266 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 187 afișate)
AFUND2, -Ă, afunzi, -de, adj. Adînc. Mi-am lepădat ghetele; mi-am suflecat pînă la genunchi pantalonii. Apa nu părea mai afundă decît pînă la glezne. SADOVEANU, N. F. 59. Și-mbujorîndu-te la față Treceai prin văile afunde, Încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. Groapă afundă i-au făcut. RETEGANUL, P. II 64. ◊ (Rar, în legătură cu noțiuni de timp) Ceea ce fusese oraș a rămas zugrăvit departe, pe un cer de furtună, ca într-un veac afund. SADOVEANU, M. C. 86. ♦ (Substantivat) Adîncime. Vîntul umplea cîteodată afundurile depărtate ale codrului de vuiet de ape. SADOVEANU, O. I 20. El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Norul trece și dispare În afundul cerului. ALECSANDRI, P. II 126. ◊ Fig. În glasul uscat și egal al meșterului răzbea ca un răsunet din afundul suferințelor trecute. SADOVEANU, M. C. 174. ◊ Loc. adv. Din afund = din adînc, din adîncime. [Cîinele] închide ochii triști și adoarme oftînd greu, din afund. CARAGIALE, O. I 77.
APLECA, aplec, vb. I. 1. Tranz. A îndoi, a încovoia, a înclina; a pleca. [Grînele] își aplecau, bălaie, Umbreluțele de paie. CASSIAN, în POEZ. N. 113. Îi îndoi grumajii și-l supuse, și-l aplecă la pămînt. DELAVRANCEA, S. 83. Ea apleacă gene lunge Peste ochii cuvioși. EMINESCU, O. I 67. Chiră, Chiralină... Apleacă-ți capul Să-mpușc arapul! TEODORESCU, P. P. 651. ◊ Refl. M-aplec înfrigurat peste țărînă. BENIUC, V. 84. Se aplecă atent spre geamul deschis. BART, E. 211. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. Îi spuse lin, aplecîndu-să la ureche-i: De ce cauți ceea ce nu-ți poate veni în minte? EMINESCU, N. 68 ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Se apleacă de șale. ♦ Refl. A se înclina pentru a saluta, a saluta făcînd o plecăciune. V. ploconi. Să fi văzut... ce mîndru era cînd s-a aplecat în dreapta și în stînga. ISPIRESCU, L. 167. 2. Tranz. Fig. A supune, a umili. Religia – o frază de dînșii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. EMINESCU, O. I 59. Refl. Au pornit batalioane de cătane... Să rupă-n roți pe cei ce nu s-apleacă. BENIUC, V. 161. 3. Refl. (În expr.) A i se apleca = a-i veni rău, a i se face greață, a-i fi silă (din cauza unei mîncări). Dacă ți s-o apleca, îți pregătește mămițica un ceai de izmă. PAS, L. I 46. Era foarte grețos: te miri din ce i se apleca. CARAGIALE, O. III 12. 4. Tranz. (Popular; cu privire la copii) A pune să sugă; a alăpta. Avusese mare iubire pentru el: totuși de la trei luni îl lepădase, și, de n-ar fi avut soacră-sa Constandia milă să-l aplece la o capră, s-ar fi dus și Ghiță pe drum neîntors. SADOVEANU, M. C. 8. Au lăsat pe cucoană-sa acasă, să aplece copilul. SBIERA, P. 175. 5. Refl. Fig. (Învechit) A manifesta o tendință, a avea înclinație, a înclina către ceva. [După moartea meșterului Manole] zvonul public s-a aplecat bucuros a-i perpetua aducerea-aminte. ODOBESCU, S. II 508. Tot omul s-apleacă la ce este mai pornit. ALEXANDRESCU, P. 47.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
APRIG, -Ă, aprigi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Iute, înfocat, înflăcărat, impetuos, nestăpînit; (despre animale) iute, sireap. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu... ALECSANDRI, P. A. 36. ◊ Fig. De multă vreme se strînsese în inimile lor dorul aprig de țară. SADOVEANU, O. I 322. Apriga furtună Pe marea tulburată... Se-nalță, se lățește și vîjîie și tună, Zdrobindu-se de mal. ALECSANDRI, P. A. 70. ◊ (Adverbial) Doar tîrziu, cînd prînd mai aprig în vecini să latre cînii, Ei tresar, se văd în față și plîng amîndoi bătrînii. GOGA, P. 95. Unde te duceai așa de aprig? SADOVEANU, Z. C. 191. Șoferul răsuci aprig volanul și automobilul țîșni pe lîngă ea ca o săgeată. REBREANU, R. I 152. 