soare m., pl. sorĭ (lat. sôl, soare; it. sole, pv. cat. sp. pg. sol; pv. și soleih, fr. soleil, d. lat *sôliculus, dim. d. sôl. V. solar). Astru care luminează pămîntu și alte planete și a căruĭ strălucire constitue ziŭa: soarele luminează ziŭa, ĭar luna noaptea. Lumina și căldura soareluĭ: soarele arzător al Sahareĭ, nu e plăcut să umbli vara pin soare, nu pleca pe așa soare arzător, a sta la soare saŭ la umbră. Imaginea soareluĭ: mușchetariĭ purtaŭ un soare pe pept. Fig. Strălucire: adevăru e soarele inteligențeĭ. Supt soare, pe pămînt, pe lume: nimic nou supt soare. Rupt din soare, uĭmitor de frumos: o fată ruptă din soare. A adora soarele care răsare, a linguși un personaj ajuns acuma la putere. Regele soare, Ludovic XIV al Franciiĭ. Soare sec, insolațiune. – Soarele e centru sistemeĭ noastre planetare și regulatoru mișcăriĭ pămîntuluĭ și altor planete. E izvoru călduriĭ și luminiĭ și principiŭ învietor al tuturor ființelor organizate. Astronomiĭ îĭ atribuĭe un sîmbure solid, obscur, înconjurat de o atmosferă luminoasă. Distanța soareluĭ de la pămînt e de vre-o 38,000,000 de leghĭ. El e de 1,300,000 de orĭ maĭ mare de cît pămîntu. În ainte de Copernic, se credea că soarele se întorcea cu tot ceru în prejuru pămîntuluĭ: astăzĭ se știe că pămîntu se învîrtește în prejuru soareluĭ executînd mișcarea luĭ de translațiune. Soarele a fost obiectu adorațiuniĭ celor maĭ multe popoare primitive.

Meșterul Manole – eroul cunoscutei noastre balade populare. Însărcinat de către domnitorul Neagoie Basarab (secolul al XVI-lea) să clădească mănăstirea de la Curtea de Argeș, meșterul Manole – ca în legenda cu butoiul Danaidelor (vezi) – nu izbutea s-o înalțe, deoarece tot ce zidea ziua se surpa noaptea. Povestea aceasta n-a inspirat numai poezii și piese de teatru (de N. Iorga, Oct. Goga, Lucian Blaga, Victor Eftimiu, Adrian Maniu, Horia Lovinescu), ci a dat naștere și expresiei „meșterul Manole”, aplicată autorilor care rup ziua ceea ce au compus noaptea ; sau altora care fac și relac fără de sfîrșit. Urmarea legendei (pînă ce meșterul nu și-a zidit nevasta într-o turlă a mănăstirii, n-a putut săvîrși lucrarea) a dat loc, în literatura și publicistica noastră, la frecvente comparații și aluzii în sensul că „o cauză mare reclamă jertfe mari”. Poeții Anghel și Iosif, în poezia Artistul, se releră la legendarul arhitect: „Știa de ce nu ține acuma temelia, Că fără jertfă-n lume nimica nu e trainic, Și fărsă stea la cumpeni, își ia atunci mistria Ca să-și îngroape-n ziduri ce-avea mai scump în viață!” „Meșterul Manole – scria Tudor Arghezi – este fiecare creator de artă și de acțiune, fiecare zămislitor și întemeietor, care trebuie să îngroape în efortul lui ce are mai scump: nu se poate viață nouă fără jertfă”. Scriitoarea Dorina Rădulescu raportează legenda la vremea de azi: „Muntele supărat... apăsînd pe una din galerii, surpa noaptea tot ce se dura ziua, aidoma legendei meșterului Manole. Atunci cei ”Nouă mii de zidari nouă mii de meșteri mari„ ai hidrocentralei de pe Argeș au gîndit un mijloc nou de susținere a galeriilor. Și muntele n-a mai clintit”. LIT.

NEBIRUIT, -Ă adj. Negativ al lui biruit; care nu este sau nu poate fi biruit; neînfrint, neînvins, (învechit) nefrînt; invincibil. Au pornit toate puterile sale asupra străluminatului și adevărat nebiruitului... împăratului nemțesc. n. costin, let. ii, 28/14. Puterea sa cea nebiruită. neculce, l. 47. Cine-n valuri se răpede? Domnul Ștefan cel vestit, Domnul cel nebiruit! alecsandri, poezii, 161. Nebiruit e omul ce luptă cu credință! El știe că pe lume nimic zadarnic nu-i. vlahuță, o. a. 60. Nebiruit e brațul tău. coșbuc, f. 118. ◊ Fig. Limba cea părințască... nebiruit martur ni iaste. cantemir, hr. 104. ♦ Fig. Care nu poate fi stăpînit, dominat. Urzește planul de a merge pe ascuns în Moldova, ca să vadă acea necunoscută frumuseță ce-i insuflasă un amor nebiruit. asachi, s. l. ii, 6. Grăbind spre han, Vitoria simțea cum o umplu gînduri și hotărîri nebiruite. sadoveanu, o. x, 555. – pl.: nebiruiți, -te. – pref. ne- + biruit.

PENTRU prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina..., datorită... Pentru asta a plecat. ◊ Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din altă cauză, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Mulțumește pentru buna găzduire. ◊ Expr. Pentru puțin (sau nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește când i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț, în nici un caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație care însoțește o cerere sau o rugăminte sau care exprimă uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Cu scopul de..., în scopul..., în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Pledează pentru el. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru și două contra. ♦ Potrivit cu...; în măsură să... Serviciul nu era pentru el. ♦ După. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Față) de... Are o grijă deosebită pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie și plic pentru o scrisoare. ♦ Cu direcția..., cu destinația... Autobuzul pentru Ploiești. 4. (Intră în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Față de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. IV. (Exprimă un raport temporal, introducând un complement circumstanțial de timp) Pleacă pentru o clipă. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată. V. (Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb) În schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă, cu o propoziție consecutivă negativă, când regenta e afirmativă, și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră. 2. (Formează conjuncții compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. – Din printru.

PICA¹, pic, vb. I. 1. Intranz. (Înv. și pop.) A cădea de la o oarecare înălțime. ◊ Expr. (Fam.) A pica (sau a fi picat) (ca) din cer (sau din lună, din nori, din stele) = a) a veni pe neașteptate; b) a fi dezorientat, a nu ști ce să facă. A pica cerul pe cineva = a) a se simți foarte rușinat; b) a rămâne uimit, a fi surprins de ceva. ♦ A se desprinde, a se desface dintr-un tot, dintr-un ansamblu (căzând jos, pierzându-se etc.). ♦ (Fam.; despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp) (din cauza dimensiunilor exagerate); p. ext. a fi numai zdrențe. ♦ (Despre ființe) A-și pierde poziția verticală (căzând la pământ); a se prăbuși, a se răsturna, a se prăvăli. ◊ Expr. A pica de somn (sau de oboseală) = a fi foarte obosit. A pica în genunchi (înaintea cuiva) = a cădea în genunchi (pentru a ruga, a implora, a solicita etc.). Frumos (sau frumușel) de pică = foarte frumos, neînchipuit de frumos. ♦ (Despre clădiri) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. ♦ Fig. A muri (în luptă). ♦ Fig. (Fam.) A nu reuși la un examen, la un concurs etc. ◊ Tranz. Profesorul l-a picat la examen. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A face să cadă în picături (un lichid, o materie topită). ◊ Expr. Să-l (sau să mă, să ne etc.) pici cu ceară (sau cu lumânarea) = orice ai face, pentru nimic în lume, cu nici un preț, nicidecum. ♦ Intranz. A cădea în picături; spec. (impers.) (sens curent) a ploua ușor, cu stropi rări. ♦ Refl., intranz., și tranz. A (se) păta, a (se) murdări cu ceva. 3. Intranz. (Fam.) A intra în posesiunea unui lucru, a dobândi ceva în mod întâmplător; a câștiga ceva (în mod ocazional sau ilicit). ◊ Expr. A pica în mâna (sau în palma, în mâinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. 4. Intranz. (Fam.) A sosi pe neașteptate; a se ivi, a apărea. 5. Intranz. (Înv. și pop.) A cădea în..., a da în..., a fi cuprins de... ♦ (Pop.; despre zile, evenimente etc.) A se nimeri la o anumită dată; a cădea, a fi. 6. Tranz. (Pop.) A lovi, a atinge pe cineva (țintindu-l cu ceva). – Din pic¹.

PREȚ, prețuri, s. n. 1. Sumă de bani pe care trebuie să o plătească cumpărătorul pentru achiziționarea unui produs sau pentru un serviciu. ◊ (În sintagmele) Preț cu amănuntul = preț la care se vând către populație bunurile de consum, alimentare și nealimentare. Preț de livrare = preț la nivelul căruia circulă produsele între unitățile producătoare. Preț de producție = preț care înglobează costul produsului și beneficiul. Preț al pieței = preț care se formează pe piață în urma fluctuației cererii și ofertei. Preț mondial = preț al unei mărfi pe piața mondială. ◊ Loc. adj. De (mare) preț = (foarte) valoros, prețios. ◊ Loc. adv. Cu orice preț = orice sacrificiu ar cere, oricât ar costa, cu orice risc. Cu nici un preț = pentru nimic în lume, în nici un caz. Fără (de) preț = a) sub valoarea reală; ieftin; b) de valoare foarte mare, neprețuit. ◊ Expr. A ține la preț = a nu reduce nimic din suma cerută la o vânzare. A se învoi din preț = a încheia o tranzacție căzând de acord asupra prețului. A (nu) avea preț = a) a (nu) se vinde cu mulți bani, a (nu) se cere; a (nu) avea trecere; b) a (nu) valora foarte mult. A ajunge la preț = a ajunge să fie căutat, apreciat. A pune preț pe ceva = a socoti că ceva este de mare valoare, a ține mult la ceva. Preț (ca) de... (sau ca la...) = un timp (cam) de..., o distanță, o valoare (de aproximativ...). ♦ Sumă încasată dintr-o vânzare. 2. Ceea ce se dă cuiva sau primește cineva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. ◊ Loc. prep. Cu prețul... = în schimbul...; cu sacrificiul..., cu riscul..., cu efortul... ♦ Tarif. 3. Fig. Valoare, importanță, însemnătate. – Lat. pretium.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2. (În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lume de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

MORT¹ moartă (morți, moarte) 1) Care a murit; care nu mai este viu; decedat; defunct; răposat. * Limbă moartă limbă care a încetat să fie folosită ca limbă maternă. Linie moartă linie de cale ferată care servește numai pentru garare. Inventar ~ inventar neutilizat. Nici ~ a) pentru nimic în lume; cu nici un preț; b) niciodată. Mai mult ~ decât viu a) sleit de puteri; istovit; extenuat; b) speriat peste măsură; îngrozit. ~-copt (sau ~ ori copt) cu orice preț; neapărat. Beat ~ foarte beat. ~ de oboseală (de foame, de sete etc.) foarte obosit (flămând, însetat etc.). A cădea ~ a) a muri; b) a nu mai putea de oboseală; a fi istovit. A umbla după potcoave de cai morți (sau a umbla după cai morți să le ia potcoavele) a umbla fără rost pe drumuri; a hoinări. A se face ~ în păpușoi a se face că nu știe nimic; a o face pe prostul. A umbla (sau a se ține) ~ după cineva a căuta să obțină ceva cu orice preț; a nu mai da răgaz cuiva. A dormi ~ a dormi adânc. A fi (sau a se afla, a trece) pe linie moartă a se afla în declin; a nu mai juca rolul de altădată. 2) (despre vegetație) Care este fără frunze; desfrunzit. 3) (despre flori) Care și-a pierdut vlaga și frăgezimea; ofilit. 4) (despre localități, străzi) Care este lipsit de viață, de mișcare, de zgomot. 5) rar (despre culori) Care nu are strălucire; șters; spălăcit; decolorat. /<lat. mortuus

NICIODATĂ adv. 1) Nici într-un timp; nicicând. 2) În nici o împrejurare; în nici un caz. * A fost odată ca ~ formulă stereotipă folosită la începutul poveștilor. 3) Pentru nimic în lume; cu nici un preț. /nici + odată

RÂS¹ ~uri n. 1) v. A RÂDE. ~ de copil. ◊ ~ cu plâns râs forțat. A-l umfla pe cineva ~ul se spune despre cineva care abia își stăpânește râsul. A-l apuca pe cineva ~ul a începe să râdă. A pufni în (sau de) ~ a izbucni într-un râs brusc, spontan. A se strica (sau a se prăpădi, a se tăvăli, a leșina, a plesni) de ~ a râde cu mare poftă și mult. După ~ vine plâns se spune cuiva extrem de vesel, pentru a-l tempera. 2) Totalitate a sunetelor spontane, nearticulate și intermitente, produse de aerul ieșit pe glotă în timpul respirației, care sunt provocate de un sentiment de veselie, bucurie sau plăcere. ~ cu hohote. ~ molipsitor. ◊ ~ homeric râs foarte puternic și nestăpânit. 3) Bătaie de joc. ◊ ~ și batjocură a) mare batjocură; b) situație rușinoasă; rușine mare. De ~ul lumii de batjocură; de ocară; ridicol. A lua în ~ pe cineva a-și bate joc de cineva. A face de ~ a pune pe cineva într-o situație ridicolă. A se face de ~ a-și strica reputația; a se compromite. A-și face ~ de ceva (sau de cineva) a-și bate joc de cineva sau de ceva. 4) pop. Lucru prost executat. 5) pop. Om de nimic. ~ul lumii. ◊ Râde ~ul se spune despre un om de nimic, care îndrăznește să-și mai bată joc de alții. /<lat. risus

IANCU, Mișu (1909-1994, n. București), dirijor și compozitor român. Muzică de scenă, corală și mai ales ușoară, gen în care a creat numeroase șlagăre. („Iubire-i ca o glumă”, „Cântecele mele”, „Pentru nimic în lume”).

constant a. 1. statornic, stăruitor: amic constant; 2. fig. care nu se schimbă: în lumea asta nimic nu-i constant.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Tot ce există ca realitate și ca reflectare a ei; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din)totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. ♦ Vast domeniu al realității care se distinge de altele printr-una sau mai multe însușiri fundamentale. Lumea organică. Lumea anorganică. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. ◊ Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te măntuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2.(În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

PENTRU prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina..., datorită... Pentru asta a plecat. ◊ Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din altă cauză, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Mulțumește pentru buna găzduire. ◊ Expr. Pentru puțin (sau nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește când i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu niciun preț, în niciun caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație care însoțește o cerere sau o rugăminte sau care exprimă uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Cu scopul de..., în scopul..., în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Pledează pentru el. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru și două contra. ♦ Potrivit cu...; în măsură să... Serviciul nu era pentru el. ♦ După. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Față) de... Are o grijă deosebită pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie și plic pentru o scrisoare. ♦ Cu direcția..., cu destinația... Autobuzul pentru Ploiești. 4. (Intră în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Față de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. IV. (Exprimă un raport temporal, introducând un complement circumstanțial de timp) Pleacă pentru o clipă. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată. V. (Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb) În schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă cu o propoziție consecutivă negativă, când regenta e afirmativă, și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră. 2. (Formează conjuncții compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. – Din printru.

PICA¹, pic, vb. I. 1. Intranz. (Înv. și pop.) A cădea de la o oarecare înălțime. ◊ Expr. (Fam.) A pica (sau a fi picat) (ca) din cer (sau din lună, din nori, din stele) =a veni pe neașteptate; b) a fi dezorientat, a nu ști ce să facă. A pica cerul pe cineva = a) a se simți foarte rușinat; b) a rămâne uimit, a fi surprins de ceva. ♦ A se desprinde, a se desface dintr-un tot, dintr-un ansamblu (căzând, pierzându-se etc.). ♦ (Fam.; despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp) (din cauza dimensiunilor exagerate); p. ext. a fi numai zdrențe. ♦ (Despre ființe) A-și pierde poziția verticală (căzând la pământ); a se prăbuși, a se răsturna, a se prăvăli. ◊ Expr. A pica de somn (sau de oboseală) = a fi foarte obosit. A pica în genunchi (înaintea cuiva) = a cădea în genunchi (pentru a ruga, a implora, a solicita etc.). Frumos (sau frumușel) de pică = foarte frumos, neînchipuit de frumos. ♦ (Despre clădiri) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. ♦ Fig. A muri (în luptă). ♦ Fig. (Fam.) A nu reuși la un examen, la. un concurs etc. ♦ Tranz. Profesorul l-a picat la examen. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A face să cadă în picături (un lichid, o materie topită). ◊ Expr. Să-l (sau să mă, să ne etc.) pici cu ceară (sau cu lumânarea) = orice ai face, pentru nimic în lume, cu niciun preț, nicidecum. ◊ Intranz. A cădea în picături; spec. (impers.) (sens curent) a ploua ușor, cu stropi rari. ◊ Refl., intranz. și tranz. A (se) păta, a (se) murdări cu ceva. 3. Intranz. (Fam.) A intra în posesia unui lucru, a dobândi ceva în mod întâmplător; a câștiga ceva (în mod ocazional sau ilicit). ◊ Expr. A pica în mâna (sau în palma, în mâinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. 4. Intranz. (Fam.) A sosi pe neașteptate; a se ivi, a apărea. 5. Intranz. (Înv. și pop.) A cădea în..., a da în..., a fi cuprins de... ♦ (Pop.; despre zile, evenimente etc.) A se nimeri la o anumită dată; a cădea, a fi. 6. Tranz. (Pop.) A lovi, a atinge pe cineva (țintindu-l cu ceva). – Din pic¹.

