AB ORIGINE loc. adv. de la origine. (< lat. ab origine)

DE² prep. 1) (exprimă un raport calificativ, indicând apartenența, calitatea, proveniența, timpul, locul, originea, destinația, posesorul etc.) Un pahar de apă. Voce de bărbat. O felie de pâine. Moară de vânt. Mașină de spălat. Lucru de mână. Schimb de păreri. Coleg de clasă. Gazetă de perete. 2) (exprimă raporturi circumstanțiale, indicând modul, timpul, locul, cauza, scopul etc.) Se face de rușine. A plecat de ieri. Pleacă de acolo. Lucrează de ieri. A repetat de mai multe ori. Bun de glume. Bun de vânzare. 3) (exprimă raporturi completive, indicând obiectul, agentul unei acțiuni) Are de lucru. S-a aflat de el. Este demn de laudă. 4) (servește drept indice al supinului) De vândut. De legănat. De învățat. 5) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul situării dincolo de un oarecare obiect) S-a uitat de după ușă. A apărut de după deal. 6) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial) A veni de cu zori. Culcatul de cu seară... 7) (exprimă raporturi de agent) Aceste obiecte au fost confecționate de către țărani. 8) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul situării) S-a sculat de la masă. A plecat de la oraș. 9) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial) Este un an de la balul de absolvire al liceului. 10) (exprimă raporturi spațiale, relevând locul situat în imediată apropiere de ceva sau de cineva.) S-a dus de lângă casă. Livada de lîngă sat. 11) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul de la suprafața unui obiect) A strânge recolta de pe câmp. Fructele de pe copac. 12) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial cu o anumită aproximație) S-a eliberat de pe la amiază. 13) (exprimă raporturi relaționale, indicând obiectul de referire) Secția agricolă de pe lângă Guvernul Moldovei. 14) (exprimă raporturi locative, indicând locul de dincolo de ceva) Vești de peste hotare. 15) (exprimă raporturi locative, indicând locul cu o anumită aproximație) Au apărut de prin alte localități. Oameni de prin părțile Orheiului. 16) (exprimă raporturi temporale, indicând momentul inițial cu o anumită aproximație) Lucrează de prin luna august. 17) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul dintre mai multe obiecte) Spațiul de printre clădiri. 18) (exprimă raporturi calificative limitative, indicând momentul final) Sforțările de până acum. 19) (exprimă raporturi calificative limitative, indicând un oarecare fapt ce constituie o limită) Situația social-politică de până la război. 20) (exprimă raporturi spațiale, indicând locul situat mai jos de ceva sau de cineva) A fost scos de sub mașină. /<lat. de

OBÂRȘIE ~i f. 1) Punct de plecare; punct inițial; origine. 2) Apartenență socială sau etnică; matcă; ascendentă; proveniență; origine. 3) Loc de naștere; baștină. 4) Loc de unde pornește albia unei ape curgătoare; izvor. /<sl. obruši

gară (-re), s. f. (Banat) Cenușă de paie. Sb. gara (Bogrea, Dacor., IV, 816). – Aceleiași familii îi aparține gărînă, s. f. (Banat, Olt., hoceag), care a însemnat probabil la origine „loc de ars în pădure”, cf. sl. garanŭ „ars”; și gariște, s. f. (Banat, cîmpie), cf. sb. gàrište „loc ars”.

rădăcínă f., pl. ĭ (lat. pop. radicina, îld. radix, radicis, rădăcină; sard. raigina, pv. racina, fr. racine. V. rîdiche). Acea parte a planteĭ pin care ĭa se prinde în pămînt și pin care îșĭ trage nutrimentu: după formă, rădăcunile se numesc: adventive, pivotante, tuberculoase, cu cîrlige ș. a. Partea cu care un organ e înțepenit în corp: rădăcina dinților, unghiilor, păruluĭ. Fig. Locu de origine, locu de unde-și trage puterea: rău trebuĭe stîrpit din rădăcină. Gram. Cuvînt primitiv din care se formează altele, ca: duc, de unde vine aduc, ducere, conduct, duce, duc-til. Mat. Rădăcina pătrată (a unuĭ număr saŭ a uneĭ expresiunĭ algebrice), număr saŭ expresiune expresiune algebrică care, rîdicată la pătrat, reproduce număru saŭ expresiunea propusă. Rădăcina cubică a patra a unuĭ număr saŭ expresiunĭ algebrice, număr saŭ expresiune algebrică care, rîdicată la cub la puterea a patra, reproduce număru saŭ expresiunea propusă. Ca nume de plante: rădăcina cĭumeĭ, captalan; rădăcină dulce, ĭarbă dulce; rădăcină de micșunea, V. stînjinel. – Dim. rădăcioară, f., pl. e.

NUANȚĂ s. f. (cf. fr. nuance): valoare, varietate, aspect pe care-l poate îmbrăca, în anumite condiții, o parte secundară de propoziție sau o propoziție subordonată, datorită elementelor introductive, datorită conținutului lexical și felului de formare a termenilor prin care sunt exprimate sau pe care îi determină, sau datorită topicii acestor unități etc. Se poate vorbi astfel despre o n. lexicală sau despre o n. gramaticală ce poate caracteriza, la un moment dat, o anumită unitate sintactică: la atributul adjectival se discută, de exemplu, despre mai multe n. lexicale (calitatea, cantitatea, acțiunea, relația, originea, locul, timpul, materia, destinația) și gramaticale (posesia – dependența, apartenența; subiectul, obiectul); la atributul substantival în genitiv se vorbește despre mai multe n. lexicale (materia, conținutul, originea, calitatea, locul, timpul) și gramaticale (posesia – dependența, apartenența; subiectul, obiectul, denumirea, scopul, termenul calificat, termenul comparat, superlativul); la atributul pronominal în genitiv se vorbește despre mai multe n. gramaticale (posesia – posesorul, obiectul posedat, dependența, apartenența; subiectul, obiectul); la atributul substantival în dativ se discută despre mai multe n. lexicale (filiația, vecinătatea, prietenia, dușmănia) și gramaticale (obiectul, scopul); la atributul pronominal în dativ se vorbește despre mai multe n. gramaticale (posesia – posesorul, apartenența, dependența; subiectul, obiectul); la atributul substantival în acuzativ se discută despre mai multe n. lexicale (materia, calitatea, conținutul, originea, măsura, timpul, locul) și gramaticale (posesia – posesorul, obiectul posedat, dependența, apartenența; subiectul, obiectul, partitivul, relația, denumirea, scopul, comparația, termenul calificat, termenul numărat, superlativul); la atributul pronominal în acuzativ se vorbește despre mai multe n. gramaticale (obiectul, posesia, dependența, partitivul, comparația, termenul calificat); la atributul substantival apozițional despre mai multe n. lexicale (numele, profesia, naționalitatea, provincia de origine, însușirea) și gramaticale (obiectul, termenul determinat); la atributul circumstanțial despre n. lexicale (timpul, cauza, condiția și concesia); la complemente despre n. lexicale (la complementul direct: măsura; la complementul indirect: locul și condiția; la complementul de agent: cauza și instrumentul; la circumstanțialul de loc: modul, atribuirea și excepția; la circumstanțialul de timp: locul, modul, instrumentul, cauza, asocierea; la circumstanțialul de cauză: atribuirea, modul și timpul; la circumstanțialul de scop: atribuirea; la circumstanțialul de mod: locul; la circumstanțialul instrumental: modul; la circumstanțialul condițional: instrumentul, asocierea, modul și timpul; la circumstanțialul sociativ: instrumentul și modul; la circumstanțialul de relație: atribuirea și timpul; la circumstanțialul de excepție: modul; la circumstanțialul opozițional: locul; la circumstanțialul cumulativ: asocierea); la elementul predicativ suplimentar despre n. lexicale (modul, determinarea atributivă); la subordonate despre mai multe n. lexicale (la completiva indirectă: obiectul direct și condiția; la circumstanțiala de loc: modul; la circumstanțiala de mod: obiectul direct; la circumstanțiala de timp: condiția; la circumstanțiala de cauză: obiectul indirect, timpul și condiția; la circumstanțiala condițională: obiectul indirect și timpul; la circumstanțiala finală: obiectul indirect; la circumstanțiala consecutivă: timpul; la circumstanțiala concesivă: timpul; la circumstanțiala opozițională: comparația; la circumstanțiala de excepție: cumulul și modul). Nuanțele sunt deci „coloraturi”, valori secundare ale valorilor fundamentale ce caracterizează diversele unități sintactice din propoziție și din frază, motiv pentru care nu este recomandabil (pentru evitarea disoluției definițiilor și a îngreunării acestora) ca ele să figureze pe același plan în denumirea acestora (ca de exemplu: atribut subiectiv, obiectiv, final, temporal, cauzal, condițional, concesiv etc.; complement indirect condițional, complement de agent cauzal sau instrumental etc.; completivă indirectă condițională, cauzală condiționată etc.) așa cum le găsim în unele lucrări de gramatică și culegeri de exerciții.

PATRIE. Subst. Patrie, țară, țărișoară (dim.), pămînt, glie (fig.); patrie-mamă; țară de baștină, loc de baștină, loc de origine, locuri natale, vatră, vatră strămoșească, vatră părintească, pămînt străbun, pămînt strămoșesc, pămînt natal. Cetățenie; încetățenire, împământenire, naturalizare, indigenizare (înv.), indigenat (înv.). Patriotism, dragoste de patrie, dragoste de țară; dor de patrie, dor de țară. Băștinaș, autohton, indigen, aborigen (livr.), pămîntean. Cetățean, concetățean, compatriot, simpatriot (grecism înv.), patriot (înv.). Patriot; patriotard (depr.). Adj. Băștinaș, autohton, indigen, aborigen (livr.), pămîntean, pămîntesc, pămîntenesc (înv.). Naturalizat. Patriotic; patriotard (depr.). Vb. A încetățeni, a împâmînteni, a naturaliza, a indigena (înv.). V. locuitor, națiune, stat.

obârșie sf [At: DOSOFTEI, PS. 97/12 / V: (reg) ~șă, vârșă / A și: obârșie / Pl: ~ii / E: vsl обръшь] 1 (Înv) Sfârșit. 2 (Înv) Capăt. 3 (Înv) Izvor. 4 (Înv) Vârf. 5 (Înv) Muchie. 6 (Reg) Trecătoare. 7 (Reg) Parte superioară a jilipului. 8 (Îvr) Gură a unei peșteri. 9 Început. 10 Origine. 11 Loc de baștină. 12 Familie sau neam din care descinde cineva.

patrie sf [At: BIBLIA (1688) pref 7/47 / Pl: ~ii / E: lat patria, fr patrie] 1 Mediu politic, social și cultural în care își desfășoară viața și lupta fiecare popor Si: (grî) patridă (1). 2 Teritoriu locuit de un popor Si: (grî) patridă (2). 3 Țară în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este Si: (îvp) moșie¹, (înv) naștere, (grî) patridă (3), (îvr) moștenire. 4 (Îs) ~ mumă (sau mamă) Țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc. 5 Țară în care locuiește sau în care se stabilește cineva, fără a-i aparține ca origine. 6 Loc de origine al cuiva sau a ceva. 7 Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva.

báștină s.f. 1 Origine. ◇ Loc.adj. De baștină = originar, autohton, de origine. Țara de baștină. ◇ Loc.adj., adv. Din baștină = din moși-strămoși. 2 (înv.) Proprietate ereditară de mai multe generații în aceeași familie. • pl. -i. /<srb. baština, bg. бастина.

vieliște s.f. (reg.) I (de obicei constr. cu prep. „în”) Loc deschis, expus vîntului; suflare, bătaie (puternică) a vîntului. II (în forma „veliște”; în loc. și expr.) Loc.adj. De veliște = de origine. Loc.adj., adv. Din veliște = din bătrîni. Expr. De veliștea lui = din fire, de la natură. • pl. -i. și veliște s.f. /<sl. veche внꙗ(а)лнште; cf. vĕjati „a adia, a sufla”.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

COLONIST, -Ă, coloniști, -ste, s. m. și f. Persoană care s-a strămutat din țara sa ori din locul de origine și s-a stabilit într-o regiune sau într-un oraș dintr-o țară străină. – Din germ. Kolonist.

PATRIE, patrii, s. f. 1. Mediu politic, social și cultural în care își desfășoară viața și lupta fiecare popor; teritoriu locuit de un popor; țară în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este. ◊ Patrie-mamă (sau -mumă) = țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură, etc. ♦ Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pământ natal, loc de baștină. ♦ Țară în care cineva se stabilește definitiv, fără să-i aparțină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetățean al ei. ♦ Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. 2. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.

NAȘTERE, nașteri, s. f. Acțiunea de a (se) naște și rezultatul ei. 1. Aducerea sau venirea pe lume a unei ființe; spec. act fiziologic prin care fătul, ajuns în stadiul de maturitate, este expulzat sau extras din cavitatea uterină; parturiție. ◊ Casă de nașteri = maternitate (din mediul rural). Zi de naștere sau ziua nașterii = zi în care s-a născut cineva; sărbătorire care are loc cu prilejul acestei zile. Nașterea Domnului (sau lui Cristos) = Crăciunul. Înainte de nașterea lui Cristos = înaintea erei noastre. După (sau de la) nașterea lui Cristos = din (sau în) era noastră. ◊ Loc. adj. și adv. Din naștere = a) (încă) de când s-a născut; b) conform unei predispoziții naturale. ◊ Loc. adv. Prin naștere = prin structură, prin înclinațiile înnăscute. 2. Origine, proveniență. ◊ Loc. adv. De (sau din) naștere = originar din...; de naționalitate sau de origine etnică... 3. Fig. Apariție, ivire, creare. ◊ Loc. vb. A lua naștere = a apărea, a se ivi. A da naștere = a crea, a produce, a cauza. – V. naște.

LEAGĂN ~e n. 1) Pat mic, servind pentru a ține și a legăna copiii mici. 2) fig. Loc de origine; obârșie. /v. a legăna

LOCALNIC ~că (~ci, ~ce) și substantival 1) Care ține de localitatea, de locul despre care se vorbește; propriu localității, locului despre care se vorbește. 2) Care își trage originea din locul dat; din partea locului. /<rus. lokal’nyi

DEPEIZAT adj. (Franțuzism) Rupt de țara, de locul de origine; înstrăinat. ♦ (Fig.) Dezorientat, derutat; înstrăinat, însingurat. [< fr. dépaysé].

PERICARD s.n. Înveliș fibroseros al inimii, locul de origine al marilor vase. [< fr. péricarde, cf. gr. peri – împrejur, kardia – inimă].

RECURENT, -Ă adj. Care revine spre locul de origine. ♦ (Despre boli) Care revine, recidivează. ◊ Febră recurentă = boală infecțioasă cu aceleași simptome cu febra tifoidă; (mat.) serie recurentă = serie al cărei fiecare termen se calculează cu ajutorul termenilor care îl precedă. [< fr. récurrent, cf. lat. recurrens < recurrere – a veni înapoi].

AUTOHTON, -Ă adj. Băștinaș, de loc dintr-o anumită țară. ♦ (Despre animale și plante) Originar dintr-o anumită regiune. ♦ (Despre zăcăminte de cărbuni) Format pe locul de origine al plantelor din care provine. [Cf. fr. autochtone, it. autoctono < gr. autos – însuși, chton – pămînt, țară].

INDICATIV, -Ă adj. Care indică, îndrumător. ◊ (Gram.) Modul indicativ (și s.n.) = mod care exprimă o acțiune reală. // s.n. 1. Denumire convențională pentru unități militare, comandanți etc. 2. (La un post de radio-televiziune) Semnal de identificare la începutul sau sfîrșitul emisiunii. ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre care servește pentru identificarea locului de origine sau a expeditorului unui mesaj telegrafic sau radiofonic. [Cf. lat. indicativus, fr. indicatif].

PROVENIENȚĂ s.f. Origine, obîrșie; locul de unde provine ceva. [Pron. -ni-en-. / < germ. Provenienz].

AUTOHTON, -Ă I. adj. 1. (despre specii, populații) care s-a format și dezvoltat pe teritoriul unde trăiește în prezent: băștinaș, aborigen, indigen. 2. (psihiatr.; despre idei obsedante) care apare în conștiință ca o gândire generată spontan. II. s. n. 1. complex de straturi constituit din roci mai tinere, rămase pe locul lor, peste care au fost împinse din regiunile învecinate roci mai vechi. 2. zăcământ de cărbuni, format în locul de origine al plantelor din care provine. 3. râu având izvoarele în aceeași unitate morfologică, regiune climatică cu gura de vărsare. (< fr. autochtone, gr. autokhthon)

DEPEIZA vb. tr., refl. a lua, a smulge de la locul de origine. ◊ (fig.) a (se) dezorienta; a (se) înstrăina. (< fr. dépayser)

INDICATIV, -Ă I. adj. care indică, face cunoscut. ♦ mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o acțiune reală. I. s. n. 1. denumire convențională pentru unități militare, comandanți etc. 2. (la un post de radio-tv.) semnal de identificare la începutul sau sfârșitul emisiunii. ♦ ~ de apel = apelativ convențional din litere sau cifre, pentru identificarea locului de origine sau a expeditorului unui mesaj telegrafic ori radiofonic. (< fr. indicatif, lat. indicativus)

PATRIE s. f. 1. țara unde s-a născut și trăiește cineva; loc de baștină; pământ natal. 2. loc de origine a unei idei, a unei științe, arte etc. 3. loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. (< lat. patria, fr. patrie)

PERICARD s. n. înveliș fibroseros al inimii, locul de origine al marilor vase. (< fr. péricarde, lat. pericardium, gr. perikardion)

PROVENIENȚĂ s. f. origine, obârșie; locul de unde provine ceva. (< it. provenienza, germ. Provenienz, fr. provenance)

lațe s. f. pl. – 1. Plete, chică. – 2. Smoc, moț. – Var. (lo)loațe. Origine necunoscută. Giuglea, Dacor., II, 394 pornea de la var. loațe pe care o considera reprezentantă din germ. Locke „buclă”. DAR se gîndește la un lat. *lacia „petic”, din aceeași rădăcină cu lacerāre. – Der. lățos, adj. (pletos, cu păr lung; Trans. zdrențăros, murdar); loloți, vb. refl. (a face noduri, a se încurca); loloțată, s. f. (varietate de struguri).

orliște (orliști), s. f. – Casă părăsită, loc pustiu. Origine necunoscută. E cuvînt vechi, în Olt. Legătură cu sl. orelu „vultur” (Scriban) nu este certă. Poate e un der. local de la urla „a răcni”, cu sensul de „loc unde urlă vîntul”.

ARIMATEEA, cetate în Iudeea, locul de origine al lui Iosif, în al cărui mormînt a fost îngropat Iisus. Neidentificat geografic.

alohton (gr., allos – altul, chton – pământ), (engl.= allochtonous) 1. (tect.) unitățI geologice dislocate din locul de origine și deplasate la distanțe considerabile, sub impulsul forțelor tectonice sau al gravitației. Pachetele de strate ale formațiunii încalecă în final strate mai noi, rezultând pânze de șariaj. Ant. Autohton, 2. (sedim.), despre un material resedimentat, provenit din afara bazinului de sedimentare.

autohton (tect.), (engl.= autochtonous); unitate geologic-structurală care nu a suferit deplasări și se află la locul de origine („in situ” A. poate fi deformat tectonic, împreună cu unitatea suprapusă (alohtonă). Ant. alohton.

eroziune, (engl.= erosion) 1. complex de procese exercitate de agenții externi – ape curgătoare, apa mării, vânt, ghețari – asupra părții superficiale a scoarței din ariile continentale, prin care are loc modelarea reliefului terestru. În urma e. fluviale, a celei marine (→ abraziune), a celei eoliene (→ coraziune ) și a e. exercitate de ghețari (→ exharație), materialul superficial, dezagregat și alterat, este îndepărtat de la locul de origine și deplasat spre bazine de sedimentare; 2. acțiune de roadere exercitată de apele curgătoare; prin e. reliefului se formează ogașe, ravene, torenți, se adâncesc albiile minore (e. liniară, e. de fund), se lărgesc malurile (e. laterală). E. exercitată de apele curgătoare se propagă de la vărsare către izvoare și are tendința de a reduce înclinarea pantei și a realiza „profilul de echilibru”; este o e. regresivă.

lahar, (engl.= lahar), curgere de mâl sau „avalanșă rece” asociată activității vulcanice și determinată de amestecul maselor de apă provenite din partea sup. a aparatelor vulcanice, cu dep. de cenușă, lapili sau scorii de pe pantele conului. Curgerea de l. coboară sub acțiunea gravitației, iar produsele se depun la baza conului sub forma unui dep. slab sortat și nestratificat, de tipul → debritelor L. poate ajunge până la 40-50 km de locul de origine. L. se întâlnește în jurul unor foarte numeroși vulcani. Sin. curgere noroioasă.

BUBASTIS, oraș în Egiptul antic, situat la E de Delta Nilului, una din capitalele imperiului în timpul hicsoșilor și locul de origine al faraonilor dinastiei a XXII-a. Aici era divinizată zeița cu cap de pisică, Bastet (gr. Bubastis), care dă și numele orașului.

