OCAIANIC adj. (ȚR, Criș.) Vrednic de plîns, nefericit. B: Nu-și pot aduce aminte ocaianicii de ei, că cîte sînt ale lumii toate sînt putrede și trecătoare ca o nimică. ÎNV. 1642, 11^r. O, vai de tine, ocaianice, dară căzutu-ți-s-au să faci hiclenie ca aceasta? N 1682, 25^v. Iar podul, cu voia lut Dumnezeu, să rumse și să înecă ocaianicul Maxentie. NB, 174; cf. CAZANIE 1642; ÎNDREPTAREA LEGII; NEAGOE; N 1727, 164^r; GI, 15^r. C: Nu cunoașteți, ocaianicilor, că iară duminecă voi să giudec viii și morții ? LD, 5^v- 6^r. Variante: ocainic (GI, 15^r). Etimologie: sl. okajanikŭ, okajanĭnikŭ. Cf. o c ă i t.