sîmbure s.m. I 1 Parte din interiorul unor fructe, cu învelișul lemnos, care conține sămînța. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă (EMIN.). ◊ (pop. ) Moși de sîmburi = nume dat anumitor zile din an (mai ales zilei de sîmbătă), considerate sărbători, în care se fac slujbe de pomenire a morților. ◊ expr. (reg.) A fi două inimi într-un sîmbure = a fi trup și suflet cu cineva. ♦ restr. Partea moale a seminței, care conține substanța germinativă. Îmi plac sîmburii de dovleac. ♦ (impr.) Sămînță. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac (EMIN.). ◊ (reg.) Sîmbure-de-fag = jir. ♦ (reg.) Miez de nucă. ♦ (reg.) Bob de grîu. ♦ (reg.; la pl.) Păsat care se dă, de obicei, de pomană. 2 fig. (urmat de determ. introduse prin prep. „de”) Cantitate foarte mică din ceva; obiect, lucru etc. de proporții foarte mici; părticică, fărîmă. Întrevăd în spusele lui un sîmbure de adevăr. ◊ expr. Cît un sîmbure de mac v. mac. II analog. 1 Parte centrală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni; miez, inimă, nucleu. Verbul e sîmburele frazei (PUȘ.). ♦ Partea interioară; interior. Glasuri jalnice ies din sîmburele stîncii (I. NEGR.). 2 fig. Esență, idee esențială. Sîmburele vieței este egoismul și haina lui, minciuna (EMIN.). 3 Loc, punct de pornire, de formare a ceva; origine, început. Ușor se recunoaște... sîmburele latin al limbii noastre (PUȘ.). ◊ Loc.adv. În sîmbure = în embrion. 4 concr. Grup restrîns de oameni care acționează în mod organizat pentru un anumit scop și care formează nucleul unei grupări mai mari. S-a închegat la 1857 sîmburele Unirii (HOG.). 5 (astron. ) Parte centrală a unei comete, cu densitate și luminozitate maximă. 6 (fiz.; înv. ) Nucleu. • pl. -i și (pop.) sîmbur s.m. / cf. alb. sumbullë, thumbullë.