BAȘTINĂ s. f. Origine. ♦ Patrie. ◊ Loc. adj. De baștină = autohton. – Bg., sb. baština.

luterie, arta construirii instrumentelor cu coarde și arcuș, termen derivat din cel atribuit construirii lautei*. Limitând termenul la arta construirii vl., dificultățile întâmpinate de cercetători privesc nu numai stabilirea primilor autori de vl., dar și locurile de origine ale acestui instr. Totuși veritabila istorie a l. începe în Italia, însumând peste două sec. de strădanii, de continui aspirații spre perfecțiune. În sec. 16, școala din Brescia întră în instorie prin Gasparo da Salo, Giovanni și Pietro Maggini; școala cremoneză prin familiile Amati, Guarneri și Stradivari; școala napolitană prin familiile Rugg[i]eri, prin Grancino, Testore etc. Ca și în istoricul școlilor de vl., cercetătorul poate urmări influența geniului constructorilor it. în toate țările care aveau deja o tradiție în construirea lautelor sau a vechilor viole*. Se poate studia enigmatica personalitate a lutierului Gaspard Duiffoprugcar, de origine tiroleză, dar a cărui activitate s-a desfășurat întâi la Bologna, apoi la Lyon. Școala de la Mirecourt creează un fond de lucrări care a format mulți lutieri fr. Familia Vuillaume, sau numele unor Lupot (care se remarcă prin imitarea perfectă a instr. lui Stradivari), Chappuy sau Bernardel și Gand, ilustrează prestigiul l. fr. între 1750-1880. În etapa contemporană, se remarcă Hell și Paul Kaul (care semnează două viori „Enesco”). Școala tiroleză inițiată de Jakob Steiner, elev al lui Nicolò Amati, înscrie numele unor iluștri constructori, ca Albanus (Alvani), Thir, Klotz. În România, în care instr. popular cel mai răspândit este vioara, în care lemnul de rezonanță este cunoscut în întreaga lume, nu s-a profilat o școală de lutieri. Totuși anumite talente care au studiat cu meșteri străini și-au câștigat un nume prin maniere personale de lucru. Reținem: Cărbunescu, Rădulescu, Scheffler, prof. Bianu, Apăteanu, Macarie, Pohoryles, Paraiciuc, Megasiuc, Știrbulescu, Ichimescu și meșterul, cel mai autorizat în materie, Iosif Pollak. La Reghin se încearcă, depășirea stadiului de fabrică, pentru a se trece și la construcția manufacturată. În fruntea strădaniilor se află R. Boiangiuc.

damásc n., pl. urĭ (ngr. dámaskon, adică „din Damasc”, un oraș în Siria, locu de origine al acesteĭ stofe; it. damasco, fr. damas). O stofă de matasă (saŭ și de lînă) cu firu gros ca ripsu și vărgată (damaschinată) în lung și care se numea și damască (pl. aște saŭ dămăștĭ). în Mold și adamască (rus. adamaška) și mai vechĭ șam și șamalagea. V. camohas.

SIGMARINGEN, localit. în SV Germaniei, pe Dunăre (Baden-Württemberg); 16,7 mii loc. (2003). Cap. vechiului principat Hohenzollern-Sigmaringen, locul de origine al familiei regale române.

din prep. (de și in. V. pin, prin). Arată: 1) originea, proveniența, locu de unde: ĭes din casă din oraș, din țară; a pica din pom, din cer. 2) timpu de cînd: din zi în zi, din ceas în ceas, din copilărie, din tinereță, din născare. Din capul loculuĭ, chear de la’nceput. 3) lucru saŭ materia din care e făcut ceva: e făcut din bucățĭ, din lemm, din fer. 4) modu cum e făcut ceva: a lucra din topor (grosolan), a desemna din peniță, a învăța o limbă din practică, din auzite, din citite; cunosc din vedere, prind din zbor, din fugă. 5) cauza: a lucra din ambițiune, a muri din beție; din păcate, din nenorocire, după ce e sărac, maĭ este și bețiv. 6) instrumentu: a da din cap, din mînĭ, din umerĭ, din coadă; a cînta din fluĭer, din pian, a scrîșni din dințĭ, a sorbi din ochĭ, a vorbi din inimă, din memorie. 7) un înțeles (ca un genitiv) partitiv: unu din eĭ, o parte din casă (a caseĭ), a scurta din drum (o parte a drumului). 8) privința, relațiunea: a sta bine din parale, din grîŭ, din tunurĭ (din partea paralelor, grîuluĭ, tunurilor), s’a oprit din băut (nu maĭ bea). Din colo, din direcțiunea aceĭa (deosebit de dincolo 1). Pe din afară, pe din ăuntru, pe din față, pe din dos, pe afară, fig. pe de rost (din memorie), pin ăuntru, pin față, pin dos. Din afară (după fr. du dehors), barb. îld. de afară. – În vest dîn, ca pîn față de pin (V. pin, pintre). Vechi și den. V. dintru.

*oáză (oa 2 sil.) f., pl. e (vgr. și lat. óasis, cuv. care pare a fi de origine egiptenească). Loc pe care crește vegetațiunea în mijlocu pustiuluĭ, ca o insulă în ocean: In-Salah e o oază prósperă. Fig. Lucru excepțional de plăcut într’un mediŭ neplăcut. – Unele oaze-s marĭ cît Creta orĭ Sicilia și posedă elementele de producțiune și de perpetuitate. Ele produc maĭ ales cereale și curmale.

INCUNÁBUL (< fr. {i}; {s} lat. incunabula „loc de origine, început”) s. n. Denumire dată primelor tipărituri europene la care s-a aplicat tehnica de tipărire mecanică a cărților, prin utilizarea caracterelor mobile (inventată de Gutenberg la 1440); cărțile tipărite până la 1500 poartă acest nume, ele fiind bogat ilustrate cu xilogravuri; p. ext. carte foarte veche (și prețioasă). Termenul de i. a fost folosit pentru prima oară de Philippe Labbe (1653), în lucrarea „Nova bibliotheca mss. librorum”.

*vodevil n., pl. urĭ și e (fr. vaudeville, alterațiune din Vau de vire [cîntece din] valea [rîuluĭ] Vire [în Calvados]). Mică pĭesă teatrală cu cuplete. – Olivier Basselin, lucrător de postav în orășelu Vire, în sec. XV, compunea cîntece satirice care străbătură curînd valea rîuluĭ Vire. Depărtîndu-se de locu de origine (vau de Vire), numele degeneră în vaudeville. Primele vodevilurĭ fură cîntece de beție, pe care licența băutorilor le făcu curînd caustice și răutăcĭoase. Acest gen dură pînă la sfîrșitu secoluluĭ XVIII. Chear de la începutu acestuĭ secul, ast-fel de cîntece fură intercalate în pĭesele teatrale de bîlcĭ, care se numiră atuncĭ „piese cu vodevilurĭ” saŭ, maĭ pe scurt, „vodevilurĭ”. Cînd comedia cu cuplete, ilustrată de Désaugiers, Scribe, Labiche dispăru, numele de „vodevil” rămase aplicat orĭ-căreĭ comediĭ ușoare, cu intriga bine țesută și cam liberă.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.

COLONIST, -Ă, coloniști, -ste, s. m. și f. Persoană care și-a părăsit țara sau locul de origine și s-a stabilit într-o colonie¹. – Din germ. Kolonist.

PATRIE, patrii, s. f. 1. Țară în care s-a născut cineva, considerată în raport cu acesta. 2. Mediu politic, social și cultural în care s-a născut, își desfășoară viața și activitatea fiecare popor; teritoriul, locul, cadrul geografic și modul de viață al poporului, limba, cultura, tradițiile. ◊ Patrie-mamă (sau -mumă) = țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură, etc. ♦ Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pământ natal, loc de baștină. ♦ Țară în care cineva se stabilește definitiv, fără să-i aparțină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetățean al ei. 3. Loc de origine al cuiva sau a ceva. 4. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.

NAȘTERE, nașteri, s. f. Acțiunea de a (se) naște și rezultatul ei. 1. Aducerea sau venirea pe lume a unei ființe; spec. act fiziologic prin care fătul, ajuns în stadiul de maturitate, este expulzat sau extras din cavitatea uterină; parturiție. ◊ Casă de nașteri = maternitate (din mediul rural). Zi de naștere sau ziua nașterii = zi în care s-a născut cineva; sărbătorire care are loc cu prilejul acestei zile. Nașterea Domnului (sau lui Hristos) = Crăciunul. înainte de nașterea lui Hristos = înaintea erei noastre. După (sau de la) nașterea lui Hristos = din (sau în) era noastră. ◊ Loc. adj. și adv. Din naștere = a) (încă) de când s-a născut; b) conform unei predispoziții naturale. ◊ Loc. adv. Prin naștere = prin structură, prin înclinațiile înnăscute. 2. Origine, proveniență. ◊ Loc. adv. De (sau din) naștere = originar din...; de naționalitate sau de origine etnică... 3. Fig. Apariție, ivire, creare. ◊ Loc. vb. A lua naștere = a apărea, a se ivi. A da naștere = a crea, a produce, a cauza. – V. naște.

FEL, (1, 2) feluri, s. n. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mod de a fi (sau de a acționa); varietate, soi, gen, chip, sort. După cum este felul de viață al oamenilor, tot astfel este și felul lor de a gîndi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. Mai face el, țăranul, și alte feluri de mîncări gustoase. CREANGĂ, A. 103. ◊ (Însoțit de adverbe de cantitate sau de numerale) De multe feluri. Flori de un singur fel. ▭ Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună! ALEXANDRESCU, P. 42. ◊ (Intră în compunerea pronumelui interogativ ce fel (de), cerînd în răspuns indicarea calității obiectului despre care se întreabă) Spune-mi cu cine te aduni, să-ți spun ce fel de om ești. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Loc. adj. Fel de fel sau de tot felul = diferit, variat, felurit. Miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece. ISPIRESCU, L. 17. Pe ziduri stau rînduite... arme de tot felul. ODOBESCU, S. A. 85. (Eliptic) [Păsările] primăverii se cheamă, se-ntreabă și-și răspund, se-ngînă și se-ntrec în fel de glasuri, întorcîndu-se fiecare pe la cuibul său. CARAGIALE, P. 50. Nici un fel de... = de loc. N-am nevastă... nici copii, Nici un fel de căpătîi. TEODORESCU, P. P. 277. ◊ Loc. adv. La fel = deopotrivă, asemenea, egal, întocmai, aidoma. De fel = de loc. Altele sînt mai frumoase, mult mai mîndre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel. EMINESCU, O. I 464. ◊ Expr. De felul meu (sau tău, său, lui, lor etc.) = din fire, de meserie, de profesie etc. De felul lui era om vioi și bun de petrecere. CARAGIALE, P. 123. De fel din... = de neam, de origine, de loc, originar etc. Părintele lui, de fel din Botoșani, l-a regăsit pe excentricul fugar și... l-a luat acasă. CARAGIALE, N. S. 11. În felul lui = într-un mod original, propriu lui. Nu semănau amîndouă surorile. Fiecare era frumoasă în felul ei. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Un fel de... = un lucru asemănător cu..., ceva care vrea să fie... Ionuț umblă plecat pe lîngă gard, legănînd în mînă un fel de tinichea goală. DAVIDOGLU, M. 59. Trăiește la marginea satului, spre baltă, într-un fel de coșar pentru vite. STANCU, D. 314. Și-a făcut un fel de casă, grămădind bușteni unul peste altul și împletindu-i cu nuiele. ISPIRESCU, L. 58. Fel și chip v. chip. A-și face felul = a-și face cheful, pofta, mendrele. (Cu pronunțare regională) Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam feliul așa cîteodată... în lipsa părintelui și a dascălului. CREANGĂ, A. 4. A face felul (cuiva) = a da gata, a nimici, a lichida, a distruge, a omorî (pe cineva); a face rău (cuiva). Lui Znagoveanu i-a făcut felul judele de la Gherghița, Vlad, care îi purta sîmbetele. L-a băgat la gros pe vreo cinci ani. PAS, L. I 293. (Cu pronunțare regională) Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul! CREANGĂ, P. 236. 2. Rînd de bucate. Gustau numai din felurile rînduite festinurilor regești. C. PETRESCU, R. DR. 16. Cel mai mare ospăț se cuprindea în cîteva feluri de bucate. NEGRUZZI, S. I 151. 3. Obicei, datină. [Mugur-Împărat] precum e felul din bătrîni La orice chef între romîni, El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59.

GRAI, graiuri, s. n. 1. Glas, voce. Un pui de mierlă... cu grai de aur. MACEDONSKI, O. III 6. Ar fi rupt-o d-a fuga; dară graiul ei cel dulce și viersul cu lipici ce avea, îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile. EMINESCU, O. I 202. ◊ Loc. adv. Într-un grai = într-un glas. Răspunseră toți într-un grai că copilul are să ajungă o dată, o dată, omul cel mai bogat din lume. ISPIRESCU, U. 102. ◊ Expr. A prinde (sau a da) grai = a începe să vorbească; a prinde (sau a da) glas. Dă grai de-acum, durerea mea superbă, Fîntînilor de cîntece Închise ca-ntr-un miez de munte În sufletu-mi adînc. BENIUC, V. 63. Oh! lucrurile cum vorbesc Și-n pace nu vor să te lase: Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prind grai aproape omenesc. MACEDONSKI, O. I 179. A-i pieri (sau a-și pierde) graiul = a-i pieri, a-și pierde glasul. 2. Facultatea de a vorbi; limbaj. Graiul omenesc. Originea graiului. ◊ Loc. adv. Prin grai = cu vorba. Prin faptă și prin grai acest bărbat s-a găsit totdeauna în frunte cînd a fost vorba de vro îmbunătățire obștească. NEGRUZZI, S. I. 313. Prin viu grai = oral. Fruntașii întrecerilor trebuie larg popularizați prin presa zilnică, presa de perete și prin viu grai. REZ. HOT. I 55. 3. Limbă. Cărți și reviste din toate timpurile și în toate graiurile pămîntului. STANCU, U.R.S.S. 28. Un glas de femeie rosti deasupra capului ceva, într-un grai necunoscut. C. PETRESCU, S. 40. Prin vremuri poate mai aspre decît cele de acum, văd că ne-am păstrat graiul. REBREANU, R. I 83. ♦ Fel de a vorbi. Grai ales și lin ca apa. COȘBUC, P. I 94. Trandafir verde frumos, Bădișor la grai duios, Eu din fire mi te-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. Eu să-ți dau baltagul, eu? Vin de-l ia tu, fătul meu, De ți-e sufletu-ndrăzneț Cît ți-e graiul de sumeț! ALECSANDRI, P. P. 99. 4. (Adesea determinat prin «popular» sau «regional») Unitate lingvistică subordonată dialectului și caracteristică pentru o regiune de obicei mai puțin întinsă. Geografia lingvistică e o metodă de cercetare a graiurilor. Graiul din Vîlcea. Graiul din Bihor. ▭ Cînd dialectele locale și graiurile se contopesc în sînul limbii naționale, trebuie să se piardă și pronunțarea regională. GRAUR, F. L. 163. 5. Vorbă, cuvînt. Îi luau vorba din gură și-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Nu scoase grai din gură de frică să n-o închiză în casă. POPESCU, B. III 46.

COLONIST, -Ă, coloniști, -ste, s. m. și f. Persoană care se strămută sau este strămutată (singură sau în grup) din țara sau din locul de origine pentru a se așeza într-un loc străin, participînd la întemeierea unei colonii (3). Dascălul Iov îi întovărășise pe coloniști pînă la Păuna-Mică. SADOVEANU, P. M. 14. Romanii, colonizînd Dacia, au împărțit, după obiceiul lor, pămîntul între coloniști. BĂLCESCU, O. I 136.

COLONIE², colonii, s. f. 1. (În antichitate) Cetate sau oraș întemeiat de fenicieni, de greci etc. pe teritoriu străin, cu scopuri comerciale, și care, pierzînd cu timpul legăturile de dependență cu metropola, putea deveni oraș de sine stătător; cetate sau oraș construit de romani în țările cucerite și avînd un rol economic, administrativ și militar. ♦ (La romani) Așezare fundată din interes public, situată într-un loc fixat prin lege și condusă de o lege specială; grup de cetățeni organizați și autorizați de statul roman să ocupe (total sau parțial) o așezare, cu teritoriul ei sau să fundeze un oraș nou pe un teritoriu cucerit. 2. Regiune sau țară (de obicei înapoiată) cucerită de un stat expansionist pentru obținerea de materii prime ieftine, pentru desfacerea la prețuri ridicate a produselor fabricate și pentru exportul de capital (exploatarea luînd un caracter deosebit de accentuat în faza imperialistă a capitalismului). Uriașa creștere a mișcării de eliberare națională în colonii, semicolonii și țările dependente împiedică în mare măsură realizarea planurilor criminale ale ațițătorilor la război. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 268, 1/2. 3. (Urmat de determinări arătînd naționalitatea sau locul de origine) Grup de persoane provenind din altă regiune a țării sau, mai ales, din altă țară, imigrate sau strămutate (izolat sau în mase compacte) din locul de origine și menținînd între ele o oarecare coeziune. Colonia armeană din București. 4. Grup de copii trimiși sau aflați în mod organizat la odihnă în stațiuni climaterice sau balneare. Colonia raionului 1 Mai pleacă la Predeal. 5. (Uneori urmat de determinări arătînd componența) Grup de animale de același fel, ducînd viața în colectivitate. Colonie de corali. ▭ Într-o zi a dat de o colonie de maimuțe cu blana roșie. BART, E. 278.

LUME¹, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun⁴ (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag². Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

PATRIE, patrii, s. f. 1. Țară în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este. Da! Da! Aș fi ferice, de-aș fi încă o dată în patria-mi iubită, în locul meu natal. EMINESCU, O. I 8. Putem învinge răul... jertfind individul familiei, aceasta patriei, patria omenirii, viitorului. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ Fig. Patria e aducerea aminte de zilele copilăriei. RUSSO, O. 31. ♦ (Însoțit de determinări în cazul genitiv) Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. Uniunea Sovietică este patria socialismului. 2. (În sens restrîns) Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pămînt natal, loc de baștină. Alexandrescu era născut în Tîrgoviște, în patria Văcăreștilor, a lui Eliad și a lui Cîrlova. GHICA, S. A. 134. 3. (Cu determinări în cazul genitiv) Loc, regiune bogată în anumite specii de animale sau de plante, sau renumită pentru anumite produse. Laponia este patria renilor și a urșilor albi.

ASTERANTHERA Hanst., ASTERANTERA, fam. Gesneriaceae. Gen cu o singură specie, în pădurile din regiunile ploioase din Chile: Asteranthera ovata (Cav.) Hanst. Tufă mică, agățătoare în locurile de origine, în Europa cultivată destul de rar, neagățătoare, înaltă de 25-30 cm. Florile (caliciul verde, segmentat în părți egale, corolă îngustă spre vîrf, se lățește într-o margine cu 2 buze, 4 stamine lungi, anterele concrescute în formă de stea, discul nu prea dezvoltat) roșii, 4-5 cm lungime, singulare sau cîte 2. Înflorește vara. Tijele subțiri poartă frunze ovat-eliptice, lungi de cca 5-35 mm, late de 2-3 mm, acoperite pe partea superioară cu păr alb, pe partea inferioară mai puțin păroase.

