ANTITEZĂ Asociere în enunț a două noțiuni / idei contrarii, având extensie sintactică variabilă (cuvinte, grupuri de cuvinte, fraze); în retorică, figură* de gândire rezultată din alăturarea a două cuvinte / grupuri de cuvinte / fraze cu sens opus, pentru a scoate în evidență un contrast în formularea enunțului: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Și leagăne urmașilor stăpâni./ Și, frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în visuri și-n icoane./ Făcui din zdrențe muguri și coroane,/ Veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere (Arghezi). Componenta contrastivă a antitezei este asigurată de existența unor seme* opuse în structura semică a termenilor (bun / rău, frumos / urât). Antiteza necesită însă și prezența unui element semantic comun între cei doi termeni ai figurii, apropiere de sens care să reliefeze contrastul și, totodată, să-l facă verosimil: Venere și Madonă, Înger și Demon; dincolo de opoziția „terestru / celest”, „angelic / demonic” (Din demon făcui o sfântă, dintr-un chiot simfonie – Eminescu), termenii care alcătuiesc antiteza de mai sus au în comun cel puțin câte un sem („superlativ feminin”, pentru Venere și Madonă ori conotația* „religios”, pentru înger și demon); fără această trăsătură comună, antiteza poate duce la enunțuri comice: să se compare Steaua lui urcă și a mea coboară cu Prețurile urcă și călătorii coboară (vezi Grupul μ). • Condiția semantică pentru realizarea antitezei este dată de posibilitatea unei negări lexicale și, de aceea, antiteza se realizează mai ales între termeni abstracți opuși (substantive: dragoste / ură ori adjective / adverbe: bun, bine / rău), căci termenilor concreți le lipsește adesea „opusul” lexical (Grupul μ). Suportul lexical al antitezei îl constituie utilizarea în același enunț a antonimelor*; sintactic, antiteza se bazează de cele mai multe ori pe existența unui raport de coordonare* între termenii contrastanți (rar și pe subordonare*, în special în grup nominal* ori verbal*). • În antiteză pot fi contrapuse: două obiecte / noțiuni: e netăgăduit însă că, împărtășită de amândoi deopotrivă, o pătimașă iubire se aprinse între floarea-de-maidan și Făt-frumosul în ființa căruia se restrângeau, întrunite, strălucirile a două cununi împărătești (M. Caragiale); un obiect față de el însuși, considerat din perspective diferite; se află de obicei în această situație trăsături caracteristice opuse, cu referire la același determinat: Astfel mâna-ți tremurândă / Bate-un cântec mort și viu (Eminescu); ornamente frumoase și slute (Arghezi). Din punct de vedere sintactic, antiteza poate antrena: cuvinte izolate, coordonate sau aflate în raport de subordonare: Ars longa vita brevis est; Venin și farmec port în suflet (Eminescu); asocierea în sintagmă determinat-determinare se realizează ca oximoron*: în muta voastră șoaptă câte-mi vorbiți acu! (Heliade); grupuri de cuvinte, uneori simetric contrastive: Remplir Ies bons damour et Ies méchants d'éffroi (Racine); Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,/ Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, / Ca râsul la mormânt (Eminescu); propoziții / fraze: Și te uram cu-nverșunare, / Te blestemam, căci te iubesc (Eminescu). • Figură predilectă a romantismului, antiteza are caracter hiperbolic (vezi HIPERBOLĂ), căci nici unul dintre termenii situați în contrast nu se limitează la sensul său pur denotativ*; în antiteza Venere / Madonă, de ex., se opun de fapt prototipurile imaginii feminine, de unde valoarea de hiperbolă; cei doi termeni ai cuplului au astfel și sens de antonomază*. Extensia contextuală maximă poate duce la (fragmente de) texte construite în antiteză, situații în care contrastul semantic este sprijinit de asocierea cu alte procedee, de obicei figuri sintactice bazate pe simetrie pozițională (chiasm*, anadiploză*, epanadiploză*): La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință. / Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază./ Dar nici de văzut nu fuse și nici ochiu care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface. / Și în sine împăcată stăpânea eterna pace! (Eminescu); în context, antiteza poate fi aprofundată sau amplificată (vezi ACUMULARE). M.M.