2. Aspru, crunt, neîndurat, nemilos; înverșunat. Înțelesul tainic al acestui cuvînt [zgripsor] îl descoperisem eu singur în ființa aprigă și nemilostivă a țîțacăi mele Leona. SADOVEANU, N. F. 32. Agapia, care ascultase de după ușă, venea asupra lor cu priviri aprige. SADOVEANU, M. C. 10. Tatăl e om tare bun la inimă, deși îi place să se arate aprig cu ea. REBREANU, P. S. 155. Spune-mi, ce voiești pentru binele ce mi-ai făcut că m-ai curățit de dușmanul meu cel mai nemilostiv și mai aprig? SBIERA, P. 87. ◊ (Adverbial) Văd... că are ce învăța și de la tine fiul tău, nepotul rotarului, a rostit aprig duduca Leona, arătîndu-și colții. SADOVEANU, N. F. 7. 3. (Construit cu prep. «la») Lacom. Om aprig la cîștig. ◊ Fig. La poalele lor [ale movilelor] cuibează vulturii... cei suri, al căror cioc ascuțit și aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite și golașe. ODOBESCU, S. III 16. 4. Fig. (Despre conformații geografice) Cu înfățișare sălbatică, greu de urcat, prăpăstios, primejdios. E-o insulă-n zare, un colț de pămînt Cu aprige maluri. DEȘLIU, în POEZ. N. 190. Strecurîndu-ne încetinel prin tot felul de cotituri fără pericol, iată-ne ajunși pe tărîmurile aprige ale vînătoarei celei mari. ODOBESCU, S. III 76. Pe vîrful aprig [al] acestor maluri O floare mică a răsărit. ALECSANDRI, P. A. 84. Se cațără p-un munte stîncos, înalt și aprig. NEGRUZZI, S. II 252.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ARGĂSIT adj. (ȚR, Trans. SV) Tăbăcit. B: Făcu piei argăsite, ca să acopere pre cort. BIBLIA (1688). C: Să mănînce și să o poarte la grumaz în piiale argăsită. PL, 145r. Etimologie: argăsi. Vezi și arghiseală, arghisi.
- sursa: DLRLV (1987)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. Mi-am pipăit pe sub cămașa de noapte grumazul. Parcă aș fi atins o ronă. SADOVEANU, N. F. 87. Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Ceilalți jucau, nu jucau, dară zîna, cînd juca, părea că n-atinge pămîntul. ISPIRESCU, L. 39. Mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins. CREANGĂ, A. 50. Calul meu fugea, Iar a lui picioare iarba n-ntingea. ALECSANDRI, P. I 190 (Fig.) Simțea gindurile lui cum o ating și-o dezmiardă. VLAHUȚĂ, P. 69. ◊ (Cu arătarea instrumentului atingerii) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. EMINESCU, O. I 120. ◊ Intranz. Da dracul, ca să-i facă în ciudă pentru că vedea că nu-i prea plăcea, atingea și mai des cu friptura sa de slănina lui Pepelea. SBIERA, P. 16. ◊ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cînd s-a atins de mijlocul ei [al femeii], dang! a plesnit cercul. CREANGĂ, P. 100. (Fig.) Paznic era un balaur... de care nu se atingea somnul. ISPIRESCU, U. 13. 2. Tranz. A lovi sau a izbi (cu violență). Omul cocoșat pe capră atinse spinarea udă și slăbănoagă a calului. DUMITRIU, B. F. 89. ◊ (Familiar, la imperativ) De ce nu dai, mă...? Atinge-l, se auzi un glas. PREDA, Î. 64. ♦ Refl. Fig. (Mai ales în forma negativă) A aduce prejudicii, a provoca pagube; a leza. Prima datorie a oricărui cetățean este să păzească proprietatea obștească ca lumina ochilor, să nu tolereze nimănui să se atingă de ea. ◊ Tranz. (În expr.) A atinge pe cineva la pungă = a pricinui cuiva o pagubă bănească reținîndu-i o sumă sau obligîndu-l la cheltuieli nedorite de el. ♦ Fig. A ofensa. Oșlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cît îi negru sub unghie, că-și azvîrle țărnă după cap ca buhaiul. CREANGĂ, A. 78. Dar săracul nu tăcea, Cu cuvîntul îl tăia, Cu vorba că-l atingea. TEODORESCU, P. P. 297. ♦ Fig. A face aluzii jignitoare. Ștefan-vodă-nțelegea Unde baba-l atingea, Și-n gura mare-i zicea: Babă Slabă Și-nfocată, Dar la minte înțeleaptă. TEODORESCU, P. P. 519. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa. Atins de farmecul vieții. Mă simt o forță-n univers, Și glasul meu devine cîntec, Gîndirea mea devine vers. VLAHUȚĂ, O. A. 66. Poezia care atinge, poezia cea adevărată, nu este aceea în care mișună spiritele necurate de p-aia lume. Poezia cea adevărată este aceea care vorbește inimii, iar nu fanteziei numai. BOLLIAC, O. 45. 3. Refl. (Mai ales în forma negativă; urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se apropia sau a se alătura de cineva sau de ceva cu scopul de a trage, un profit (material sau moral), a cauza stricăciuni, a-și însuși ceva, a beneficia de ceva. El nu se atinse de comori. RETEGANUL, P. IV 12. Știți că nimeni nu s-a putut atinge de împărăția mea. ISPIRESCU, L. 12. ♦ A se ocupa, a se interesa (de ceva). Scrisorile și gazetele stau teanc, nici nu s-atinge de ele. SADOVEANU, N. F. 132. 4. Tranz. A pomeni despre un lucru în treacăt (fără a insista). Tipul lui Zlăiescu ar fi interesant, din nefericire atitorul nu ne dă mai nimica, tipul e numai atins, fără a fi zugrăvit pe deplin. GHEREA, ST. CR. II 202. ◊ Intranz. (Rar) Toate aceste fapte de care atinserăm pînă acum... se petrecută în... august (1600). BĂLCESCU, O. II 303. ♦ Refl. (Învechit) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva, a se referi la ceva. Nu trebuie să cerem de la vînători o prețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 48. Încît s-atinge despre dreapta giudecată... nu m-agiungi nici la călcîie. ALECSANDRI, T. 1232. Această poroncă îndată s-au împlinit, dară nu știu dacă aceasta să atinge și de mine. KOGĂLNICEANU, S. 64. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu) sau la un anumit moment (în timp); a se opri la o anumită limită. Voiam să ating în copilărie cerul cu mîna. BENIUC, V. 22. În urma lor se-nălță deodată un munte de piatră care atingea cerul. ISPIRESCU, L. 25. – Forme gramaticale: perf. s. atinsei, part. atins.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
baier n. 1. împletitură de lână de care se prinde sau se leagă ceva: cămașa țărănească are la guler două baiere; 2. legătură sau nod: baierile pungii; 3. fig. auriculele inimii, măruntaie: mi se rup baierile inimii de milă ISP.; 4. împletituri descântate ce se pun la grumazul copiilor bolnavi: acest copil avea un baier atârnat de gât ISP. [Origină necunoscută].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
BANDERILĂ, banderile, s. f. (Livr.) Suliță mică prevăzută cu un steguleț, pe care toreadorii o înfig în grumazul taurului ca să-l ațâțe. – Din fr. banderille.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de gall
- acțiuni
BANDERILĂ ~e f. Suliță mică, ornată cu bande multicolore, pe care toreadorul o înfige în grumazul taurului pentru a-l ațâța. /<fr. banderille
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
băndură, -e, s.f. – Năframă, bandaj; cârpă (Papahagi 1925): „Cu unsoare îl ungem la grumaz și-l legăm cu o băndură” (Bârlea 1924 II: 380). – Din germ. (Ver)band „baieră, bantă, betelie” (Țurcanu 2005).
- sursa: DRAM (2011)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
băndură, băndure, (bandură), s.f. – (reg.) Năframă, bandaj; cârpă (Papahagi, 1925): „Cu unsoare îl ungem la grumaz și-l legăm cu o băndură” (Bârlea, 1924, II: 380). – Et. nec. (MDA); din germ. (Ver)band „baieră, bantă, betelie” (Țurcanu, 2005).