AUTO- „însuși, singur, de la sine, spontan, automat, prin mijloace proprii, automobil”. ◊ gr. autos „el însuși” > fr. auto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. auto-. □ ~alogamie (v. alo-, v. -gamie), s. f., prezența în cadrul aceleiași specii a unor indivizi parțial autogami și parțial alogami; ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., 1. Scriere literară aparținînd genului epic, în care autorul își povestește viața. 2. Biografia unei persoane, scrisă de ea însăși; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a organismelor individuale; sin. idiobiologie; ~blast (v. -blast), s. n., microorganism sau germen solitar; ~carp (v. -carp), adj., s. n., (fruct) rezultat prin autofecundare; ~carpie (v. -carpie), s. f., autogamie urmată de formarea fructului; ~cartograf (v. carto-, v. -graf) s. n., aparat pentru obținerea de planuri și hărți prin restituția automată a fotogramelor; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Care se bucură de autocefalie. 2. Care se conduce singur; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., independență a unei biserici ortodoxe naționale; ~cheratoplastie (v. cherato-, v. -plastie), s. f., operație plastică, de refacere a corneei distruse, cu material prelevat de la aceeași persoană; ~cinetic (v. -cinetic), adj., care este capabil să se miște fără a primi impuls din afară; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de topire a unui țesut organic prin fermenți proprii; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) care răspîndesc semințele prin deschiderea bruscă a fructelor; ~corie (v. -corie₂), s. f., împrăștiere a sporilor, semințelor și fructelor prin mijloace proprii; ~crat (v. -crat), adj., s. m. și f. (conducător) cu puteri absolute; ~crație (v. -crație), s. f., formă de guvernămînt, în care întreaga putere a statului este concentrată în mîna unei singure persoane; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de realizare a reproducerilor colorate prin imprimarea succesivă a mai multor culori peste o autotipie alb-negru; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom obișnuit de care se prind cromozomii sateliți în timpul procesului meiotic; ~dem (v. -dem), s. n., populație formată din indivizi care se reproduc prin autofertilizare; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc diferite zone ale suprafeței aceleiași celule; ~dinamic (v. -dinamic), adj., care este mișcat de propria sa forță; ~drom (v. -drom), s. n., teren special amenajat, destinat curselor de automobile; ~ecolalie (v. eco-₁, v. -lalie), s. f., simptom al unor boli mintale, care constă în repetarea stereotipă a propriilor cuvinte; ~erastie (v. -erastie), s. f., dragoste excesivă față de propria-i persoană, devenită obiectul instinctual sexual deviat; sin. narcisism; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor la excitațiile interne; ~fag (v. -fag), adj., care prezintă autofagie; ~fagie (v. -fagie), s. f., consumare a propriilor țesuturi ale unui organism supus inaniției; ~fen (v. -fen), adj., (despre un caracter genetic) controlat de o singură genă care se manifestă autonom în cursul transplantelor; ~fil (v. -fil₁), adj., autogam*; ~filie (v. -filie₁), s. f., autoapreciere exagerată patologic; ~filogenie (v. filo-₁, v. -geme₁), s. f., dezvoltare a unor frunze din lamina altor organe foliare; ~fit (v. -fit), s. m., făt teratologic care poate trăi în viața extrauterină; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe care se nutresc, prin fotosinteză, direct din materia organică; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre plante) care își produce singur substanțele nutritive; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a fi singur; ~fonie (v. -fonie₁), s.f, rezonanță obsedantă a propriei voci; ~fonomanie (v. fono-₂, v. -manie), s. f., tendință patologică spre sinucidere; ~fundoscop (v. -fundo-, v. -scop), s. n., oftalmoscop pentru examinarea fundului de ochi propriu; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care fecundația se realizează cu polen din staminele florii în care se află și pistilul; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundație a florilor unei plante prin polenul produs în aceeași floare; 2. Tip de autofecundare la protozoare, constînd în unirea a două nuclee formate în aceeași celulă; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Creat sau existent prin sine însuși. 2. A cărui dezvoltare este produsă de factori interni. 3. (Despre sudură) Care utilizează energia termică produsă de arderea acetilenei în oxigen; ~geneză (v. -geneză) s. f., 1. Reproducere prin polen propriu. 2. Teorie conform căreia dezvoltarea în natura vie se datorează exclusiv factorilor interni ereditari, negîndu-se acțiunea mediului ambiant. 3. Teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; sin. generație spontanee; ~genie (v. -genie₁), s. f., capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce; ~genotipic (v. geno-₁, v. -tipic), adj., care provine din același genotip; sin. izogenetic; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., cunoaștere de sine însuși; ~gonie (v. -gonie), s. f., autogeneză* (1, 2, 3); ~graf (v. -graf), adj., s. n., 1. adj. și s. n., (Text, document) scris de autorul însuși. 2. s. n., Aparat folosit în fotogrammetrie la măsurarea corpurilor cu ajutorul fotogramelor terestre; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Procedeu prin care se reproduc pe o piatră litografică sau pe o hîrtie specială un text, un desen etc. 2. Produs tipografic obținut prin acest procedeu; ~gramă (v. -gramă), s. f., telegramă trimisă automobiliștilor în deplasare și afișată la stațiile de benzină; ~hematoterapie (v. hemato-, v. -terapie), s. f., tratament care constă în injectarea de sînge provenit dintr-o venă a aceluiași bolnav; sin. autohemoterapie; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., distrugere a globulelor roșii de către propriul ser al bolnavului; ~hemoterapie (v. -hemo-, v. -terapie), s. f., autohematoterapie*; ~historadiografie (v. histo-, v. radio-, v. -grafie), s. f., histoautoradiografie*; ~homogamie (v. homo-, v. -gamie), s. f., autopolenizare excepțională; ~hton (v. -hton), adj., 1. Care s-a format și s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăiește și în prezent; sin. indigen, aborigen. 2. Care este limitat la un areal restrîns. 3. Relativ la cărbunii care s-au format pe locul de origine a plantelor din care aceștia provin. 4. Referitor la formațiile geologice care nu au suferit mișcări tectonice de translație; ~htonie (v. -htonie), s. f., caracter autohton; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație patologică a eului propriu; ~leucocitoterapie (v. leuco-, v. cito-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a leucocitelor provenind de la aceeași persoană; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă magmatică înglobată în altă rocă, cu care a provenit din aceeași magmă inițială; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere tipografică a lucrărilor executate direct pe piatra litografică, pe o placă de metal sau pe hîrtie de transport; ~liză (v. -liză), s. f., proces de distrugere a celulelor și țesuturilor organice sub acțiunea enzimelor proprii; sin. autocitoliză, autopepsie, autoproteoliză; ~log (v. -log), adj., s. n., 1. s. n., Produs sau component care provine de la același organism. 2. adj., Ceea ce apare în mod natural într-un anumit sector organic sau care este prezent în mod normal în țesuturile sau umorile corpului. 3. (Despre un neoplasm) Provenit din celule care apar în mod normal în organul respectiv; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., proces de autofecundare, la care copulează doi gameți sau două nuclee de același sex; ~mizofobie (v. mizo-, v. -fobie), s. f., teamă patologică de mirosuri neplăcute, care ar putea proveni de la propria persoană; ~mobil (v. -mobil), adj., care se mișcă prin el însuși sau care se mișcă cu ajutorul unui motor propriu; ~morf (v. -morf), adj., privind mineralele rocilor limitate de formele cristaline proprii speciei lor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare organică morfologică și. funcțională, condiționată de factori interni; ~nastie (v. -nastie), s. f., curbură de creștere inegală a organelor vegetale datorită unor cauze interne; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., operație chirurgicală de excludere funcțională totală a rinichiului tuberculos; ~nictitropic (v. nicti-, v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care în mod spontan își ia poziția obișnuită din timpul nopții; ~nom (v. -nom₁), adj., care se bucură de autonomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Drept al unui stat de a se administra singur. 2. Faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. 3. Distanță maximă pînă la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul etc. fără a se mai alimenta cu combustibil pe parcurs; ~partenogeneză (v. parteno-, v. -geneză), s. f., partenogeneză sub acțiunea unui stimul fizic sau chimic; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre organisme) care trăiește permanent în stratul superior al apelor mării; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., autoliză*; ~plasmoterapie (v. plasmo-, v. -terapie), s. f., utilizare a plasmei sanguine în scop terapeutic; ~plast (v. -plast), s. n., granulă de clorofilă; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la reacțiile sau la adaptările orientate spre modificarea organismului propriu; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurigicală de refacere a unui țesut organic distrus cu material prelevat ce la același individ; ~plazie (v. -plazie), s. f., proces de dezvoltare în care unele celule ale embrionului se diferențiază morfologic și biologic într-o anumită direcție; sin. autodiferențiere^[1]; ~pneumocefalie (v. pneumo-, v. -cefalie), s. f., formație tumorală intracraniană plină cu aer sau cu gaz; ~podiu (v. -podiu), s. n., zona distală a membrelor toracale sau pelviene; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), s. m., hibrid poliploid care prezintă mai mult de două garnituri cromozomale; ~potamic (v. -potamic), adj., (despre organisme) care prosperă în ape curgătoare; ~proteoliză (v. proteo-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~radiografie (v. radio- v. -grafie), s. f., metodă modernă de cercetare, bazată pe studiul imaginii obținute pe o peliculă radiografică a unui organ sau țesut ccnținînd o substantă radioactivă; ~scoliotropic (v. scolio-, v. tropic), adj., care prezintă autotropism; la care organele vegetale cresc și se dezvoltă în linie curbă; ~scopie (v. -scopie), s. f., percepție halucinatorie, care constă în faptul că bolnavul are impresia că se vede pe sine însuși; ~seroterapie (v. sero-, v. -terapie), s. f., metodă de tratament cu ser scos din sîngele bolnavului; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., proces de împerechere a cromozomilor cu aceeași origine, în meioză; ~spor (v. -spor), s. m., aplanospor forma în celula parentală și asemănător cu aceasta; ~terapie (v. -terapie), s. f., vindecare a unei boli pe cale naturală; ~tetraploid (v. tetraplo-, v. -id), s. m., hibrid tetraploid care prezintă genomuri asemănătoare; ~tip (v. -tip), s. n., tip de taxon stabilit de autorul însuși; ~tipie (v. -tipie) s. f., procedeu fotochimic de executare a unui clișeu zincografic cu ajutorul unor puncte sau linii de diferite mărimi; ~tipografie (v. tipo-, v. -grafie), s. f., tipar înalt, ale cărui clișee se prepară prin corodarea unei plăci de metal pe care imaginile au fost executate direct; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. (La unele animale) Pierdere reflexă și spontană, în caz de primejdie, a unei părți a corpului (coadă, apendice, picior etc.) care, ulterior, se poate regenera. 2. Capacitate a unor vegetale de a pierde și apoi de a reface anumite părți ale organismului; ~trof (v. -trof), adj., care este capabil să-și producă singur substanțele organice necesare, pornind de la elemente minerale; ~trofie (v. -trofie), s. f., capacitate a plantelor cu clorofilă de a-și sintetiza singure substanțele nutritive; sin. autotrofism*^[2]; ~uroterapie (v. uro-₁, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a urinii recent emise și sterilizate provenind de la același bolnav; ~vaccinoterapie (v. vaccino-, v. -terapie), s. f., utilizare a autovaccinurilor în scop terapeutic; ~zit (v. -zit), s. m., făt dezvoltat care se poate hrăni singur în caz de monștri dubli, deosebit de cel parazit; ~zom (v. -zom), s. m., Cromozom comun celor două sexe, prezent în celulele somatice și care, împreună cu alozomul, formează genomul.

autohton, ~ă [At: MEHEDINȚI, P. 18 / P: a-u~ / Pl: ~i, ~e / E: fr autochtone] 1-2 smf, a (Persoană) care aparține primei populații care a locuit un ținut. 3-4 smf, a (Persoană) care se află din moși-strămoși pe pământul pe care locuiește Si: indigen, (înv) get-beget. 5 a (D. animale sau plante) Care a luat naștere într-un anumit ținut. 6 a (D. limbă) Care este socotit cel mai vechi dintre toate graiurile sau limbile vorbite într-un ținut. 7 sn (Glg) Regiune care nu a suferit deplasări orizontale și suportă o pânză de șariaj. 8 a (D. zăcăminte de cărbuni) Format pe locul de origine al plantelor din care provine.

cap¹ [At: COD. VOR. 92/13 / Pl: ~ete sn, ~i sm / E: ml caput] 1 sn Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal Si: căpățână, glavă, hârcă, scăfârlie, troacă, țeastă (arf) bostan, dovleac, oală, sfeclă. 2 sn (îlav) Din ~ până în picioare În întregime. 3 sn (Îlav) Cu noaptea-n ~ Dis-de-dimineață. 4 sn (Îlav) (Până) peste ~ Extrem de. 5 sn (Îlav) Cu un ~ mai sus (Cu mult) mai mult, mai deștept, mai bine. 6 sn (Îlav) Cu ~ul plecat Rușinat. 7 sn (Îal) Umilit. 8 sn (Îal) Învins. 9 sn (Îlav) Pe după ~ Pe după gât, pe ceafa. 10 sn (Fam; îla) Bătut în ~ Tâmpit. 11 sn (Îe) A se da peste ~ A face tumbe. 12 sn (Îae) A face eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. 13 sn (Îe) A da (pe cineva) peste ~ A trânti (pe cineva) la pământ. 14 sn (Îae) A da jos (pe cineva) dintr-o situație Si: a doborî, a învinge. 15 sn (Îe) A da peste ~ (paharul, băutura etc.) A înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. 16 sn (Îe) A da (ceva) peste ~ A schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc. 17 sn (Îae) A lucra repede, superficial, de mântuială. 18 sn (Îe) A scoate ~ul în lume A ieși între oameni, în societate. 19 sn (Îe) A nu-și mai vedea ~ul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este ~ul A nu ști ce să facă, a fi copleșit de... 20 sn (Îe) A-și pierde ~ul A se zăpăci. 21 sn (Îe) A nu mai avea unde să-și pună ~ul A ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. 22 sn (Îe) A da din ~ A clătina capul (1) în semn de aprobare, de refuz etc. 23 sn (Îe) A da cuiva la ~ A lovi. 24 sn (Îae) A omorî. 25 sn (Îae) A ataca cu violență pe cineva. 26 sn (Îae) A distruge pe cineva (cu vorba sau cu scrisul). 27 sn (Îe) A umbla cu ~ul în traistă A fi distrat, neatent. 28 sn (Îe) A se da cu ~ul de (toți) pereții A fi cuprins de disperare sau de necaz. 29 sn (Îae) A regreta o greșeală făcută. 30 sn (Îe) A-și lua lumea în ~ A pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. 31 sn (Îe) A-și pleca ~ul A se da învins. 32 sn (Îae) A se simți rușinat, umilit. 33 sn (Îe) Vai de ~ul Iui (sau haram) de ~ul lui Vai de el. 34 sn (D. o situație neprevăzută, un necaz etc. îe) A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) ~ul cuiva A veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. 35 sn (Îe) A cădea pe ~ul cuiva A sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). 36 sn (Îe) A sta (sau a ședea, a se ține) de ~ul cuiva sau a se pune pe ~ul cuiva A stărui fără încetare pe lângă cineva. 37 sn (Îe) A se duce de pe ~ul cuiva A lăsa pe cineva în pace. 38 sn (Reg; îe) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face ~ului A nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. 39 sn (Înv; îe) A lega în ~ A lua de nevastă. 40 sn (Înv; îe) A ridica ~ul A se răscula. 41 sn (Îe) A i se urca (sau sui, sări) cuiva în ~ A-și lua o îndrăzneală prea mare. 42 sn (Îe) A se pune-n ~ (și-n cur) A face tot posibilul. 43 sn (Îe) A fi ~ tăiat (cineva) A fi leit cineva, a avea o mare asemănare. 44 sn (Îe) A (nu)-l durea ~ul A (nu)-i păsa, a (nu) fi îngrijorat. 45 sn (Îe) A-și vârî ~ul la... A intra la stăpân. 46 sn (Îe) A-și vârî ~ul (teafăr-) sănătos sub Evanghelie A se însura. 47 sn (Îae) A se pune sub ordinele altuia. 48 sn (Înv; îae) A se băga singur, fără a fi nevoie, într-o încurcătură. 49 sn (Îe) A-și lega ~ul de cineva A se căsători. 50 sn (Reg; îe) A-și lua ~ul în poale A o lua la fugă. 51 sn (Îe) A umbla cu ~ul între urechi (sau în sac) A nu fi atent. 52 sn (Îlav) Cu ~ul mare Căpos. 53 sn (Îal) Amețit de băutură Si: beat. 54 sn (Îe) A-l duce (sau a-l tăia) pe cineva ~ul A se pricepe. 55 sn (Îlav) Cu (scaun la) ~ Cu înțelepciune. 56 sm (Îs) ~ de familie Bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească. 57 sm (Pgn; îas) Orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. 58 sn (Îs) ~ de expresie Portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. 59 sn (Fbl) Lovire a mingii cu capul (1). 60 sn (Îs) ~ de bour Primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul (1) unui bour. 61 sn (Pm) Parte a monedei care are imprimat un chip. 62 sn (Prc) Părul capului (1). 63 sn Căpătâi (1). 64 sn (D. oameni) Individ. 65 sn (D. animale) Bucată. 66 sn Impozit. 67 sn Sumă (în bunuri) posedată sau datorată Cf: capital¹ (1). 68 sn (Îe) A îndoi ~etele A dubla suma, capitalul¹ (9) investit. 69 sn (Îe) A-și scoate din ~ete A fi răsplătit pentru osteneală. 70 sn (Îlav) Pe ~ete Care mai de care, pe întrecute. 71 sn (Îal) În număr foarte mare. 72 sn (Îe) Câte ~ete, atâtea păreri Exprimă o mare divergență de opinii. 73 sn (Pm) Minte. 74 sn (Pm) Memorie. 75 sn (Îlav; îla) Cu ~ (În mod) inteligent. 76 sn (Îlav; îla) Fără ~ (În mod) necugetat. 77 sn (Îe) A fi bun (sau ușor) la (sau de) ~ sau a avea ~ ușor A fi deștept. 78 sn (Îe) A fi greu (sau tare) de ~ sau a avea ~ greu A pricepe cu greutate, a fi prost. 79 sn (Îe) A nu-i intra cuiva în ~ A nu putea pricepe ceva. 80 sn (Îe) A-i ieși (cuiva ceva) din ~ A nu-i mai sta gândul la... Si: a uita. 81 sn (Îe) A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din ~ A-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. 82 sn (Îe) A-i sta ~ul la... A se gândi la... 83 sn (Îe) A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) ~ul A se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. 84 sn (Îe) A-i deschide (cuiva) ~ul A face pe cineva să înțeleagă ceva Si: a lămuri. 85 sn (Îe) A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de ~ul său A fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. 86 sn (Îe) A face (ceva) din (sau de) ~ul său A face (ceva) fără a se consulta cu nimeni. 87 sn (Îe) A întoarce (sau a suci, a învârti etc.) ~ul cuiva A face pe cineva să-și piardă dreapta judecată. 88 sn (Îae) A zăpăci. 89 sn (Îae) A face pe cineva să se îndrăgostească. 90 sn (Îe) A face cuiva ~ul calendar A umple cuiva capul cu multe probleme, obligații etc. 91 sn (Îe) A nu avea ~ să... A nu avea posibilitatea să... 92 sn Motiv, pricină. 93 sn (Jur; îs) ~ de acuzare Motiv pe care se întemeiază acuzarea. 94 sn (Îe) A plăti cu ~ul A plăti cu viața. 95 sn (înv; îe) A-și pune ~ul (la mijloc) A-și pune viața în primejdie. 96 (Înv; îae) A garanta cu viața. 97 sn (Înv; îae) A se prăpădi. 98 sn (Îe) A-și aduce ~ul (sau ~etele) la (sau sub) A se pune sub ascultarea sau sub scutul cuiva. 99 sn (Îe) A se apuca pe ~ A se jura pe viață. 100 sn (Îlav) O dată cu ~ul sau în ruptul ~ului Cu nici un preț. 101 sn (Îe) A-și face de ~ A face ceva ce poate să-i primejduiască viața. 102 sn (Îae) A face nebunii. 103 sn (Îe) A face cuiva de ~ sau a pune ~ul cuiva A omorî pe cineva. 104 sn (Îe) A nu avea ~ (și chip sau și Dumnezeu) să... sau de... A nu fi în stare, a nu avea posibilitatea. 105 sn (Ent; Îc) ~-de-mort sau ~ul Iui Adam Strigă (Acherontia athropos). 106 sn (Îc) ~ul-cerbului Boul-lui-Dumnezeu (Luconus cervus). 107 sn (Îc) ~-de-delfin sau ~-de-mops Specie bizară de șalău, cu oasele frontale încovoiate de la mijloc și lățite, nedefinită mai îndeaproape. 108 sn (Îc) ~sec Pește nedefinit mai îndeaproape. 109 sn (Îc) ~întortocat sau capu-ntoarce Capântortură. 110 sn (Bot; reg; îc) ~ul-ariciului, ~ul-șarpelui, ~ul-veveriței, ~ul viperei, ~-de-cocoș Plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum). 111 sn (Bot; reg; îc) ~ul-călugărului Plantă din familia compozitelor (Leontodon autumnalis). 112 sn (Bot; reg; îae) Șovar (Sparganium ramosum). 113 sn (Bot; reg; îae) Brusture (Arctium lappa). 114 sn (Bot; reg; îc) ~-de-cocoș Dulcișor (Hedysarum hedysaroides). 115 sn (Bot; reg; îc) ~ul-câinelui Gura leului (Anthirrhinum majus). 116 sn (Bot; reg; îc) ~ul-cucului Cârciumărese (Zinnia elegans). 117 sn (Bot; reg; îc) ~ul-dracului, ~ul-popii Trifoi (Trifolium pratense). 118 sn (Bot; reg; îc) ~ul-turcului Vătămătură (Anthyllis vulneraria). 119 sn (Bot; reg; îc) ~ul-șarpelui Coada-vacii (Echium altissimum). 120 sn (Glg; îc) ~-de-șarpe Fosile terebratule. 121 sn (Îs) ~ul balaurului O parte din constelația balaurului. 122 sm Conducător. 123 sm Inițiator. 124 sm (Îs) ~ul răutăților Inițiatorul, organizatorul dezordinilor. 125 sm (Îs) ~ul legii Preot. 126 sn Vârf al unui obiect. 127 sn Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. 128 sn Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (1), folosit în diverse scopuri tehnice. 129 sn Partea extremă cu care începe sau se sfârșește ceva. 130 sn (Nav; îs) ~ magnetic Unghiul format de direcția de navigație cu direcția nordului magnetic. 131 sn (Nav; îs) ~ compas Unghiul obținut din capul (130) magnetic, făcând corecțiile necesare, datorate deviației compasului și derivei date de vânt. 132 sn (Înv) Capitel de coloană Si: bașlî, capitel, căpătâi (19), căpețea². 133 sn (Îs) ~ul pieptului Partea de sus a sternului, unde începe pieptul. 134 sn Partea de deasupra a scăunoaiei, cu care se strânge doaga Si: (reg) broască, căpățână (5), ceacâie, cioc, ciochie, clobanț. 135 sn Partea de dinainte a scaunului dulgherului Si: căpățână (5), frunte. 136 sn Fălcile cleștelui. 137 sn Partea de sus a jugului. 138 sn Partea subțire și rotundă de la extremitatea osiei carului. 139 sn Începutul urzelii. 140 sn Fructul, măciulia macului. 141 sn Speteaza de deasupra, pusă orizontal, a zmeului. 142 sn Izvorul, obârșia unui râu. 143 sn (Îs) ~ de pod Loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc. 144 sn (Pex; îas) Forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și mijloacelor de luptă. 145 sn (Îlav) ~ la (sau în) ~ Cu părțile extreme alăturate. 146 sn (Îlav) Din ~ în ~ De la început până la sfârșit. 147 sn (Îs) ~ de țară Margine de țară Si: hotar. 148 sn (Îe) Nu-i un ~ de țară Nu-i nimic grav, nici o nenorocire. 149 sn (Îe) A sta (sau a ședea, a se ridica etc.) în ~ul oaselor A se ridica stând în pat, a sta în șezut. 150 sn Partea de dinainte Si: frunte, început. 151 sn (Îs) ~ de an (sau de săptămână, iarnă etc.) începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.) 152 sm (Îs) ~ de coloană Cel care stă în fruntea coloanei. 153 sn (Îs) ~ de afiș (sau de listă) Primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. 154 sn (Îlav) În ~ de noapte sau în ~ul nopții După ce s-a întunecat bine. 155 sn (Îlav) Din (sau de la) ~ De la început, de la începutul rândului. 156 sn (Îlav) Din ~ul locului Înainte de a începe ceva. 157 sn (Îal) De la început. 158 sn Partea principală, mai aleasă, a unui lucru. 159 sn (Îs) ~ul mesei (sau al bucatelor) Locul de onoare la masă. 160 sn Partea de jos sau din spate a unui lucru Si: capăt, căpătâi (22), (cu sens temporal) sfârșit. 161 sn (Îe) A o scoate la ~ A sfârși (cu bine). 162 sn (Îe) A-i da de ~ A rezolva. 163 sn (Îae) A învinge. 164 sn (Îlav) În ~ (După numerale) Exact, fix, întocmai. 165 sn Bucățică ruptă dintr-un obiect Si: căpătâi, căpețel (2), muc. 166 sn (Pex) Lucru de mică importanță. 167 sn (Îlav) Nici un ~ de ață Absolut nimic. 168 sn (Îlav) Până la un ~ de ață Absolut tot. 169 sn (Îs) ~ magnetic Transductor electromagnetic care transformă variațiile de semnal magnetic în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. 170 sn (Înv) Capitol (1). 171 sn (Reg; la parastas sau la înmormântări) Nouă colaci și o pâine cu colivă pe ea Si: căpețel (3). 172 sn (Îs) ~ mare Testicule mari la un nou-născut. 173 (Alh; îs) ~ mort Rămășițe din alambic. 174 sn (Îs) ~ de negru Varietate de varză roșie, foarte productivă, cu tulpină scurtă, căpățână rotundă, îndesată, de culoare roșu închis (Brassica oier acea).

