră, gireadă, stog. Așezi snopul cu spicele în sus, să le mai bată soarele pînă-nspre seară, cînd vor fi clădite clăile. STANCU, D. 190. Cică vrei să stingi cu paie Focul cînd e-n clăi cu fîn, Ș-apoi zici că ești romîn! COȘBUC, P. I 226. Se duse drept spre o claie de fîn ce se afla în fundul curții, își găti un culcuș și se culcă. SLAVICI, O. I 222. Pentru tine, mîndră, hăi, Mi-a pierit iarba-ntre văi Și bucatele-n hotară, Nouă clăi și nouă cară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39. ◊ Fig. Mare grămadă Făcea, Din turci claie Ridica. TEODORESCU, P. P. 572. 2. Grămadă de obiecte sau de oameni grupați fără nici o ordine. Mii și mii de femei și de copii dorm pe cîte o claie de calabalîc. V. ROM. noiembrie 1953, 420. În fundul salonului, o claie de duduci stăteau în cerc pe scaune și jucau ceva. HOGAȘ, H. 84. L-a ascuns sub o claie de haraci. CARAGIALE, O. III 41. Căsătorie bună! să te văd c-o claie de copii și cu floricele la urechi. ALECSANDRI, T. 759. ◊ (În comparații și metafore) Nici vorba nu isprăvea, Pintea tot claie-i punea [pe turci]. BIBICESCU, P. P. 319. Turcii vin grămadă, claie, Capul tău să mi ți-l taie. ALECSANDRI, P. P. 125. ◊ Expr. Claie peste grămadă = unul peste altul, în dezordine, la întîmplare, la nimereală. Pardoseala era căptușită Cu tot felul de cărți și reviste, claie peste grămadă. PAS, Z. I 272. Întunecîndu-se, copiii au început să se neliniștească, dar au plîns cît au plîns, apoi... au adormit unul după altul, așa claie peste grămadă. SLAVICI, N. I 337. Sînt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă în cîteva trăsuri, conduși de un ofițer și doi sergenți rezerviști. CARAGIALE, O. I 355.

DOLIU, doliuri, s. n. Jale adîncă pricinuită de moartea cuiva sau de o mare nenorocire obștească; atitudine plină de tristețe, sobră, reținută, a unei persoane căreia i-a murit cineva. Păstrase răposatei... o jale lungă și un doliu neprihănit. GALACTION, O. I. 111. Doliul ce se exală de pe-atîtea mari morminte... Umple sufletele noastre de-ntuneric și mîhnire. VLAHUȚĂ, O. A. 67. ◊ Zi de doliu = zi care amintește un eveniment dureros. 10 mai [1866], zi de doliu, tu vei rămîne, de aci înainte, pentru muncitorimea din Romînia: cea mai dureroasă și nesuferită sărbătoare națională. LIT. ANTIMONARHICĂ 172. ◊ Loc. adj. De doliu = (despre haine, culori etc.) care se folosește sau se poartă, în semn de jale, la moartea și după moartea unei rude apropiate sau a unei persoane însemnate. Floarea din această cîmpie trebuie să aibă pata negrului de doliu. SAHIA, N. 18. Au să poarte funde de doliu în păr, după mine. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 145. ◊ Loc. adv. În doliu = (îmbrăcat) în haine negre. Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu. NEGRUZZI, S. I 60.

DRĂMUI, drămuiesc, vb. IV. Tranz. A măsura sau a cîntări ceva cu precizie; a socoti sau a împărți ceva cu dramul, pînă la dram. (Absol.) Cămărășiță ca mama, cîntărind și drămuind, nu vreau să ajung. SADOVEANU, Z. C. 153. ◊ Refl. pas. Erați mulți în casă și totul se drămuia cu economie. PAS, Z. I 2. ◊ Fig. Vedeai cum cîntărește mama, în mînă, banii pe care îi aducea tata și cum îi drămuiește ca să se-ajungă. PAS, Z. I 254. ♦ Fig. A cumpăni, a împărți cu chibzuială. Un cronicar de salon trebuie să-și drămuiască atenția cu cea mai mare stricteță. CARAGIALE, O. II 119. – Prez. ind. și: drămui (BANUȘ, B. 79).

COLBĂIT, -Ă, colbăiți, -te, adj. (Mold., Transilv.) Plin de praf, acoperit de praf;. prăfuit. Căpitanul umplu așa, fără de veste... ușa salonului plin de lume cu persoana sa bărboasă, colbăită, nepieptănată. HOGAȘ, H. 78. După cum vezi, îi cam colbăit, mititelul. CREANGĂ, P. 75. – Variantă: colbuit, -ă (GALACTION, O. I 260, COȘBUC, P. I 130) adj.