PREȚ, prețuri, s. n. 1. Categorie economică reprezentând expresia bănească a valorii unei mărfi; sumă de bani pe care trebuie să o plătească cumpărătorul pentru achiziționarea unui produs sau pentru un serviciu. ◊ (În sintagmele) Preț cu amănuntul = preț la care se vând către populație bunurile de consum, alimentare și nealimentare. Preț de livrare = preț la nivelul căruia circulă produsele între unitățile producătoare. Preț de producție = preț care înglobează costul produsului și beneficiul. Preț al pieței = preț care se formează pe piață în urma fluctuației cererii și ofertei. Preț mondial = preț al unei mărfi pe piața mondială. ◊ Loc. adj. De (mare) preț = (foarte) valoros, prețios. ◊ Loc. adv. Cu orice preț = orice sacrificiu ar cere, oricât ar costa, cu orice risc. Cu niciun preț = pentru nimic în lume, în niciun caz. Fără (de) preț = a) sub valoarea reală; ieftin; b) de valoare foarte mare, neprețuit. ◊ Expr. A ține la preț = a nu reduce nimic din suma cerută la o vânzare. A se învoi din preț = a încheia o tranzacție căzând de acord asupra prețului. A (nu) avea preț = a) a (nu) se vinde cu mulți bani, a (nu) se cere; a (nu) avea trecere; b) a (nu) valora foarte mult. A ajunge la preț = a ajunge să fie căutat, apreciat. A pune preț pe ceva = a socoti că ceva este de mare valoare, a ține mult la ceva. Preț (ca) de... (sau ca la...) = un timp (cam) de..., o distanță, o valoare (de aproximativ...). ♦ Sumă încasată dintr-o vânzare. 2. Ceea ce se dă cuiva sau primește cineva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. ◊ Loc. prep. Cu prețul... = în schimbul...; cu sacrificiul..., cu riscul..., cu efortul... ♦ Tarif. 3. Fig. Valoare, importanță, însemnătate. – Lat. pretium.

ACUM adv. 1. (Și în forma acuma) În prezent, în momentul de față. Acum, într-un cătun, departe, De greul muncii oțelit, Vreun responsabil de partid Mai stăruie plecat pe carte. DEȘLIU, M. 20. Pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu... Ea este acum în smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Purtînd accentul în frază sau întărit prin «chiar», «iată» etc.) Cai năzdrăvani! Acum vi-i rîndul, Zburați ca vîntul! BENIUC, V. 14. Dacă e așa, hai, pornește chiar acum la împăratul Verde. CREANGĂ, P. 274. O! fluieraș, acum să-ți văd puterea. ALECSANDRI, T. I 465. Acum întîiași dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ (În opoziție expresă cu trecutul sau cu viitorul) Ce-i în mînă nu-i minciună și e mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S.T 248. Ai fost floare trandafir, Dar acum ești borș cu știr. PANN, P. V. II 98. ◊ (Precizînd un circumstanțial de timp) De trei zile-acum pe mare... Noi pămîntul n-am zărit! ALECSANDRI, P. A. 83. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pînă acum = pînă în clipa de față. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă eu am să ridic! BENIUC, V. 15. De pînă acum = de pînă în momentul de față. Oamenii muncii își sporesc eforturile pentru consolidarea succeselor de pînă acum. ◊ De pe acum = chiar din acest moment; înainte de vreme. De pe acum se pregătește pentru examene. era ◊ (În forma acu) De pe acu căști; te pregătești de somn, măi frate, ha!... SADOVEANU, O. vi 258. De acum (înainte sau încolo) = de aci înainte. Soțioară dalbă... Singură vei sta de-acum, Că eu plec la drum. BENIUC, V. 155. Eu, măi băieți, de acum nu mă mai desprind de voi. CAMILAR, TEM. 53. ◊ (Corelativ, introducînd propoziții care exprimă o succesiune de acțiuni alternative) Acum plînge, acum rîde. ◊ Expr. (În forma acu) Acu-i acu = a sosit momentul hotărîtor. Acu e acu, gîndi el, și se căzni să stea deștept toate nopțile pînă în zori. VISSARION, B. 12. Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. EMINESCU, O. I 174. Să te văd, Balașo... acu-i acu... Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. ♦ În împrejurările actuale, în condițiile date. O eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți, Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți. EMINESCU, O. 1 149. ◊ (Cu funcțiune copulativă, servind în cazul schimbării de idei, la înșiruirea noilor idei) Hei-hei! dragul tatii... D-apoi calului meu de pe atunci cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele!... – Tată, atîta cer și eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai vreu să știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. Dar n-auzii vorba ta, Ci-auzii pe maică-ta... Blăstămîndu-mă pe mine De ce șed, mîndră, cu tine!... Acum, deacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. 2. (În vorbirea afectivă, adesea repetat, indicînd viitorul foarte apropiat) Acuși, îndată, imediat. Ies puțin în oraș, și-acum mă înapoiez. 3. (În legătură cu noțiuni de timp) Înainte cu... Acum șase zeci de ani trecuți, unde se pomeneau școlit. CREANGĂ, A. 19. – Variante: acu, acuma adv.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

HIDOS, -OASĂ, hidoși, -oase, adj. (Despre imagini vizuale) Foarte urît, dezgustător la vedere; hîd, slut, scîrbos. Pe figura lui, zbuciumul patimilor și furtunele inimei n-au tras încă brazda lor hidoasă. HOGAȘ, DR. II 189. Un monstru părea, fiară, un tip întunecos, Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hidos. COȘBUC, P. II 183. Năluci hidoase Viteaza mamă-n gîndu-i vedea și iar vedea. ALECSANDRI, P. III 244.

CONSPIRA, conspir, vb. I. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «contra», «la») A urzi o conspirație, a complota, a unelti cu scopul de a răsturna un regim. ♦ Fig. A lucra, a concura spre același scop. Nimic în lume nu va putea conspira de acum să le împiedice fericirea. C. PETRESCU, C. V. 182. O mulțime de împrejurări conspirau în contra dezbaterii pînă la sfîrșit a acestei alarmante afaceri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6.

CONȘTIINȚĂ, (rar) conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Proprietate a activității nervoase superioare constituind o treaptă de dezvoltare proprie omului, apărută o dată cu procesul muncii și al vorbirii și constînd în facultatea de a gîndi și de a determina raporturile cu realitatea înconjurătoare, pe baza reflectării realității obiective în gîndire. Modul de producție al vieții materiale condiționează în genere procesul vieții sociale, politice și spirituale. Nu conștiința oamenilor le determină existența, ci, dimpotrivă, existența lor socială le determină conștiința. MARX, CR. EC. POL. 9. Senzația, gîndirea, conștiința nu sînt decît un produs superior al materiei organizate într-un mod deosebit. LENIN, MAT. EMP. 51. Treptat, s-a dezvoltat la ființe facultatea simțirii transformîndu-se cu încetul în conștiință, corespunzător dezvoltării structurii organismului Ior și a sistemului lor nervos. STALIN, O. I 318. ◊ (În vorbirea curentă) În timpul periodului celui mai dureros a boalei, pe cînd nu mai aveam conștiință de nimic pe lume, m-a vegheat zi și noapte un tînăr. ALECSANDRI, T. I 341. ♦ Faptul de a-și da seama, înțelegere. Conștiința faptului că muncitorii lucrează nu pentru capitaliști, ci pentru propriul lor stat, pentru propria lor clasă această conștiință constituie o uriașă forță motrice pentru dezvoltarea și perfecționarea industriei noastre. STALIN, O. X 127. Prin întreaga lor activitate educativă, organizațiile de partid trebuie să dezvolte în mase conștiința datoriei obștești, să cultive la oamenii muncii dragostea de patrie și grija pentru interesele statului, să întărească prin toate mijloacele disciplina de stat și în muncă, să cultive respectarea legilor și hotărîrilor de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2630. 2. (Mai ales în expr. conștiință de clasă) Faptul de a fi conștient de apartenența la clasa proletară, de a înțelege, pe baza cunoașterii legilor dezvoltării societății, rolul istoric al acestei clase și de a lupta pe cale revoluționară pentru eliberare și pentru desființarea exploatării omului de către om; (în legătură cu membrii clasei burgheze sau ai altor clase) faptul că cineva își dă seama de comunitatea de interese ce-l solidarizează cu ceilalți membri ai clasei din care face parte și alături de care luptă pentru cucerirea sau apărarea privilegiilor clasei sale. Conștiința de clasă a muncitorilor [în condițiile societății capitaliste] este înțelegerea de către muncitori a faptului că singurul mijloc de a-și îmbunătăți situația și de a obține eliberarea lor este de a lupta împotriva clasei capitaliștilor și a fabricanților. LENIN, O. II 101. În concepția noastră, un stat este puternic prin conștiința maselor. El este puternic atunci cînd masele știu totul, cînd sînt în stare să judece totul și cînd fac totul în mod conștient. LENIN-STALIN, REV. OCT. 20. Corespunzător acestor două clase [burghezia și proletariatul] se formează respectiv și două conștiințe diferite: una burgheză și una socialistă. Situației proletariatului îi corespunde conștiința socialistă. De aceea proletariatul adoptă această conștiință, și-o însușește și luptă cu puteri sporite împotriva orînduirii capitaliste. Se înțelege de la sine că, dacă n-ar exista capitalism și luptă de clasă, n-ar exista nici conștiință socialistă. STALIN, O. I 166. Construcția socialismului și a comunismului nu presupune numai crearea unei baze materiale tehnice proprii, ci și o conștiință înaltă comunistă a oamenilor muncii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 148. Epoca pe care o trăim se caracterizează prin dezvoltarea rapidă a conștiinței maselor populare din întreaga lume, prin participarea lor activă la viața politică și socială, atît pe plan național cît și pe plan internațional. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 298, 1/1. 3. Sentiment al moralității acțiunilor proprii, al responsabilității morale pentru conduita sa în raport cu semenii. Conștiința mi-a dictat să-mi fac datoria și mi-am făcut-o! murmură Dragoș. REBREANU, R. I 297. Om făr’ de conștiință, om fără de mustrare, în mintea-mi dezrobită ai stins orice crezare. ALECSANDRI, T. II 183. Îl călăuzea o neprihănită conștiință. NEGRUZZI, S. I 244. Mustrare de conștiință = mustrare de cuget, remușcare. Proces de conștiință = luptă sufletească. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvîrșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mîna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 4. (În expr.) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut tuturor cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. Statul socialist garantează libertatea de conștiință. – Pronunțat: -ști-in-.

IMPETUOZITATE s. f. Însușirea de a fi impetuos. [Oltul] a străbătut trei șiruri de munți, zbătîndu-se deasupra stîncilor, vibrînd din toată ființa, cu o impetuozitate de care, pentru nimic în lume, n-ar mai fi în stare. BOGZA, C. O. 410. [Artileria] începuse să răspundă, cu teamă însă și uluită de impetuozitatea dușmanului. REBREANU, P. S. 113. – Pronunțat: -tu-o-.

LUME¹, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun⁴ (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag². Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

NICI¹ adv. 1. Cuvînt folosit în propozițiile negative, pentru a întări negația sau cu valoare de negație. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Nici n-aveți idee ce bun e Radu al meu. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Nu știu ce făcuseră, că nici focul nu era făcut pe vatră. ISPIRESCU, L. 23. Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. ◊ Expr. Nici pas = de loc. Voi priveghea nurorile... și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. CREANGĂ, P. 4. A nu zice nici cîrc v. cîrc. Nici de loc (sau, învechit, de leac) = absolut de loc. Mult e dușmanul jurat: Te vede că plîngi de foc, Lui nu-i pasă nici de loc. TEODORESCU, P. P. 318. ◊ (Învechit, neînsoțit de negația «nu») O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! EMINESCU, O. I 146. 2. (Urmat de «că» formează loc. adv. care constituie o negație mai categorică decît «nu») De loc nu... Așa luptă, nici că s-a mai văzut. ISPIRESCU, L. 223. Mai mare pedeapsă decît asta, nici că se mai poate! CREANGĂ, P. 320. Vie valuri mari de foc, Nici că m-or clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. 3. (Împreună cu pronumele nehotărît «unul», «una» formează pronume negative) Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămîie. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Aș vrea s-alerg spre ei, să-i strîng în brațe, Să-i dăruiesc... dar nu mai e nici unul. IOSIF, P. 21. ◊ (Adjectival, urmat de art. nehot. «un», «o») Era convins de mult că nici o scăpare nu mai există. BART, E. 388. Nici un zgomot, nici o mișcare, nici o adiere de vînt nu se simte. VLAHUȚĂ, O. A. 410.

PENTRU prep. I. Exprimă un raport cauzal. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza..., din pricina..., datorită... Așa din senin și fără cuvînt... se mînia foc pentru toată nimica. HOGAȘ, DR. II 134. Ipate... era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, P. 178. Stăpînitorul ce varsă în războaie pîraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. ♦ De dragul... Pentr-o mîndră cît o nucă Toți feciorii se bursucă, Pentr-o mîndră cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Nu pentru alta... ci... = nu de alta, nu din altă cauză... dar... 2. Introduce un complement indirect; după verbe ca: «a se întrista», «a mulțumi», «a ierta» etc., sau după adjective ca: «recunoscător», complementul arată motivul bucuriei, întristării, recunoștinței etc. Harap-Alb rămîne bucuros, mulțămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire. CREANGĂ, P. 214. Pentru atîta încredere nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. Pentru puțin (sau pentru nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește cînd i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț. Pentru (numele lui) dumnezeu, exclamație de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Stați, stați, [nu vă bateți] pentru numele lui dumnezeu. ALECSANDRI, T. 595. II. Exprimă un raport final. 1. Introduce un complement circumstanțial de scop. Luă hotărîre... a nu orîndui nimic pentru împărțeală pînă aproape de moartea sa. CREANGĂ, P. 3. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. E o vînturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. Pentru hatîrul cuiva = de hatîrul cuiva, v. hatîr. Jupînul Ștrul aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 119. Pentru hatîrul ei învăț flautul. NEGRUZZI, S. I 76. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv sau printr-un abstract verbal) Cu scopul de..., în scopul de... Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele, pentru a da de știre tuturor... că începe jocul. REBREANU, I. 25. Pe amîndoi i-a-tras ața la București, pentru a îmbrățișa cariera de copist. CARAGIALE, O. II 5. Și satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ♦ În vederea... Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Lîngă focul de nuiele Unde ard, jupiți de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas. ALECSANDRI, P. II 105. Se îmbrăca împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. NEGRUZZI, S. I 27. În aceste războaie, ei se pregătesc, ca într-o școală, pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Cearcă și tu să vezi cum ți-a sluji norocul. Vorba ceea: «fiecare pentru sine, croitor de pîne.» CREANGĂ, P. 187. Cela ce se bate pentru a lui țară, Sufletu-i e focul soarelui de vară. BOLINTINEANU, O. 37. Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare, Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru, și două contra. Eu votez pentru. ♦ (Potrivit) cu; de. Nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (După verbe care exprimă o cerere, o rugăminte) Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă? CARAGIALE, O. II 212. ♦ (După verbe care exprimă un regret, o suferință) După. Vărsat-ați lacrimi pe flori Pentru fiul călător. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. Trage, mîndro, dor de mine, Că eu am tras pentru tine. id. ib. 161. ♦ (După verbe ca «a se îngriji», «a purta grijă» etc.) De. Clucerul de pivniță... se îngrijea pentru pivnițele cu vin ale armatei. BĂLCESCU, O. I 16. Mai mult purta grijă pentru stăpîna ei, decît de dînsa. DRĂGHICI, R. 27. 3. Introduce un atribut. Cere hîrtie și plic pentr-o scrisoare. SADOVEANU, P. 35. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru oi... făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. ♦ Cu direcția..., cu destinația..., de... A doua zi, duminecă, la șase dimineața, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. CARAGIALE, O. II 194. ◊ (Ajută la construirea formelor de supin) Colonelul scotoci buzunările tunicii, căutînd briceagul cu mica ghilotină de oțel pentru tăiat vîrful țigării. C. PETRESCU, Î. I 3. Aici sînt niște buci de la mămuca, pentru făcut saci. CREANGĂ, P. 176. 4. Intră în compunerea numelor predicative. Acest răvaș e pentru tine, zise Iliescul. NEGRUZZI, S. I 22. Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. ♦ (Neobișnuit) Contra. O vizicatorie voiam a-ți pune pentru durerea ochilor. DRĂGHICI, R. 115. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? CREANGĂ, P. 235. Săniuța, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi... ALECSANDRI, O. 169. Fața lui roșie... arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Loc. prep. Cît pentru = cît despre..., în ce privește... Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă samă că e lîngă o frumuseță. NEGRUZZI, S. I 37. Cît pentru cheltuială... te voi împrumuta eu. DRĂGHICI, R. 14. ♦ Față de... Pentru unii mumă, Pentru alții ciumă, Pentru unii miere, Pentru ăilalți fiere. DEȘLIU, G. 52. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. Omenia ce... afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile... să nu ascunză gîndiri ambițioase. BĂLCESCU, O. II 271. IV. Exprimă un raport temporal. 1. Introduce un complement circumstanțial de timp. Bătrîna ieși iar pentru un răstimp. SADOVEANU, M. 116. Tata nu mi-a mai zis nemic: m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 16. Cea mai blînd-a mea gîndire, Cea mai gingașă simțire... Ție numai, numai ție Le închin pentru vecie. ALECSANDRI, P. I 174. Îmi robește inima Pentru-ntreagă viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată, în clipa de față. 2. Introduce un complement circumstanțial de timp exprimat printr-un numeral adverbial. Am cunoscut pentru întîia oară pe Leonică Ciupicescu acum cîțiva ani, vara. CARAGIALE, O. II 9. Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeași întrebare. id. ib. 7. V. Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb. 1. (Introduce un complement indirect, după verbele «a da», «a lua», «a lăsa», «a plăti», «a vinde», «a schimba» etc.) În schimbul... Nu cumva ai pofti să-mi iai vițica pentr-un cuc armenesc? CREANGĂ, A. 57. Te așteptai să fii răsplătit chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da; Pentru-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Introduce un complement indirect, după verbele «a face», «a lucra», «a veni», «a sta» etc.) În locul..., în loc de... Sînteți voi îngăduitori cu dînsul și pentru mine. REBREANU, I. 72. Lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. Spune-mi ce voiești a-i scrie, căci voi scrie eu pentru tine. DRĂGHICI, R. 91. VI. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă cu o propoziție consecutivă negativă cînd regenta e afirmativă și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît nu poate fi expus... ). Subiectul nu e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît poate fi expus... ). VII. Formează conjuncții compuse. 1. (Urmat de conj. «ca» și de un conjunctiv) a) (Introduce propoziții subordonate finale) Te-am încălecat pentru ca să mă porți în spinare. ALECSANDRI, T. I 430. Arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindă, de creșteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. NEGRUZZI, S. I 246. Pentru ca să nu-l pătrundă arșița soarelui... ș-au făcut o umbreală. DRĂGHICI, R. 57. b) (Impropriu, introduce propoziții subordonate completive directe) Nu-i zi lăsată de la dumnezeu ca să nu-mi spună că-s cules de pe drumuri... Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd. C. PETRESCU, R. DR. 80. Nu-mi mai dă mîna pentru ca să țiu nevastă fără zestre. CARAGIALE, O. II 257. c) (Copulativ) La început a ezitat, pentru ca apoi să treacă de partea opusă. 2. (Urmat de conj. «că și de un indicativ) a) (Introduce propoziții subordonate cauzale) Fiindcă, deoarece, din cauză că, de vreme ce, întrucît. Nu te iert de loc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești. CARAGIALE, O. II 236. Tu, bădiț’ așa-ai gîndit Că eu, pentru că-s negruță, Mă bucur să-ți fiu drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. (Introduce propoziții cauzale) Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului... pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. Nu te bucura la cîștiguri mici, pentru că cu un rac tot sărac. NEGRUZZI, S. I 249. b) (După verbe ca «a mulțumi», «a se căi» etc., introduce propoziții subordonate completive indirecte, cu nuanță cauzală) Începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Împreună cu pron. «ce») a) (Introduce propoziții interogative directe) Dacă ai știut că ai un bunic așa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? CREANGĂ, P. 53. Dar pentru ce orașul atît de strălucit Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, M. 10. b) (Introduce propoziții interogative indirecte) Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi știut el ce a zis și pentru ce a zis să facem așa. ISPIRESCU, L. 50. Și atunci Harap-Alb se înfățișează înaintea împăratului Roș, spunîndu-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit. CREANGĂ, P. 249. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. 4. (Împreună cu pron. «aceasta» sau «aceea», introduce propoziții coordonate conclusive) Deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. Făcuse un clopot mare... și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari, pentru aceea îi și ziceau clopotarul. CREANGĂ, P. 105. Țara este liniștită... Pentru aceea obștia ne-a trimis pre noi, să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește, și măria-ta să te întorci înapoi. NEGRUZZI, S. I 139. Știu că d-ta îi ești prietenă, pentru aceea... la d-ta mi-e nădejdea. id. ib. 51.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

