NATURALÍSM (< fr. {i}; {s} lat. naturalis „natural”) s. n. 1. (FILOZ.) Punct de vedere conform căruia nu există nimic în afara lucrurilor pe care le studiază științele naturii și cele umane, nefiind necesară căutarea de explicații prin factori supranaturali. ◊ N. etic = tendința de a localiza gândirea etică în lumea naturală, pornind de la indicațiile naturale ale ființelor umane (ex. plăcerea) fără a apela la conștiință sau divinitate. 2. (În artele plastice) Tendința de a reproduce realitatea în chip descriptiv, cu toate detaliile adesea neesențiale. Influența n. se resimte în cadrul unor curente moderne (suprarealismul, pictura naivă). 3. Curent literar constituit în Franța între 1860 și 1880 sub influența realismului lui Flaubert și a pozitivismului lui Taine și răspândit apoi în aproape toate țările lumii. Anunțat de romanele fraților Goncourt, teoretizat de E. Zola („Romanul experimental”, 1880), n. adopta în literatură metodele de investigație proprii științelor exacte (observația miunuțioasă, reproducerea cu obiectivitate „totală” a realității în toate aspectele sale, oricât de sordide), personajul literar fiind urmărit ca un produs strict determinat al eredității și mediului. În afara „grupului de la Médan”, constituit în jurul lui Zola (Maupassant, L. Henrique, P. Alexis, H. Céard, J. K. Huysmans), s-au apropiat de n. A. Daudet, J. Renard, R. Martin du Gard ș.a. în Franța, G. Hauptmann în Germania, A. I. Kuprin, V. G. Korolenko, Saltîkov-Scedrin în Rusia, Th. Dreiser în America, B. Delavrancea în România ș.a. V. verism. În teatru, principiile n. au fost ilustrate de spectacolele lui André Antoine.