COLECTIV², -Ă, colectivi, -e, adj. 1. Care rezultă din participarea mai multor persoane (sau lucruri). Trebuie arătate comuniștilor și masei oamenilor muncii marea forță colectivă a partidului, experiența și înțelepciunea colectivă a conducerii partidului, care se călăuzește de învățătura lui Marx, Engels, Lenin, Stalin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2754. Contract colectiv v. contract. 2. Care aparține tuturor; obștesc, social. Proprietatea pămîntului și a instrumentelor de muncă să fie colectivă, a tutulor. GHICA, S. 612. Gospodărie (agricolă) colectivă v. gospodărie. ♦ Care e organizat de mai mulți în vederea unui scop comun. Un salon colectiv de pictură. CAMIL PETRESCU, T. II 7. Societate în nume colectiv v. societate. ♦ Efectuat de mai mulți autori. Cercetarea științifică este din ce în ce mai mult operă colectivă. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 2/6. 23. ♦ Care se referă la ideea de colectivitate. Substantiv colectiv = substantiv care, la singular, numește o pluralitate de obiecte identice, considerate ca un întreg, ca o totalitate. «Făget», «aluniș», «țărănime» sînt substantive colective. Sufix colectiv = sufix cu care se derivă un substantiv colectiv. Sufixele «-et» în «făget», «-iș» în «aluniș» și «-ime» în «țărănime» sînt sufixe colective.