depeiza vtr [At: DN³ / Pzi: ~zez / E: fr dépayser] (Frm) 1-2 A (se) îndepărta din locul de origine. 3-4 A (se) dezrădăcina (2). 5-6 A (se) dezorienta. 7-8 A (se) înstrăina.

depeizare sf [At: DN³ / Pl: ~zări / E: depeiza] (Frm) 1 Îndepărtare din locul de origine Si: depeizat¹ (1). 2 Dezrădăcinare (2). 3 Dezorientare. 4 Înstrăinare.

depeizat², ~ă a [At: IBRĂILEANU, S. L. 70 / Pl: ~ați, ~e / E: depeiza] (Frm) 1 Care a fost îndepărtat din locul de origine. 2 Dezrădăcinat. 3 Dezorientat. 4 Înstrăinat.

colonist, ~ă smf [At: RUSSO, S. 70 / Pl: ~iști, ~e / E: ger kolonist] 1 Locuitor al unei colonii. 2 (În Evul Mediu din Țările Române) Persoană care ținea de o colonie de străini așezată pe o moșie boierească sau pe un domeniu al statului. 3 Persoană strămutată din țara sa ori din locul de origine și care s-a stabilit într-o regiune sau într-un oraș dintr-o țară străină.

cuib sn [At: PSALT., 173 15 / V: ~iub / Pl: ~uri / E: ml *cubium] 1 Culcuș făcut de păsări, de unele mamifere etc. pentru a se adăposti, pentru a depune ouăle, a cloci și a scoate pui. 2 (Pfm; îe) A-și face ~ A se stabili. 3 (Pfm; îe) A-și face ~ în ~ul altuia A trăi cu soția altuia. 4 (Pfm; Olt; îs) ~ul dracului Adulter. 5 (Pex) Toate păsările dintr-un cuib (1). 6 Cuibar (Fig). 7-8 (Pex) (Animalul cu) puii dintr-o vizuină. 9 (Fig) Locuință. 10 (Fig) Loc în care te așezi confortabil (pentru odihnă). 11 (Fig) Loc de origine. 12 (Fig) Reședința obișnuită. 13 (Fig; prt) Loc de unde se răspândesc anumite inițiative sau acțiuni. 14 (Fig) Ascunziș pentru dușmani, tâlhari, conspiratori sau cei organizați în mod clandestin. 15 (Fig) Spațiu închis de jur-împrejur. 16 (Fig) Despărțitură făcută pe puntea unei corăbii. 17 (Fig) Spațiu restrâns în care ceva prețios se găsește în cantitate mare. 18 (Îs) ~ de viorele Teren acoperit cu multe viorele. 19 Spațiu mic în care se dezvoltă o îngrămădire de plante de același fel. 20 Gropiță făcută în pământ, în care se seamănă legume sau cereale Si: cuibar (9). 21 Grămăjoară de pământ, în formă de mușuroi, adunat la prășit în jurul lăstarilor de porumb sau de cartofi. 22 (Reg) Scobitură făcută într-o bucată de lemn sau de piatră în care se îmbină altă bucată. 23 (Reg) Gaură făcută la capetele unui stâlp de lemn sau al unei coloane de piatră, cu scopul de a se fixa bine în talpa și în grinda unui edificiu. 24 (Mol; Buc) Cantitate de lapte acru care se pune în cel dulce ca să se prindă. 25 (Pop) Fermenți care înăcresc vinul, borșul, laptele etc. 26 (Mol) Esență de culoare. 27 (Bot; Mol; îc) ~ul-pământului, ~ul-rândunelii, ~ul-păsării, ~ul rândunicii Trânji (Neottia nidus civis). 28 (Bot; reg; îc) ~ul-necuratului Șopârliță (Veronica chamaedris). 29 (Pop; îs) ~ul-izvorului Adâncitură dintr-o fântână, din care izvorăște apa. 30 (Îs) ~ul albinelor Fagurii cu puiet și cu hrană în care trăiește și se dezvoltă familia de albine. 31 (Fig) Loc adăpostit unde se plasează o armă automată grea. 32 (Îs) ~ul corbului Post de observație de pe catargul unor nave, în care stă marinarul de veghe. 33 (Fig) Focar.

indicativ, ~ă [At: DA / Pl: ~i, ~e / E: fr indicatif, lat indicativus] 1 a (Rar) Care indică (1). 2 a (Rar) Care îndrumă. 3 a (Grm; îs) Mod ~ Mod personal care exprimă, de obicei, o acțiune prezentată de vorbitor ca fiind reală Si: (înv) arătător. 4 sn Element care servește pentru a indica ceva. 5 sn Denumire convențională, uneori sub forma unui număr, atribuită unităților militare, comandanților, unor ofițeri etc. pentru păstrarea secretului și pentru nerecunoașterea de către inamic. 6 (Rad; Tlv) Semnal de identificare la începutul sau sfârșitul emisiunii. 7 (Îs) ~ de apel Apelativ convențional format din litere sau cifre care servește la identificarea locului de origine sau a expeditorului unui mesaj telegrafic sau radiofonic.

nativitate sfs [At: IORGOVICI, O. 54/26 / E: fr nativité, lat nativitas, -atis] (Înv) 1 Calitate de a fi locul de origine. 2 Caracter înnăscut. 3 Zi de naștere a cuiva. 4 (Spc) Naștere a lui Iisus Hristos.

moșie¹ sf [At: PSALT. 38 / Pl: ~ii / E: moș + -ie] 1 (Îvp) Avere, proprietate funciară moștenită Si: (înv) ocină, părinție. 2 (Îvp; pgn) Orice bun moștenit Si: patrimoniu, moștenire, (1), succesiune. 3 (Înv; îla) De ~ Ereditar. 4 (Bis; înv) Moștenire veșnică. 5 Proprietate funciară dobândită de cineva prin cumpărare, donație etc. 6 Proprietate mare de pământ cultivabil Vz domeniu, latifundiu. 7 (Reg; îla) Cu ~ Certăreț. 8 (Reg; d. cai; îla) Cu ~ în baltă Nărăvaș. 9 ( Reg) Zestre. 10 (Reg) Pământ pe care îl are un sat. 11 Teritoriu al satului. 12 (Reg) Teren cultivat sau plantat. 13 (Reg; irn) Organ genital al femeii. 14 (Îvp) Țară natală Si: patrie. 15 (înv) Loc de origine al cuiva. 16 (D. oameni; îla) De ~ sau de ~șia lui (ori sa etc.) Originar din... 17 (D. limbă; îal) Care aparține patriei vorbitorului Si: matern. 18 (D. păcate, slăbiciuni, greșeli ale oamenilor; îal) Originar. 19 (Înv) Seminție. 20 (Înv) Populație. 21 Lucru de care cineva poate dispune cum vrea.

Adrian și Adriana, prenume frecvente astăzi la români, reproduc numele pers. lat. Hadrianus (fem. Hadriana), la origine un cognomen cu semnificația „de la Hadria”, derivat de la numele de loc Hadria. În Italia antică erau două localități care purtau acest nume: una în regiunea venetă (astăzi Adria din provincia Rovigo), veche colonie care în sec. 5 î.e.n. avea raporturi comerciale cu Grecia (de aici vine numele Mare Hadriaticum, care înainte desemna numai partea superioară a actualei Adriatice) și alta în regiunea picenă (astăzi Atri din provincia Teramo), probabil locul de origine al gintei Aelia, emigrată în Spania, și din care descinde împăratul Adrian. Originea numelui Hadria rămîne nesigură, deși încercările de a-l explica sînt numeroase (unii specialiști îl consideră de origine etruscă, așa cum credeau și anticii, iar alții, dată fiind asemănarea cu un nume din Balcani, propun un etimon ilir). Devenit nume independent și purtat de cîțiva martiri din primele secole ale erei noastre, vechiul nume roman pătrunde în onomastica creștină și, prin intermediul acesteia, se răspîndește în Europa, fiind deci mult mai vechi decît majoritatea numelor de origină latină preluate pe cale cultă în secolul trecut. Preluat din latină de către greci (sub forma Adrianos), numele ajunge la popoarele slave și de aici la români. În vechile documente ale Țării Românești apar formele Andrian și Andreian (în anii 1468 și 1490, un jupan din Gorj; ca nume al unui munte apare în două documente din anii 1468 și 1493 și tot cu valoare toponimă, în Moldova, Bîtcele Andrienilor). Mult mai vechi, din 1262, este numele satului Adrian din Oaș, de astădată fiind vorba probabil de o influență latino- catolică. Formele muntene și moldovene cu -nd- se explică prin contaminare cu un nume frecvent în perioada veche Andrei (fenomenul s-a putut produce fie în slavă, fie chiar în greacă). O formă populară și fără îndoială cea mai veche este Udre (a) a cărui frecvență la români este dovedită de o zicală înregistrată de Anton Pann: „care cum venea, tot Udrea-l chema”. Apoi identitatea dintre Adrian și Udre(a) este asigurată de existența formelor Odriiu (într-un document din timpul lui Mircea cel Bătrîn), Udriiu (cronicarul M. Costin spune: „Și acest Adrian [împăratul] au făcut și Udriiul, orașul pre numele său” [Adrianopole] în bulg., ser. Odrin. De la Udre(a) se formează cu sufixul patronimic -iște (întîlnit și în alte nume pers. românești sau sud-slave) un derivat foarte răspîndit la români în perioada veche, Udriște (astăzi nume de familie), care începe să apară în documente din anul 1439 și a fost purtat, printre alții, de renumitul cărturar muntean Udriște Năsturel. Dintre hipocoristicele moderne amintim pe Adrinel, Adi, ->Ada. • Fr. Adrien, Adrienne, germ. Adrian, it., sp. Adriano, Adriana, magh. Adorjan [adorian], rus. Adrian, Andrian etc. O Dintre purtătorii celebri ai acestui nume îl amintim pe Publius Aelius Hadrianus, împărat roman între 117 – 138, succesorul și fiul adoptiv al lui Traian, al cărui nume s-a păstrat în Adrianopole (gr. Adrianupolis „orașul lui Adrian”, turc. Edirne), oraș în Turcia europeană; în Asia Mică au mai existat două orașe cu același nume, unul în Bitinia (nesigur localizat) și altul în Mysia. □ Cîteva personaje literare: Adrian Leverkühn din Doctor Faust de Th. Mann, Adrienne Lecouvreur din comedia cu același nume de E. Legouve și E. Scribe, Adrienne Mesurat și romanul cu același nume de Julien Green etc.

urmă sf [At: PSALT. HUR. 6679 / Pl: ~me / E: lat *orma] 1 Semn lăsat de piciorul unui om sau animal pe locul unde a stat sau pe unde a călcat Si: călcătură. 2 (Îe) A călca de două ori într-o ~ A merge alene. 3 (Îae) A lucra încet, fără spor. 4 (Îe) A-i puți și ~ma A fi foarte leneș. 5 (Îvr; cdp mg nyom; îs) ~ de om Generație (1). 6 (În superstiții; îs) ~ rea (sau slabă) Loc vrăjit despre care se crede că aduce boală, nenorocire. 7 (Îla) Tot pe aceeași (sau aceea) ~ La fel. 8 (Îe) A se lua pe (sau în, după) ~ma (sau după ~mele) (cuiva sau a ceva) sau a lua ~ma (cuiva sau a ceva) A urmări pe cineva sau ceva (pentru a-l prinde, a-l găsi etc.). 9 (Îe) A fi pe ~ma (sau pe ~mele) cuiva A urmări pe cineva. 10 (Îe) A adulmeca din ~ în ~ A căuta peste tot pe cineva. 11 (Îe) A căuta ~ma (cuiva) A se strădui să găsească (pe cineva). 12 (Îe) A goni (sau a lua) (pe cineva) după ~ A urmări fără oprire (pe cineva) Si: a hărțui² (3). 13 (Îe) A se ține pe ~ma (sau pe ~mele) (cuiva) A nu lăsa pe cineva să-i scape din vedere. 14 (Îe) A ține din ~ (pe cineva) A supraveghea pe cineva. 15 (Îe) A călca ~ma sau în, pe ~mele (cuiva) A porni în urmărirea cuiva. 16 (Înv; îe) A-i umbla (cuiva) în ~ A urmări asiduu pe cineva. 17 (Îe) A ști (de) ~ma (cuiva) sau a nu i se ști de ~ (cuiva) A (nu) ști unde se află cineva. 18 (Îe) A (nu) (mai) da de (înv, în) ~ma (cuiva sau a ceva) sau a (nu) găsi (ori a prinde, a afla etc.) ~ma sau a (nu)-i da de ~, a da de o ~ (a cuiva sau a ceva) A (nu) descoperi pe cineva sau ceva. 19 (Îae) A (nu) găsi un indiciu, un semn care să conducă sau să ajute la o descoperire. 20 (Îe) A (i se) pierde (cuiva) ~ma (sau -mele) ori a-și pierde (sau a-și șterge) (cineva) ~ma (sau ~mele) A face să se piardă orice știre despre cineva. 21 (Îe) A(-i) pierde ~ma (cuiva sau la ceva) A nu mai ști unde se află cineva sau ceva Si: a pierde. 22 (Îe) A-și pierde (sau a-și uita) din ~ A se duce departe. 23 (Îae) A nu mai da semn de viață. 24 (Îe) A-i tăia (cuiva) ~ma A înlătura pe cineva. 25 (Îe) A merge (sau a călca, a umbla, a se duce etc.) pe (înv, pre) (sau în, după) ~ma (ori ~mele) (cuiva sau a ceva), (înv) a merge (sau a umbla) după ~ sau după ~ma cuiva ori (ccd) a urma, (înv) a sledi ~melor (cuiva) A semăna cu cineva (în comportare). 26 (Îae) A imita pe cineva. 27 (Îae) A se conduce după... 28 (Îae) A continua activitatea cuiva (în același fel). 29 (Înv; îe) A umbla într-o ~ A urma aceeași învățătură, aceeași credință, cu... 30 (Reg; îe) A călca din ~ în ~ A păși în același fel cu cel din față. 31 (Reg; îae) A imita îndeaproape pe un om de merit. 32 (Îe) A călca într-o ~ A merge unul după altul. 33 (Reg; îe) A-i călca (cuiva) în ~ A asculta întocmai (pe cineva). 34 (Înv; îe) A trage (sau a întoarce) (pe cineva) pre ~ma sa A câștiga pe cineva ca adept la credința sa. 35 (Îe) A nu face ~ A nu se urni din loc. 36 (Îe) A plânge ~ma (sau ~mele, ~mulițele) (cuiva) A simți lipsa cuiva. 37 (Îae) A regreta plecarea sau dispariția cuiva. 38 (Îe) A lua (cuiva) din ~ sau, rar, a lua ~ma (cuiva) A lua cuiva țărână din urma pasului pentru a-l vrăji, a-l fermeca. 39 (Reg; îe) A sări ~ma (cuiva) în ciomag A evita (un om nesuferit, rău). 40 (D. câini; îe) A duce (sau a mâna, a goni) ~ma A adulmeca vânatul și a porni după el. 41 (Înv; îe) A lua ~ma A urma un drum. 42 (În credințele populare) Țărână luată din urma (1) cuiva. 43 (Înv) Talpa piciorului. 44 (Îlav) Din ~ până-n creștet Din talpă în creștet. 45 (Înv) Pas. 46 Măsură de lungime egală cu a șasea parte dintr-un stânjen Si: picior, talpă. 47 Semn lăsat de atingerea, apăsarea, lovirea unor ființe sau obiecte Si: umbră (51). 48 Dungă îngustă și lungă lăsată pe pământ, pe zăpadă, pe iarbă etc. de un obiect târât sau tras ori de curgerea unui lichid, de grăunțe, de cenușă etc. vărsate Si: dâră. 49 (Reg; îc) ~ma-țiganului Calea lactee. 50 (Reg) Cărare făcută în lanul de grâu prin călcarea spicelor pentru a-l împărți în porțiuni ce vor fi date pentru lucrul diferiților secerători. 51 Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe, a unui fenomen al naturii, a unui proces afectiv, spiritual, cultural. 52 Semn rămas din ceva Si: rest, rămășiță. 53 (Îs) ~ cerească Semn lăsat de cerb sau de căprior pe trunchiurile copacilor prin frecarea coarnelor cu piele păroasă în timpul creșterii. 54 (Îlav) Fără ~ (de) Fără nici un pic (de). 55 (Îlav) Fără (de) ~ (sau ~me) Pe de-a-ntregul. 56 (Udp „de” care arată felul) Parte, cantitate etc. (foarte) mică, abia perceptibilă din ceva. 57 (Fig) Impresie lăsată în mintea, în amintirea cuiva. 58 (Înv) Consecință (1). 59 (Îlp) (De) pe (înv, pre) (sau după) ~ma (cuiva sau a ceva) Din cauza cuiva sau a ceva. 60 (îal) Datorită cuiva sau a ceva. 61 (îal) Obținut de la cineva sau după cineva. 62 (Rar) Sfârșit. 63 (Rar) Care se află la sfârșit. 64 (Rar) Suită. 65 (Rar) Ceată¹ (1). 66 (Îvr) Adâncime (2). 67 (Îla) (Cel sau cel mai) de pe (sau din, după) ~ sau cel de la ~ Care ocupă ultimul loc într-o serie dintr-o succesiune. 68 (Îs) Ceasul cel (sau orele, minutele cele) (mai) de pe (sau din ori după) ~ Momentul de dinainte de moarte Si: ceas² (41). 69 (În creștinism și islamism; îs) Judecata (cea) din ~ sau (înv) divanul cel după ~ Judecată divină la care se crede că Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică) Si: judecată. 70 (Îla) (Cel sau cel mai) de pe (sau din, după) ~ sau cel de la ~ Anterior față de momentul exprimării Si: recent. 71 (Îal) Imediat următor. 72 (Îal) Degradant (2). 73 (Îlav) În ~ În spate. 74 (Îal) După aceea. 75 (Îal) La sfârșit. 76 (Cu determinări care arată o măsură de timp, introduse prin pp „cu”; îal) înainte de momentul prezent cu ... 77 (Îal; Întărit prin adverbul „acum”) De curând. 78 (Îal) În definitiv. 79 (îal) După moartea cuiva. 80 (Îlav) Din ~ Dinapoi (5). 81 (Îal) De la locul unde a rămas. 82 (Îlav) Pe ~ În spate. 83 (Îal) Mai târziu. 84 (Îal) În ultimul moment. 85 (Îal) Ultima dată. 86 (Îal) În ultimul timp. 87 (Îal) În ultimă analiză. 88 (Îal) După cineva. 89 (Îlav) La ~ În spate, la sfârșit. 90 (Îal) Mai târziu. 91 (Îal) În ultimul moment. 92 (Îal) În concluzie. 93 (Îlav) (Până) la (rar, în) ~ma ~mei (sau ~melor) La sfârșit de tot. 94 (Îal) La o adică. 95 (Îlav) Până la (rar în) ~ sau în cele (înv cea) din (sau de pe ori mai de pe) ~ sau (înv) la cea (ori cele) de pe (ori după) ~ După ce s-a terminat tot. 96 (Îal) În definitiv. 97 (Reg; îe) La ~ vreme La sfârșit de tot. 98 (Îlp) În (sau pe, înv, pre) ~ma (ori ~mele) (cuiva sau a ceva) Înapoia cuiva sau a ceva. 99 (Îal) După cineva sau ceva. 100 (Îal) După cineva sau ceva (pentru a-l ajunge, a-l prinde, a-l găsi etc.). 101 (Îal) Mai târziu. 102 (Îal) Ca o consecință a... 103 (În legătură cu verbul „a se întoarce”; îal) La cineva sau ceva. 104 (Îal) Către cineva sau ceva. 105 (Îlav) De pe (sau după) ~ma (cuiva) Îndărătul cuiva. 106 (Îal) Dindărătul cuiva. 107 (Înv; îe) Pe ~ma tuturor În comparație cu toți. 108 (Reg; îlpp) La ~ma (cuiva sau a ceva) După (cineva sau ceva). 109 ~ (Îe) A rămâne (sau a fi) în ~ A se afla la sfârșitul unui șir, al unei succesiuni. 110 (Îae) A fi depășit de cineva sau de ceva. 111 (Îae) A fi întrecut de alții în muncă, în activitate etc. 112 (Îae) A fi dator cu ceva. 113 (D. ceas; îae) A marca timpul cu întârziere. 114 (Îe) A lăsa (pe cineva sau ceva) în ~ A depăși pe cineva sau ceva. 115 (Înv; îe) A fi mai pe ~ A fi ultimul dintr-o succesiune, dintr-un șir. 116 (Îae) A avea o importanță secundară. 117 (Îe) A trimite (pe cineva) la ~ (sau la ~ma lui) A trimite pe cineva la locul de origine, uneori escortat de forța publică. 118 (Mat) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. 119 (Mat) Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează o altă suprafață dată.

vatră s.f. 1 Loc special amenajat în tinda casei țărănești, sub formă de platformă de piatră sau de cărămidă, înălțată, amplasată sub un horn, pe care se face focul pentru a pregăti mîncarea. ♦ Parte plană din interiorul cuptorului (de pîine) sau al sobei, care susține boltitura și unde se face focul. ◊ expr. A nu mai avea nici (sau decît) cenușă în vatră = a fi foarte sărac. A nu-i mai rămîne (cuiva) nici cenușă în vatră = a sărăci. Nu-i ard (cuiva) tăciunii în vatră v. arde. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră v. cenușă. A nu avea nici tăciune în vatră v. tăciune. ♦ Suprafață plană care prelungește (și susține) cuptorul sau soba în afară și pe care se poate ședea sau dormi. ◊ expr. A îmbătrîni în vatră = a rămîne fată bătrînă, nemăritată. A rămîne cu sluta în vatră = a nu-și putea mărita fata. A sta (sau a cloci) pe vatră = a) a lenevi (la căldură), a trîndăvi; b) a rămîne indiferent la ceea ce se petrece în jur. A fi (sau a sta) pe vatră = (despre femei) a fi lăuză. A da (sau a cădea) pe vatră = (despre femei) a naște. ♦ (înv.) Altar pe care se aduceau jertfe. ♦ ext. (pop.) Încăpere unde se află vatra și unde se pregătește mîncarea. ♦ (mai ales cu determ. ca „de foc”, „focului ) Loc sumar amenajat pe sol și neacoperit unde se face foc. 2 Așezare stabilă (sălaș, locuință, casă). A stat la acea vatră patruzeci de zile (SADOV.). ◊ Loc.adj. De vatră = care și-a făcut gospodărie și s-a statornicit într-un loc. ◊ expr. A(-i) cădea cuiva în vatră = a) se spune despre un oaspete nedorit, neașteptat; b) se spune despre o tînără necăsătorită care se stabilește la casa unui bărbat de la care urmează să aibă un copil. A se prinde cu mîinile de vatră v. mînă. ♦ poet. (mai ales cu determ. ca ”părintească„, ”străbună") Loc de origine, de baștină; ext. țară natală, patrie. Vesel, fericit și nedorind alta decît a se întoarce la vatra părintească (D. ZAMF.). ◊ expr. A lăsa la vatră = a elibera un ostaș care și-a făcut stagiul militar; a demobiliza. ♦ analog. Adăpost, culcuș, cuib (cu pui) al unui animal sălbatic. 3 Centrul, locul principal al unei așezări; loc pe care s-a construit sau se construiește o așezare umană; zonă locuită a unei așezări umane. ◊ Vatra satului = suprafața de teren pe care se află casele și anexele gospodărești ale satului. ♦ Așezare omenească (primară în raport cu altele dezvoltate ulterior). 4 fig. Loc unde este concentrată o activitate (administrativă, culturală etc); loc, centru de unde se răspîndesc anumite idei, influențe etc.; focar. Cultul pentru Roma, pentru vatra latinității (PERP.). 5 (tehn.) Parte inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic pe care se așază materialul (care urmează a fi) prelucrat. ♦ Parte a forjei pe care se așază și se arde combustibilul. 6 Porțiune de teren, pe un cîmp, care se deosebește de restul locului prin vegetația diferită sau prin lipsa vegetației. • pl. vetre, (reg.) vatre. și (reg.) vatără s.f. /cuv. autoh.; cf. alb. vatrë.