RUPT¹ s. n. 1. Faptul de a (se) rupe. 2. (În expr.) Ruptul prețului = fixarea, stabilirea prețului unei vînzări. (Nici) în ruptul capului = cu nici un preț, pentru nimic în lume. Nu putea pricepe nici în ruptul capului năzdrăvana întîmplare de la birt. CAMIL PETRESCU, O. II 12. Abia se mai purta pe picioare, și-n ruptu capului nu s-ar fi înduplecat să intre într-un spital. VLAHUȚĂ, N. 6. Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. Cu ruptul (sau cu rupta) = cu ridicata, cu toptanul, cu ghiotura. Posesorul vinde roada anului... iarna cu ruptul... pe ce-o da tîrgul și norocul. La TDRG. Spune-i că m-am măritat... Dup-un sec de mărăcine Ce mă bate-n toate zile Și-mi dă lucru cu ruptul Și mîncare cu pumnul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 182. Pe rupte sau pe ruptele(a) = cu mare intensitate, din răsputeri, pe brînci. Muncește pe rupte. – Forme gramaticale: (în expr.) rupta, rupte, ruptelea, ruptele.

PREȚ, prețuri, s. n. 1. Valoare, exprimată în bani, a unei mărfi; sumă care se cere sau se plătește pentru marfă. [Depozitul] îl luăm la prețul zilei. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. Mare pagubă este la o țară de a-și scoate tot materialu nefabricarisit (= neprelucrat), vînzîndu-l în alte țări cu un prost preț și apoi să-l cumpere iarăși, cu preț de 30 ori mai mult. GOLESCU, Î. 180. ◊ Fig. O, cere-mi, doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Preț de cost v. cost. Preț negru v. negru. ◊ Loc. adj. De preț = prețios, valoros. Chioșcul e îmbrăcat cu ștofe brodate cu aur, așternut cu cele mai de preț covoare, cu mobilă luxoasă adusă din București. CAMIL PETRESCU, O. I 217. N-am să-ți dăruiesc nimica de preț. CARAGIALE, O. III 49. Aceste obiecte nu se executau mai niciodată în piatră, ci, mai adesea, în metale de preț, în os, în corn, în fildeș. ODOBESCU, S. 451. ◊ Loc. adv. Cu orice preț = oricît de mult ar costa, încercînd sau riscînd orice; neapărat, fără doar și poate. Vine ordin să dăm numaidecît pe nemți peste cap și să reluăm cu orice preț tranșeele pierdute. MIRONESCU, S. A. 118. Spînul vrea să-mi răpuie capul cu orice preț. CREANGĂ, P. 222. Voii cu orice preț să ajung sania, ca să mă informez mai bine. BOLINTINEANU, O. 390. Cu nici un preț = pentru nimic în lume, în nici un caz. Fără preț = la o sumă inferioară valorii reale; ieftin. Tîrgurile erau slabe și negoțul se vindea fără preț. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 105. ◊ Expr. A ține la preț = a nu reduce nimic din suma cerută la o vînzare. Cîteva zile d-a rîndul se mai duse el în pădure și tot găsea cîte un ou [de aur]. Se făcu însă mai năzuros în tîrg, ținu mai la preț, și cu mirare văzu că scoate cîte patru pungi de bani în loc de două. ISPIRESCU, L. 269. A se învoi din preț = a încheia un tîrg, căzînd de acord asupra prețului. A ajunge la preț = a fi căutat, apreciat. A avea preț = a se vinde cu bani buni, a avea trecere; fig. a prețui, a valora. Pentru un om ca el acuma viața avea un preț nemărginit. SADOVEANU, O. VII 96. Toate au avut preț și s-au vîndut de minune: și vitele, și bucatele, și mărfurile. GALACTION, O. I 261. În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți. EMINESCU, O. IV 436. A nu avea preț = a nu se vinde, a nu avea căutare; fig. a nu putea fi evaluat în bani, a avea o valoare foarte mare, a fi de neprețuit. Un ichi bun n-are preț. ISPIRESCU, la TDRG. A pune preț pe ceva = a socoti că ceva e de mare valoare, a ține mult la ceva, a prețui mult ceva. Formele de din afară pe care în lumea cea mare se pune atîta preț. La TDRG. Sfîrșitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare, Căci eu pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. A-și mînca din preț = a pierde din valoare. Bîrlădeanu îi observă ochii cu sclipiri dușmănoase spre el și-l socoti, în sinea lui, pornit spre scădere, ca un cal care începe să-și mănînce din preț. SADOVEANU, Z. C. 298. A da preț = a pune în valoare, a face să aibă valoare. Vine-o clipă, cînd înveți, Că atîtor idealuri depărtarea le dă preț. CERNA, P. 55. ♦ Suma încasată dintr-o vînzare. S-au dus la o crîșmă, unde s-au pus să bea prețul hainelor mortului. NEGRUZZI, S. I 32. 2. Sumă de bani care se dă cuiva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și... să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ Loc. prep. Cu prețul... = plătind (sau primind) o contravaloare materială sau, fig., cu eforturi, cu sacrificii. 3. Fig. Valoare, importanță, însemnătate. De tot prețul jertfei tale cată să te răsplătesc. DAVILA, V. V. 86. Cînd seacă apa, se cunoaște prețul fîntînii (= cînd pierzi un lucru, îți dai seama mai bine de valoarea lui). 4. (Numai în expr.) Preț de... (sau la... ) = contravaloarea a... Să bem preț de patru boi! COȘBUC, P. II 279. Doi miei, fiecare preț de-o împărăție. SLAVICI, la TDRG. Băui preț la nouă cai, De vin nu mă saturai. Băui preț de nouă iepe, Iacătă-mă mort de sete! BIBICESCU, P. P. 229. (Urmat de determinări temporale) Preț (ca) de... (sau ca la... ) = un timp (cam) de... A stat preț de un ceas baba acasă. SADOVEANU, D. P. 78. Trece așa preț ca la un sfert de ceas și numai ce mă pomenesc cu un ăla... că vine și se pune la altă masă alături. CARAGIALE, O. I 45. Merg ei încă preț ca de vro patru ceasuri și-i prinde noaptea într-o pădurice, unde nu era țipenie de om. ȘEZ. VI 151. (Determinarea indică acțiunea făcută într-un interval de timp) Căuta să smulgă drugul ba din mîna lui Dima, ba din mîna lui Păstrăvan, năzuind să-l gospodărească de unul singur barem preț de trei întorsături de mînă. GALAN, Z. R. 213. (Rar, urmat de determinări spațiale) La noi se cheamă Durău unde curge apa-n jos de pe stîncă, preț așa ca la două staturi de om înălțime. HOGAȘ, M. N. 204.

SIHĂSTRIE, sihăstrii, s. f. 1. Faptul de a fi sihastru; viață, stare de sihastru (v. schimnicie, pustnicie); fig. singurătate, pustietate. Văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă și d-aia se dusese în sihăstrie. ISPIRESCU, L. 189. 2. Loc, schit unde trăiește un sihastru. Hanul lui Gheorghiță stătea tihnit în singurătate, ca o sihăstrie. SADOVEANU, O. I 125. Codrii dimprejurul celor zece sihăstrii începură să cadă sub secure. GALACTION, O. I 254. M-aș retrage într-o sihăstrie... și n-aș mai vrea să știu de nimic. VLAHUȚĂ, O. A. 433. ◊ (Ironic) Din bătrînele case ale Zincăi Mamonoaia, cumpărate la mezat, el își făcuse, meremetisindu-le de-a-ntregul... o somptuoasă sihăstrie unde trăia pe picior mare. M. I. CARAGIALE, C. 47. – Variante: săhăstrie (SADOVEANU, O. VII 210, ANGHEL-IOSIF, C. L. 17, ȘEZ. VIII 72), sehăstrie (NEGRUZZI, S. I 30) s. f.

ȘTI, știu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziție completivă; folosit și absolut) 1. A avea cunoștință (despre ceva), a cunoaște (ceva). De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COȘBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu știa sama bogăției sale. SBIERA, P. 139. Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Nu știai sau ai uitat cum că la vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Familiar, în construcții negative, urmat mai ales de «ce», la prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ș) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi și-mi faci venin, Nu-ș cînd te-oi vedea rîzînd. ȘEZ. XXI 50. ♦ Expr. Nu știu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee ție nimic. A ști ce știi sau las’ că știu eu = a cunoaște foarte bine situația, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că știa ea ce știa. ISPIRESCU, U. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămîneți voi cu-mpăratul, Ostași, dragii mei, Că eu știu ce știu. TEODORESCU, P. P. 112. Tu știi una, eu știu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să... A ști în ce apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A ști ce-i (sau cît îi) face sau plătește (cuiva) pielea = a ști ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci că știu cît îți face pielea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Știi ce? (sau știi ceva, știi una?)= fii atent la ce-ți spun. Stăpîne, știi ce? Culcă-te și te odihnește și mîni demineață vom vorbi amîndoi. CREANGĂ, P. 158. Florico, știi una? ALECSANDRI, T. II 896. ◊ Intranz. De aceasta nu știa altul nime, fără numai cerbul. SBIERA, P. 175. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna și c-o stea Știe de durerea mea. MARIAN, Î. 44. (Expr.) A-i ști cuiva de știre v. știre (1). A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Nu-ți mai știu de urmă ție. ȘEZ. V 89. Pe cît (sau după cît) știu = după informațiile pe care le am, după cunoștința mea. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ♦ A avea cunoștință de existența unui lucru; a se orienta bine într-un anumit loc, a cunoaște bine ceva. Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine. COȘBUC, P. II 169. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Haideți, copii, după mine, Că știu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. ♦ Refl. A se considera, a se crede. Eu mă știam că sînt legată numai cu prietenie. CONACHI, P. 82. 2. A lua cunoștință de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea. ISPIRESCU, L. 5. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Și să știi că-s sănătos. EMINESCU, O. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Expr. (Așa) să știi (sau să știți)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Așa, să știți. Nu mai dau pe datorie. STANCU, D. 121. Numai cînd veți vîrî tot pămîntul în buzunar, numai atunci veți fura și banii mei. Așa să știți! Așa! DELAVRANCEA, la TDRG. 3. A cunoaște pe cineva, a avea cunoștință unde se află, ce face, ce fel de om este. Ești vulpe bătrînă, las’ că te știu eu. CĂLINESCU, E. O. II 178. Ciobănaș la oi am fost, Fetele nu mă cunosc; Iar la vară de-oi mai fi, Nici atîta nu m-or ști. ȘEZ. I 212. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziție predicativă) O știau cît de bună este la inimă. RETEGANUL, P. II 30. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că demult îți făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Mă știai om cinstit Și cu bani agonisit, De simbrie neplătit. TEODORESCU, P. P. 598. Pînă nu stai cu omul în casă, nu-l știi cum este. ♦ Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaște pe sine, a avea conștiința că este într-un anumit fel. Aleodor se știa vinovat. ISPIRESCU, L. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. A se ști cu musca pe căciulă v. căciulă. ♦ Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă știu. ȘEZ. IV 231. Decît cu drăguța proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cîte-o nuia Și m-oi ști fără de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 453. ♦ Refl. reciproc. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine. COȘBUC, P. I 77. Se știau de tinerei, De pe cînd erau copii. PĂUN-PINCIO, P. 51. II. Intranz. 1. A ține seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am așteptat destul, iacă o trecut vadeaua și mie-mi trebuiesc numaidecît banii, eu nu știu, dau hîrtie la judecată. VLAHUȚĂ, la TDRG. De descîntece rîia nu știe. ȘEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Șoimuleț, pui de romîn, Ce nu știe de stăpîn, Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci? ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ Expr. (Rar) A ști de dragul cuiva = a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. A ști de frică (sau de frica cuiva) v. frică. ◊ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept. Necruțînd nimica-n lume, neștiind nimica sfînt, Uităm că viața-i o punte dintre leagăn și mormînt. HASDEU, R. V. 167. Lumea de stăpîn îl știe. VĂCĂRESCU, P. 6. ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai știut de vrun năcaz ori supărare. RETEGANUL, P. II 35. Și să nu mai știu de rău. HODOȘ, P. P. 78. Să nu știu de scîrbă-n lume. ȘEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceață n-am știut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de... Nu mai știi de mine. EMINESCU, O. I 128. Dar de murgu cin’ să-mi știe? ȘEZ. I 288. ◊ Tranz. Că-ți vine, lele, bărbatul! – Las’ să vie, naiba-l știe, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, P. P. 341. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A poseda cunoștințe speciale într-un domeniu, a stăpîni o știință, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăța tot ce trebuia să știe un viteaz. ISPIRESCU, L. 13. Fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă. CREANGĂ, P. 76. Ș-a strîns... Vro trei babe bătrîne Care știu rîndul la pîne. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a») Știți toarce, coase, țese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmi unul macar. DRĂGHICI, R. 25. Vai de min’ ce-mi place mie. Badea care știe-a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învățat. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Știe carte. I-a dat poliță iscălită la mînă cîrciumarului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta știi atît de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Și așa l-a întrebat: Știi carte, Cumnate? TEODORESCU, P. P. 263. Cine știe carte are patru ochi. A nu ști buche (bechi sau boabă) v. c. A ști și toaca în cer = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învățat. Îmi scrie că știe și toaca-n cer. DELAVRANCEA, O. II 36. A ști lecția (sau rolul) = a cunoaște bine lecția (sau rolul). A ști (ceva) pe degete v. deget. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Știa pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂLINESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Învățase carte la dascălul Pascal... ce știa toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (Fig.) Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ♦ (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi și a înțelege (o anumită limbă). Oare știe franțuzește? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea știe franțuzește. ALECSANDRI, T. I 47. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită. împrejurare. Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. RETEGANUL, P. II 10. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Nu știu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neștiind cum s-o mingii, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) (mai) facă = a nu mai găsi nici o soluție (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieși dintr-o încurcătură. Nu mai știa ce să facă, ca să mulțumească lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 19. Ce să știu (știi etc.) sau (refl.) (să) mă știu (știi etc.) face = cum să fac (faci etc.), cum să procedez? Umblă feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar în locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? RETEGANUL, P. II 71. Ce mă știu eu face și de unde să-ți aduc eu herghelia? ISPIRESCU, L. 27. Ce o să mă știu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească. NEGRUZZI, S. I 99. (Cu o topică mai puțin obișnuită) El... s-a logodit și d-atunci n-am pace, Nu mă știu ce face. TEODORESCU, P. P. 661. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... Cînd a văzut pe Maica, nu mai știa ce să facă de bucurie, CREANGĂ, P. 135. A nu ști de unde s-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. Apoi dă... știu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? ALECSANDRI, T. I 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întîrziat? – Nu, dar eu nu știu să aștept. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic. DELAVRANCEA, O. II 184. De-a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți. EMINESCU, O. I 133. Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Și pe drum nu prea știu mere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Cu repetarea complementului) De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I 44. ♦ A fi hotărît (a face ceva). Nu știu la care voi merge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. Nu știu ce l-oi face, Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, șovăitor. A ști una și bună v. bun⁴ (III 5). 3. A ține minte, a-și aduce aminte; a-și aminti. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ Expr. A nu-i mai ști (cuiva) de nume v. nume. Cine (mai) știe v. cine. ♦ A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o știu... Mi-a văzut copilăria... Mînă, mînă, surugiu. MACEDONSKI, O. I 8. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. Dintr-o dată am știut cu cine am de-a face. GALACTION, O. I 94. Mergea Ivan fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. Nu știu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Așa e țăranul: nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 151. A nu (mai) ști unde-i e capul (sau a nu-și mai ști capului) = a fi copleșit (de preocupări, de senzații). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi = se prea poate, nu poți fi sigur (că nu e așa). De frica ocnei s-a răznit Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. COȘBUC, P. I 230. Mai știu eu!... Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) știe (cum sau ce face), exprimă mirarea (sau admirația) față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan. id. ib. 303. Nu știu cum = cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu știu cum Așa i-a mers de prost! COȘBUC, P. I 229. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum, îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Despre persoane) A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) nu știu cum = a-i fi (cuiva) greu să... Dar sufletele aceste... mi-e nu știu cum să le primesc. NEGRUZZI, S. I 93. A nu ști ce = a fi nelămurit, a nu-ți da bine seama de situație. Parcă se petrecea nu știu ce. CREANGĂ, P. 276. A nu ști cît v. cît⁵ (III). Cine știe ce (sau unde) v. cine. Nu știu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios, a nu înțelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. În toată-a ei făptură e-un «nu știu cum» și-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. ◊ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă și el, știi, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 34. (Expr.) Știi, colea v. colea. Știi cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care e vorba. ◊ Refl. Unde-aud cucul chitind Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pre pămînt, Nici nu mă știu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. 5. (Uneori determinat prin «dinainte») A prevedea. Trecu podul mulțumind lui dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Cine știe oare și cine îmi va spune Ce o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, M. 3. De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ♦ A bănui. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Și-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 6. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine. COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că mă duc la mînăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el. CARAGIALE, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut, sigur. Se știe că anotimpurile au o durată neegală. – Forme gramaticale: perf. s. știui, part. știut.