IEȘI, ies, vb. IV. Intranz. A trece din interior în exterior. 1. (Despre ființe) A părăsi un loc, o încăpere, limitele a ceva. Ieși liniștit și abia cînd ajunse în poartă apucă la fugă spre acareturile lui Vrabie. CAMILAR, TEM. 141. Dar într-o dimineață, tocmai cînd se gătea să iasă, o birjă se opri la poartă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 21. ◊ Expr. A ieși ca din pușcă = a ieși foarte repede. Ies ca din pușcă, sar în birje și alerg acasă. CARAGIALE, O. II 286. ◊ (Determinat prin «afară») Iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa. CREANGĂ, P. 189. Iese mîndra pîn-afară Și-mi arată-un drum de țeară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ◊ Expr. A ieși afară = a elimina materiile fecale, a avea scaun. ◊ (Determinarea arată locul părăsit) Părea că se vorbise toate lighionile ca să nu iasă de prin culcușurile lor. ISPIRESCU, L. 288. Voi priveghea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă în lipsa feciorilor miei. CREANGĂ, P. 4. Acum ea, tristă, din cort ieșise Și cu ochi umezi lung se uita la cornul lunii ce se ivise. ALECSANDRI, P. I 21. ◊ (Determinarea arată direcția acțiunii sau locul unde se săvîrșește) Iese rîzînd prin dreapta. DAVIDOGLU, M. 11. Plumbul... a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Determinarea arată locul unde ajunge sau unde se oprește cineva) După aceea ieși la scară, bătu de trei ori în palme și iată o cărucioară. ISPIRESCU, L. 188. Pornesc împreună, să iasă la drum, pe unde arată spînul. CREANGĂ, P. 204. Un car coperit cu o rogojină și întovărășit de doi oameni dete să iasă în ulița mare. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Expr. A ieși la liman v. liman. A ieși în lume v. lume. A ieși la lecție v. lecție. A ieși (cuiva) înainte = a întîmpina pe cineva. Mi-au ieșit muncitorii înainte și mi-au vorbit de parcă mă cunoșteau de cînd lumea. BARANGA, I. 160. Îmi ieși tata înainte bucuros. Mă sărutară veseli cei din casă. SADOVEANU, O. VIII 10. Încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, O. A. 221. A ieși în calea cuiva v. cale. ◊ (Determinarea arată sau sugerează scopul acțiunii) Umbla numai în zdrențe cînd ieșea la cîmp. PREDA, Î. 115. Toți care sînteți învoitori pe moșia domnului Gherasie... să ieșiți la muncă, să-i sădiți via. STANCU, D. 55. Adesea ieșea... la vînătoare, ca să-și petreacă ceasurile ce-i prisosea. ISPIRESCU, L. 42. Viscolul frămîntă lumea!... Lupii suri ies după pradă. ALECSANDRI, P. A. 113. ♦ A pleca în oraș. Ba nu, da n-a plecat la țară, a ieșit așa. CARAGIALE, O. II 273. 2. (Despre lucruri, fenomene etc.) A se ivi, a apărea, a se face văzut sau auzit. Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Moșneagul... se uita prin bordei în toate părțile, să vadă de unde-a ieșit acel glas. CREANGĂ, P. 79. De sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz. EMINESCU, O. I 80. Calul era numai spumă: mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc și aburi groși ieșeau din el. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Expr. A ieși la iveală v. iveală. A ieși la lumină v. lumină. A ieși (cuiva) părul prin căciulă v. căciulă. A ieși în relief = a) a fi mai în afară decît cele din jur, a fi proeminent. Cornișa iese în relief; b) a se remarca în mod deosebit, a se releva. A ieși din comun v. comun. A-i ieși (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice cînd cineva depune un efort prea mare. Trezîndu-se, gîndeai că va să-i iasă Sufletul, așa zbiera de tare. BUDAI-DELEANU, Ț. 276. A-i ieși (cuiva) un sfînt din gură = a spune o vorbă nimerită. Haidem să pornim la drum. – Că bine zici, dascăle Zaharie; parcă ț-a ieșit un sfînt din gură. CREANGĂ, A. 126. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-i ieși (cuiva) nume rău (sau vorbe) = a se răspîndi bîrfeli pe socoteala cuiva. Decît să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci iată ce glăsuiește o zicătoare: decît să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap. ISPIRESCU, L. 273. Albo, Albo de la munte! Ce-ai pus fesciorul pe frunte Că ți-au ieșit vorbe multe. ALECSANDRI, P. P. 267. ◊ (Despre astre) Niciodată n-o să iasă Luna – palida crăiasă – Să te-nvăluie cu raze. BENIUC, V. 18. Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele. EMINESCU, O. I 186. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țeară; Dar luna iese tîrziu, Nu poci mere și să viu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ (Despre erupții ale pielii și alte fenomene patologice; construit cu dativul) Uite ce blîndă mi-a ieșit pe trup! CREANGĂ, P. 264. ◊ (Despre manifestări spirituale, în special despre publicații) Nici la celelalte nu prea pot învăța, cu slova asta nouă care a ieșit. CREANGĂ, A. 87. Aștept banii acești făgăduiți ca să plătesc tiparul broșurii mele care iese în săptămîna asta. GHICA, A. 504. Cînd au murit boierii aceia, ieșise și un cîntec. NEGRUZZI, S. I 185. ◊ (Despre noutăți, mode, obiceiuri etc.) A ieșit obicei ca miresele să poarte beteală la cununie. ȘEZ. VII 67. ♦ (Despre semănături) A răsări, a crește. Am sămănat grîu de vară Ș-o ieșit numai secară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ce-am semănat n-au ieșit. ALECSANDRI, P. P. 228. ♦ (Despre ființe) A se naște din..., a-și trage originea, a proveni. Ce iese din pisică șoareci mănîncă. 3. A părăsi o stare, o situație, o împrejurare (pentru a trece în alta). De-acum înainte tot așa are să-ți fie, pănă ce-i ieși din slujba spînului. CREANGĂ, P. 222. ◊ Expr. A-și (rar a) ieși din sărite (sau din fire, din răbdări, din pepeni) = a-și pierde răbdarea, cumpătul, a se enerva. [Directorul] pe lucrători îi frigea cu amende. Pe ucenici îi lua de urechi și-i aducea ca pe un plocon șefilor din ateliere. Nu-și ieșea din sărite. PAS, Z. I 283. Strigă gazda, ieșind din răbdare întru auzul atîtor laude. NEGRUZZI, S. I 77. A-și ieși din minți = a înnebuni. A-și ieși din balamale v. balama. ♦ A se abate, a încălca (o hotărîre, o decizie etc.). Nu ieșea c-o iotă din asprimile regulamentului. VLAHUȚĂ, N. 184. Umblu tot cu binișorul pe lîngă dînsa și nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba. CREANGĂ, O. A. 67. Nu ieși din hotărîrea maică-sa. id. P. 4. 4. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge, a izbuti, a reuși, a deveni. A ieșit primul la examen. ▭ A trecut vremea ăluia mai tare și a silniciei. În Rusia, după ce au fost dărîmate boieriile și lăcomiile, iată ieși dreptate pentru omul muncitor. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Expr. A ieși biruitor (sau învingător) = a birui, a învinge. O învăță cum să facă să iasă și de astă dată biruitoare. ISPIRESCU, L. 18. A-i ieși (cuiva ceva) după plac = a-i reuși după voie. Harun-al-Rașid, care văzuse și auzise tot, a coborît degrabă în salon, bucuros că toate îi ieșiseră după plac. CARAGIALE, P. 144. ◊ (Impersonal) Numai să dea dumnezeu să iasă cum cred eu. REBREANU, R. I 241. (Expr.) Cum o ieși, să iasă, exprimă indiferența sau resemnarea față de un rezultat așteptat. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activități, a unei afaceri etc. Nimic, nimic, dar tot ai ceva. Iese pîinea. Eu n-am nici atît. SAHIA, N. 95. Are să ne iasă și de cheltuială. CREANGĂ, P. 161. Noi așa ne dăm solia, Ca să ne iasă simbria. TEODORESCU, P. P. 180. ♦ (În legătură cu socoteli, calcule etc.) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. Cît ți-a ieșit la adunare? Problema mi-a ieșit. 6. (Despre culori; p. ext. despre obiecte colorate) A se decolora, a-și pierde fața; a trece o culoare în alta (la spălat). Bluza a ieșit la spălat.