MARCĂ² s. f. I. 1. (Învechit) Stemă. Soarele și luna ce în marcă sînt arătate Bine ne vesteaște de a măriii sale vrednicie și dreptate (a. 1786). BV II, 311. Mi-au dat răspuns că. . . ar fi fost marcă austriecească într-un brad și locuitorii Moldovei ar fi scos-o (a. 1804). URICARIUL, IV, 91/16, cf. VII, 83. Pe bourul. . . și noi românii Moldovei în marca țărei noastre de la strămoși îl clironomirăm. AR (1829), 200²/9, cf. GENILIE, G. 141/5. În carul de transport al lui Bem. . . s-au aflat și un sigiliu, în care se vedeau săpate alăturea marcele (armele, insigna) Ungariei și ale Poloniei. BARIȚIU, P. A. II, 431. Pe acoperământul de stofă. . . se vede cusută pajura cu două capete, marca imperiului bizantin. XENOPOL, I. R. IV, 114. Ospățul avea loc în odaia spătăriei. Era o sală împodobită. . . cu mărcile ținuturilor Moldovei zugrăvite de jur-împrejur pe păreții albi. SADOVEANU, O. X, 143, cf. IX, 250. ♦ Blazon, emblemă. Două paveze, din care pe una era marca generalului feldmareșal. CR (1830), 301²/16. Fiindcă băietul este curățăl, o să-l îmbrace. . . c-un frac nu știu mai cum, pe bumbii căruia să fie marca stăpînului. NEGRUZZI, S. I, 298. Marca de familie a Băsărăbeștilor era trei capete de arab. XENOPOL, I. R. III, 118. ♦ (Rar) Insignă. Cf. POLIZU. Epoleturile, palașca și marca de la chiveră vei putea să mi le trimeți pe Dunărea la Viena. KOGĂLNICEANU, s. 111. 2. Semn (NEGULICI, STAMATI, D., LM, DDRF), în special semn făcut pe un obiect sau pe un animal, pentru a-l recunoaște sau a-1 deosebi de altele asemănătoare (POLIZU, COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U.). ♦ S p e c. (De obicei în sintagma marca fabricii sau marcă de fabrică) Inscripție, cifră, desen aplicat pe un produs industrial pentru a-l deosebi de alte produse (prin indicarea felului, locului de fabricație etc.). Camera insistă ca enunțarea și înregistrarea mărcilor de fabrică să rămînă și pe viitor în atribuțiunea Camerelor. GOLOGAN, C. R. 119. Ne strîngeam roată în jurul lui Buium, privind cu ochii lacomi la bogățiile nepomenite ce le scotea. . . sticle verzi, mirositoare, pînzeturi cu mărci aurite. BRĂESCU, A. 26. Baloturile. . . poartă pe dînsele mărci, contra-mărci și semne care arată locul de origine, societatea exploatatoare. SADOVEANU, O. IX, 320, cf. 297. Colectivul uzinei. . . trebuie să ridice mereu prestigiul mărcii fabricii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2397. Marca fabricii constituie garanția. . . pentru calitatea bună a produselor. ib. 1960, nr. 4830. ◊ L o c. adj. De marcă = a) (despre produse) de bună calitate. Vin de marcă; b) f i g. (despre oameni) de seamă, marcant. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori. CARAGIALE, ap. CADE. Un orator de mare marcă. . . numea odată orașul Ploiești, Atena. id. O. V, 225. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” și indicînd produsul în discuție) Tip, model de fabricație. Nellu. . . închipuia capitala ca un fabulos garaj de unde nu lipsește nici o marcă de automobil. C. PETRESCU, C. V. 13. O nouă marcă de coniac. CONTEMP. 1950, nr. 224, 2/6. ◊ (Eliptic) Automobilul viră. . . făcînd front cu alte mașini așezate pe două rînduri, toate lucioase și noi, toate uriașe și scumpe, ca o expoziție de mărci. C. PETRESCU, C. V. 78. ♦ Marcă de încărcare = însemnare făcută pe flancul unei nave pentru a indica potențialul ei maxim de încărcare. 3. F i g. Semn distinctiv, trăsătură specifică; pecete. Cuvintele sînt țărușile, idiotismul este marca, iar stilul este naționalitatea unei limbi. RUSSO, S. 93. Brezeanu este. . . unul dintre rarele fenomene cari pune adine marca lor pe o întreagă epocă artistică. CARAGIALE, O. III, 186, cf. ODOBESCU, S. I, 218. Opera poetică a lui Mihail Eminescu a îmbogățit patrimoniul limbii naționale cu expresii, cuvinte, construcții care poartă marca geniului său. ROSETTI, S. L. 58. Acolo unde există caracteristici gramaticale, desigur nu se poate spune că topica e singura marcă. SCL 1957, 443, cf. 1956, 195. II. 1. Fisă de metal, de os, de sidef etc., care, in baza unei convenții, poate înlocui banii. V. j e t o n. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Păscarii. . . cereau bani și nu mai vroiau să ieie mărci, cum era pînă acum. CONTEMPORANUL, VI_1; 117, cf. ȘĂINEANU, D. U. ♦ Fisă de metal cu număr de ordine, cu care muncitorii pontează prezenta la lucru. Cf. V. ROM. decembrie 1953, 169. 2. (Adesea determinat prin „de siguranță”) Bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie. DICȚ. ◊ E x p r. A face (sau a avea) marcă bună = (despre trenuri) a fi bine garat. CV 1950, nr. 5, 30. – Pl. : mărci și (învechit) marce. – Din ngr. μάρκα, fr. marque. – Cf. germ. M a r k e.

MATCĂ s. f. 1. (Adesea determinat prin „de albine”, „de stup”) Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. Matca, carea ne chivernisește, ne poruncește, ne stăpînește. . . din toată dihaniia cunoscută și aleasă iaste. CANTEMIR, ist. 164. Matca, din multe flori, în vreame de vară, tocmeaște și gâteaște ceaia ce ar fi de trebuință albinelor în vreame de iarnă (a. 1 757). BV II, 141. În fieștecarea cojnițâ sînt trei fealiuri de albine, adecă albine lucrătoare, trîntori și matce. ECONOMIA, 173/19. Otrăvitorul șerpe văzînd p-un teișor O matcă de albine. . . Începe să îi spuie. NEGRUZZI, S. II, 293. Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stâpînă. HASDEU, R. V. 88. Mai tare însă sînt infectați și supărați [de păduchele albinelor] trîntorii și matca, și aceasta din urmă, mai ales atunci cînd are să-și depuie ouăle prin chiliuțe. MARIAN, INS. 404, cf. 144. Albinele. . . cînd se înmulțesc și ies afară, se zice că roiește sau face altă matcă. H XI 131, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, CHEST. VI 40/9, 13, 17, 18, 20, 21, 27, 30, 31, ALR I 1 680, v 14, 22, 33, vi 26. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd bunătatea, grija pentru cei apropiați, spiritul gospodăresc etc.) Petru vodă era domn blînd, ca o matcă fără ac. URECHE, LET. I, 205/23. Încep numa-nșir și spun, C-al lui moș era om bun, Moașă-sa, pildă-n vecini, Ca o matcă la albini. MUMULEANU, C. 146/12. ◊ (În contexte figurate) Am crezut că-i matcă de stup și deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor și cu mierea mîncată. ALECSANDRI, T. II, 164. În urma lui parcă lipsea orașului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor. GANE, N. III, 178. ◊ Fig. Domnul, adecă matca, pre nime nu vatămă. URECHE, LET. I, 188/7. Mintea este matca cea adunătoare și săvîrșitoare de idei. PISCUPESCU, O. 122/2. ◊ E x p r. Ca un roi fără de matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. Râmasără ca un roiu făr-de matcă leșii. NECULCE, L. 159, cf. ZANNE, P. I, 640. 2. (Regional) Stup bătrîn de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; (regional) roi, pîrvac. Însemnăm zestrile fie-mea Stancăi. . . 6 mătci de stupi (cca 1565). ap. ODOBESCU, S. I, 422. 2 cai și 8 mătci de stupi (a. 1 708). BUL. COM. IST. V, 231. Au dat 9 matce pe ispisoc de l-au scos (a. 1 719). URICARIUL, VI, 350. Am înzestrat-o. . . cu patruzeci de vaci, cu boi și cu o sută de mătci de uleie (a. 1 720). ib. XII, 333. Pentru stupi, să dea de toată matca cîte bani trei (a. 1 783). BUL. COM. IST. V, 278, cf. URICARIUL, XVI, 209, MARIAN, INS. 145. Dobîndesc un fagure de la o matcă. SADOVEANU, O. XIII, 673, cf. H VII 117, X 498, XVIII 295, CHEST. VI 28/5,133/9, ALR I 1687/28, com. din ILIȘEȘTI-GURA HUMORULUI. 3. (La sg. cu sens colectiv) Nucleu de reproducere într-o crescătorie de animale, de păsări. O matcă de păsări care să asigure ouăle necesare producerii puilor. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 861, cf. CHEST. V/45. * (Atribuind calitatea ca un adjectiv) 1200 păsări au fost oprite ca efectiv matcă. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4842. 4. Albie (minoră) a unei ape curgătoare ; pat, făgaș. Rădicară rîurile glasurele sale, lua-vor rîurele matcele sale. PSALT. 194, cf. CORESI, PS. 257/8. De acolo, peste matca Bahluiețului, în hotarul lui Urechii (a. 1638). BUL. COM. IST. IV, 82. Alții zic cum au rămas matca dintăi sacă și au venit toată apa pre dindărăptul oștii, pre zâgaș. HERODOT (1 645), 31. Cela ce trage apa și o scoate den matcă de o duce la grădină sau la pomătul său, fără de știrea giudețului, să să cearte ca un fur. PRAV. 37. Părîul. . . pre altă matcă și cale numai cu ruga l-au mutat. DOSOFTEI, V. S. februarie 73^v/21. De acolo, drept spre răsărit, pe răzor pînă în matca văii de unde să face scursură de apă spre Sîrghi, am pus altă piatră (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 67. Iordanul să împlea pre toată matca lui, ca în zilele seacerii grîului. BIBLIAS(1688), 154²/37. Să să închiză toată țara Muntenească suptu hotarăle și marginile ei vechi, despre partea Moldovei și a munților, despre Dunăre pînă la mijlocul matcii Dunării. N. COSTIN, L. 578. Traian. . . abătînd din matca sa apa Sargheții, i-au aflat toată avuțiia. CANTEMIR, HR. 83. Și ia părău Corbului în jos matca, până dă în Trotuș (a. 1 755). URICARIUL, XI, 228. Dintr-acele mari gîrle ce le numim noi purure curgătoare, unele cu totul s-au uscat, altele au schimbat mătcile și drumurile (a. 1 779). BV II, 235. țara Rumânească toată sau cu ostroavele ei pînă în matca Dunării. VĂCĂRESCU, IST. 302. Întăritură. . . pe aceeași siliște anume Pulberenii, ce este în matca Cogălnicului (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 424, cf. XIV, 230. Cînd apa curgătoare pre moșia cuiva să va trage cu încetul din matca sa. PRAVILA (1 814), 83/14. Curgerea (albia sau matca) acestui rîu va fi hotarul acestor două principaturi. CR (1829), 291²/27. Au început. . . apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112/28. Cu topirea zepezii, Dîmbovița a ieșit într-aceste zile din matca sa. CR (1 836), 32¹/12. Punea hotar pămîntului dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor, și uneori orizonul. NEGRUZZI, S. I, 273, cf. II, 5. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pica înapoi, la matcă, se face cîte un armean (cerc) împrejurul lui. ISPIRESCU, L. 34. Apa Cricovului. . . cu mii de pîrîie. . . împestrițează matca sa răslățată și năsipoasă. ODOBESCU, S. I, 63, cf. 144. De la Giurgiu în jos. . . Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. VLAHUȚĂ, O. A. II, 120. Tu ești ca pîrîul în zilele cu nor, Cînd tulbure s-azvîrle din matca lui cea plină. COȘBUC, S. 149. În general apa cea mai turbure este pe matcă (Talweg). ANTiPA, P. 217. Matca Oltului bătea La colțul casei într-un soc. GOGA, P. 35. O vină liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă și intră apoi iar în matca cea mare. SADOVEANU, O. VII, 338. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă Grele curg miresmele de tei. BLAGA, P. 181. Locul era îngust, cel mai îngust de pe cursul apei, numai matcă, iar puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. CAMIL PETRESCU, O. I, 558, cf. II, 148. Azi am văzut, semeț, cum rîul se frămîntă Să-și surpe-n matcă malul roșcat. STANCU, C. 72. Sub picioarele lui, acum, cînd Șiretul sta în matcă, digul părea un mal de pămînt înălțat de cine știe ce întîmplare veche. GALAN, Z. R. 91. Drumul merge ocoliș Lîngă matca rîului Pîn-la poala muntelui. DEȘLIU, M. 22. Cînd apele se trăgeau în matcă, rămînea pe urma lor noroi negru. V. ROM. mai 1955, 21, cf. octombrie 1955, 168. Căprioare surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. N-am fugit Ci mi-am gonit, Ciutalină Făr-de splină Din malul Solotrului, Pînă-n matca Oltului. TEODORESCU, P. P. 70. Apa atunci s-a rușinat și s-a tras în matca ei. RETEGANUL, P. V, 56, cf. id. TR. 85. Că tu ești legea spurcată, Că bei apă după matcă. MAT. FOLK. 330. Apa trage la matcă și omul la teapă. Cf. ȘEZ. I, 220, PĂSCULESCU, L. P. 107, CHEST. VI 26 SUPL., ZANNE, P. IV, 456. (Cu parafrazarea proverbului) Ziceți mai bine că vă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Prin analogie) Negura se trăgea spre matcă, învăluind pădurile. AGÎRBICEANU, A. 523. ◊ F i g. Cugetarea se zbate astfel tumultoasă în matca îngustă a unor scurte propoziții gata să-și spargă forma neîncăpătoare. LOVINESCU, C. VII, 161. Viața a curs în matca adîncită de veac și de veac. C. PETRESCU, A. 140. El speră necontenit că torentul vieții va curge iarăși în vechea și adînca lui matcă. CONTEMP. 1953, nr. 338, 3/3. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea o- bișnuită, a-și relua cursul normal. Apa trebuie să vie la matca ei. ROMÂNUL GLUMEȚ, 43. Un răstimp băieții părură încă mereu încordați, nu se clintiră; apoi mișcările, răspunsurile lor reveniră la matca obicinuită de peste an. AGÎRBICEANU, A. 510. Lucrurile reintrarâ în matcă. PAS, Z. IV, 27. A readuce la matcă = a readuce pe calea cea bună. Trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți. REBREANU, I. 306. ♦ (Regional) Partea cea mai joasă în lungul unei văi; „fundul unui izvor” (com. MARIAN); vîlcea (ALR SN III h 815/29). Vale, vale buștenoasă Și la vîrf ești cam crengoasă, La matcă cam izvoroasâ. VÎRCOL, V. 23, cf. ARVINTE, TERM. 5. (Învechit, în sintagma) Matca focului sau matca de foc= iad; „fluviu de foc în infern” (DDRF). Și aceasta știe-se că adevărat iaste ce e de matca focului nestins cuvînt și de munca ce va să fie. CORESI, EV. 148. Și nu cumva să-mi usuce matca focului sîngele mieu (a. 1 633). GCR I, 82/22. Va da căruiaș după lucrul lui: păcătoșilor munca de veaci și matca focului. VARLAAM, C. 272. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului? (a. 1 644). GCR I,113/25. Mai bine iaste ție un ochiu avînd, în viață să intri, decît doi ochi avînd aruncat în matca focului, N. TEST. (1648), AP. GCR I, 127/24. Și aceasta să i se întîmpleze lui a le nemeri în valea matcei focului (a. 1652). MAG. IST. I, 129/7. Au luat plată matca focului (începutul sec. XVIII). ib. IV, 362. Pre cei păcătoși îi va arunca în matca focului celui nestins. ANTIM, P. 110. Vei dobîndi matca focului. MINEIUL (1 776), 181^vI/10. Cărțile să vor deschide, Matcă de foc să va aprinde. Păcatele să vor vedi, Greșiții să vor osîndi (a. 1784). GCR II, 141/31. Să moștenească iadul și matca focului (a. 1777). FURNICA, I. C. 57. Au. . . pricină de a se îngrozi întru așteptarea pasului aceluia, carele va să fie lor surupare în matca focului de veaci. MAIOR, P. 35/4. Munca cea vecinică și nesfîrșitâ usturime a matcii focului celui nestins (a. 1809). CAT. MAN. I, 406. ◊ (În imprecații) Să-l ia matca focului. H IV 90. 6. (Anat.; învechit și regional) Mitră. O pojghiță. . . drept o perdea acoperitoare în dreptul gurii matchii. PISCUPESCU, O. 102/6. Matca unei iepuroaice. MARIAN, NA. 4. Cu matca de iepuroaică se vindecă sterilitatea. N. LEON, MED. 88, Cf. BIANU, D. S., CANDREA, F. 311, CHEST. IV 33/393. ♦ (Regional, și în sintagma matca copilului) Placentă. ALRM I/II h 289. 7. F i g. Obîrșie, izvor, origine; spec. locul de naștere, familia, neamul din care se trage cineva. Au fugit și Iordachi Ruset, ce fusese mai nainte vornic mare (matca tuturor răutăților). N. COSTIN, LET. II, 78/12. Bunătatea se aseamănă focului și este să meargă sus în văzduh unde-i este matca. ANTIM, P. 78. Aceasta este matca pricinilor, a urîciunii, a pizmuirii, a pîrii și a zavistuirii dintre noi. PISCUPESCU, O. 13/20, cf. KOGĂLNICEANU, S. 113. Trebuie să se coboare în fundul popolului, în matca nației, să vază traiul săteanului. BOLLIAC, O. 213. Aicea-i matca noastră de-o sută cincizeci de ani. Aicea ne-am născut, aicea pierim! V. ROM. februarie 1 954, 90. 8. (Pescuit) Matiță (I). Cf. ANTIPA, P. 459. Partea de năvod care formează un fel de coadă în mersul lui prin apă se numește matcă. PAMFILE, I. C. 66.9. (Învechit) Original al unui act. Ei au arătat un suret de pe uricul luminatului domn Ștefan vodă. . . a căruia uric i s-au văzut matca lui atît de veche, cît numai bucățelele lui au rămas (a. 1797). URICARIUL, X, 244. Fiindcă hrisovul matca cea adevărată au rămas la mîna mea. . . să mi să dei copie (a. 1800). IORGA, S. D. XXI, 185. Însemnarea de scrisorile monastirilor... cercetează cu amăruntul matcele unde sînt (a. 1 815). URICARIUL, VII, 68. 10. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc., care rămîne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile ; cotor, (regional) sușă. S-a primit bani fără ca să se dea chitanție din registrele cu matcă. I. IONESCU, P. 148 Sînt datori a libera pentru fiecare depunere o recipisâ din registrul cu matcă. I. PANȚU, PR. 69 cf. com. din RUCĂR-CÎMPULUNG. ♦ Carte funduară (TDRG); matricolă (CADE). Domnul căuta la catastișăle visteriii cari le didese el mătci și nu să găsea scrise multe sate. IST. Ț. R. 70. Osibit de acest extract, vei face și matcă dă fieșcare sat, arătătoare anume de toți birnicii (a. 1819). DOC. EC. 219. Maică de toți birnicii acestui județ (a. 1820). ib. 243. 11. (Rar) Piuliță (de înșurubat), ALEXI, W. 12. (Dulgherie) Parte a colțarului cu limbă, în care se mișcă limba; toc. Cf. DAMÉ, T. 113, PAMFILE, I. C. 117. 13. (Entom.; regional) Viermănar (Sarco phaga carnaria) (Ineu-Arad). ALR II 6 575/64. – Pl.: mătci și (învechit) maice, (regional) mătcuri (ALR SN III h 816), (neobișnuit) măci (IORGA, S. D. XIV, 247). – Gen.-dat.: mătcii, (învechit) matchii, matcii. – Și: (regional) máctă (ALR I 1 680/865), mápcă (ib. 1 680/283), máscă (ib. 1 680/782) s. f. – Din bg. матка, scr. matka.