FERMITATE. Subst. Fermitate, hotărîre, tărie, dîrzenie, dîrzie (pop.). Perseverență, statornicie, consecvență, constanță, stabilitate; asiduitate, stăruință, insistență, tenacitate. Intransigență, incoruptibilitate. Îndîrjire, neînduplecare; inflexibilitate (fig.). Îndărătnicie, încâpățînare, obstinație (livr.), înverșunare. Curaj, îndrăzneală, cutezanță, temeritate, neînfricare, bărbăție. Siguranță, certitudine, încredințare, convingere. Adj. Ferm, hotărît, tare, dîrz, categoric, decis, sigur, neșovăitor, neșovăielnic, neîndoios, neclintit (fig.), nestrămutat (fig.), inflexibil (fig.). Perseverent, statornic, consecvent, neabătut, constant; asiduu, stăruitor, insistent, tenace. Intransigent, incoruptibil. Îndîrjit, neînduplecat. Îndărătnic, încăpățînat, obstinat (livr.), înverșunat. Curajos, îndrăzneț, neînfricat, neînfricoșat, temerar, cutezător. Sigur, cert, convins. Vb. A fi ferm (hotărît). A se încumeta, a îndrăzni, a cuteza. A persevera, a stărui, a sta (a rămîne, a se menține) pe poziție, a nu se lăsa (cu una cu două, nici mort), a insista; a nu se lăsa mai prejos, a nu ceda. A se îndîrji; a se îndărătnici, a se încăpățîna, a se înverșuna. Adv. (În mod) ferm, hotărît, decis, cert, sigur, neîndoios, nici mort, cu orice preț; cu fermitate, cu tărie, cu hotărîre; fără ezitare, fără șovăire; cu îndărătnicie, cu încâpățînare; în nici un chip, pentru tot aurul din lume, pentru nimic în lume, sub nici o formă, în ruptul capului. V. certitudine, curaj, efort, hărnicie, încâpățînare, permanență, principialitate.

IMPOSIBILITATE. Subst. Imposibilitate, neputință; irealitate (rar). Dificultate, greutate, anevoință (înv.), obstacol (fig.), opreliște (fig.), stavilă (fig.), piedică, barieră (fig.), impediment, impas. Opoziție, opunere, împotrivire, împotriveală (rar). Interdicție, interzicere, oprire, restricție, prohibire, prohibiție. Utopie, vis. (fig.), himeră, iluzie (fig.). Absurditate. Lucruri imposibile, icre verzi (fig.), brînză de iepure (fig.), lapte de cuc (fig.). Adj. Imposibil, ireal, irealizabil, improbabil, neverosimil, fantezist, inimaginabil, de neconceput, de necrezut, incredibil, de neînchipuit, cu neputință; impracticabil, de nerezolvat, de netrecut; insolvabil, nesolvabil; inadmisibil, oprit, interzis, prohibit, prohibitiv, prohibitoriu. Iluzoriu, himeric, fantastic, utopic, utopist. Neputincios, incapabil. Vb. A fi imposibil, a fi de nerezolvat, a fi impracticabil, a nu se putea, a fi cu neputință, a nu avea nici o șansă, a nu avea sorți de izbîndă, a încerca imposibilul, a cere imposibilul, a cere lapte de la vacă stearpă, a se zbate în zadar, a căuta acul în carul cu fîn, a clădi castele de nisip, a trage nădejde ca broasca de păr (ca ursul de coadă, ca spînul de barbă, ca baba de dinți). A interzice, a opri, a nu încuviința, a se împotrivi, a se opune, a se pune împotrivă; a prohibi, a face imposibil, a îngrădi, a pune opreliște, a băga bețe în roate, a torpila (fig.), a contracara. Adv. Cu neputință, imposibil, peste poate, peste putință, exclus, de neconceput. Niciodată, în nici un fel, deloc, pentru nimic în lume; nici poveste (vorbă, pomeneală). V. greutate, inexistență, împotrivire, obstacol, opoziție.

ÎNCĂPĂȚÎNARE. Subst. Încăpățînare, obstinație (livr.), îndărătnicie, cerbicie, cerbice (fig.), nătîngie, idee fixă, inflexibilitate (fig.), recalcitranță. Stăruință, perseverență, insistență, îndîrjire, înverșunare, cramponare, ambiție, nărăvie (rar). Împotrivire, împotriveală, opoziție, opunere, rezistență. Încăpățînat, îndărătnic, nătîng, capsoman (peior.), catîr (fig.), măgar (fig.); ambițios. Adj. Încăpățînat, obstinat (livr.), îndărătnic, încîinat (rar), nătîng, nătîngit (rar), inflexibil (fig.), recalcitrant, căpățînos (fig.), căpos (fam.), greu de cap, nărăvit (rar), nărăvaș; stăruitor, perseverent, insistent, îndîrjit, înverșunat, ambițios; împotrivitor. Vb. A se încăpățîna, a se obstina (livr.), a se îndărătnici, a se încîina (rar), a se nătîngi, a fi încăpățînat, a fi îndărătnic, a fi tare (vîrtos) la (în, de) cerbice, a se înverșuna, a se ambiționa, a ține morțiș, a o ține pe a lui, a se întărîta, a o ține drug (înainte), a da înainte, a-și băga ceva în cap, a intra la ambiție. A stărui, a persevera, a insista, a se ține de ceva cu dinții, a se crampona (de ceva) (fig.). A se împotrivi, a sta (a fi, a se pune) împotrivă, a se opune. A ambiționa, a pune pe cineva la ambiție. Adv. Cu încăpățînare, cu îndărătnicie, cu înverșunare. Nici în ruptul capului, pentru nimic în lume, morțiș. De-al dracului. V. fermitate, împotrivire, opoziție.

NEGARE. Subst. Negare, negație, denegare, denegație, tăgadă, tăgăduială, tăgăduință (înv.), tăgăduire, dezmințire, contestare, contestație, renegare, dezicere; respingere, refuz, refuzare, recuzare, recuzație; combatere, refutare (înv.), refutație (franțuzism.înv.), dezaprobare, reprobare, reprobațiune (rar), dezavuare (livr.). Opoziție, opunere, contrazicere, obiecție; rezistență, împotrivire, împotriveală (rar), înfruntare; protest, protestare, protestație (înv.). Anulare, anulație (rar), abolire, abolițiune (înv.), infirmare, abrogare, abrogație, contramandare, revocare, revocație, retractare. Atitudine negativă, negativism, nihilism. Negator (livr.), împotrivitor (înv.); negativist, nihilist. Non- (nonexistență; nonsens; nonvaloare etc.). Adj. Negator (livr.); tăgadnic (înv.). Negativ; contrar, opus. Opoziționist, împotrivitor (înv.). Contestabil, refutabil (livr.), recuzabil. Anulabil, infirmabil, revocabil. Non- (nonconformist; nonfigurativ etc.). Vb. A nega, a denega (înv.), a tăgădui, a dezminți, a contesta, a renega, a dezice; a respinge, a refuza, a nu accepta, a nu admite, a nu recunoaște, a recuza; a combate, a refuta (franțuzism înv.), a dezaproba, a reproba, a dezavua (livr.). A nu fi de acord, a se opune, a contrazice, a obiecta, a zice (a spune) împotrivă, a se împotrivi, a fi (a sta, a ședea) împotrivă, a protesta. A anula, a aboli, a infirma, a abroga, a contramanda, a decomanda (franțuzism), a revoca, a retracta. Adv. Nu, ba, deloc, defel, nicidecum, nicicum (pop.), nicicacum (reg.), nicidecît (reg.), nici vorbă, da de unde, nici gînd, în nici un chip, în nici un caz, nici în ruptul capului, nici mort, pentru nimic în lume; niciodată, nicicînd, niciodinioară (înv.). Împotrivă, în contra. V. anulare, dezacord, împotrivire, opoziție, renunțare.

pentru pp [At: (a. 1626) GCR I, 74/2 / V: (îrg) păân~, păn~, păntu, pân~, pântu, pean~, peân~, ~ră, ~tu, pin~, pintu, pre~, pun~ / E: pe + întru] 1 Semnifică ideea de referire retrospectivă la un element invocat ca sursă generatoare a ceva Si: din cauza Pentru asta a plecat. 2 (Îe) Nu (e) ~ alta, ci... Nu (e) din altă cauză. 3 Cauza decurgerii unui fapt e prezentată ca mediator indirect în producerea faptului Am fost pedepsit pentru tine. 4 Exprimă sursa din partea căreia se adresează cuiva, prin intermediar, faptul respectiv Sărută-l de două ori, pentru tata și pentru mine. 5 Exprimă ideea de fapt particularizator prin sursa de existență a unui fapt Iașiul e renumit pentru vin. 6 Exprimă ideea că factorul determinant este un element de condiționare N-a putut sta în pustie pentru lipsa hranei. 7 Introduce un complement indirect cu nuanță de cauză cerut de anumite verbe care implică un factor de îndatorire morală Mulțumește pentru ceva. 8 (Îe) ~ puțin (sau nimic, ori nu ai ~ ce) Formulă de politețe cu care se răspunde când cineva mulțumește. 9 (Îe) ~ nimic în lume Cu nici un preț. 10 (Îae) În nici un caz. 11-12 (Îe) ~ (numele lui) Dumnezeu! Exclamație care însoțește (o cerere sau) o rugăminte. 13-14 (Îae) Exclamație care exprimă (uimirea sau) indignarea cuiva. 15 Exprimă ideea de compensare pentru o faptă Răsplătit pentru credința sa. 16 Introduce ideea de restabilire a unei echități prin compensare Se face moarte pentru moarte. 17 În scopul... Scrie pentru bani. 18 Introduce un complement indirect cu nuanță de scop cerut de anumite verbe Pledează pentru el. 19 În interesul... 20 În folosul... 21 (Eliptic; îoc contra, îcs) Voturi ~ Voturi favorabile. 22 Potrivit cu Serviciul nu era pentru el. 23 În măsură să. 24 După Plânge pentru cel plecat. 25 Față de Are grijă deosebită pentru mama lui. 26 Introduce un atribut cu sens de scop Plic pentru scrisoare. 27 Cu destinația Autobuz pentru Pitești. 28 Oferit cuiva Cadou pentru Ion. 29 Contra Medicament pentru diabet. 30 Împotriva Leac pentru durerile de cap. 31 Exprimă un raport de relație S-au schimbat lucrurile pentru el. 32 În legătură cu. 33 Cu privire la. 34 Referitor la. 35 În raport cu. 36 (Îe) ~ unii mumă, ~ alții ciumă Se spune când cineva este părtinitor cu unii și persecută pe alții. 37 Exprimă un raport temporal Pleacă pentru o clipă. 38 (Îlav) ~ moment Momentan. 39 (Îal) Deocamdată. 40 În compensație. 41 În echivalență. 42 În schimbul A dat o rochie pentru un costum. 43 Exprimă o relație consecutivă negativă Subiectul e prea vast pentru a putea fi epuizat. 44 Exprimă o relație consecutivă afirmativă Nu i separe prea mult pentru a reuși. 45 (Îc) ~ ca să În scopul să. 46 (Îc) ~ că Fiindcă. 47 (Îae) De vreme ce. 48 Întrucât. 49 (Îc) ~ ce De ce. 50 (Îc) ~ aceasta (sau ~ aceea) Așadar. 51 (Îac) De aceea. 52 (Îac) Drept care. 53 (Îac) Din care cauză.