- sursa: DRAM 2015 (2015)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
BEREGATĂ s. (ANAT.) gîtlej, (pop.) înghițitoare, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gîtiță, gușter, (înv.) grumaz. (Lichidul i-a alunecat pe ~.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
BEREGATĂ, beregate, s. f. (La animale, popular și Ia oameni) Laringe, înghițitoare; p. ext. toată partea gîtului în care se află laringele; gîtlej. Schimba glasul, ca și cum ar fi avut în beregata cu omușor cît oul de gîscă, mai multe voci. PAS, L. I 73. Cocoșii s-auzeau peste tot satul, cîntind să-și rupă beregata. DELAVRANCEA, S. 51. Făt-Frumos... îi vîrî [balaurului] paloșul în gît pjnă în beregată. POPESCU, B. II 23. Simte cum degetele-i pătrund în mușchii grumazului strivindu-i, afundînd beregata, sfărîmînd încheietura cerbicii. CARAGIALE, O. I 361. Cu paloș s-apropia Să-i taie beregata. TEODORESCU, P. P. 565. ◊ Expr. A lua (pe cineva) de beregată = a trage (pe cineva) la răspundere. – Pl. și: beregăți (CAMILAR, N. I 180).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BIRNIC, -Ă, birnici, -e, s. m. și f. 1. (Învechit, în opoziție cu scutelnic) Persoană care plătea bir, care era supusă la bir. Și pe cîmp, la plug de fag, Birnicii săraci iar trag. Plugul greu, cioplit din lemn, Pe grumaz le face semn. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 184, 5/6. ◊ (Adjectival) Proprietarul birnic, adică... neboier, nu avea drept să ceară boieresc de la țăranii așezați pe moșia sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 142. 2. Tributar. Boierule, – așa le spuneau părinții noștri turcilor pe cînd eram birnicii lor. STANCU, D. 215.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
bredeleu sn [At: ȚARA OLT. III, 15-16 / E: bredel + -eu] (Reg) Bucată de lemn, care se leagă la grumazul porcilor care ies din cârd.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BUNTUȘNIC, buntușnici, s. m. (Mold., învechit și arhaizant) Rebel, răzvrătit, insurgent. Dezgolindu-se codrii de frunzișuri și venind și iarna, au ieșit acei buntușnici, ca lupii, în văi cătră sate și i-a prins pe toți Cantemir de grumaz. SADOVEANU, Z. C. 231.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BUTUC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat, curățit de crengi (v. buștean); bucată groasă (noduroasă sau neregulată) de lemn de foc. V. buturugă. Se așeză din nou și mai obosit. Își simțea picioarele ca de plumb. Parcă avea legați de ele butuci grei, ce trebuiau tîrîți o dată cu povara gîndurilor. MIHALE, O. 190. A spart butuci la o magazie cu lemne. PAS, L. I 88. Butuci întregi încurcau locul și apele furioase trecuseră prin garduri. GALACTION, O. I 205. ◊ (Metaforic) Era cu umerii lați... și picioarele groase, butuci de carne albă. DUMITRIU, B. F. 55. ◊ (Ca termen de comparație, arătînd imobilitatea sau insensibilitatea) Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Îl pun [pe omul leneș] într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitor. CREANGĂ, P. 329. Am să le dau lor un somn ața de greu, că ai să calci pe dinții ca pe butuci și n-au să simțească. ȘEZ. IV 172. ◊ Expr. A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încît să nu se mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. Polițaiul de oraș hărțuise revolianții și... îi legase butuc. ALECSANDRI, T. I 372. A dormi butuc = a dormi adînc. Dorm toți butuc. CARAGIALE, O. I 371. ♦ Partea de jos a unui trunchi, care rămîne cu rădăcinile în pămînt după ce copacul a fost tăiat; buștean. Să arză [moliftul] pin’ la butuc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. 2. Fig. Om nesimțitor, prost și necioplit. I-o veni... vreunul de hac, ș-a mai da Împăratul-Roș și peste oameni, nu tot peste butuci. CREANGĂ, P. 248. A fi din butuci (sau Ca butucul) = a fi prost, necioplit, bădăran. Harap- Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci. CREANGĂ, P. 219. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pămînt pînă la punctul de ramificație). Vie cu butuci bătrîni. ▭ E așa de bine pe sub butucii încărcați de struguri, printre foile galbene și rare, că trîntești cartea de sar foile din ea și sorbi bobițele gustoase și pline și dulci, și lași alene să te fure povestea cerului albastru. PĂUN-PINCIO, P. 110. 4. Parte a roții în care intră un capăt al spițelor și prin care trece osia. Flăcăii obosiți de joc, ștergîndu-și boabele de sudoare de pe față, se așezau care pe prispă, care pe butucii și pe proțapu carului de lîngă gard. BUJOR, S. 101. O roată iese din butuc, Și surugiul stă năuc. ALECSANDRI, T. 958. 5. Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn de dimensiuni mari, pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților la moarte. Butuc de tăiat lemne pe el. DUMITRIU, B. F. 51. Ne strivesc grumazul pe butuc, Sub fulgerarea bardei de călăi. TOMA, C. V. 236. 6. (Mai adesea la pl.) Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau, în vechime, mîinile, gîtul sau (mai ales) picioarele arestaților și prizonierilor. L-au prins armașii și l-au vîrit în închisoare, cu picioarele în butuc. SADOVEANU, Z. C. 237. Grigore Ghica cu cu oștile celelalte i-a supus [pe seimeni]..., i-a băgat în butuci și i-a trimis la ocnă. BĂLCESCU, O. I 20. Pe lîngă că le turna [țăranilor] boieresc greu, da-i punea cu picioarele și mîinile în butuc; ținîndu-i așa încătușați, poroncea haidăilor de-i zvîntau în bătaie. ȘEZ. IV 17. În temniță mi-e legat, Cu mîini în butuc băgat. TEODORESCU, P. P. 527. Să te duci, bădiță, duci, Pîn-îi pica rob la turci, Cu picioarele-n butuci Și cu minile-n cîtuși. ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A-i trage (cuiva) butucul = a înșela, a trage pe sfoară; a face o șotie. Măi, fetișoara împăratului ne-a tras butucul! CREANGĂ, P. 267.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
călifar m. soiu de rațe sau gâște sălbatice, cu colori foarte frumoase (Casarca rutila): claponi, cocori și călifari ce furnicau prin curtea boierească FIL. [Derivat din calâf; pe timpul năpârlirii o fășie verde închisă, în formă de inel, se ivește pe grumazii acestei păsări; acest cerc colorat a fost asemănat cu un calâf de imamea].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CĂȘUNA, cășunez, vb. I. 1. Intranz. impers. (Construit cu dativul pronumelui reflexiv) A-i trece cuiva prin cap o năzbîtie, a-i veni un gust sau o poftă ciudată, a-i trăsni o idee. S-ar putea însă, într-o zi, să-l lovească, căci i-ar cășuna să-și arate puterea. SADOVEANU, D. P. 21. Nu ți-am spus eu, jupîne, că așa îți cășunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gîtul! Doamne ferește! dacă făceam și moarte de om? CARAGIALE, O. I I-a cășunat să joace. ȘEZ. XX 136. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «asupra») A fi cuprins (dintr-o dată) de un sentiment dușmănos față de cineva, a prinde necaz contra cuiva. Unde să-i găsesc eu potrivă, zicea împăratul toată ziulica, dînd cu toiagul, de colo-colo, o petricică, pe care cășuna în neștire. DELAVRANCEA, V. V. 9. Ceilalți argați cășunaseră pe dînsul și-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte de flecăriile lor și-și căuta de treaba lui. ISPIRESCU, L. 229. După șase ani de luptă crîncenă, în care victoriile se precumpăneau, puterile Europei, cășunînd asupra Porții, au silit-o să încheie pace. GHICA, S. 27. ♦ A prinde (dintr-o dată) dragoste de cineva. Pe cine i-o fi cășunat nu știu, că nu spune, să-l tai. DELAVRANCEA, S. 57. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «asupra») A tăbărî asupra cuiva (cu lovituri). Ba eu zic că asta au vrut, de-au cășunat pe el cu ciomegile. DUMITRIU, N. 1.94. 5. Tranz. A cauza, a prilejui, a pricinui. Se teme... să nu-i cășuneze cumva o boală de grumaz. SADOVEANU, N. P. 282. Mi-aduc aminte... că o dată am cășunat supărare și plîngeri împotrivă-mi. GALACTION, O. I 329. Asta poate să-ți cășuneze vro supărare. ALECSANDRI, T. 1365. Te las să-ți închipuiești mirarea ce a cășunat vederea astei nouă dovezi. NEGRUZZI, S. I 231. Ploile au fost multe și au împiedicat treieratul, cășunînd stricăciune. I. IONESCU, M. 354.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CEAFĂ, cefe, s. f. 1. Partea de dinapoi a gîtului. V. cerbice, grumaz. Cățel boieresc... arogant cu cei desmoșteniți și gata să le sară în ceafă cînd îi prindea pe lîngă poarta de serviciu. GALACTION, O. I 302. Tu să știi că eu dorm iepurește, și, pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. E ros ca ceafa boului de jug. PANN, P. V. I 146. ♦ Expr. (Să te văd) cînd mi-oi vedea ceafa = (să nu te mai văd) niciodată. Rămînere-aș păgubaș de dînsul... și să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa. CREANGĂ, P. 227. A întoarce ceafa (cuiva) = a nesocoti (pe cineva), a desconsidera (pe cineva), a-i întoarce spatele. A face ceafă = a se îngrășa. 2. Partea de dinapoi a capului. Cu ochii verzi sub pălăria dată pe ceafă, umbla cu mîinile în buzunarele unor pantaloni... cîrpiți. DUMITRIU, N. 234. Stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Unul cu pălăria naltă pe ceafă și cu mîinile unite pe spate. EMINESCU, N. 37.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CEAFĂ s. 1. (ANAT.) grumaz, (pop.) cerbice, (reg.) gârbiță. (~ a omului.) 2. (TEHN.) (reg.) butuc, cerbice, drug, grindei, jug, sul, (înv.) sulete. (~ este partea de deasupra a jugului, care stă pe grumazul boului.)