MĂRI¹ vb. IV. (De obicei în opoziție cu a (se) micșora) I. R e f l. și t r a n z. (Cu sens dimensional, uneori cumulînd și ideea de cantitate) A deveni sau a face (mai) mare¹ (I). S-au apucat a tocmi cetatea ș-a o mări ș-a o lărgi. Neculce, L. 158. Este o apă mică curgătoare, pe care cu meșteșug prin închidere de porți, ca cu o stavilă, o măresc și o micșoresc. GOLESCU, Î. 96. Părule,. . . te-ai înălțat, te-ai mărit Mai presus de-ai tăi tovarăși. CONACHI, R. 204. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește. EMINESCU, O. I, 152, cf. id. N. 25. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă. . ., de ce merge se mărește. ISPIRESCU, L. 34. Își mărea ochii, de parcă ar fi vrut să vadă mai bine. ARDELEANU, U. D. 75. Apele i se vor mări prin simpla lor depărtare de la locul de origine, înmulțindu-se parcă din ele însele. BOGZA, C. O. 89. Dar dealul se tot mărește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. Groapă în pămînt care se tot măre. ALR II 4 381/362. ◊ Refl. F i g. Cînta-voi ție în limbi, că se mări pînră la ceriu domniia ta. PSALT. HUR. 48^r/9. Mări-se pără în ceriu meserearea ta. PSALT. 109. II. R e f l. (Despre ființe) A se face (mai) mare¹ (II); a crește. Fetele s-au mărit. LM. Iară dacă se mai mări copilul, pustnicul se apucă și-l învăță să citească. ISPIRESCU, L. 147, cf. 122, id. M,. V. 4. Bietele fete mai nu ieșeau din casă singure, după ce se mai măreau. MOROIANU, S. 37. De cînd, maică, m-am mărit, Nimica nu ți-a lipsit. TEODORESCU, P. P. 576, cf. 418. S-a mărit măgarul, s-a micșorat samarul, se spune despre un copil care a crescut și i-au rămas hainele mici. Cf. ZANNE, P. I, 536. III. R e f l. și t r a n z. (Cu sens durativ) A (se) prelungi, a crește sau a face să crească (în timp). Durata zilei este mărită prin fenomenul crepusculei. DRĂGHICEANU, C. 91. Du-mâ, Doamne, de pe-aici, Unde sînt zilele mici, Că pe-aicea s-au mărit. JARNIK-BÎRSEANU, D. 213. 1V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens cantitativ) A (se) face (mai) mare¹ (IV), a crește, a spori; s p e c. a crește ca număr, ca plafon, a (se) înmulți. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. FILIMON, O. I, 97. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Aideți, mîndro, să fugim. . ., Că satul ni s-a mărit Și nu mai e de trăit. ALECSANDRI, P. P. 269. ♦ T r a n z. (în opoziție cu a scădea) A ridica. A mărit prețul. DDRF. V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens intensiv) A (se) intensifica, a spori, a (se) dezvolta. Den întrebarea lui încredințară-se că, să iaste o credință, ea se și măreaște și micșureazâ, den vedeare și den nevedeare. CORESI, EV. 252. Pre orice meșteșug și pre orice știință vreamea le creaște și le măreaște, cînd necurmat să pun în lucrare (a. 1826). GCR II, 253/5, cf. ASACHI, S. L. I, 131. P-atuncea înflorea Vitejiile, știința și virtutea să mărea. PANN, E. I, 1/12, cf. HOGAȘ, DR. II, 16, CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/1. Aceasta va da posibilitatea să se mărească productivitatea muncii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 393. [Vîntul] s-a mărit. ALR SN III h 793/414. VI. (Cu sens calitativ) 1. T r a n z. A da cinstea, considerația cuvenită ; a stima, a prețui, a preamări, a glorifica, a proslăvi (pe cineva sau ceva). Atunce în limbi mărit-au Domnul. PSALT. HUR. 111^v/17. Laudu numele Dzeului mieu cu cîntare, mârescu elu în laudă. PSALT. 134, cf. 64, 136, 213, CORESI, EV. 24, 63, 87, 150, 180, CUV. D. BĂTR. II, 356/18. Tot ce suflă și toată lumea cu frică te măreaște (cca 1 633). GCR I, 80/18, cf. 83/30, 86/31. Te vor cinsti arhanghelii, te vor mări oamenii. VARLAAM, C. 384. Atuncea, zise Maria, măreaște sufletul mieu pre Domnul. N. TEST. (1 648), 66^v/19, cf. GCR I, 164/25, 165/4. Tu l-ai măritu-l pre-mpăratul. DOSOFTEI, PS. 56/11. Zise Saul: greșit-am, ce măreaște-mă dară înaintea bâtrînilor lui Israil. BIBLIA (1 688), 206²/27. Să mărești pre Dumnezău pururea. FL. D. (1693), 48^v/ll, cf. GCR II, 15/19, 17/9, 56/1. Eretici spurcați. . . îl măriia pre Cain de patriiarh lor. N. COSTIN, L. 54. Pre prea curata de D[u]mnezeu născătoarea,. . . o mărim. MINEIUL (1776), 188^r1/5. Rumânce, fiți mărite voi în bărbații voștri. I. VĂCĂRESCUL, P. 141/4. Azi te poartă pă sus, te mărește, mîine. . . te-ncarcă dă Doamne ajută. JIPESCU, O. 97. Te-nalță, te mărește, Pănă ce te chicuiește. CONTEMPORANUL, I, 235. Mărită fie dimineața Ce-a săvîrșit a noastră nuntă. GOGA, P. 15. Pre alt Dumnezeu nu știm, Pre tine toți te mărim. POP., ap. GCR II, 324, cf. 342. Așteptăm pe Dumnezeu Să-l mărim, să-l ospătăm. BUD, P. P. 72, cf. ZANNE, P. I, 671. ◊ A b s o l. Să slăvim și să mărim și să ne închinăm voiei lui ceaia sfînta. CORESI, EV. 19. ◊ R e f l. p a s. Mâriia-se numele D[om]nului Ii]sus]. COD. VOR. 6/21. El nu lipsea a ridica și un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor. NEGRUZZI, S. I, 196. 2. R e f l. (Învechit și popular) A se îngîmfa, a se făli, a se mîndri. Lepădatu-i-ai, căndu măriră-se. PSALT. 145. Să nu vă măriți și întru voi să nu fie sfadă. CORESI, L. 385/1. Să nu ne mărim în deșert cu strînsura de avuție. id. EV. 52, cf. 14, 63, 94, 146. Acest craiu. . . s-au fost mărit și s-au fost sumețit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 183/14. Să nu se adaugă dup-aceea omului a se mări pre pămînt (a. 1 710). GCR I, 365/17. Vlădicul acesta atîta s-au mărit după acestea de, de la boierii cu moșii încă poftea să-i zică măria ta. ȘINCAI, HR. III, 199/35, cf. I, 37/13, II, 61/9. Asinul mârindu-se întru sine, au întrebat pre leu. ȚICHINDEAL, F. 16/12, cf. BUD, P. P. 27, 56, BÎRLEA, C. P. 73, ALR II 3 702/353, 3 723/250, 353, 362, 928. – Prez. ind.: măresc. – V. mare¹.

MOȘÍE¹ s. f. 1. (Învechit și popular) Avere, proprietate (funciară) moștenită, (învechit) ocină, părinție; p. g e n e r. orice bun moștenit, patrimoniu, moștenire (1), succesiune. Cum fu Avraam chemat de Dumnezeu și moșiia luiș lăsă, așa Zachei lăsă vama. CORESI, EV. 454. Au vîndut a lui direaptă ocină și moșie din sat din Filipești (a. 1591). GCR I, 38/26, cf. CUV. D. BĂTR. i, 101/7. Nu-ș va piiarde moșnenia (moșiia MUNT.). PRAV. 93, cf. 230, ANON. CAR. Această casă. . . să fie dumisale și giupînesei dumisale. . . și nepoților și strenepoților dumilor sale dreaptă moșie și cumpărătură (a. 1762). URICARIUL, X, 76. Să fie om învățat la tălmăcirea sloveniei, ca să poată ceti și tălmăci hrisoavele cele slovenești de moșii înaintea domnului (a. 1764). GCR II, 76/2, cf. 76/6. Am vîndut dreptu al nostru bătrîn de moșie (a. 1786). URICARIUL, X, 111. De moștenim moșii părintești. . . , peste puțini ani le și vindem. GOLESCU, Î. 94. Din partea mea din moșie Dă, maică, o liturghie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ F i g. Cu bună învățătură ca o moșie tuturor împreună l-au lăsat și mai vîrtos celor lipsiți și însătați de învățătură. EUSTRATIE, ap. GCR I, 118/28. Toată a lui nerozie E de la părinți moșie. PANN, P. V. I, 93/10. ◊ L o c. a d j. (Învechit) De moșie = ereditar. La scaunul cel de moșie a tătîne-seu. URECHE, LET. I, 177/21. Să-l scoațe din domnia ce-i era de moșiie de atîte vacuri a Batoreștilor. M. COSTIN, O. 49. Scaunul cel de mărire i-l face cumu i-are fi fost lui de moșie. EUSTRATIE, PRAV. 11/9. Arată cum s-au făcut crăimea Ungariei de moșie casei Austriei. ȘINCAI, HR. III, 145/2. ♦ (Învechit, în limbajul bisericesc) Moștenire veșnică. Și întru moșiia împărăției ceriului (a. 1642). GCR I, 101/36. Moșiia veacului ce va să hie. VARLAAM, C. 273, cf. DOSOFTEI, PS. 44/7. ♦ (Sens curent) Proprietate (funciară) dobîndită de cineva (prin cumpărare, donație etc.); proprietate (mare) de pămînt cultivabil (întreținută prin exploatarea iobagilor). V. d o m e n i u, l a t i f u n d i u. Anania și muiarea lui Sanfira ascunseră o parte din banii aceia, care bani făgăduise ca să dea lui D[u]mn[e]zeu vînzînd o moșie. CHEIA ÎN. 5^r/27. Nici o casă aicea în țară, moșii ca acele, ocine, sate, curți n-au avut. M. COSTIN, O. 135. Iară moșiile să nu să poată hărăzi altora, fără locuitorilor acei țări. N. COSTIN, L. 577. Să nu s-amestece la boieriile Moldovii. . . nici moșii să cumpere. NECULCE, L. 212. Eu am să întovărășesc . . . boierul cît de puțin vreo cîteva luni spre a cheltui veniturile aceștii moșii. KOTZEBUE, U.16^v/9. Ceilalți au adus cîștiurile moșiilor. NEGRUZZI, S. I, 87. Nu va trece mult și vei avea moșii, țigani și averi nenumărate. FILIMON, O. I, 126. Moșia d-tale ?. . . Departe-i ?. . . în care județ ? ALECSANDRI, T. I, 287, cf. 244. Du-te chiar acum la stăpînul moșiei. CREANGĂ, P. 155. Să știi, stăpîne, că aici sîntem pe moșia unei Gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4, cf. 5, 41. Du-te după dînsul, Căci găzdac e tare, Multe moșii are. COȘBUC, P. II, 145. Primăvara iar vin la țară, o dată cu cocostîrcii, dacă nu și-au dat moșiile în posesie. SP. POPESCU, M. G. 78. Arendași sînt destui, numai moșii să fie. REBREANU, R. I, 168, cf. id. NUV. 124. Lucra pe moșia din Lespezi de aproape 20 de ani. V. ROM. martie 1954, 39. Toți au casă și moșie, Numai eu trag la urgie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 180, Cf. MARIAN, NU. 363, ȘEZ. I, 112. Arendășia Pierde moșia. ZANNE, P. V, 15. O meserie plătește cît o moșie. id. ib. 406. Cu o fășie Tot n-avem moșie. id. ib. 433. Via și moșia Mărită urgia. id. ib. 436. Vinde moșia și cumpără sanie. Cf. id. ib. 434. ◊ E x p r. (Regional) Om cu moșie = om certăreț. Cf. CR. III, 219. (Regional) Cal cu moșie în baltă = cal cu nărav. Cf. ALR I 1 110/508, 592. ♦ (Regional) Zestre (Voivozi-Carei). ALR II 2 934/325. ♦ (Regional) Pămîntul pe care îl are un sat; teritoriul satului. Mai de mult, pămîntul unui sat purta numele de moșie sau hotar. PAMFILE, A. R. 16, cf. 17, ALRM SN I h 1, 3. ♦ (Regional) Teren cultivat sau plantat. Cf. DR. XI, 69, ARH. FOLK. III, 40, 151, ALR i 411/9, ALR SN I h 39, ALRM SN I h 141. ♦ (Regional, ironic) Organul genital al femeii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Învechit și popular) țară natală; patrie. Se duce în țări departe și-și părăsește moșiia. CORESI, EV. 78, cf. id. L. 564/17. Cela ce-ș va hicleni moșiia și nașterea de unde au născut, mai cumplit să-l cearte decît pre un ucigătoriu de părinț. PRAV. 95. Mearsă la moșiia ei, Ispania. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^r/25. Să fie știutor limbii moșiii noastre. N. COSTIN, L. 576. Moșiia . . . ai lăsat. MINEIUL (1776), 82^vl/12. Era robită și înstreinată de moșiia ei. VARLAAM-IOASAF, 142^v/15. Se ridicau cu banierile lor și cu slujitorii lor ca să apere moșia (patria) amenințată. BĂLCESCU, M. V. 609. Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie. NEGRUZZI, S. I, 141, cf. 140. Hai, copii, cu voinicie Să scăpăm biata moșie, De pâgîni și de robie. ALECSANDRI, P. I, 5. N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid ! EMINESCU, O. I, 147. Astfel era deci oștirea țârilor române . . . alcătuită din elemente care toate aveau un interes propriu de a-și apăra țara sau moșia, cum se numea pe atunci. XENOPOL, Î. R. IV, 155. N-a fost popor. . . pe care să-l fi împins la jertfe mai mari adînca dragoste de moșie și dorul de neatîrnare. VLAHUȚĂ, R. P. 101. Măgulit sînt eu, pe Simon să-l aud zidndu-mi frate! Iar moșia mea va ține ca, la rîndu-i să se-arate Credincioasă, dacă soarta și pe el l-ar prigoni. DAVILA, V. V. 183. Vai ție, Irimie, iudă care ți-ai vîndut domnul și ți-ai îngenunchiat moșia ! SADOVEANU, O. I, 328. Îi dăruiesc domnia, Domnia și moșia, Ca să taie p-acesta, Că mi-a prăpădit oastea ! ȘEZ. VIII, 169. Sula de aur zidul pătrunde și lăcomia își vinde neamul și moșia. ZANNE, P. IV, 638. ♦ (Învechit) Loc de origine al cuiva. Moșiia i au fost din Chira. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 99^v/15. ◊ L o c. a d j. De moșie sau de moșia lui (ori sa etc.) = a) (despre oameni) originar, de baștină (din . . .). Această svîntă și preacuvioasă fecioară . . . era de moșie din Epivat. VARLAAM, C. 365. Poftind voie să margă la scaunul țării cei de moșie. M, COSTIN, O. 100. Neculai Milescul spătar iul, de la Vaslui di moșia lui. NECULCE, L. 26. Duca Vodă era de moșie din țara Grecească. id. ib. 37. Iustin Cororopalat, născut din sora lui Justinian, de moșie thrac. CANTEMIR, HR. 325. Cele ce este să facă pașa și să poruncească în cetate. . . să fie cu știrea lui, că este cetățean vechi de moșie. DIONISIE, C. 185; b) (despre limbă) care aparține patriei vorbitorului; matern. L-am îndemnat după putința-m spre osteneală de o au întorsu spre cea de moșie și de obște limba noastră rumânească (a. 1700). GCR I, 340/19. Limba cea de moșie a locului. BIBLIA (1688), [prefață] 8/38. Poronciia cîntăreților de cînta în canoane faptele a oameni bine numiți și îndrăzneți la războaiele cu turcii, în stihuri, scrisă pre limba a lor de moșie. N. COSTIN, L. 42; c) (despre păcate, greșeli, slăbiciuni ale oamenilor) din naștere; originar. Părășî înșelăciunea cea de moșie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 71^T/15. Părăsi rătăcirea cea de moșiia sa. MINEIUL (1776), 109^r2/15. 3. (Învechit) Seminție, neam, populație. Închiră-se într-însu toate ocinele (p ă r i n ț i i l e D, moșiile C²) limbiloru. PSALT. 38. Aduceți domnului tătării (t ă t î n i i C, moșiia C², p ă r i n ț i m i l e D) limbilor. ib. 200. Scoase tot nărodul a lu Adam, cu toate, moșiia limbilor. CORESI, EV. 175. – Pl.: moșii. – Moș + suf. -ie.

URMĂ (pl. -me) sf. 1 Semnul lăsat de piciorul unui om sau unui animal, pe unde a călcat; călcătură: i se văd urmele pașilor; nu îndrăznești să-i săruți mîna, ci adevărat urma piciorului (C.-RAD.); Am un bou negru: Unde sare, ~ n’are, Unde paște, se cunoaște (SB.), ghicitoare despre „purice”; Într’o ~ de oaie, Un pumn de buboaie (GOR.), ghicitoare despre „usturoiu”; Ⓕ: a fi pe urma, pe urmele (cuiva, etc.), a fi pe cale să-l găsească, să-l descopere: poliția e pe urmele unui vast complot; a da de urma cuiva, a-l descoperi: își închipuește că-l caută poliția, că-l urmărește, că i-a dat de ~ (I.-GH.); Ⓕ: a călca pe urmele cuiva, a imita în totul faptele, purtarea cuiva, a urma exemplul lui: fiul său, Bogdan, se urcă în scaunul domniei, călcînd pe urmele tatălui său (ISP.) ¶ 2 Ori-ce alt semn rămas de pe urma trecerii, atingerii, apăsării unui lucru: ca săgeata ce iute trece și nici o ~ lasă pe unde trece (GOL.); i se văd urmele degetelor pe oglindă; urmele roților; căutară să-și găsească urmele pe unde veniseră, dar nu găsiră nici un piculeț de ~ (ISP.); și-ar fi curmat zilele ori s’ar fi dus în lume, ca să i se piardă urma (SLV.); a pierde urma cuiva, a nu-l mai putea găsi: Turcii, luîndu-se după Negru-Vodă, l-au gonit... pînă ce i-au pierdut urma (ISP.); nu i se știe de ~, nu se știe ce s’a făcut cu el, a dispărut nu se știe unde; corăbiile nu lasă nici o ~ pe apă; s’au luat amîndoi pe urma cea de cenușă îndărăpt... pînă ce au ajuns... acasă (SB.); vărsatul n’a lăsat nici o ~ pe obrazul lui ¶ 3 Impresiune, întipărire lăsată în minte, în amintirea cuiva: această întîmplare n’a lăsat nici o ~ în amintirea mea ¶ 4 Tot ce se poate vedea sau ști din ceea ce a fost odinioară, rămășițe: urmele vechei civilizații; nu se găsește nici o ~ despre acest eveniment în istorie ¶ 5 Picior (ca măsură de lungime): unii (crocodili) sînt de treizeci de... urme de picior de lungi (ȚICH.) ¶ 6 Ceea ce urmează, ce se va întîmpla mai tîrziu, urmare: Nu gîndește urma, nu gîndește răul (PANN); (P): urma alege 👉 ALEGE I 13 ¶ 7 Locul de origine, de naștere, de unde a plecat cineva: l-a trimis la urma lui; bejenarilor le-a dat voie să se ducă iară la ~ la Focșeni (NEC.) ¶ 8 Precedat de o prep.: A) din ~, a) (care a) trecut: anii din ~, b) de la spate, dindărăt, dinapoi: Din ~ moartea-l paște, Căci toți se nasc spre a muri Și mor spre a se naște (EMIN.); a ajunge, a goni pe cineva din ~: iată c’o plută ne-ajunge din ~ (VLAH.); Românii îi goneau din ~ și-i ucideau ca pe lăcuste (ISP.); cel (cea) din ~, cel (cea) de la sfîrșit, de la coadă, ultimul (ultima): mai bine cel dintîiu în sat decît cel din ~ în oraș; boierul... se socotea acum mai pre jos decît cel din ~ rob al lui (SAD.); în cele din ~, în cele (mai) de pe ~, pentru a pune capăt unui lucru, unei stări, la sfîrșit de tot (după multă tărăgănare sau ezitare): zîna... în cele din ~, mărturisi că ea este stăpîna condurului (ISP.); în cele mai de pe ~ ajunse la palaturile în care se născuse (ISP.); – B) în ~, a) îndărăt, înapoi (în spațiu și în timp): a rămînea, a lăsa în ~; ar pleca bucuroasă și nici nu s’ar mai uita în ~ (VLAH.); în urma lor se înălță deodată un munte de piatră care atingea cerul (ISP.); cu cîteva zile în ~; a fi în ~ cu plata; acum în ~, de curînd; b) după (aceea); mai tîrziu: să bage bine de seamă ceea ce face, că să nu se căească în ~ (ISP.); în urma acestei împrejurări; coana Marghioala se îndeletnicea să aducă la cunoștință marile întîmplări totdeauna cu luni în ~ (BAS.); – C) la ~, la sfîrșit, la coadă, îndărătul tuturor: a rămas la ~; voiu spune la ~ ce am de spus; la urma urmei, la urma urmelor, mai la ~, a) la sfîrșit de tot, după ce-a trecut destul timp la mijloc; la urma urmei, n’a avut încotro flăcăul și s’a hotărît să facă pe voia taică-său (R.-COD.); își aduse aminte la urma urmelor că el era plecat în pețit (ISP.); la urma urmelor, de fie-care greșală să-i ardă școlarului cîte-un sfînt-Nicolai (CRG.); b) la adică, dacă stăm să ne gîndim bine: fuga e rușinoasă, dar la ~ e sănătoasă (ISP.); la urma urmei ce are el cu mine? (PAMF.); dar la urma urmei ce-mi păsa de dînsa? (GN.); și-apoi, la urma urmei, se deprinde omul cu toate (VLAH.); mai la ~, ce-mi pasă mie? dacă sînt judecători la Berlin! (CAR.); – D) pe ~, apoi, mai tîrziu, după aceea: Deucalion, cu muierea sa... au scăpat de acea pedeapsă, pentru bunătatea lor, și pre ~ au înmulțit neamul omenesc (N.-COST.); nu-i da binelui cu piciorul, că pe ~ o să-i duci dorul (ZNN.); mai pe ~, mai apoi, mai tîrziu: mai pre ~, mai încoace, tîrzie vreme după aceea, îndreptatu-s’au Persul (NEC.); (de) pe urma cuiva, din pricina cuiva, mulțumită cuiva: oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? (CRG.); eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale (CAR.); cel (cea) de pe ~, de la sfîrșit, care vine la urmă, tîrziu de tot: căințele cele de pre ~ întru nimica sînt (NEC.); în cele (mai) de pe ~ 👉 mai sus A) [pare înrudit cu gr. ὸσμή, „miros”, al cărui grup – σμ – apare trecut la -r/m- și în it. sard. orma; verbul gr. δσμάομαι „a mirosi, a adulmeca” ar sta atunci la baza lui urma și, poate, a lui ulma].