pica¹ [At: PSALT. HUR. 55^v/9 / Pzi: pic / E: pic¹] 1 vi (Îvp; d. lichide sau d. picături) A picura (1). 2 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) sânge din obraz A fi rumen la față. 3 vi (Îe) A nu-i fi ~at mucul (sau mucii) de la nas (sau cașul de la gură) A fi foarte tânăr și lipsit de experiență. 4 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) mucul (sau mucii) după cineva A-i plăcea cuiva mult cineva, a fi îndrăgostit de cineva. 5 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) mucul sau mucii undeva ori la cineva A se duce într-un loc mai des decât s-ar cuveni sau a zăbovi prea mult undeva ori la cineva. 6 vi (Pop; d. materii vâscoase) A se scurge Si: a se prelinge. 7 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) mierea-n păsat A i se ameliora situația în mod neașteptat și nemeritat. 8 vi (Reg; d. rouă, brumă etc.) A se lăsa Si: a se așeza, a se așterne, a cădea. 9 viim A ploua ușor, cu stropi rari Si: (pop) a picura, (reg) a picureza. 10 vt (Reg; subiectul e ploaia) A uda. 11 vt (Înv; subiectul e un corp îmbibat cu un lichid, un recipient care conține un lichid, o materie în curs de topire) A picura. 12 vi (Îvp; d. obiecte și ființe) A cădea de la o oarecare înălțime. 13 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) steaua A-i merge cuiva rău Si: a decădea. 14 vi (Îae) A muri¹. 15 vi (Îe) A ~ (sau a fl ~at) (ca) din cer (ori din lună, din nori, din stele etc.) (Fam) A veni pe neașteptate. 16 vi (Reg; fam; îae) A fi singur pe lume, a nu avea rude. 17 vi (Fam; îae) A fi dezorientat. 18 vi (Îae) A nu ști ce să facă. 19 vi (Îe) A ~ cerul pe cineva (Reg; fam) A. se supăra foarte rău. 20 vi (Fam; îae) A rămâne uimit. 21 vi (Fam; îae) A se simți rușinat. 22 vi (Îvp; d. elemente componente ale unui tot, d. părțile unui obiect etc.) A se desprinde din ansamblu, căzând. 23 vi (Reg; îe) ~că de coaptă Lucru din cale afară de exagerat, minciună prea evidentă. 24 vi (Trs; d. brațe, picioare etc.) A se scrânti. 25 vi (Reg; d. haine) A fi numai zdrențe. 26 vi (Reg; d. haine) A nu se mai ține pe corp Vz curge. 27 vi (Pfm; cu determinări locale) A cădea la pământ, a-și pierde poziția verticală, a se prăbuși, a se răsturna întins la pământ. 28 vi (Îe) A ~ în (sau, înv, la) genunchi (înaintea cuiva) A-i cădea cuiva în genunchi pentru a se ruga. 29 vi (Îe) A ~ de somn (sau de oboseală, de mers, de beat etc.) A fi foarte obosit sau beat etc. 30 vi (Îe) Frumos (sau frumușel) de ~ă Foarte frumos. 31 vi (D. construcții) A se nărui. 32 vi (Reg; d. plante) A se apleca spre pământ. 33 vi A se culca. 34 vi (Fig; îvp) A muri¹. 35 vi (Fam) A nu reuși la un examen, la un concurs etc. 36 vt (Îvp; c. i. picături dintr-un lichid, sau, pex, obiecte stropite) A picura. 37 vi (Îcn; îe) (Nici) să-l (sau să mă, să ne etc.) pici cu ceară (sau cu lumânarea) Cu nici un chip, pentru nimic în lume. 38-39 vit A (se) păta cu ceva. 40 vt (Înv) A forma o porțiune de altă culoare pe un fond omogen colorat Vz păta. 41 vtu (Fam; ccd) A intra în posesia unui lucru. 42 vtu (Fam; ccd) A dobândi ceva în mod întâmplător. 43 vtu A câștiga ceva în mod ilicit. 44 vtu (Înv; fam; îe) A-i ~ (cuiva) ceva în (sau sub) mână (ori mâini) sau a ~ ceva în mână (sau mâinile) cuiva A ajunge în posesia sau la îndemâna cuiva. 45 vtu (Reg; fam) A-i ~ (cuiva) cineva în (sau pe, reg; la) mână (sau mâini, reg; palmă, palme) sau a pica cineva în (sau pe, reg; la) mâna (sau, reg; mâinile, palma, palmele) cuiva A ajunge la discreția sau în puterea cuiva. 46 vtu (Îae) A prinde. 47 vi (Pfm) A veni pe neașteptate, din întâmplare într-un loc. 48 vi A se ivi. 49 vi (Reg; îlv) A ~ la învoială A se învoi. 50 vi (Reg; îlv) A-i ~ (cineva) drag A se îngrăgosti de cineva. 51 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) carte (sau hârtie) A primi o scrisoare, o adresă etc. 52 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) năpaste A avea un necaz neașteptat. 53 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) greu (sau rău) (la stomac) ceva A avea o indigestie. 54 vi (Îae) A avea dificultăți. 55 vi (Îae) A nu-i conveni ceva. 56 vi (Reg; fam; îe) A-i ~ (cuiva) bine (ceva) A-i fi de folos. 57 vi (Îae) A-i plăcea. 58 vi (îae) A-i prii. 59 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva, ceva) prin minte A-i veni o idee. 60 vi (Pop; d. zile, evenimente, ocazii festive, sărbători etc.) A se nimeri la o anumită dată, într-o anumită perioadă. 61 vi A se apropia un termen. 62 vi (Îvp; udp „în”, reg, „la”) A ajunge într-o anumită situație, stare, împrejurare. 63 vi (Îvp; îae) A fi cuprins de... 64 vi (Îe) A ~ pe cugete A cădea pe gânduri. 65 vi (Pop; c. i. ființe) A lovi la țintă.

picura [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie, 77^v/8 / V: (reg; cscj) ~ri / Pzi: picur (îrg), ~rez / E: picur¹] 1 vi (D. lichide) A cădea în picături Si: a pica¹ (1), a picături (1), a picoti (2). 2 vi (D. picături) A cădea. 3-4 vti (Pop) A stropi (ceva). 5 vi (D. corpuri îmbibate sau acoperite cu un lichid, d. recipiente care conțin un lichid, d. materii în stare de topire etc.) A lăsa să se scurgă, să se prelingă în picături Si: (înv) a pica¹, (reg) a picoti. 6 vi (Rar; d. răni) A supura. 7 vi (Rar; d. obiecte, ființe etc.) A cădea de la o înălțime oarecare. 8 vt (C. i. picături dintr-un lichid, dintr-o materie topită etc. sau, pex, din obiecte stropite) A turna peste cineva sau peste ceva Si: (îvp) a pica¹ (11). 9 vt (Pfm; îcn; îe) Să-l (sau să mă, să ne etc.) ~ri cu ceară (sau cu lumânarea) Cu nici un chip Si: pentru nimic în lume, nicidecum. 10-11 vtr (Rar) A (se) păta cu ceva. 12-13 vtr (Fig) A (se) strecura. 14 vi (Fig) A răsuna, a vibra cu un ton scăzut Si: (reg) a picui². 15 vi (Îrg; îe) A ~ de somn, (sau din picioare) A moțăi¹ (2). 16 vt (Ban; Olt) A pișca. 17 vt (Olt; d. păsări) A ciuguli. 18 vt (Reg; d. urzici) A înțepa. 19 vi (Ban; d. vin) A avea gust înțepător, acidulat. 20 vi (D. alimente) A pișca la limbă.

MAGIC, -Ă adj. 1. Care privește magia (1), care ține de magie; ocult, misterios, tainic, (învechit) maghicesc. V. c a b a l i s t i c. Al idolilor preot cu magice cuvinte, Mulțimei adunate oracole-mpărțea. ALEXANDRESCU, M. 32. Uimit ca de ceva magic, de prin basme, își stăpînește respirarea, ca să n-o deștepte. VLAHUȚĂ, D. 216. Privesc ca și orbii ce-ajung să-și cîștige, La magice semne, vederea uitată. DENSUSIANU, L. A. 121. Că din nimic pe lume am răsărit ca oaspăt, Și fără coiful magic din lume-am să dispar. LESNEA, I. 151. Nu izbutește să se ridice mai sus de gîndirea magică a vrăjitorului. BENIUC, M. C. I, 315. Baghetă (sau, rar, vargâ, nuielușă etc.) magică = bagheta de care se servește magicianul; p. e x t. bagheta scamatorului. Nu ne lipsește decît varga magică, de a ne transpune în oricare punct. .. am voi. EMINESCU, N. 49. La un semn al baghetei sale magice, făcea să apară.. . doi porumbei albi. SAHIA, N. 66. Toate s-au schimbat ca printr-o baghetă magică, C. PETRESCU, A. 305. (Glumeț) Unde ești acuma, tu, magică nuielușă, să le arăți numai în pragul unei redacțiuni de revistă literară. CARAGiALE, O. IV, 131. Cerc magic = cerc trasat pe pămînt în practicile de magie neagră, dincolo de care se crede că demonul invocat nu mai putea trece. (F i g.) De aș putea urma... dulcele vedenii de prietenie și amor pe rînd, precum trec din cercul magic și strălucitor a bucuriilor vieții. NEGRUZZI, S. II, 45. Am tras împrejurul tău un cerc magic de blăsteme, peste cari n-ar putea păși. I. NEGRUZZI, S. V, 154. Oacheșe fete se-nșiră la joc, In cercul cel magic al zării de foc. COȘBUC, P. I, 143. Lanternă magică = aparat care mărește și proiectează pe un ecran imaginea unor desene, schițe, diapozitive etc. introduse în interiorul lui. Lanterna magică s-alcătuiește asemine dintr-o lădiță. STAMATi, F. 94/25. Lumina devine naivă, amintind lanterna magică și pozele lui Robinson Crusoe. TEODOREANU, M. U. 178. Ochi magic= indicator luminos de funcționare a aparatelor de recepție radiofonică sau radiotelegrafică. DICȚ. 2. F i g. Care apare ca o realizare minunată, ca un efect de magie, care farmecă, vrăjește; feeric. Înfățoșa mulțimei. .. o adevărată maghică priveliște. AR (1829), 33²/ll. Toate aceste se uniră, spre a face un lucru a căruia efect era adevărat magic. CR (1836), 14/32. Stelele.. . erau pline de o lumină magică. FILIMON, O. I, 136. Sala tronului e plină De o magică lumină. ALECSANDRI, P. II, 83. Era odinioară acel vestit Memfis... cetatea cu magice palate. BOLINTINEANU, O. 187. In fața unui răsărit sau unui apus de soare magic. . . , sufletul omenesc este uimit și înălțat. MACEDONSKI, O. IV, 129, cf. 1, 143. În frumoasa natură, care-l înconjura ca o grădină magică, el respira aerul cel mai dulce. NEGRUZZI, S. III, 450. Tăcerea se întinde, magică, împrejur. PETICĂ, O. 245. Magicul film al copilăriei începea din nou să-i ruleze pe ecranul minții. BART, E. 44. ◊ (Adverbial) Fulgii se legănau magic în luminile vitrinelor. C. PETRESCU, C. V. 162. ♦ Care pare dotat cu puteri miraculoase; fermecat, vrăjit. O muzică ce-n pripă Plîngînd pe-un flaut magic se duse în abis. MACEDONSKI, O. I, 174, cf. 83. Bradul. . . pînă atunci luminase munții ca o lampă magică cu mii de focuri. GANE, N. I, 67. Pe sala cea veche și-n flăcări aprinse Murea Ziua albă pe stofele-ntinse, Iar flautul magic plîngea înainte. PETICĂ, O. 53. Coboară-ți, Iarnă albă, vălul magic Pe orășelul meu tăcut și tragic. CAZIMIR, L. U. 38. Concepția unor autori. . . care-și ridică eroii principali cu mult deasupra maselor, înzestrîndu-i cu telescoape magice, prin care văd.. . viitorul. V. ROM. ianuarie 1954, 212. - Pl.: magici, -ce. – Și: (învechit) mághic, -ă adj. – Din fr. magique. – Maghic < gr. μαγικός.

vorbă s.f. 1 Cuvînt. Vorba naționalitate au fost înscris-o pe drapelul lor (EMIN.). 2 Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gînd, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. Abia putuse articula ultimele vorbe, înecat, sugrumat (TEOD.). ◊ Expr. A nu scoate nici o vorbă = a nu vorbi. Nu scoase o vorbă tot timpul (PRED.) A arunca o vorbă v. arunca. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele v. clește. A-i ieși (cuiva) vorba din gură v. ieși. A se împiedica la vorbă v. împiedica. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt v. vînt. 3 Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port (EMIN.). ◊ Zic. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 4 Părere, convingere; hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui (ISP.). 5 Chestiune (în discuție), problemă; stare de fapt, situație, realitate. Trei, șapte..., șaptezeci..., vorba e că sunt brazi (CA. PETR.). ◊ Expr. A (nu) (putea) fi vorba de... = a (nu) se pune problema; a (nu) (putea) fi în realitate, cu adevărat. Era vorba de tinerețea omului, pe care nimeni n-o mai întoarce înapoi, o dată ce s-a dus (D. ZAMF.). Despre ce e vorba = (de obicei în formă interog.) ce este (de fapt, în realitate), ce se întîmplă. 30. Lasă-mă să vorbesc eu!... – Despre ce e vorba? (SADOV.). A fi vorba de... (sau despre...) = a constitui subiectul discuției, al dezbaterii, a fi în discuție, a se vorbi de...; a se face referire la... Să nu uităm că este vorba de dreptul public, și nu de dreptul privat (MAIOR.). A aduce (sau a deschide) vorba... de (sau despre) ceva = a îndrepta discuția, conversația asupra cuiva sau a ceva; a aborda un subiect anume, a pomeni despre... Nu s-a adus măcar o dată vorba despre femei (VOIC.). A schimba (sau a-și întoarce) vorba = a schimba subiectul discuției. Schimbă repede vorba, parcă ar fi ținut într-adins să îndrume conversația într-altă parte (BLA.). A lua altă vorbă v. lua. A suci vorba v. suci. Așa (sau cum) vine vorba v. veni. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva v. veni. 6 Ceea ce comunică (oral) cineva, ceea ce spune cineva; afirmație, declarație, expunere, istorisire, mărturisire. Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi (EMIN.). ◊ (deprec.) Acum s-a terminat cu vorbele... Fapte, nu vorbe (CA. PETR.). ◊ Vorbă goală (sau deșartă) = vorbă lipsită de conținut, de temei, fără valoare, fără importanță. Vor primi o nouă avalanșă de discursuri și promisiuni și vorbe goale (REBR.). Vorbă bună = a) vorbă amabilă, prietenoasă, blîndă. Șătrarule, zise beizade, îți mulțămim pentru închinăciune și pentru vorbă bună (SADOV.); b) intervenție în favoarea cuiva; recomandare. O vorbă bună din partea ta către persoana pe care o știi, poate să-mi facă norocul (CAR.). Vorbă dulce = a) vorbă care alină; vorbă care încîntă, care ademenește. Vorbele cele dulci deschid poarta cea de fier (ȚICHIND.); b) (iron.) vorbă aspră, de ocară. Am să trimet pe Toderiță să cheme pe vornic. Poate el are a vă spune o vorbă dulce (SADOV.). (pop.) Vorbă proastă = a) vorbă îndrăzneață, jignitoare sau injurioasă, vulgară; vorbă nepotrivită. Te rog, cuvioase, să mă ierți de vorbă proastă, dar Grigoriță al Sfinției tale spune minciuni (HOG.); b) ext. ceartă. Vorbă grea = mustrare, insultă; injurie; jignire. Ne-am spus vorbe grele (SADOV.). Vorbă de clacă v. clacă. Vorbe băbești v. băbesc. Vorbe tari v. tare. ◊ Loc.adv. Din două vorbe ori dintr-o vorbă = fără a sta pe gînduri, fără multă discuție; imediat. Din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și... pornesc împreună (CAR.). Fără (nici) o vorbă sau fără (multă) vorbă = fără (multe) comentarii, fără a crîcni; deodată, într-o clipă; pe neașteptate, pe nesimțite. La culcare, fără multă vorbă, e aproape zece seara (CA. PETR.). ◊ Expr. (înv., pop.) A face (sau a avea) vorbă = a vorbi (despre...); a discuta (despre...), a relata; a comenta. Vorba vine, exprimă îndoiala în privința exactității unei afirmații sau avertizează că cele spuse nu trebuie luate ca atare; e un fel de a spune; chipurile. Am un stăpîn la care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni – vorba vine că mă pot odihni (STANCU). Vorbă să fie = nu cred așa ceva; imposibil. În prima generație sînt toți niște pehlivani. Vorbă să fie! (D. ZAMF.). A întinde vorba = a vorbi (despre ceva) mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui (ISP.). A pune o vorbă (bună) pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a recomanda (călduros) pe cineva. Te roagă să pui o vorbă bună la ministerul de război (CAR.). Nici vorbă (de... sau să...) = nici pomeneală; nicidecum; în nici un caz. De la cincizeci de kilometri de la Dunăre, a început a ne lipsi pîinea. Apoi aicea în munte, nici vorbă (SADOV.). Mai e (ori mai încape) vorbă! sau ce mai vorbă! = indiscutabil, în mod sigur, fără îndoială. Eram om și jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaș (CĂL.). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări. Nu (mai) încape vorbă v. încăpea. A (nu) lungi vorba v. lungi. A scăpa o vorbă v. scăpa. A sorbi vorbele cuiva v. sorbi. A fi strîns la vorbe v. strîns. A-și trage vorba v. trage. A-i rămîne (cuiva) vorba în vînt v. vînt. (A fi) zgîrcit la vorbă v. zgîrcit. 7 Sfat, povață, învățătură; îndemn. Rămase învingătoare vorba judelui. Nu te prinde cu el (AGÂR.). ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva = a recunoaște că cineva a avut dreptate; a accepta că sfaturile cuiva au fost bune. În sfirșit, bine c-ați venit tot la vorba mea... Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă (REBR.). A nu ieși din vorba cuiva ori a nu-i ieși (cuiva) din vorbă = a îndeplini întocmai dispozițiile, porunca, ordinul cuiva; a se supune întocmai vrerii, dorinței cuiva. Barbu... nu mai ieșea acum din vorba lui Nicu (CA. PETR.). A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) v. da. Vorba lui e lege v. lege. 8 Zicătoare, zicală, proverb, expresie. Știi, vorba românului: călătorului îi șade bine cu drumul (BRĂT.). Expr. ˙Vorba ceea, expresie stereotipă folosită pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba ceea: la calic slujești, calic rămîi (CR.). Vorba cîntecului = cum se zice; vorba ceea; așa cum se știe din bătrîni. Dar înăuntru cine șade? vorba cîntecului popular (SADOV.). 9 Promisiune, făgăduială; angajament. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă (REBR.). ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvîntul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apăi de, jupîne Ștrul, vorba-i vorbă. (CR.). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. S-a ținut de vorbă, l-a trimis la Pisa, unde Coletti a dobîndit diploma de doctor în medicină (GHICA). A purta (sau a duce, a ține) pe cineva cu vorba (sau cu vorbe) = a înșela (pe cineva) prin amînarea la nesfîrșit a îndeplinirii unor promisiuni; a amăgi, a păcăli. Se uită așa, nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba (CAR.). A spune vorbe mari și late v. lat. A-și ține vorba v. ține. 10 Zvon; veste, știre, informație. Acum cîteva zile se răspîndise vorba în București că... s-ar fi ivit bande de insurgenți (EMIN.). ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspîndi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. Am lăsat vorbă să nu-l trezească pe colonel pentru nimic în lume (PER.). Umblă vorba = se vorbește, se spune. Umblă vorba că și tu ai avea gînduri de însurătoare (GHEȚ.). A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. Am trimis vorbă printr-un om (H. LOV.). Mi-a trimis vorbă că va trece mîine pe la noi. 11 Bîrfeală, clevetire; calomnie, bîrfa. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat (SADOV.). ◊ Expr. A purta (sau a duce) vorba (sau vorbe) = a bîrfi; a colporta știri (false, calomnioase), zvonuri. Acesta vorbea puțin în față, dar ducea vorbele (E. BAR.). A(-i) ieși (cuiva) vorbă (sau vorbe) = a deveni subiect de bîrfe. O să-mi iasă vorbă că torn statui în metale prețioase (CĂL.). A(-i) scoate vorbă (sau vorbe) (că...) v. scoate. A(-i) scoate (cuiva) vorbe (rele) v. scoate. 12 (înv.) Cuvîntare, discurs. Nu tăiați vorba oratorului (CAR.). 13 Convorbire, conversație; discuție, taifas. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaș (DELAVR.). ◊ Zic. Vorba multă, sărăcia omului. ◊ Schimb(sau schimburi) de vorbe = discuție scurtă, sumară; ext. schimb violent de replici. După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai avînd ceva după perdea (SADOV.). Între noi și frate-meu Ion au loc... schimburi de vorbe (STANCU). ◊ Loc.adv. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. Din vorbă-n vorbă, țăranul zîmbitor întrebă (REBR.). Fără multă vorbă = fără a crîcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, reped. ◊ Loc.vb. A sta (sau a ședea) de (ori la) vorbă (cu cineva) = a vorbi, a discuta (cu cineva), a conversa; ext. a petrece un timp discutînd cu cineva. Le plăcea să stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau la sfaturi (SLAV.). ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A schimba vorba = a abate convorbirea în altă direcție. A ține (pe cineva) de vorbă = a antrena (pe cineva) într-o conversație (sustrăgîndu-l sau reținîndu-l de la ceva). Încercau... să oprească repetarea acelui gest, ținînd de vorbă pe cei doi (AGÂR.). A se lungi (sau a se întinde, a o întinde) la vorbă (lungă) (ori cu vorba) (cu cineva) = a vorbi prea mult (cu cineva sau unul cu altul); a flecări. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie (CR.). A se prinde (cu cineva) la (sau în) vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); a aborda o discuție (cu cineva). Prindeau la vorbă și să mîngîiau cu cuvînt bun și așezat (DELAVR.); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... A intra în vorbă (cu cineva) = a) a începe o discuție cu cineva. Intra în vorbă cu primul-ministru fără nici o jenă (CĂL.); b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană (de sex opus). A avea o vorbă (sau de vorbă) cu cineva = a avea de comunicat cuiva ceva (secret); a urma să aibă o discuție lămuritoare cu cineva; a avea aranjat ceva (cu cineva). Poftesc... mai ales pe căpitanul Ilie Turculeț, cu care am să am eu o vorbă la un pahar de vin (SADOV.). A se amesteca (sau a se băga, a intra) (nepoftit ori nechemat) în vorbă = a interveni (în mod inoportun) într-o discuție. Așa o fi..., se amestecă în vorbă Marin Serghiescu (CA. PETR.). A lua (pe cineva) cu vorba (înainte) = a distrage atenția (cuiva); a zăpăci (pe cineva) cu prea multe discuții. Te-am luat cu vorba și nu te-am întrebat ce vînt te aduce (REBR.). A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi. Uitîndu-și de mărunțișurile din chioșc, Otilia se luă cu vorba (CĂL.). A schimba o vorbă(-două) sau a schimba (două-trei) vorbe (cu cineva) = a discuta puțin (în treacăt, pe fugă) (cu cineva sau unul cu altul). Ne-am oprit să schimbăm două-trei vorbe (CAR.). Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. (Să) fie (sau rămînă) vorba între noi sau între noi fie vorba, formulă adresată interlocutorului, care însoțește o remarcă, o constatare etc. pe care lumea nu (trebuie să) o știe. Ești un neserios, fie vorba între noi. A se înnădi la vorbă v. înnădi. A lăți vorba v. lăți. A sta la un pahar de vorbă v. pahar. Sămînță de vorbă v. sămînță. A avea (sau a da, aprinde etc.) spor la vorbă v. spor. A veni vorba de... (sau despre..., că...) v. veni. ◊ Compus: vorbă-lungă s.m. invar. = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine (CR.). ◊ Expr. A sări cu vorba la (sau pe) cineva v. sări. 14 Înțelegere, învoială; tocmeală; tîrguială. Numai să avem vorbă dinainte, să nu fii rău de gură (CR.). ◊ Expr. Așa (ne-)a fost vorba? = formulă prin care se reproșează cuiva că nu a respectat o înțelegere. Păi așa ne-a fost vorba? Da ce, bă, tu vrei să-ți muncesc de pomană? (PRED.). A fi în vorbă (cu cineva) = a fi în tratative pentru încheierea unui acord (de căsătorie, de afaceri etc.). Se mărita și ea cu un băiat de ispravă din Sibiu, fecior de oameni înstăriți, cu care era în vorbă (GHEȚ.). (pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Ajunse și el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, și iute, iute se logodi și el cu dînsa (ISP.). A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întîlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). 15 Grai, limbă. Străin la vorbă și la port (EMIN.). • pl. -e. /cf. slav. творьба, rom. dvorbă.

