rădăcínă f., pl. ĭ (lat. pop. radicina, îld. radix, radicis, rădăcină; sard. raigina, pv. racina, fr. racine. V. rîdiche). Acea parte a planteĭ pin care ĭa se prinde în pămînt și pin care îșĭ trage nutrimentu: după formă, rădăcunile se numesc: adventive, pivotante, tuberculoase, cu cîrlige ș. a. Partea cu care un organ e înțepenit în corp: rădăcina dinților, unghiilor, păruluĭ. Fig. Locu de origine, locu de unde-și trage puterea: rău trebuĭe stîrpit din rădăcină. Gram. Cuvînt primitiv din care se formează altele, ca: duc, de unde vine aduc, ducere, conduct, duce, duc-til. Mat. Rădăcina pătrată (a unuĭ număr saŭ a uneĭ expresiunĭ algebrice), număr saŭ expresiune expresiune algebrică care, rîdicată la pătrat, reproduce număru saŭ expresiunea propusă. Rădăcina cubică a patra a unuĭ număr saŭ expresiunĭ algebrice, număr saŭ expresiune algebrică care, rîdicată la cub la puterea a patra, reproduce număru saŭ expresiunea propusă. Ca nume de plante: rădăcina cĭumeĭ, captalan; rădăcină dulce, ĭarbă dulce; rădăcină de micșunea, V. stînjinel. – Dim. rădăcioară, f., pl. e.