COLONIST, -Ă, coloniști, -ste, s. m. și f. Persoană care se strămută sau este strămutată din țară sau din locul de origine, pentru a se așeza într-un loc străin. – Germ Kolonist.

APUCA A apuca armele = A începe lupta, războiul: Împăratul se puse la sfat cu bătrânii țării și, când văzură cum că nu e încotro, porunci voinicilor să încalece pe armăsari, să-și apuce armele și să se pregătească de bataia cea grozavă ce-avea să se facă și să fie. (IOAN SLAVICI) A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține) de mijloc (pe cineva) = A trece brațul în jurul taliei cuiva: Haide, prinde-mă mai bine de mijloc. (G. COȘBUC) A apuca (sau a prinde, a strânge) (ca) în(tr- un) clește (pe cineva) = a) A strânge foarte tare, foarte bine (pe cineva): Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, și iar vrea să- l prindă în cleștele labelor. (EM. GÎRLEANU) b) A pune sula în coaste (cuiva), a prinde la strâmtoare, a încolți (pe cineva): Fiul craiului, văzându-se prins în clește... îi jură credință și supunere. (ION CREANGĂ) A apuca care încotro = A merge fiecare în altă direcție: În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-și face mendrele cum știe el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, și pretutindene, pe mare și pe uscat, să vâre vrajbă între oameni și să le facă pacoste. (ION CREANGĂ) A apuca câmpii = A ajunge la disperare, plecând fără a ști încotro; a o lua razna:Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii! (ION CREANGĂ) A apuca cu mintea = A pricepe: Taina avem de sărbăm și prăznuim și vom să ne suim sus nu cu trupul, sau în munte ca Moisi, ci cu mintea, la mari și la înalte gânduri; ci numai câț sunt credincioș să se apropie cu mintea ca să priceapă taina prăznicului de astăzi. (ANTIM IVIREANUL) A apuca cu ochii (sau cu căutătura) = A cuprinde cu privirea: Am apucat cu ochii câmpiile înverzite și nu mă mai săturam să le privesc. A apuca foc cu gura (îppl.) = A se expune pericolului pentru cineva: Viteazul era în stare să apuce foc cu gura numai s-o salveze pe fată. A apuca fuga (sau la fugă) sau a o apuca la goană = A fugi: Copiii au apucat-o la goană ca tăciunele, fără a mai întoarce capul. (MIHAIL SADOVEANU) Zărise printr-o spărtură de frunziș pe sfinții Mochie și Farnachie trecând în goană, unul după altul, cu pletele-n vânt. (G. TOPÂRCEANU) A apuca înainte = A merge mai iute decât altcineva, a i-o lua înainte, a-l întrece. (fig.) A anticipa cu o acțiune față de cineva: Iar calul său falnic, ușoară nălucă... ce la săgeată nainte apucă, în dar o să-l ducă sultanului lor! (AL. MACEDONSKI) Eu de mult aveam de gând să sfătuiesc pre măria-ta la aceasta, dar văd că înțelepciunea măriei-tale a apucat mai nainte. (C. NEGRUZZI) A apuca la (bine, avere) (Pop; indicând starea materială) = A ajunge la...: Parcă prea repede a apucat la bine, știindu-l de unde a pornit. A apuca loc = A reuși să ocupe un loc (când este aglomerație): […] și dădeau iarăși năvală, cu fețele schimonosite de încrustarea aceluiași gând, și stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preț, să-și apuce un loc pe puntea vasului. (G. TOPÂRCEANU) A apuca lumea-n cap = A-și lua lumea-n cap, a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine (mai ales din cauza unei supărări mari): – Greu! oftă străinul, clătinând din cap. Parcă și mai greu ca pe aici, de-ți vine să-ți iei lumea-n cap. (LIVIU REBREANU) Așadară, preuteasă, – zise popa – să pui toate cărțile mele într-un sac și, mâine de noapte, până nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dânsul aici cu toate […]. (I. G. SBIERA) A apuca pe cineva cu cuvintele (sau vorba) (îvr.) = A ademeni cu vorba: L-a apucat cu vorba și l-a convins să renunțe. A apuca pe cineva din scurt = A-i cere socoteală (pe neașteptate): − Ce facem, măi oameni? Stăm așa cu brațele încrucișate și ne uităm cum o ia grecul? [moșia]... Cucoana ne prostește cu vorba, ba ne și ocărăște când o luăm mai de scurt. (LIVIU REBREANU) Nici bine nu a intrat în casă și l-a apucat din scurt. A apuca pe cineva foamea (setea, somnul etc.) = A i se face foame (sete, somn): − Ai venit? îl întrebă Todorica batjocoritoare. Te-o fi apucat foamea? − Da, sunt flămând. Ce ai făcut azi de mâncare? (PAVEL DAN) A apuca pe cineva pe-a-mânele (înv.; Mol.) = A avea (mare) căutare: Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Târgul Neamțului; că te apucau pe-a mânile... aveai mușterei, de nu erai bucuros. (ION CREANGĂ) A apuca pe Dumnezeu de (un) picior = A se bucura (ca) de o mare reușită sau un mare noroc: Firește că moft, că nu poate pentru ca să dea nici patruzeci de milioane, și dumnealor, mă-nțelegi, lucru mare! parc-a apucat pe Dumnezeu de-un picior cu rapița, care o să poată dumnealor pentru ca să ia două chile la pogon... (I. L. CARAGIALE) Socotea că a apucat pe Dumnezeu de un picior și se îngâmfa; căci socotea că procopseala lui l-a făcut să dobândească un asemenea har. (P. ISPIRESCU) A apuca peste câmp = A traversa un câmp: Caii au apucat peste câmp și acum era greu să-i ajungem. A apuca prilejul = A profita de o ocazie: Apuc prilejul de a-ți arăta recunoștința mea la începerea unui nou an. (M. KOGĂLNICEANU) A-l apuca (sau a-l cuprinde, a-l prinde) amețeala (pe cineva) sau a-i veni amețeala (sau cu amețeală) (cuiva) = a) A ameți: Picioarele îi sunt amorțite, nu le mai simte, îl cuprinde amețeala. (LIVIU REBREANU) Dar și pe cei din curte, mai ales pe Tic și pe Ursu care nu-și mai aminteau nimic despre frânghie, îi apucă amețeala la vederea înspăimântătoarei galerii. (CONSTANTIN CHIRIȚĂ) b) (fig.) A nu mai putea accepta, suporta, tolera ceva; a fi foarte afectat de ceva: Copleșit de avalanșa insultelor, simțea că-l apucă amețeala. (CEZAR PETRESCU) Ies însă din când în când și eu ca să-mi caut de treburi, și câteodată parcă mă cuprinde amețeala în fața celor ce au să-mi vadă ochii. (IOAN SLAVICI) A-l apuca (sau a-l găsi, a-l trece) neputința (pe cineva) = A se scăpa pe el: Vărsase pe ea și o trecuse neputința. (MATEIU I. CARAGIALE) A-l apuca bâțul (arg.) = A fi agitat, surescitat: Căpitanul intră în cazarmă și vede un soldat culcat în pat. Îl apucă bâțul. (FLORENTIN SMARANDACHE) Dacă ar vedea cum gâlgâie sosul de tomate dintr-un mușteriu, le-ar apuca bâțul și s-ar da de-a rostogolul cu ochii peste cap. (http://literaturadeazi.ro) A (o) apuca cu gura înainte (pfm.) = A se grăbi să răspundă, fără a lăsa pe altul să sfârșească vorba sau să deschidă măcar gura: − Pot să am nădejde în voi? − Să n-ai nicio grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem o dată băieți și ce-am vorbit o dată vorbit rămâne. (ION CREANGĂ) A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) = A se cuminți, a se îndrepta: Vreau să mă-mpac cu măria ta, că văd că n-apucasem pe drumul cel bun. (POP.) Este de dorit și sperăm că atât Societatea dramatică, cât și publicul să continue pe calea cea bună pe care în fine au apucat. (I. L. CARAGIALE) A o apuca/lua la picior = a) A pleca repede: Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ținând casa după el! Ș-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului. (BARBU DELAVRANCEA) b) A se pregăti de drum lung: De mâine o apuc la picior, dar nu știu când mă voi întoarce. A se apuca de capul cuiva = A nu-l (mai) lăsa în pace: S-a apucat de capul lui și l-a convins că trebuie să învețe mult mai serios. A se apuca la (sau în) colți (d. câini) = A se mușca: Câinii s-au apucat în colți și toți copiii s-au speriat. A se apuca la luptă (la joc etc.) (îppl.) = A porni la luptă (joc etc.): Domnul mi-a zis: „Nu face război cu Moab și nu te apuca la luptă cu el; căci nu-ți voi da nimic să stăpânești în țara lui.” (BIBLIA) A se apuca la (sau în) rămășag = A se prinde, a face prinsoare: Mulți se apucau în rămășag c-or gâci. (I. G. SBIERA) El s-apucă la rămășag... că are să scoată apă din piatră. (POP.) A se apuca pe jurământ = A se jura, a se angaja, a se prinde, a se lega (cu jurământ): Pe giurământ s-apuca, / Stăpânii să hărățească / Și slugile să-i privească! (VASILE ALECSANDRI) (Care) pe unde apucă = (Care) pe unde nimerește: Dormeau vara în șoproane, pe unde apucau. (ION PAS) Pe când ai noștri deschid pârtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. (BARBU DELAVRANCEA) Cătanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase. (I. POP-RETEGANUL) Ce te-a apucat? = Ce ai?: Nu merită! −Ce te-a apucat? (RODICA OJOG-BRAȘOVEANU) – Ce te-a apucat, de-mi vorbești așa? De când (m)-am apucat (pop.) = De când pot să-mi amintesc: De când am apucat, obiceiul acela a rămas neschimbat. Așa am apucat de la părinți. Îi apucă mâna la toate (pop.) = Se pricepe (câte puțin) la toate: Pe mulți îi apucă mâna la toate, dar nu le reușește nimic. Mult te ține, când te-apucă (sau când te-apucă, mult te ține)? = N-ai de gând să mai isprăvești odată?: Bârzoi: Sărmana copilă! Mult o ține, când o apucă? (VASILE ALECSANDRI) Pe apucate sau pe apucatele = În mod superficial, la întâmplare, în fugă; când și când, în grabă, când are timp: Totdeauna era unul [un copil] în leagăn, în dreptul patului mamei, și mama dormea pe apucate. (ION PAS) Ce viață-l aștepta pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate. (MIHAI EMINESCU) Cetele lui Horia abia aveau o organizațiune; ele erau armate numai cu sulițe, cu săbii, cu ceva puști și pistoale, strânse pe apucatele. (AL. ODOBESCU)

TEATRU, teatre, s. n. I. 1. Clădire sau loc special amenajat în vederea reprezentării de spectacole; p. ext. instituție de cultură care organizează spectacole. 2. Spectacol, reprezentație dramatică. ◊ Loc. adj. De teatru = care se reprezintă la teatru (I 1), destinat a fi reprezentat pe scenă. ◊ Expr. A face (sau a juca) teatru = a se preface. ♦ (Fam.) Discuție aprinsă între mai mulți, ceartă care atrage pe curioși. 3. Arta de a prezenta în fața unui public un spectacol, o piesă. ♦ Profesiunea de actor, de regizor. 4. Literatură dramatică; culegere de piese. ♦ Ansamblul operelor dramatice care prezintă caractere comune sau au o origine comună. II. Loc unde se petrece un eveniment, unde are loc o acțiune. ◊ Teatru de operații (sau de război) = câmp de luptă; teritoriu, loc unde au loc acțiuni militare ample în timp de război. – Din fr. théâtre, lat. theatrum.

COLONIST, -Ă s. m. f. cel care a părăsit țara, locul său de origine și s-a stabilit într-o țară străină. (<germ. Kolonist)

in situ, calitatea unei roci, min., fosil etc. de a se găsi în locul său de origine.

olistolit, (engl.= olistolith) bloc de dimensiuni metrice sau zeci de metri, detașat și transportat din locul lui de origine, prin alunecare gravitațională, spre un baz. de acumulare; prin alunecare gravitationala, structura interna a blocului nu se modifica. olistostromă, (engl.= olistostrome) formațiune detritică cu → olistolite, acumulată la baza taluzurilor continentale prin acumulări gravitaționale, nestratificate. Caracteristica o. o constituie aria sursă comună și vârsta identică a blocurilor și a matricei care le leagă și apariția ei în mijlocul unei succesiuni litostratigrafice fără legătură cu fenomene tectogenetice de amploare. V. și wildfliș.

remaniere (sedim.), (engl.= reworked) proces de deplasare a elementelor unor dep. sedimentare (galeții din conglomerate, clastele dintr-o gresie, bioclastele dintr-un calcar etc.) din locul lor de origine și redepunerea lor, fie în aceeași arie de sedimentare (r. intrabazinală, adesea și intraformațională), fie într-o altă arie (r. extraformațională).

MÁTCĂ (< bg., srb.) s. f. 1. Unica femelă din familia de albine, cu organele sexuale complet dezvoltate. Are, în colonia de albine, rolul de a depune ouă (150.000-200.000 într-un sezon), din care ies albinele lucrătoare, cât și trântorii. Este recunoscută de albine după un miros specific. Sin. regină (4). 2. Albie minoră a unei ape curgătoare; p. ext. apa râului. 3. Obârșie, origine izvor; spec. locul de naștere, familia din care se trage cineva.

OLISTOLÍT (< fr.) s. n. Bloc de rocă de mare dimensiune detașat și transportat gravitațional din locul lui de origine spre un bazin de sedimentare, în depozitele căruia este inclus.

TEATRU, teatre, s. n. I. 1. Clădire sau loc special amenajat în vederea reprezentării de spectacole; p. ext. instituție de cultură care organizează spectacole. 2. Spectacol, reprezentație dramatică. ◊ Loc. adj. De teatru = care se reprezintă la teatru (I 1), destinat a fi reprezentat pe scenă. ◊ Expr. A face (sau a juca) teatru = a se preface. ♦ (Fam.) Discuție aprinsă între mai mulți, ceartă care atrage pe curioși. 3. Arta de a prezenta în fața unui public un spectacol, o piesă. ♦ Profesia de actor, de regizor. 4. Literatură dramatică; culegere de piese. ♦ Ansamblul operelor dramatice care prezintă caractere comune sau au o origine comună. II. Loc unde se petrece un eveniment, unde are loc o acțiune. ◊ Teatru de operații (sau de război) = teritoriu, spațiu maritim sau aerian unde în timp de război au loc acțiuni militare de o mare importanță strategică. – Din fr. théâtre, lat. theatrum.

FRANCEZĂ s. f. (cf. it. francese, fr. française): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Franța de peste 50 de milioane de oameni, iar ca limbă oficială, în afara Franței, de peste 30 de milioane de oameni – în sudul Belgiei, în Luxemburg, în vestul Elveției, într-o parte a Canadei (centrul Québec), în Republica Haiti și în fostele colonii (mai ales cele din Africa: Africa Centrală, Algeria, Tunisia, Maroc, Guineea, Mali, Congo, Niger, Madagascar și cele din Asia: Siria, Liban etc.). F. s-a răspândit pe plan mondial ca limbă internațională în știință, cultură și relații diplomatice. Ea s-a format printr-o evoluție aparte, în comparație cu celelalte limbi romanice. Mai întâi s-a contopit latina – limba învingătorilor romani – cu galica – limba galilor, locuitorii Galiei învinse și romanizate (galica era singura limbă celtică de pe continentul european în vremea cuceririi romane – secolul I î.e.n.). Din această contopire s-a născut o limbă galo-romană, denumită convențional de către specialiști le roman. După căderea imperiului roman de apus, această limbă a evoluat separat, cu tendința vădită de diversificare în două grupuri de dialecte distincte în evul mediu sub numele de langue d’oïl (grupul dialectelor de nord, dintre care cel mai important – cel din „Ile de France” – a devenit embrionul limbii franceze) și de langue d’oc (grupul dialectelor de sud, transformat treptat în limba provensală), după adverbul de mod de afirmație din acea vreme (oïl – oc). Între secolele al V-lea – al X-lea, le roman a fost puternic influențată în structură și în vocabular de limba triburilor germanice venite pe teritoriul galo-roman și asimilate total (în special de limba francilor, care i-a definitivat fizionomia și de la care a rămas numele țării de „Franța”). Există trei perioade în istoria limbii f.: franceza veche (între secolele al IX-lea – al XIV-lea), în care a fost scris primul document de limbă f. – Les Serments de Strasbourg („Jurămintele de la Strasbourg”) din 842 (un tratat de alianță între nepoții lui Carol cel Mare) – și celebra epopee în dialect d’oïl – Chanson de Roland („Cântecul lui Roland”), de la sfârșitul secolului al XI-lea; b) franceza medie (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea), care se transformă foarte mult în raport cu franceza veche. Ea devine limbă națională și limbă literară a poporului francez, pe baza dialectului din Ile de France. În această limbă au creat toți scriitorii Pleiadei (școală literară inovatoare, întemeiată la Paris în 1549 de către J. de Bellay, care preconiza în manifestul intitulat „Apărare și valorificare a limbii franceze” cultivarea unei literaturi noi, umaniste, în limba națională, limbă situată pe același plan cu latina și greaca) și marii scriitori ai Renașterii: Ronsard, Rabelais și Montaigne; c) franceza modernă (între secolele al XVII-lea – al XX-lea), în care au creat scriitorii clasicismului – Corneille, Racine, Molière, La Fontaine (secolul al XVII-lea), scriitorii iluminismului – Voltaire, Diderot, Rousseau (secolul al XVIII-lea) și marii poeți și prozatori – Hugo, Baudelaire, Balzac, Flaubert și Zola etc. (secolul al XIX-lea). F. folosește o ortografie etimologică, conservatoare. Astăzi există o mare deosebire între limba f. literară și limba f. vorbită, între pronunțarea și scrierea cuvintelor franceze. F. literară s-a îmbogățit cu foarte multe cuvinte romanice (mai ales italiene) și în secolul nostru cu foarte mulți termeni englezești. F. vorbită, în schimb, a adoptat mulți termeni de argou (în special cea din regiunea Parisului). Cele mai importante dialecte ale limbii f. sunt: francien (în Ile de France), normand (în Normandia), picard (în Picardia), valon (în Valonia), franco-provensal (de trecere spre provensală, considerat de unii lingviști a unsprezecea limbă romanică), cel din Champagne, cel din Lorena etc. Alături de provensală, f. a avut cea mai mare influență asupra limbii italiene. Existența unui număr mare de elemente lexicale franceze în limba română i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență franceză asupra limbii române (v. influență). Influența franceză s-a exercitat mai ales în secolul al XIX-lea, când termenii de origine franceză iau locul celor de origine turco-otomană și greacă, prin multitudinea și diversitatea traducerilor care s-au făcut, prin intermediul trupelor de teatru franceze care-și desfășurau activitatea în Principatele Române etc. Astăzi, România face parte din grupul țărilor francofone, ca o recunoaștere internațională a folosirii largi a f. în viața științifică, culturală și artistică a țării noastre, inclusiv în diplomația românească. F. americană, vorbită în Antile, în Canada (mai ales în Québec și Montréal) și în SUA pierde tot mai mult teren în fața limbii engleze, vorbită de majoritari. Spre deosebire de f. europeană, ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale, specifice regiunilor de emigrare (Normandie și Poitiers), a amplificat unele aspecte gramaticale și a împrumutat multe cuvinte din engleza americană.