MUIERESC, -EASCĂ adj. (învechit și popular ; în limba literară depreciativ) Care aparține muierii¹ (1), al muierii¹, de muiere¹, specific muieriiM ca o muiere¹; femeiesc. Cf. COD. VOR. 152/7, CORESI, EV. 546. Nice bărbatul haine muierești să nu îmbrace (a. 1685). GCR I, 276/37, cf. ANON. CAR. Vicleșugul muieresc nu are asemănare cu nimic în lume. GORJAN, H. I, 11/15. Afurisite să fie aste patimi muierești. PANN, E. II, 45/1. Gîndit-ai dară, iubite, c-o nălucă muiereascâ Ar putea glasul mărirei în pieptu-mi sâ-l năbușească ? HASDEU, R. V. 158. Era greu, dar mințile muierești storc din piatră zăr. SLAVICI, ap. TDRG. I-au plăcut mai mult lucrurile muierești; spălatul, pologul, căratul. REBREANU, I. 47. Nu pot să mai opun piept bărbătesc unei patimi muierești ! GALACTION, O. 187. Era ras proaspăt, îmbrăcat ca în haine de duminică și mirosea a săpun muieresc. T. POPOVICI, SE. 150. țarțamuri muierești. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, cf. ALR II/I MN 112, 2831. ◊ Parte muierească = categoria femeilor, sexul femeiesc. Aruncară-se în partea muierească. CORESI, l. 223/7. Adunîndu-să sara tineri, parte bărbătească și muierească (cca 1750). GCR II, 51/37. Iubind. . . partea muierească (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/3. Va fi moarte între partea muierească. CALENDARIU (1814), 75/5. Această neînțeleaptă păreare. . . în partea cea muierească e foarte de stricăciune și de pagubă. ȚICHINDEAL, F. 122/15. (Regional) Cămașă muierească = ie. ALR II 3 295/102. – Pl.: muierești. – Muiere¹ + suf. -esc.

CAP¹ (pl. capete) sn. 1 🫀 Partea superioară a corpului omului în care se află creierii și principalele organe ale simțurilor (🖼 817): îl doare ~ul; a-și lua căciala din ~; a-și smulge părul din ~; a-și pune mîinile în ~; a da din ~; a-i fi drag ca ochii din ~; din ~ pînă ’n picioare, din creștet pînă ’n tălpi, de sus pînă jos, desăvirșit: Natalia mea ... este muzicantă din ~ pînă’n picioare NEGR. ¶ 2 De asemenea, despre partea anterioară a corpului animalelor: ~ de cal; familiar ~ de bou, om prost ¶ 3 pr. anal. Vîrf, creștet: Buba ~ nu face, pînă nu se coace PANN. ¶ 4 Fig. Minte, deșteptăciune. pricepere: are ~ bun: om cu ~, fără ~; ~ sec, prost, nepriceput: nu se mai învață minte, ~ete seci ce sînt DLVR.; e greu de ~; ușor de ~; mai cu ~, mai priceput, mai deștept; a(-și) băga în ~ 👉 BATE I. 1; a(-și) bate ~ul, a-și sparge ~ul BATE I. 10; a deschide ~ul cuiva, a-I face să priceapă; a-i intra în ~, a pricepe; a-și închipui; a (nu)-l tăia sau a (nu)-l duce ~ul, a (nu) se pricepe: apoi de, cocoane, ~ul meu nu mă duce așa departe ISP.; a-și pierde ~ul, a se zăpăci; ajuns de ~ 👉 AJUNS I. 4 ¶ 5 Fig. Viață: nu-ți pune ~ul în primejdie CRG.; a-și pune ~ul, a-și răpune viața; pr. exag. a se prinde, a pune rămășag pe viața lui; a-și risca viața, a-și pune viața în primejdie; proverb: a-și pune ~ul sănătos subt evanghelie, a se băga de bună voie în belea, într’o situațiune neplăcută; vai de ~ul lui, vai de viața lui, nu e de invidiat; o jur pe ~ul meu; a mînca ~ul cuiva, a-l prăpădi, a-l face să-și piarză viața ¶ 6 Fig. Partea de sus. partea superioară, partea dinainte a unui lucru, frunte: în ~ul mesei (în opoz. cu coada mesei), în ~ul bucatelor, în locul de cinste; în ~ul regimentului ¶ 7 Fig. Capăt, margine, căpătîiul de sus sau de jos: cum mă vede, se dă jos în ~ul scării I. -GH.; satul era înghițit, ca într’un fum spulberat, aci către un ~ al satului, aci către ceilalt DLVR.; ~ul podului; Fig.: din ~ul locului, de la început ¶ 8 Fig. Început: judecata Patriarhului iaste începătură și ~ tuturor judecăților bisericești PRV. -MB.; îți sporesc simbria la fie-care ~ de an S. -ALD.; de (la) un ~ vreme, de la o vreme încoace; stai s’o iau de la {~CAR.; pop.: ~ de post PAMF.} ¶ 9 Fig. Toiu, miez: lelea Nastasia rămăsese de bărbat, cu cinci copii, în ~ de iarnă {~RET.; ~ de noapte 👉 21 ¶ 10 Fig. Bucată, căpătîiu, capăt; sfîrșit: un ~ de ață; a o scoate la ~, a o scoate la căpătîiu; a-i da de ~, a da gata; a prăpădi: leul ... le-a făcut sfîrșitul, adică le-a dat de ~ ȚICH. ¶ 11 Fig. Persoană, individ: un ~ încoronat; am plătit cîte un leu de ~ (=de fie-care); dare pe ~, impozit personal; pop.: un ~ de om, un om; deasemenea despre animale, unitatea unui număr colectiv, bucată: ne-o perit vre-o zece capete de vită ALECS. ¶ 12 Fig. (pl. capi, ‡ capete) Căpetenie, șef; om (mai) de frunte: ~ul Statului: ~ul familiei; de vor fi unii dentrînșii mai ~ete, cum s’are zice ispravnici PRV. -MB.; Fig.: a ajuns coada ~, a ajuns cel din urmă, cel mai prost, să fie în fruntea celorlalți; -Fig. Cap de operă 👉 CAPODOPERĂ ¶ 13 Chip, mijloc, putință: Dac’am prins de-a o iubi, N’a fost ~ a o urî IK. -BRS.; nime n’are ~ să se odihnească în casa asta, de răul vostru CRG. ¶ 14 ‡ Paragraf, articol, capitol; ⚖️ titlu, punct: ~ de acuzare ¶ 15 ⚚ Capital: asigurîndu-le plata integrală, capete și dobînzi, cînd se vor vinde proprietățile I. -GH.; Fig. a-și scoate din capete, a se despăgubi, a-și scoate din pagubă ¶ 16 💫 ~DE-BOU, constelația Taurului ¶ 17 🌿 CAP-DE-COCOȘ = DULCIȘOR; -CAPUL-ARICIULUI = BUZDUGAN 4; – CAPUL-CĂLUGĂRULUI, plantă ierboasă, cu flori galbene (Leontodon autumnalis) (🖼 818) ; -CAPUL-ȘARPELUI, plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); – CAPUL-VIPEREI = IARBA-ȘARPELUI¹ ¶ 18 🐙 CAP-DE-MORT, CAP-DE-MOARTE, CAPUL-MORȚILOR, CAPUL-LUI-ADAM, insectă numită mai adesea „strigă” 👉 STRIGĂ; – CAPUL-CERBULUI – RĂDAȘCĂ ¶ 19 CAPU-’NTOARCE sm. PĂC. 🐦 = CAPÎN-TORTURĂ ¶ 20 proverb (Nici) în ruptul ~ului, odată cu ~ul, pentru nimic în lume, nici mort, cu nici un preț: zicea că odată cu ~ul nu putea el crede una ca asta ISP.; cu ~ul amînă 👉 AMÎNĂ; om numai cu ~ul, singur pe lume (fără familie); fără nici o stare; singur cu ~ul (său), singur-singurel, fără nimeni; a se bate cu ~ul de pereți (sau de toți pereții) 👉 PERETE; a da cu ~ul de pragul de sus 👉 PRAG; a umbla cu ~ul între urechi 👉 URECHE; ori cu ~ul de piatră, ori cu piatra de ~, tot una e, cel sărac, cel mai slab, e totdeauna fără noroc; nevoie de ~ 👉 NEVOIE; a-i fi de ~, a-i fi spre pierzarea capului, mai ales în blesteme: fi-le-ar de ~: de (sau din) ~ul meu, tău, său, independent, liber; din propria inițiativă, nesilit de nimeni: am rămas liberă, de ~ul meu ALECS.; spune drept, tu ai făcut-o din ~ul tău ? VLAH.; a-și face de ~ , a) a face tot ce-i place, b) a face fapte care-l duc spre pierzare; a sta, a se ținea de ~ul cuiva, a nu-i da pace, îmboldindu-l cu rugăminți; în ~ pînă la unul, deplin, tocmai: peste un an de zile în ~ , are să-l ia de bărbat CAR.; cu noaptea în ~, pe cînd e încă noapte întunecoasă; în ~ de noapte, în ~ul nopții, în miez de noapte, în toiul nopții: nu mă alunga de la casă în ~ de noapte RET.; cît păr în ~, mulțime nenumărată; a-și lua lumea în ~, a fugi fără să știe unde, încotro îl vor duce ochii; a se sparge în ~ul cuiva, a cădea asupră-i consecințele, urmările unei fapte săvîrșite de altul; a pune ~ul, a ațipi, a trage un puiu de somn; a se pune pe ~ul cuiva, a stărui mult pe lîngă cineva, a nu-i da pace; a sta, a ședea pe ~ul cuiva, a nu se deslipi de cineva, aducîndu-i supărare; pe ~ete, a) pe întrecute, care mai de care; b) ca nebunii: a (se) da peste ~, a) a (se) răsturna, a (se) rostogoli, a (se) prăvăli; b) a întrebuința toate mijloacele, a se face luntre și punte, a face tot ce e cu putință; a da paharul peste ~, a-i deșerta: a da ochii peste ~, a muri; a nu avea nici ~ nici coadă, a nu avea niciun înțeles, nici un rost; a nu avea unde să-și plece ~ul, a nu avea nici un căpătliu, a nu avea unde să șază sau să doarmă, a nu avea nimic; a nu avea ce-și face capului, a nu avea încotro, a nu putea face altfel, a fi silit să facă cum i se impune; a nu ști ce să-și facă capului, a fi în mare încurcătură, a nu ști ce să facă ca s’o scoată la capăt; a-și scoate capul în lume, a se arăta, a ieși între oameni; nu-i un ~ de lume, nu e cine știe ce lucru mare: nu te teme, dragul meu, o noapte nu-i un ~ de lume, va trece și ea RET.; a-și lua lumea în ~, a pleca în lume, a porni în lumea largă; a nu-și vedea ~ul (de trebi), a avea mult de lucru: Ce-i ea, copil? Nu-și vede ~ul de supărări, de griji, de casă VLAH.; ~ ai, minte ce-ți mai trebue?, se zice în ironie unuia care face mereu greșeli, și nu vrea să ție seamă de sfaturi; ~ul face, ~ul trage, fie-care sufere urmările greșelilor sale; ~ul plecat nu-l taie sabia, cine știe să se plece, să se umilească, scapă de primejdie; ~ul să trăească, că belele curg 👉 BELEA 1; cîte capete, atîtea și căciuli, cîți oameni, atîtea păreri; cine-și păzește limba, își păzește ~ul, cine știe să-și măsoare vorba, scapă de supărări; unde nu e ~, vai de picioare, vai de omul fără minte, vai de poporul fără buni conducători; 👉BARBĂ, PEȘTE, PICIOR [lat. caput, capĭta].