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
CEAFĂ cefe f. Partea posterioară a gâtului; grumaz; cerbice. ◊ Gros în ~ a) gras, obez; b) care posedă mari resurse materiale. Când ți-i vedea ~a niciodată. A-i da cuiva la ~ a-l bate pe cineva. [G.-D. cefei] /Cuv. autoht.
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
CEAFĂ s. l. (ANAT.) grumaz, (pop.) cerbice, (reg.) gîrbiță. (~ a omului.) 2. (TEHN.) (reg.) butuc, cerbice, drug, grindei, jug, sul, (înv.) sulete. (~ este partea de deasupra a jugului, care stă pe grumazul boului.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ceafă sf [At: ANON. CAR. / Pl: cefe / E: alb kafe] 1 Parte de dinapoi a gâtului. 2 (Pex) Parte de dinapoi a capului Cf cerbice, grumaz. 3 (Îla) Gros la ~ Bogat. 4 (Îal) Cu influență. 5 (Îla) Tare de ~ Obraznic. 6 (Îe) A făcut ~ S-a îngrășat. 7 (Îe) A strica (sau a scărpina) (pe cineva) la ~ A-i da câteva palme. 8 (Îe) A-i muta cuiva ~fa Ceafa (7). 9 (Îe) Să nu ne stricăm la ~ Să nu ne certăm. 10 (Îe) A pune la ~ A da uitării. 11 (Îae) A nu-i păsa de ceva. 12 (Îae) A nesocoti un ordin. 13 (Pan) Parte de deasupra a jugului, ce vine pe ceafa boului Si: cerbice, jug, butuc, sul, grindei, drug. 14 (Pan) Bârnă pe care se reazemă vatalele jugului, la joagăr. 15 Curea de frâu care vine în spatele urechilor calului Si: (reg) comarul căpețelei. 16 Măsea a leucii.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CEARĂ s. f. 1. Substanță plastică gălbuie produsă de albine și obținută prin topirea fagurilor; se întrebuințează la modelaj, la fabricarea luminărilor și a pastelor pentru lustruit (parchetele, scîndurile, încălțămintea etc.). Fața lui Constandin rămase galbenă-cafenie ca ceara veche. DUMITRIU, N. 229. În zădar vă zbateți și asudă Fruntea voastră galbenă ca ceara, Nu puteți, degeaba-i orice trudă, Să legați cu lanțuri primăvara. BENIUC, V. 80. Și fața străvezie ca fața albei ceri Slăbită e de umbra duioaselor dureri! EMINESCU, O. I 213. Într-un salon ardeau două mari policandre cu lumînări de ceară galbenă. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (În comparații și metafore) Lîngă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară. GOGA, P. 70. ◊ Expr. Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) v. pica. ◊ (În comparații, ca simbol al maleabilității) Nevastă-mea... este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. ◊ Ceară de parchet = amestec de ceară sintetică cu parafină și alte substanțe, folosit pentru lustruirea parchetului. Ceară roșie (sau tare sau de pecetluit) = compoziție de gumă, lac și rășină, cu care se pecetluiesc scrisorile, pachetele etc. 2. Cerumen. Are multă ceară în urechi.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CERBICE (< lat. cervix -icis) s. f. (ZOOT.) Depozit de țesut gras care apare pe partea superioară a gîtului, la tauri și berbeci, o dată cu maturitatea sexuală; p. ext. parte a gîtului pe care se depune acest depozit; grumaz.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CERBICE s. f. 1. (La animale și, mai rar, la om) Ceafă; grumaz. Boii... își potrivesc bine cerbicea în jug – și pornesc, împlîntîndu-și picioarele ca niște țăruși de oțel. GÎRLEANU, L. 37. O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal. CARAGIALE, O. I 290. Mergînd cu capul plecat ca să nu mă-nece vintui, începui să simț durere la cerbice, la frunte și la tîmple, fierbințeală și bubuituri în urechi. CARAGIALE, O. I 334. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dîrz, neînduplecat. Trebuie să fii mai tare de cerbice. CONTEMPORANUL, VII 49. 2. Fig. (În legătură cu verbele «a plec a», «a frînge», «a muia» etc.) Mîndrie; împotrivire. Trebuia să frîngă cerbicea unui ispravnic necinstit. SADOVEANU, P. S. 216. Să muiem cerbicea nelegiuitului. ISPIRESCU, M. V. 11. Boierii sînt răi... ca să le plece cerbicea și să le smerească trufia, le trimitea... ocîrmuitori, oameni de acei însemnați cu pecetea păcatului. NEGRUZZI, S. I 274.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