ORIGINE, origini, s. f. 1. Punct de plecare pentru formarea unui lucru sau a unui fenomen; început, izvor, obîrșie. Originea toponimicelor pur slave din limba noastră variază după regiuni. IORDAN, N. L. 57. Îi spuse apoi despre originea romînilor, cum și de cine au fost ei aduși pe aceste locuri. CREANGĂ, A. 164. E o schiță asupra originii și a limbii țiganilor făcută de d. Kogălniceanu, tînărul. NEGRUZZI, S. I 223. ◊ Loc. adv. La origine = la început, la obîrșie. La origine, sistemul solar reprezenta o nebuloasă incandescentă, cu materia foarte rarefiată. GEOGRAFIA FIZ. 37. 2. Apartenența prin naștere la o anumită familie, grup social, națiune. Originea familiei lui [Creangă] e ardelenească, cel puțin după mamă. SADOVEANU, E. 93. Dovezi erau asemănarea cu portretul și multe alte împrejurări care nu ne interesează, legate însă de originea pînă acum obscură a lui Dionis. EMINESCU, N. 77. ◊ Loc. adv. De origine = de proveniență, în ceea ce privește proveniența, de obîrșie; (determinat printr-un nume etnic) de naționalitate. Produse de origine animală. ▭ Constatăm, așa cum era de așteptat, că majoritatea cuvintelor din fondul nostru principal este de origine latină. GRAUR, F. L. 61. 3. (Mat.) Punct pe o linie, pe o suprafață sau în spațiu, de la care se măsoară coordonatele celorlalte puncte. ♦ Punct sau reper de pe un sistem tehnic dotat cu un sistem de numerotație sau cu o gradație, de la care începe numerotația sau gradația. – Variantă: origină (BOGZA, C. O. 89, ALEXANDRESCU, P. 148, HASDEU, I. V. 257) s. f.

BAN, nume frecvent în onomastica romînă și a țărilor vecine, după titlul dregătoriei din Ungaria, extinsă ca marchizat de graniță (banat) și asupra țărilor de la sud, organizate succesiv din sec. al XII-lea: banatul de Maciva, de Severin, al Bosniei, al Bulgariei de Vidin etc. Cel de Severin, alipit Țării Romînești la 1330, devine prototip al celui de Craiova (Oltenia); de atunci apar și „bănișorii de județ”. „Toponimele moldovene formate din acest cuvînt sînt destul de numeroase” observă Iorgu Iordan „deși bănia e foarte recentă în Moldova” (Loc. p. 170 n. 4). Originea lor este de căutat în onomastica maramureșenilor descălecători aici. Miklosich nu aduce niciun radical slav pentru toponimele formate din această temă, iar Weigand derivă blg. Банйo, Банкo, Банчo, din dregătoria „ban” de origine avară la Unguri, < tc. -avar baian, „bogat, nobil”, termen primit de turanici de la perși (după Hasdeu); de această origine și în onomastica romînă, nu este exclus ca uneori numele să fie o scurtare din frecventul Șerban, precum ar dovedi femininul Bana < Șerbana, altfel inexplicabil. I. 1. Ban, frecv. în Ardeal și Maramureș;b., 1205 (Drăg); 1301 (14 C I 16), de unde numele se va extinde peste Carpați: – (Moț; Ard II 148; 16 B I 84, III 232); – sec. XIII (Vlah PB); post. (16 B VI 12); moșn. zis și Banea (ib. 185); Ban, V. (Sur V). 2. Bana b. (16 B VI 139; Sd V 173);- Stan (17 B II 78); Bana f. (16 B III 367) t. (Moreni); Bană b. (Mîneciu). 3. Banu frecv. (Ard II 38).4. Banul, apare în Moldova ca nume din sec. al XV-lea înainte de introducerea instituției: – (Ștef; 17 A IV 117, V 329; Isp II¹, V¹; G Roș 69);Ion (16 A I 258), frecv.; Bănuleț, Ion (Sd XIX 25). 5. Bănul/escu; -ești s., 1649 nume schimbat în Bălunești la 1780, iar azi Bălănești (Has). 6. Banae b. (17 B III 299) cf. și subst. bănae, pasăre (Păs). 7. Băna f., țig. (17 A 111 152); Bănoae marital. 8. Banace (Tec. I; Olt; 17 BI 32); Bănăcești neam brașovean din sec. al XVIIl-lea (BCI XII 88). 9. + -ar: Banar, N, 1711: -ul, I. (R Gr); -iu, Gh. (Sur XIV); Bănaru (Sd XVI); V. (Isp IV¹); Bănărescu (L Pl 337; Nif). 10.+ -at: Banat, N. (Ul 37); Bănat t. (în s. Buzduc, olt); Bănățoiu, M., 1730 (IO 136). 11. + -ău: Bănău (Has), ca Dănău < Dan; R., munt. 1598 (RI VIII 151). 12. Banea frecv. (Moț; 16 B II 304, III 161, 367, V 208; 17 B III 213; Sur II; IS 270) etc.; la genitiv Banii (17 B II 247); Băn/escu frecv., -ești, -easa, -esele ss., Baneș act. (Jiul ard). 13. Bănică, fam.; Banica f. (AO XX 126); 14. + -igă: Bănigă, călăraș, 1655 (Sd IV 42). 15. + -ilă: Bănil (AO X 130); -ă (Ștef; 16 B I 2, IV 487); -a s. (Băl III); Bănitul (Cat mold II). 16. Bănișor, N. act. 17. + -iță: Baniță (Ștef); – Udobă (16 B I 20); Băniț, Dan (Șchei I); Bănița popa (Sd V 21); Bănițan, Ion act. < s. Banița sau Băniță; pentru top. ard. s-ar admite ipoteza < bae cu n palatal (etim. Al. Cristureanu); Banițul, Ion (Șchei 1.). 18. Baniu s., olt.; -l t.; Bănie b. (13-15B 174). 19. Cu suf. slave -ov,-ici: Banov, Drăgoi (Div 66), în doc. slav, traduce pe Drăgoi al Banului; Bănici, M. (17 A II11); Bănici, Duma (Sur V); Baniciu (Vr); Bănicioia act. 20. *Bănuc, -i (17 B III 20); Bănuț, munt. (17 BII 81; Sur I); – fiul lui Vlăduț 1604 munt. (Sur I); -i, act.; -ul, Ion, munt. (Sd V 122); -ă, I. (An Pit 82); -ă pren. (P² f° 16). 21. Banuș, M., act. 22. Bănățescu, C. (Î Div). II. Cu suf. -ca, -co, -cu, -cea: 1. Banc (M mar); – Floare (Met 224); -a s.; pîrîu (Bîr IV); Bănea b. (17 B I 353). 2. Banko, comite de Bihor, 1209 (11-13 CI 148); Banco (Mar 166; Dm; Sur II; P Gov f° 10 vo) Banco zis și Banul (16 B IV 388); Bancu, Micu (Cat); -l (Ț-Rom 197; 16 B III 5). 3. Bance (16 B I 12, 85; II 10; Ard; 17 B I 177); – Gh. (Buc); Banc/ea pren. ard.(Paș); fam. (17 BII 237; Isp III¹); -olt. (Sur VI); -escu, buc. (M Put 131); Bănciĭa (17 B I 214). 4. Bănc/escul, M. (Isp II¹); -easca t., -eni, -ești ss. 5. Băncil/ă pren. (P³ f° 17); frecv., fam. (Has; Ard I; Puc); -escu (Puc). 6. Bancina b. (16 A 1 428). 7. Banciu (Dm; Ștef; Has); – ard. 1722 (Paș); frecv., act.; -l și -lea (Ard); -lescu act. 8. Prob. + suf. -otă: Bîncotă munt. (17 B I 489) și Bancolescu act.

VATRĂ, vetre, s. f. 1. Un fel de platformă înălțată, amenajată în tinda caselor țărănești, pe care se face focul pentru a pregăti mâncarea; parte plană din interiorul cuptorului (de pâine) sau al sobei, care susține cuptorul sau soba în afară și pe care se poate ședea sau dormi. ◊ Expr. A îmbătrâni în vatră = a rămâne fată bătrână, nemăritată. A rămâne cu sluta în vatră = a nu-și putea mărita fata. A cloci pe vatră = a lenevi (la căldură), a trândăvi. A cădea cuiva în vatră = a fi oaspete nepoftit și supărător al cuiva. ♦ Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul; partea inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic, pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 2. Locuință, așezământ stabil, cămin, casă (părintească). ◊ Loc. adj. De vatră = care și-a făcut gospodărie și s-a statornicit într-un loc. ♦ Loc de baștină, de origine. ◊ Expr. (Ieșit din uz) A lăsa (un ostaș) la vatră = a elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar. ♦ Cuib al unui animal sălbatic, cu puii în el. 3. Locul principal, central al unei așezări, al unei instalații etc.; locul pe care s-a clădit ceva, pe care se construiește sau unde se așază ceva. ◊ Vatra satului = suprafața de teren pe care se întinde satul. 4. (Pop.) Porțiune de pământ, pe un câmp, care se deosebește de restul locului printr-o vegetație diferită sau prin absența vegetației. – Cf. alb. vatre.

păragină (păragini), s. f. – 1. Ruină, dărîmătură. – 2. Părăsire, abandonare. – 3. Țarină, ogor negru, țelină, pîrloagă. – 4. (Adj.) Viran, nepopulat. – Var. paragină. Origine îndoielnică. Poate în loc de *părajină < părădui. Se pune de obicei în legătură cu mag. parrag, parlag „pîrloagă”, cf. pîrlog (Cihac, II, 246; Tiktin; Candrea); dar der. este dificilă din punct de vedere fonetic (Tiktin presupune că finala o reproduce pe cea din țelină, compoziție care e puțin probabilă) și nu explică toate sensurile cuvîntului rom. Giuglea, Dacor., I, 495, prefera etimonul lat. *voraginem, încrucișat cu pîrlog sau părăsi și Conev 39 pornea de la sl. prazdĭnŭ, ambele improbabile. Pare bătătoare la ochi coincidența cu lucan. prasana, pe care Rohlfs, Ital., 359 îl explică printr-un lat. *piraginem. Der. părăgini, vb. (a părăsi; a lăsa ogorul pîrloagă; a (se) degrada, a (se) ruina); părăginos, adj. (ruinat, părăsit); parangină, s. f. (vițelar, Anthoxanthum odoratum).

preș (preșuri), s. n. – Covor lung și îngust. Origine incertă. Probabil în loc de *prej, dintr-un cuvînt sl. neidentificat, dar cf. sb. prežina „șorț”, și opreg (Cihac, II, 285; Byhan 327; Tiktin). Cf. pregetoare (var. prigitoare, prijitoare, prejitoare), s. f. (fustă), în Trans., Bucov., care pare a fi același cuvînt.

priji (-jesc, -it), vb. – (Trans.) A vizita, a frecventa. Origine necunoscută. Poate în loc de priviti.

răpciugă (răpciugi), s. f. – Respirație grea, morvă. Origine obscură. Fără îndoială de origine sl., probabil în loc de *răpștiugă, de la răpști „a murmura”; pentru semantism, cf. sb. hropati „a sufla greu” față de hropotnija „gripă”, bg. hropotnica „catar”, rus. sapĕtĭ „a sforăi” față de sap „răpciugă” (Cihac, II, 306). – Der. răpciugos, adj. (cu răpciugă).

țarc (-curi), s. n. – Ocol, îngrăditură, loc îngrădit. – Mr. țarcu. Origine necunoscută. Trebuie să aibă legătură cu alb. thark (Spitzer, Mitt. Wien, 293; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 391; Barič, Albanorum. Studien, 104; Pascu, II, 222; Philippide, II, 738; Tiktin; Rosetti, II, 123); dar această relație lămurește prea puțin istoria cuvîntului. Legătura cu iranianul *čark › per. čart „cerc” (Densusianu, GS, I, 245) nu este evidentă. – Der. țărcălău (var. țărcuș), s. n. (țarc mic); țărcui, vb. (a închide într-un țarc); înțărca, vb. (a lua mielul de la oaie; a nu mai da să sugă; a priva, a frusta); înțărcătoare, s. f. (locul sau timpul de înțărcat), cf. Giuglea, Dacor., V, 550-53. Din rom. provine în rut. carok, carka „țarc”, cerkati „a mulge” (Candrea, Elemente, 402).

vîlced (-dă), adj. – Vînăt, livid. Origine incertă. Poate în loc de vînced < lat. vincĭdus, cf. vincĕre „a înmuia, a îmblînzi” și it. vincido „înmuiat” (Scriban). Totuși, pare preferabil să se pornească de la mîrced „vînăt”, ale cărui der. apar și cu forma mîlce-. Legătura cu mag. vércsik „vînătaie” (Cihac 538), nu se impune. – Der. vîlcezi, vb. (a se învineți, a se strica). În Bucov.

DI STEFANO, Alfredo (n. 1926), fotbalist spaniol de origine argentiniană. Conducător de loc al echipei Real Madrid, s-a remarcat prin calitățile sale tehnice, fiind unul dintre cei mai compleți fotbaliști ai anilor ’50-’60.

VATRĂ, vetre, s. f. 1. Partea cuptorului unde se face focul; (în vechile case țărănești) suprafață plană care prelungește cuptorul în afară și pe care se poate sta sau dormi. ◊ Expr. A îmbătrâni în vatră = a rămâne fată bătrână, nemăritată. A rămâne cu sluta în vatră = a nu-și putea mărita fata. A cloci pe vatră = a lenevi (la căldură), a trândăvi. A cădea cuiva în vatră = a fi oaspete nepoftit și supărător al cuiva. ♦ Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul; partea inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic, pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 2. Locuință, cămin, casă (părintească). Loc. adj. De vatră = care și-a făcut gospodărie și s-a statornicit într-un loc. ♦ Loc de baștină, de origine. ◊ Expr. (Ieșit din uz) A lăsa (un ostaș) la vatră = a elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar. ♦ Cuib al unui animal sălbatic, cu puii în el. 3. Locul principal, central al unei așezări, al unei instalații etc.; locul pe care s-a clădit ceva, pe care se construiește sau unde se așază ceva. ◊ Vatra satului = suprafața de teren pe care se găsesc casele și construcțiile anexe gospodărești. 4. (Pop.) Porțiune de pământ, pe un câmp, care se deosebește de restul locului printr-o vegetație diferită sau prin absența vegetației. – Cf. alb. vatrë.

LEAGĂN, leagăne, s. n. 1. Pătuc de lemn sau de nuiele împletite pentru copiii mici (mai ales pentru sugaci) în care de obicei sînt legănați ca să doarmă. Toți din sat dorm, toate lămpile s-au stins numai mama veghează... Stă lîngă leagăn, pruncușorul geme, că-l arde pojarul. CAMILAR, TEM. 182. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic... pentru păpușa ei. SAHIA, N. 96. O puse-n luntre, ducînd-o ca într-un leagăn. EMINESCU, N. 11. ◊ Cintec de leagăn = cîntec cu care se adoarme copilul. ♦ Fig. (Precedat adeseori de prep. «din») Început (al vieții), prima copilărie. Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire. EMINESCU, O. I 65. ♦ Fig. Loc plăcut unde se poate sta sau unde se poate dezvolta ceva; cuib. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. A noastră fericire Schimba întreaga lume în leagăn de iubire. ALECSANDRI, P. I 139. 2. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) Loc unde a luat naștere sau a crescut cineva sau ceva; loc de baștină, de origine. Și-n depărtare, la stînga, bătrînii munți cenușii, leagănul strămoșilor noștri, se pierdeau în cerul strălucit. SADOVEANU, O. I 120. 3. Instituție de stat sau filantropică unde se creșteau odinioară copiii lipsiți de părinți. Am fost copil găsit Și-atunci, la leagăn dată Într-un cearșaf de cit. N-am mamă și nici tată. D. BOTEZ, F. S. 73. ♦ (Impropriu) Creșă. Pe lîngă colhoz s-au creat leagăne pentru copii, unde mama își poate lăsa copilul în timpul zilei de muncă. SAHIA, U.R.S.S. 101. 4. Bancă, scaun sau scîndură suspendată cu frînghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze. Pe la răspîntii și în piețe căișori, leagăne, panorame. SANDU, D. P. 30. ◊ Expr. A se da în leagăn = a se legăna. Pe flori a se da-n leagăn c-o aripă ușoară... A fluturelui astfel e soarta. ALEXANDRESCU, M. 159. ♦ Scrînciob.

PLEBE s. f. (Cu sens colectiv) Pătura socială de jos, lipsită de drepturi sau cu drepturi limitate în Roma antică; (azi livresc) populație mizeră, asuprită, exploatată. Pe lîngă mese lunge, stătea posomorîtă, Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci și sceptici ai plebei proletare. EMINESCU, O. I 56. Pe-ascuns din a ta parte La plebea de pe strade mari semne se împarte. ALECSANDRI, T. II 336. ♦ (Neobișnuit) Origine socială nearistocratică. În locul acesta a fost tăiat bravul Dragomir, care cutezase a se înamora, cu fiica lui Radu Mihne, pîngărind cu plebea lui sîngele patrician. NEGRUZZI, S. I 184. ♦ Fig. Pătură socială declasată, oameni decăzuți; drojdia societății. V. pleavă (2). Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi! EMINESCU, O. I 150.

VATRĂ, vetre, s. f. 1. Locul din cuptor unde se face focul; p. ext. suprafață plană care prelungește cuptorul în afară și pe care se poate ședea sau dormi; partea plană a cuptorului de pîine, care susține boltitura și unde se face focul. Smaranda se uita la flăcările roșii ce fîlfîiau în vatră cu un duduit leneș. REBREANU, R. I 205. Focul e-nvălit pe vatră, Iar opaițele-au murit Și prin satul adormit Doar vrun cîne-n somn mai latră, Răgușit. COȘBUC, P. I 48. Ne lasă fără scînteie de foc în vatră să degerăm aicea. CREANGĂ, P. 256. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri și castelul singuratic. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră v. cenușă. A nu arca nici cenușă în vatră v. cenușă. A îmbătrîni în vatră = a rămîne fată bătrînă, nemăritată. Rîd de ele că au îmbătrînit în vatră, că au știrbit, că n-o să le mai ia nimeni etc. La TDRG. Intrase la grijă că o să-i îmbătrînească fetele în vatră. ISPIRESCU, L. 233. A cloci pe vatră = a lenevi (Ia căldură); a trîndăvi. A-i cădea cuiva în vatră = a fi oaspete nepoftit și supărător. Și-ai venit să-mi cazi în vatră cu plozii. STANCU, D. 7. A se prinde cu mîinile de vatră v. prinde (I 3). ♦ Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul. ♦ Partea inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic, pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 2. Locuință, așezămînt stabil, cămin, casă (părintească). Ai ridicat pe spatele tale gospodăria grea a tatălui tău, și a fost viața mai ticnită la vatra voastră. SADOVEANU, O. VI 50. Lotrul... deschide plaiuri frumoase, hol de neașteptate și vetre de gospodari în ascunzătorile munților. VLAHUȚĂ, R. P. 90. [Capitala era] plină de o lume de oameni, care trăiau de azi pe mîne, care nu știau de se vor mai înturna la vetrele lor. NEGRUZZI, S. 1218. ♦ Loc de baștină, de origine; așezare omenească. Pe-acolo veacuri de liniște și de siguranță au îngăduit omului să-și lege temeinic viața lui... de aceeași vatră, de același colț de pămînt. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Adesea cerșesc pe drum și se-ntorc la vatra lor, rupți de oboseală. CARAGIALE, O. III 203. Era poporul care trăia în frăție cu coasa, cu toporul, cu codrul și cu calul său, pentru apărarea vetrei părintești. ALECSANDRI, S. 25. ◊ Expr. (Ieșit din uz) A lăsa (un ostaș) la vatră = a elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar; a demobiliza, a desconcentra. Țigan de vatră = țigan care și-a întemeiat o gospodărie, care s-a statornicit într-un loc; țigan stabil. Țiganii de vatră, mai toți robi boierești sau mănăstirești, erau meseriași sau servitori pe la casele stăpînilor și proprietarilor lor. GHICA, S. XIII. ♦ Cuibul unui animal sălbatic cu pui înăuntru. La depărtare de patru ceasuri de umblet a oilor cătră asfințit, îmi spun feciorii că s-ar fi aflînd patru haite (= lupoaice) fătate în niște tihării încîlcite cu spini. Din patru vetre ale acelor haite au să iasă la război, să zic, douăzeci de lupani. SADOVEANU, O. L. 40. 3. (De obicei cu determinări) Loc principal, central al unei așezări, al unei instalații; loc (bătătorit, drept) pe care s-a clădit ceva, pe care se construiește sau se așază ceva. Pe vatra viei vechi Miliarezi o să sădească viță nouă. STANCU, D. 53. Mergem din vatra mănăstirii ca o jumătate de ceas în sus, pe spintecătura Oltețului. VLAHUȚĂ, la TDRG. Cîntecul... l-am cules și eu din gura sătenilor de pe vechea vatră a familiei Buzeștilor, în Romanați. BĂLCESCU, la TDRG. Vatra satului = suprafață de teren pe care se întinde satul și pămînturile cultivate din împrejurimi. În depărtare se auzeau clopotele vitelor care porniseră spre vatra satului. DELAVRANCEA, T. 74. Tată-său îi dă cinci prăji7ii în vatra satului. SEVASTOS, N. 46. La dînșii, în vatra satului cît îs mai dese casele, încolo parcă-s zvîrlite din țepoi; una ici pe o rîpă, alta pe un deal. ȘEZ. III 180. Vatra stînei = a) locul unde a fost stîna; b) locul unde se odihnesc oile după muls. Vatra bîlciului = centrul bîlciului. Căruțele cele mari stăteau acum goale, împrejurul vetrei bîlciului. GALACTION, O. I 262. Vatra băii = locul unde se așază piatra scoasă din rîu. Vatra iazului = locul unde a fost sau unde urmează să se facă un iaz sau un heleșteu. Vatra cărbunelui = centru de extracție a cărbunelui. Băieții... au mutat banda în cîmpul întîi, chiar în vatra cărbunelui. DAVIDOGLU, M. 11. 4. Petic de pămînt pe un cîmp sau în pădure, care se deosebește de restul locului printr-o vegetație diferită sau prin absența vegetației. Frusinica zări lîngă o tufă de răchită o vatră de viorele de curînd înflorite. MIHALE, O. 132. [Năvalnicul] crește prin păduri, pe vetre anume știute de babe. PAMFILE, S. T. 29. 5. Usnă.