ALERGA A alerga (sau a umbla) cu limba scoasă (după ceva sau după cineva) = A dori foarte mult ceva, a căuta cu orice preț (să obțină ceva sau să găsească pe cineva): După ce umblase vreo trei luni cu limba scoasă să încapă pe la vreo gazetă, intrase conțopist la primărie. (I. L. CARAGIALE) Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-și stâmpere setea. (EM. GÎRLEANU) − Dar la cumpărat cine te-a chemat? Și ai umblat cu limba scoasă! sări din nou Toader. (LIVIU REBREANU) A alerga după treburi = A umbla din loc în loc pentru rezolvarea unor interese practice: Nu-i era Persidei nimic în lumea aceasta mai nesuferit decât jocul de cărți; dar n- avea încotro; acum așa trebuia să fie: în vreme ce dânsa alerga în treburile cârciumii, el trebuia să intre în voile oaspeților. (IOAN SLAVICI) [...] și femeia nu se mai sătura povestindu-le minunea și cum, din ceasul acela, fiu-său s-a făcut sănătos și umblă după toate treburile, ca orice om. (I. AGÎRBICEANU) A alerga pe la toți sfinții pentru cineva = A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență: A alergat pe la toți sființii, dar n-a găsit nicio înțelegere. A-și alerga (sau a-și juca) calul (înv.) = A-și permite multe libertăți față de cineva, a-și face mendrele: D-aia mi-am alergat caii aici înaintea D-voastră (= am cutezat să scriu acestea), fiindcă vă știu de români […] și Românul […] e îngăduitor. (P. ISPIRESCU) Știu eu năzdrăvanii de-ale spânului; și să fi vrut de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. (ION CREANGĂ) A-și alerga gura (pop.) = A vorbi repede; a pălăvrăgi: […] scosei numaidecât cinci monete de aur și, cu o manieră ce rămase neobservată de adunare, îi pusei în frumoasa mână a cantatriței, care mai întâi roși, apoi lăsă să-i fugă din gură oarecare fraze neinteligibile… (NICOLAE FILIMON) A-și alerga ochii (Rar) = A-și arunca privirile: [oșteanul] Numai ochii săi mișca, / Vulturește-i alerga / Pe cea zare cenușie. (VASILE ALECSANDRI)

DOAR, DOARĂ adv. 1 ‡ Cumva, oare-cum ¶ 2 Oare? ~ nu știi? ce mă mai întrebi? Mai adesea precedat de au (👉 AU): au doară ei să fie de vină că nu știi de lumea asta nimic? (ISP.) ¶ 3 ‡ Dacă, dacă cumva: (mai adesea în întrebări indirecte): de să vor vătama vre-unele, sau doară vor și omorî pe vre-una (PRV.-MB.); și trimise corbul să vază doară au încetat apa (BIBL.); mai adesea precedat de au: pentru să-l cunoască giudețul au doară să face, au cu adevărat iaste nebun (PRV.-LP.) ¶ 4 Poate: nu știa cum s’o mai canonească, doar o face-o să-și ia lumea ’n cap (VLAH.); doară el va fi mai norocos decît cel mare (RET.); adesea repetat ~ ~ : alergară dinaintea fetei, doar doar or face-o să-i iubească (CAR.); doar azi, doar mîne și-a veni hăbăucul în fire (RET.) ¶ 5 Cel mult, atîta numai (că), numai: Ah! garafa pîntecoasă, doar de sfeșnic mai e bună (EMIN.); e ca vita, doar nu paște (PANN); doar glasul apelor sbuciumate răsună ca un bocet (VLAH.); căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător (ISP.); uneori întărit prin numai: nu va putea să se mai apuce de cinstea ce au avut, doară numai în voia patriarhului (PRV.-MB.) ¶ 6 Tocmai: apoi de asta doar am venit la dumneata (GN.) ¶ 7 La drept vorbind, la urma urmelor, nu trebuie uitat că: că, de! era doar și el fecior de împărat (CAR.); bagă de seamă ce faci, că doară nu ești copil (RET.); d’apoi cine-i, dacă nu-i ea? că doar și eu am urechi (CRG.) ¶ 8 Nu e nici o teamă că: iaca mă duc, mă duc, doar nu dau Tatarii (ALECS.); spune-ne și nouă, că doar nu s’o face gaură în cer, dacă vom și noi (ISP.) ¶ 9 Într’o doară, numai așa, la întîmplare, pe nemerite: plecă într’o doară, ia așa peste cîmp unde o vor duce-o ochii (ISP.) ¶ 10 Fără doar și poate, fără nici o îndoială, mai mult ca sigur; fără a mai sta la îndoială, fără a se codi [lat. de-hora].

ANTINOMÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Contradicție aparent insolubilă între două teze care se exclud reciproc și care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. În antichitate era adesea denumită aporie: I. Kant a formulat patru a. ale rațiunii pure: 1) lumea este finită și infinită; 2) fiecare substanță complexă constă din lucruri simple și nu există nimic simplu; 3) în lume există libertate și domină determinismul; 4) există o cauză a lumii (Dumnezeu) și nu există o cauză primă. V. paradox. 2. (REL.) Metodă teologică aplicată doctrinei despre Dumnezeu și, în general, dogmelor credinței, indicînd neconcordanța dintre definițiile formale și conținutul transcendent al credinței (misterul adevărului divin) care nu poate fi redus la noțiuni raționale.

hăznui, hăznuiesc, vb. intranz. – A folosi: „O hăznuiesc la toate bolile” (Memoria 2001: 29). „Cât în lume ai muncit / Nimica n-ai hăznuit” (Ștețco 1990: 49). – Din haznă „folos” + -ui.

DIALECTICĂ s. f. 1. (Determinat uneori prin «marxistă», «materialistă») Știință care studiază legile generale de mișcare și de dezvoltare a naturii, a societății omenești și a gîndirii; metodă de cercetare opusă metafizicii care, bazîndu-se pe legile obiective ale naturii, ale societății și ale gîndirii, privește fenomenele ca fiind în strînsă legătură și condiționare reciprocă, într-o permanentă mișcare și dezvoltare, cu treceri prin salturi de la o calitate la alta ca rezultat al contradicțiilor interne și al luptei contrariilor. Dialectica cere ca un fenomen social să fie cercetat sub toate aspectele în dezvoltarea lui și ca tot ceea ce este exterior, aparent, să fie redus la forțele motrice fundamentale, la dezvoltarea forțelor de producție și la lupta de clasă. LENIN, O. XXI 206. Istoria științei arată că metoda dialectică este o metodă cu adevărat științifică: începînd cu astronomia și terminînd cu sociologia, se confirmă pretutindeni ideea că în lume nu există nimic veșnic, că totul se schimbă, totul se dezvoltă. În consecință, în natură trebuie să privim totul din punctul de vedere al mișcării, al dezvoltării. Și aceasta înseamnă că întreaga știință contemporană este pătrunsă de spiritul dialecticii. STALIN, O. I 312. 2. Procesul mișcării și al dezvoltării fenomenelor Dialectica naturii. – Pronunțat: di-a-.

PODOABĂ, podoabe, s. f. 1. Lucru, aspect care înfrumusețează pe cineva sau ceva; găteală, ornament. Peste tot locul învie același dor de podoabă, de expansiune. ARGHEZI, P. T. 21. Capitala rîdea vesel în podoaba steagurilor tricolore ce fîlfîiau pe clădirile principale. REBREANU, R. I 195. Avea o traistă cu săgeți, Un cal arab cu părul creț Și pe curea, podoabe-n zale. COȘBUC, P. II 255. ◊ Fig. O floarea-soarelui uitată se scutură și își despoaie Podoaba razelor apuse. ANGHEL, Î. G. 15. Nimic nu dă lumii o mai strălucită podoabă decît omul. SLAVICI, O. I 159. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. Ceea ce este deosebit prin calitățile sale. Iar ulciorul mi-a vorbit, Vrînd, se vede, să mă mustre: În colibile lacustre... fui podoaba Tribului întreg. COȘBUC, P. I 319. Cum se prăpădi, podoabă de om! VLAHUȚĂ, la TDRG. 2. Lucru de preț, obiect de valoare; odor; bijuterie, giuvaier. [Brățara] e o podoabă frumoasă și rară. C. PETRESCU, A. 56. Palatul în care ședeau moșnegii și cu nora, cu toate bogățiile și podoabele din el, s-a schimbat iarăși în sărăcăciosul bordei al moșneagului, de mai înainte. CREANGĂ, P. 89. Pe-Oprișanul să-l aduci Cu toate podoabele, Cu toate averile, Să-și dea socotelele! ALECSANDRI, P. P. 202.

PRIMAR², -Ă, primari, -e, adj. 1. Începător, inițial, primordial, originar; p. ext. de prim grad, de bază. Negura de apă îi închidea de pretutindeni ținîndu-i pe loc ca să frămînte un pămînt descompus în elementele-i primare. SADOVEANU, Z. C. 191. Cînd omul se-ndoiește de un princip primar, Nimica nu mai crede, căci nu mai înțelege Nimic aici în lume: aceasta e o lege. BOLINTINEANU, O. 154. ◊ (Ieșit din uz) Învățămînt primar, școală primară (sau clase primare) = învățămînt elementar. Acolo și-a făcut el cele patru clase primare. VLAHUȚĂ, O. AL. II 20. ♦ (Rar) Simplist. Situația este... mai complicată decît se judecă în mod primar de către lume. CAMIL PETRESCU, U. N. 111. 2. (Geol.; în expr.) Era primară = era paleozoică. Terenuri primare = terenuri formate în timpul erei primare. 3. (În expr., ieșit din uz) Medic primar = medic șef al unui spital, al unui oraș sau (în trecut) al unui județ. ♦ (În expr.) Văr primar (sau vară primară) = grad de rudenie între copiii mai multor frați și surori.

hăznui, hăznuiesc, (hăsnui), vb. intranz. – (reg.) 1. A avea folos; a folosi: „O hăznuiesc la toate bolile” (Memoria, 2001: 29). „Cât în lume ai muncit / Nimica n-ai hăznuit” (Ștețco, 1990: 49). 2. A uza de ceva. – Din haznă „folos” + suf. -ui (MDA).

Nu cerceta aceste legi – Coșbuc, Moartea lui Fulger. Lângă groapa craiului căzut în război, mama lui caută zadarnic să descopere legile vieții și ale morții: „Ori buni, ori răi, tot în mormînt!/Credința-i val, iubirea vînt/ Și viața fum!” Poetul conchide: „Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun cînd le-nțelegi!” E replica dată acelora care, chiar dacă se găsesc în situația nefericitei mame, revoltată împotriva sorții nedrepte, nu trebuie să nege adevărurile vieții și să susțină că totul e minciună, nu trebuie să considere că nu există nimic bun, nimic măreț pe lume. Versul a devenit expresie, pentru a încheia o discuție fără dezlegare. LIT.

* CREAȚIUNE, * CREAȚIE sf. 1 Faptul de a crea; zidire, facere (din nimic), plăzmuire: ~a lumii ¶ 2 Născocire, izvodire, scornire, închipuire ¶ 3 Întemeiere, înființare [fr.].

A PIERI pier intranz. 1) (despre ființe) A înceta să mai trăiască; a muri. 2) (despre oameni) A muri de moarte violentă. ~ de ciumă. ◊ Nu piere lumea nu se întâmplă nimic. 3) (despre vegetație) A-și pierde seva cu totul (de frig, de secetă etc.); a se usca; a muri. 4) (despre stări, senzații) A înceta de a mai persista; a lua sfârșit (subit). I-a pierit dorința de plecare. ◊ A-i ~ cuiva glasul (sau graiul) a pierde pentru un moment (de frică, de emoție etc.) darul vorbirii. 5) (despre sunete, lumină) A scădea treptat în intensitate; a deveni din ce în ce mai slab, dispărând complet; a se stinge. 6) A dispărea brusc; a se face nevăzut. ◊ Piei din ochii mei (sau fața mea)! să nu te mai văd! /<lat. perire

*creéz, a creá v. tr. (lat. creare. – Creez, creĭază [că ea devine ĭa după vocală], creăm și creem, creînd și creind. V. pro- și re-creez). Fac din nimic: Dumnezeŭ a creat lumea. Înființez: a crea o școală, o catedră. Inventez, scornesc: a crea o legendă. Constituĭ, instituĭ: a crea o rentă. – Nu e greșit a scrie creĭez, creĭem (ee pron. eĭe), dar e absolut greșit creĭa, creĭat îld. crea, creat. V. produc.

încúrc, a -á v. tr. (lat. *currĭcare, a astupa drumu pin care, ca a încărca, d. carrĭcare. Cp. și cu cîrcală și cu ung. kurkálni, a scotoci, maĭ ales că există și var. încurcălesc). Pun în dezordine, amestec: a încurca o afacere. Încîlcesc, amestec: a încurca ața, ițele. A încurca lumea, a împedeca pe alțiĭ de la lucru: acest leneș nu face nimica, ci numaĭ încurcă lumea. A încurca lucrurile, a face dezordine acolo unde era ordine. A o încurca, a înșira niște cuvinte ca să scuzĭ ceva greŭ de scuzat saŭ ca să salvezĭ aparența. V. refl. Perd șiru vorbeĭ, nu găsesc cuvinte de scuză, nu pot ĭeși la capăt: mă încurc în vorbă, în socotelĭ. Mă încîlcesc, mă amestec: ața s’a încurcat. Se încurcă ițele, afacerea se complică. A te încurca cu ceva, a te apuca de o afacere: vulturu nu se încurcă cu muștele (saŭ prinzînd muște saŭ cu prinsu muștelor).

Tîndálă m., gen. al luĭ (d. tîndălesc). Fam. Om care tîndălește, care nu lucrează nimic serios, care încurcă lumea. Un tip din poznele populare opus luĭ Păcală.

PIERI, pier, vb. IV. Intranz. 1. A muri, a se prăpădi (de moarte năprasnică). Măcar că era cea mai mare știucă din balta lui Iftode, pierise. SADOVEANU, Î. A. 33. Vitele începură a pieri de foame. SANDU-ALDEA, D. N. 243. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, O. II 14. Iacob Eraclid pierise ucis de buzduganul lui Ștefan Tomșa. NEGRUZZI, S. I 137. Toată pasărea pe limba ei piere. ◊ (Prin exagerare) S-a oprit la vreo ușă să strige că piere de foame și frig. SADOVEANU, O. VIII 155. ♦ (În construcții negative) A fi în primejdie. Cu moș Nichifor Țuțuian nu piere nimene la drum. CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Nu piere lumea (dacă nu...) = nu se întîmplă nici o nenorocire, nu-i nici o catastrofă (dacă nu...). Ia mai pune-ți pofta la o parte, că doar nu piere lumea. CREANGĂ, P. 315. Vom merge altă dată [la teatru], că nu piere lumea. ALECSANDRI, T. 329. Fierul (sau lucrul) rău nu piere, se spune în ironie ca o consolare aceluia care se sperie și se vaită în împrejurări dificile. Lucrul rău nu piere cu una, cu două. CREANGĂ, A. 16. ♦ A se nimici, a dispărea din lume. Vai de acele nații unde un mic număr de cetățeni își întemeiază puterea și fericirea lor pe robirea gloatelor. Ele pier. BĂLCESCU, O. I 144. ♦ (Despre vegetație) A se ofili, a se usca. Floarea piere, viața trece! ALECSANDRI, P. I 123. Mi-a pierit iarba pe luncă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 369. 2. (Despre senzații, stări fizice etc.) A se micșora, a slăbi, a se stinge. Puterile acestuia piereau. PAS, Z. I 117. Zînei i-a părut d-aiunci Că i-a pierit norocul. COȘBUC, P. 69. Puterea din mine piere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) glasul = a nu mai putea spune o vorbă, de emoție; a nu mai avea ce spune din lipsă de argumente. 3. A dispărea pe neașteptate sau pe negîndite din fața cuiva, a se face nevăzut. Peste cîteva clipe expresul pieri în întunericul nopții. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 8. Ale iernii flori măiestre au pierit ca încîntarea unui vis de pe ferestre. NECULUȚĂ, Ț. D. 124. Du-te de vezi unde e Ileana... A ieșit și nu știu unde a pierit. SLAVICI, N. I 74. Stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. fp (La imperativ, de obicei întărit prin «din fața mea», «din ochii mei» etc.) Piei dinainte-mi, spurcatule. SADOVEANU, O. VII 98. Du-te unde vrei, Pieri din ochii mei, Pieri-mi dinainte, Fată fără minte! COȘBUC, P. II 146. Pieriți din ochii mei că vă ieu de fugă cu calu. ALECSANDRI, T. I 171. – Forme gramaticale: imper. pers. 2 sg. pieri și (mai ales) piei. – Prez. ind. și: (regional) piei, prez. conj. pers. 1 și 2 să piei (ISPIRESCU, L. 44), pers. 3 să pieie.