cerbice s. v. CEAFĂ. GRUMAZ.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CERBICE s. f. 1. (Pop.) Depozit de țesut gras care apare pe partea superioară a gâtului, la tauri și berbeci, odată cu maturitatea sexuală; parte a gâtului pe care se depune acest depozit; ceafă, grumaz. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dârz, neînduplecat. 2. Fig. Mândrie; împotrivire. – Lat. cervix, -icis.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
cerbice sf [At: DOSOFTEI, V. S. 20/2 / V: ~ișă, ~rdiță, ~rghiș, ~rghișă / Pl: ~ / E: ml cervix] 1 Parte exterioară a gâtului Si: grumaz. 2 (Pre) Parte din spate a gâtului Si: ceafă. 3 (Îe) A cădea pe ~a cuiva A lua pe cineva de după gât Si: a îmbrățișa. 4 (Îe) A pleca (a frânge, a rupe, a asupri sau a muia, a tăia) ~a cuiva A supune pe cineva. 5 (Îae) A umili mândria cuiva. 6 (Îe) A fi tare (sau vârtos) de ~ A fi încăpățânat. 7 (Mpp) Neg la mână. 8 (Mpp) Boală la gât. 9 (Pan) Parte de deasupra a jugului, care se reazemă pe ceafa boului. 10 Pod al osiei la căruță, cu scobitura ce se aseamănă cu cerbicea jugului.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CERBICE s. f. 1. Ceafă, grumaz. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dîrz, neînduplecat. 2. Fig. Mîndrie; împotrivire. – Lat. cervix, -icis.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
CERBICE s. f. 1. Ceafă, grumaz. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dârz, neînduplecat. 2. Fig. Mândrie; împotrivire. – Lat. cervix, -icia.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
CERBICE s. v. ceafă, grumaz.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
cerbice s. f. – 1. Ceafă, grumaz. – 2. Șira spinării. – 3. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracțiune. – Istr. cerbice. Lat. cervῑcem (Pușcariu 340; Candrea-Dens., 308; REW 1848; DAR); cf. sard. kervija „ceafă”, abruz. šervicare „a scutura”. Celelalte cuvinte romanice sînt neol. Cuvîntul rom. este înv., odinioară de uz curent în literatura scrisă, astăzi folosit de anumiți scriitori, într-un mod puțin artificial. – Der. cerbicie, s. f. (tenacitate, îndîrjire, neînduplecare); cerbicos, adj. (îndîrjit, orgolios, neîmblînzit), pentru al cărui semantism cf. v. sard. kerbiclia „voință” (Atzori 98).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CERBICE ~i f. Partea posterioară a gâtului; ceafă; grumaz. ◊ Tare de ~ neclintit în poziția pe care o ocupă. A frânge cuiva ~ea a forța pe cineva să renunțe la ambiția sa. [Art. cerbicea; G.-D. cerbicii] /<lat. cervix, ~icis
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
CHICĂ, chici, s. f. 1. Părul capului considerat (altădată) în întregime; (astăzi, numai) partea lăsată să crească lungă pe ceafă sau pe spate la bărbați și (mai rar) la femei; plete. V. cosiță. Era un băietan frumos... cu chica în cîrlionți. GALACTION, O. I 66. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229. De cine doru se leagă? – De-un voinic fără mustață, De fată cu chica creață. HODOȘ, P. P. 37. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage de păr, a părui; p. ext. a bate zdravăn (pe cineva). Ia să-i faci chica topor, spinarea dobă și pîntecele cobză. CREANGĂ, P. 254. Beizadeaua scapă cu chica topor. GHICA, S. 40. Să nu-ți fac spetele strună Și chica măciucă. ALECSANDRI, P. A. 58. Lui jupînu Guliță i-am făcut o morișcă în chică. ALECSANDRI, T. I 312. 