Definiția cu ID-ul 1093008:
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
paradox (gr. paradoxon „contrar așteptării,”, „extraordinar”), figură prin care se enunță ca adevărată o idee, aparent contrară adevărului sau opiniei comune (A): „La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă, Pe când totul era lipsă de viață și voință, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns... Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns, Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, Caci era un întuneric ca o mare făr-o rază Dar nici de văzul nu fuse și nici ochi care s-o vază...” (Eminescu) Ca structură gramaticală, p. se deosebește de oximoron prin aceea că, în timp ce acesta este o sinteză lexicală a doi termeni cu sens contrar, p. este o sinteză logică între doi termeni ai unui enunț, cum ar fi un termen-subiect aflat în raport de contradicție aparentă cu termenul-predicat sau două segmente de propoziție ori frază în raport de coordonare, raport care pare că face absurd enunțul: „În fiecare sunet tăcerea ta se-aude, în vijelii, în rugă, în pas și-n alăute.” (T. Arghezi) P. este așadar haina gramaticală a unei judecăți aparent absurde. De aceea observăm că această figură poate fi o propoziție enunțiativă sau o frază de aceeași natură, în care propoziția inițială ori cea regentă este contrazisă, aparent, de cea următoare (juxtapusă, coordonată, subordonată): „Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire Era să fii, să stai, să viețuiești, Ești ca un gând, și ești și nici nu ești, Între putință și-ntre amintire.” (T. Arghezi) Sin. paradoxism.