RÎS², (rar) rîsuri, s. n. 1. Acțiunea de a rîde și rezultatul ei; manifestare a veseliei exprimată printr-o mișcare caracteristică a gurii, însoțită de un sunet specific, nearticulat. Pățania doamnei Lungeanu cu Veta dumneaei a stîrnit un rîs general. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 88. Califul nu și-a mai putut stăpîni rîsul și a rîs cu mare poftă. CARAGIALE, P. 140. ◊ (Urmat de determinări care arată felul, caracteristica) Flăcăul părea tot cel de odinioară, cu glumele-i felurite, cu rîsu-i puternic. SADOVEANU, O. VII 307. Izbucniră într-un rîs gălăgios. REBREANU, R. I 131. Prin rîsuri cu hohote ele răscumpără lungile ore de tăcere. ODOBESCU, S. III 19. ◊ (În construcții hiperbolice) Dănilă... se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Băieții leșinau de rîs. id. ib. 306. ◊ Fig. De la pajiștile cu rîsuri în mii de fețe ale florilor... trebuia Jderul cel mititel să-și ia rămas bun. SADOVEANU, F. J. 86. 2. (Mai ales în expr., construit cu verbele «a fi», «a se face», «a ajunge», «a rămîne») De rîs (sau de rîsul lumii) = de ocară, de batjocură; ridicol. Am auzit c-o să rămînem de rîsul lumii. DUMITRIU, N. 24. Amîndoi se legară cu ață la deget și-și făcură nod la batistă, ferindu-se să spuie aceasta unul celuilalt, de teamă să nu se facă de rîs. BASSARABESCU, V. 42. Nu, nu vreau s-ajung de rîsul lumii. DELAVRANCEA, O. II 346. Nimic nu-i mai de rîs ca plînsul În ochii unui luptător. COȘBUC, P. I 194. Mă tem că m-oi face de rîs. CREANGĂ, P. 195. A face (pe cineva) de rîs (sau de tot rîsul) = a face ca cineva să ajungă de rîsul lumii (v. compromite) sau a atrage (printr-o purtare nedemnă) batjocura asupra persoanelor care răspund de tine. Spune cîte-o vorbă de ne face de tot rîsul și ocara. SADOVEANU, O. VIII 223. Se vorbiră... să facă pe fratele lor cel mic de rîs și de ocară. ISPIRESCU, L. 37. A lua (pe cineva) în rîs = a-și bate joc (de cineva). Îl durea la inimă cînd îl luau în rîs. ISPIRESCU, L. 37. A-și face rîs de cineva (sau de ceva) = a-și bate joc de cineva sau de ceva. Își face rîs de țara noastră cea blagoslovită. SADOVEANU, O. VII 135. Vrei să-și facă dracul rîs de mine. CREANGĂ, P. 154. Auzi, să-și facă el rîs de lucrul meu! ALECSANDRI, T. 274. ♦ Sunet în cascade, scos de unele păsări. Eu ascultam în pădure rîsul hulubului sălbatic. SADOVEANU, O. VIII 15.

nimeni [At: COD. VOR. 54/5 / G-D: ~mănui, (îrg) ~mului, ~munui, (reg) ~mănuie, ~nui / V: ~enea (G-D: ~mănuia, (înv) ~mănuilea, ~munuia, ~muluilea), (îrg) nime, nimea, ~ele, ~mene, ~eri, nimi, ~mine, ~minea (G-D: ~minuia), ~mini (G-D: ~minui, ~minlui), (înv) neminea (G-D: nemănuia, nemunuia) (reg) nima, nimă, ~enile, ~enilea, nimnea, nimni / E: ml nemo, -inem] 1 png (Îcn; înv și fără negație) Nici un om Si: (înv) neștine, (reg) nimeric. 2 png (Îs) Copil al nimănui Orfan. 3 png (Îe) A fi ca ~ de pe lume A fi ciudat, cu comportări neobișnuite. 4 png (Îe) A nu fi cununat cu ~ A nu avea nici o obligație față de cineva. 5 png (Îae) A nu depinde de cineva. 6 sm Om lipsit de valoare, căruia nu i se acordă nici o considerație. 7 sm (Reg; îs) Nimea (sau nima) oamenilor (sau a lumii) Om prăpădit, de nimic. 8 sm (Reg; îs) Nime-n drum Om fără adăpost.

EXORDIU (< lat. exordium, început) Începutul unui discurs, denumit și proemium, principium, iar în franceză prologue. Sinonim cu introducere, prefață la o carte. În exordiu, oratorul caută să atragă atenția auditoriului, prin enunțarea, în cîteva cuvinte, a obiectului discursuluiț său și urmărind să cîștige bunăvoința celor ce-l ascultă, de unde și denumirea latină de captatio benevolentiae. În exordiu sînt cuprinse: exordiul propriu-zis, propunerea, diviziunea, prin care se arată punctele cele mai însemnate ale tezei. Scurtimea, simplitatea, lipsa de afectare, precum și lipsa de disproporție față de celelalte părți ale discursului constituie principalele cerințe ale exordiului. El poate fi: simplu sau temperat, solemn, insinuant și vehement sau ex abrupto. Exordiul simplu este folosit în împrejurări obișnuite, cînd nu este cazul tratării unui subiect prea important. Frecvent în elocința juridică, el se caracterizează printr-o sumară și clară expunere a subiectului, pe cîtă vreme, cel solemn, folosit de obicei în discursurile funebre, se distinge prin gravitatea tonului, a elogierii oamenilor de seamă. Un exemplu de exordiu solemn îl aflam în cuvintul introductiv al lui M. Kogălniceanu la deschiderea cursului de istorie națională. Ex. „După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimica nu este mai interesant, mai măreț, mai vrednic de luarea noastră aminte, decît Istoria. Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiți, este adevărata povestire și înfățișare a întîmplărilor neamului omenesc, ea este rezultatul vîrstelor și a experienței... Dacă istoria îndeobște, adică a neamului omenesc, este așa de interesantă în rezultatele sale, cu cît mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua? Inima mi se bate, cînd aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; da, domnilor mei! Și nu mă rușinez a vă zice că acești bărbați pentru mine sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cezar; aceștia sînt eroii lumii, în loc că cei dintîi sînt eroii patriei mele...” (M. KOGĂLNICEANU, Cuvînt introductiv la cursul de istorie națională – rostit în 24 noiembrie 1848) Exordiul insinuant constă în a dispune favorabil auditoriul, a-i îndepărta reticențele, a slăbi argumentele adversarului. Spre deosebire de exordiul insinuant, exordiul ex abrupto, folosit în împrejurări în care auditoriul este dornic să-l audă pe orator intrînd în temă, se caracterizează printr-o bruscă dezvoltare a subiectului. Ex. clasic îl constituie începutul primei Catilinare de Cicero. „Pînă cînd în sfirșit vei abuza, Catiliria, de răbdarea noastră? cîtă vreme chiar nebunia asta a ta își va bate joc de noi? pînă unde se va întinde neînfricata-ți îndrăzneală? Nu te-au mișcat oare nici paza de noapte a Palatinului, nici străjile orașului, nici teama de popor, nici adunarea tuturor acestor oameni buni, nici acest loc foarte întărit în care se ține senatul, nici chipurile și privirile acestora?” În, elocința modernă, discursurile care necesită un exordiu mai dezvoltat sînt discursurile academice și discursurile funebre. În genul demonstrativ însă, el poate lipsi.

viu, vie [At: PSALT. HUR. 71^r/26 / Pl: vii, (înv) vie af, sf / E: ml vivus, -a, -um] 1 a (D. ființe; îoc mort) Care este în viață Si: (înv) vivant (1), (îvr) vietățit (1). 2 a (D. ființe; îoc mort) Înzestrat cu viață Si: (înv) vivant (2), (îvr) vietățit (2). 3-4 a (Îljv) De ~ Fiind încă în viață. 5 a (D. oameni; îla) Mort de ~ Epuizat din punct de vedere fizic. 6 a (D. oameni; îas) Lipsit de fermitate morală. 7 a (Olt; d. țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.; îas) Care este putred (din cauza vechimii). 8 a (Olt; d. țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.; îas) Care este rărit din cauza uzurii. 9 a (Îe) A (se) băga (sau a duce) (pe cineva) de ~ în mormânt (sau în pământ) A (se) omorî. 10 a (Pex; îae) A necăji foarte tare pe cineva. 11 a (Îe) A-i lua (cuiva) pielea (sau a jupui pe cineva) de ~ A pedepsi aspru pe cineva. 12 a (Îae) A fi fără milă față de cineva. 13 a (Îae) A pretinde de la cineva mai mult decât poate da. 14 a (Îae) A-i lua cuiva tot ce are Si: a jecmăni, a jefui. 15 a (Îe) A (se) îngropa (sau înmormânta) de ~ A (se) retrage într-un loc anume, întrerupând legăturile obișnuite cu lumea. 16 a (Îae) A nimici. 17 a (Arg; îae) A băga în buzunar ceea ce s-a furat. 18 a (Îe) A mânca (pe cineva) de ~ A omorî. 19 a (Îe) A fi mort de ~ A fi foarte slab. 20 a (Îae) A fi foarte bolnav. 21 a (Rel; îlv) A face ~ A învia. 22 a (Îe) (A fi) mai mult mort decât ~ (A fi) într-o stare de epuizare maximă (din cauza bolii, a fricii etc.). 23 a (Îlav) ~ sau mort sau ori ~, ori mort În orice stare s-ar afla, în viață sau mort. 24 a (Îal) Cu orice preț. 25 a (Pop; îla) ~-viuț (sau -viuleț) În viață. 26 a (Pop; îal) Nevătămat. 27 a (D. animale; îoc oviparitate, sciziparitate; îe) A naște (sau a făta) pui vii A se înmulți în modul caracteristic mamiferelor. 28 a (Îs) Pământ ~ Pământ care nu a fost lucrat niciodată sau care a fost lăsat multă vreme nelucrat Si: paragină¹, pârloagă, țelină², (îrg) ogor, (reg) cățea (23), rât². 29 a Care este constituit din una sau mai multe ființe vii. 30 a (D. locuri) Care este animat (prin ființe în viață). 31 a Foarte asemănător Si: aidoma, leit. 32 a (În religia creștină; d. Dumnezeu) Care este etern. 33 sm Dumnezeu (1). 34-35 smf, a (Persoană) care prin mila divină va dobândi viața veșnică. 36 smf Persoană care este în viață. 37 smf (D. acte juridice; îla) Între vii Care are valabilitate numai în timpul vieții părților contractante. 38-39 sm (Îljv) Pe ~ (În mod) direct. 40-41 sm (Pct; îal) (Care este realizat) după natură. 42-43 sm (Îal) (Care este emis, transmis, rostit sau care are loc) în direct. 44-45 sm (Med; îal) (Care se face) fără anestezie. 46 smp (Îe) Morții cu morții (și) viii cu viii Îmbărbătare adresată celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi. 47 smp (Îae) Se spune în legătură cu atitudinea nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea unei rude sau a unei persoane cunoscute. 48 smp (Îe) Nici cu viii, nici cu morții Se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se însănătoșește. 49 sm (Îe) A lua (și) de pe (sau de la) ~ (ori vii), și de pe (ori de la) mort (ori morți) A fi lacom. 50 smp (Înv; îe) A șterge (sau a rade) (pe cineva) dintre vii (ori din cartea viilor) sau a se cura de cărțile viilor A omorî. 51 smp (Îvp; îe) A ieși (sau a pieri, a se duce) dintre (ori, pop, de printre) vii (sau, înv, dintre numărul viilor) A muri. 52 smp (Îe) (A fi sau a rămâne) mort între vii (A fi sau a rămâne) ca și mort. 53 smf (Înv; mpl) Ființă care este în viață. 54 smf (Înv; mpl) Totalitatea viețuitoarelor de pe pământ. 55 smf (Înv; spc) Totalitatea oamenilor de pe pământ Si: omenire, umanitate. 56 a (D. celule, organisme, materie etc.) Care are viață prin structura sau prin esența sa. 57 a (D. celule, organisme, materie etc.) A cărui funcționare face posibilă viața. 58 a (D. plante sau părți ale lor) Care este în plină vegetație. 59-60 a (D. plante sau părți ale lor) Verde (18-19). 61 a (D. semințe) Care își păstrează puterea germinativă. 62 a (D. părți ale corpului, organe, țesuturi etc.) Care aparține unei ființe în viață. 63 a (Îs) Carne (sau rană, plagă) vie Carne (1) a unui organism în viață, de pe care s-a jupuit pielea. 64 a (Îas) Plagă care sângerează. 65 a (Îas) Carne (22) crudă. 66 a (Îas) Animale destinate sacrificării pentru consumul alimentar. 67 a (Îas) Grup de persoane care practică prostituția. 68 a (Fig; îas) Om în viață. 69 a (Îe) A tăia (sau a trage etc.) în (sau din) carne vie (ori, pop, în cărnuri vii) A tăia (sau a trage etc.) în plin, în ființe vii (1). 70 a (Fig; îae) A încerca să elimine răul prin măsuri radicale. 71 a (Îs) Inventar ~ Totalitatea vitelor și a păsărilor care aparțin unei gospodării sau unei crescătorii. 72 a Care dăinuie încă. 73 a Care (mai) este viabil¹ (3). 74 a (D. limbă, cuvinte etc.) Care este comunicat oral. 75 a (D. limbă, cuvinte etc.) Care este în circulație. 76 a (D. afixe) Productiv. 77 a (Îlav) Prin (sau, rar, din, cu) ~ grai (sau, rar, glas) ori, rar, prin grai ~, cu glas ~, înv, prin voce vie Oral. 78 a (D. ființe) Care are o vitalitate deosebită. 79 a (D. ființe) Care este plin de viață Si: exuberant (3). 80 a (D. ochi, privire, fizionomie etc.) Care trădează un temperament dinamic. 81 a (D. ochi, privire, fizionomie etc.) Care exprimă inteligență. 82 a (D. ochi, privire, fizionomie etc.) Care are o expresie însuflețită. 83 a (D. gândire, imaginație) Care este creativ, productiv. 84 a (D. gândire, minte) Pătrunzător. 85 a (D. stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care se manifestă cu intensitate și persistență (dezvăluind un temperament pasionat, energic). 86-87 a, av (Care se desfășoară) cu energie, dinamism. 88-89 a, av (Care se produce) cu rapiditate. 90-91 a, av (Care se manifestă) cu intensitate. 92-93 a, av (Într-un mod) pronunțat. 94-95 a, av (Care se produce) cu simpatie și entuziasm. 96 a (D. discuții) Care se poartă cu însuflețire (și vehemență). 97 a (D. creații, realizări ale oamenilor) Expresiv (2). 98 a (D. creații, realizări ale oamenilor) Viabil¹ (3). 99 a (D. creații, realizări ale oamenilor) Care însuflețește. 100 a (D. moarte) Care se produce în mod violent. 101 a (D. viață) Tumultuos. 102 a (D. viață) Care se desfășoară în lumea pământeană. 103 a Care se raportează la fapte reale, autentice. 104 a Elocvent (5). 105 a (D. ape) Curgător (1). 106 a (D. izvoare) Care are un debit de apă constant. 107 a (Pex; d. ape) Curat (8). 108 a (Mtp; îs) Apă ~ Apă miraculoasă care poate învia sau însănătoși pe cineva. 109 a (Rel; îas) Apă sfințită care mântuiește. 110 a (D. apă) Care curge cu repeziciune. 111 a (D. mare) Care este agitată. 112 sn (Îvr) Izvor. 113 a (D. foc) Care arde cu vâlvătăi. 114 a (D. flăcări) Care se mișcă cu intensitate în timpul arderii. 115 a (D. cărbuni) Aprins² (1). 116 a (Ent; reg; îc) Foc-~ sau pământ-~ Licurici (Lampyris noctiluca). 117 a (Ent; reg; îac) Omidă cu peri. 118 a (D. corpuri luminoase) Care strălucește cu intensitate. 119 a (D. surse de lumină) Care răspândește o lumină puternică. 120 a (D. strălucirea corpurilor) Intensă. 121 a (D. culori) Strălucitor. 122 a (D. culori) Strident. 123 a (D. obiecte) Care are o culoare intensă. 124 a (D. voce, sunete, zgomote) Cu sonoritate puternică. 125 a (D. voce, sunete) Care impresioneză. 126 a (D. voce) Care trădează emoție. 127 a (D. muzică, melodii etc.) Care are un ritm accelerat și antrenant. 128 a (D. ritmul unei compoziții muzicale) Care are o desfășurare rapidă. 129 a (D. aer) Curat (24). 130 a (D. mirosuri) Pătrunzător. 131 a (D. băuturi) Care are o concentrație mare de alcool Si: tare. 132 a (D. elemente din natură, corpuri etc.) Care se deplasează într-un ritm rapid. 133 a (D. elemente din natură, corpuri etc.) Care este mobil. 134 a (D. mișcare, deplasare) Rapid. 135 a (D. fenomene, procese fizice sau chimice) Care se produce și se propagă cu rapiditate. 136 a (Înv; îs) Calce ~ Var nestins. 137-139 a Vital (1-3). 140 a (Fig; îs) Forță vie (de mișcare) Energie cinetică. 141 sn (Rar) Forță vitală. 142 sn (Rar) Viață (1). 143 sn (D. carne; îla) În ~ Care aparține unui animal încă nesacrificat pentru consumul alimentar. 144 sn (Îvr; d. păsări, insecte etc.; îlv) A da în ~ A ieși din învelișul protector la capătul dezvoltării embrionare. 145 sna (Reg; îs) ~ul nopții Miezul nopții. 146 sna (Reg; îs) ~ul codrului (sau pădurii) Mijlocul unui codru (sau al unei păduri). 147 sna (Reg; îs) ~ul apei (sau de apă) Albia unei ape curgătoare. 148 sna (Reg; îas) Loc în albia unui râu unde apa este adâncă și repede. 149 sna (Reg; îs) ~ul focului Porțiune a focului unde acesta arde mai intens. 150 sna (Reg; îs) ~ul târgului Parte a unei așezări unde este concentrată activitatea comercială.