2. (Rar) Părul din ceafa animalelor; p. ext. ceafă. Vulpoiul sprinten ii sări în chică [lupului] și-l doborî. ODOBESCU, S. III 245. ♦ Penele de la capul păsărilor. Pe cea verde moviliță Se rotește-o păuniță Ș-un păun cu chica scurtă. ALECSANDRI, P. P. 410.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CHIȘIȚĂ1, chișițe, s. f. Încheietură a piciorului, deasupra copitei, la cai, la boi și la oi; moțul de păr de deasupra copitei. Armăsarul domnesc venea încordat din grumaz, mestecîndu-și zabalele și forăind. Juca pe picioarele subțirele, cu chișițe mlădioase. SADOVEANU, F. J. 616. Îndărăt cînd se uita, Vedea capul șarpelui, La chișița murgului. ȘEZ. III 65. Șade (cutare) călare: Șade-n apă Pînă-n sapă Și-ti sînge Pînă-n chișiță. TEODORESCU, P. P. 55.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CLĂTI2, clătesc, vb. IV. Tranz. (învechit, astăzi regional și arhaizant) 1. A clătina (1). Cîte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. SADOVEANU, O. III 364. Muierea se sculă des-de-dimineață și, clătind pe nărodul din pat, îi zice: Dar scoală... RETEGANUL, P. I 1. Ca un vînt ce clătește Pădurea cînd ploaia sosește, Așa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. COȘBUC, P. II 30. Zilele ca iarna de friguroase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vinturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, P. 24, D-așa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădița între spini; Suflă vîntul ș-o clătește, De toți spinii mi-o lovește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. ◊ Fig. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Expr. A clăti capul (sau, intranz., din cap) = a clătina din cap, v. clătina. Domnul Cristea a clătit din cap cu îndoială. SADOVEANU, M. C. 37. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritori treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Bătrîna a ieșit clătind din cap. NEGRUZZI, S. I 27. Refl. Pe Gruia că-l punea Tot în fiere Pînă-n șele, Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate fierele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare (violentă), a se izbi. Numai rîul acuma, numai apele, cînd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU, S. III 207. Piatra-n Dunăre cădea, Apa-n două se făcea, Valurile se clătea, Trei ceasuri borborosea. TEODORESCU, P. P. 569. 2. A zgudui, a cutremura. Pămîntul îl clătește războinicescul tunet! Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas. ALEXANDRESCU, P. 27. Refl. Trîntește Fiul-Oii pe Sfarmă-Piatră, dar îl trîntește cum e data, de s-a clătit pămîntul sub el. RETEGANUL, P. III 61. La acea valmă năprasnică de vaiete și blesteme se clăti încăperea din temelie și grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Stinci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. Tot palatul s-a clătit pîn’la pămînt. PANN, P. V. II 12. ◊ Fig. Și s-a-ntîmplat o dragoste mare, De s-au clătit temeliile locului. DEȘLIU, G. 31. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ Refl. A se zdruncina. Această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor. BĂLCESCU, O. II 144. 3. A clătina (3). Își clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase. BĂLCESCU, O. II 104. Am un pește... Patru boi abia-l clătește (Plugul). GOROVEI, C. 300 ◊ Refl. [Armata] se clăti de acolo și... merse de tăbărî într-o cîmpie mare. BĂLCESCU, O. II 106. (Expr.) A nu se clăti nu fir de păr din capul cuiva = a nu se primejdui cu nimic viața cuiva. Un fir de păr nu se va clăti din capul înălțimii-tale. NEGRUZZI, S. I 141.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
coamă (coame), s. f. – 1. Păr lung crescut pe grumazul sau spinarea unor animale. – 2. Păr lung, plete. – 3. Creastă, culme. – 4. Creastă (de acoperiș). Mr., megl. coamă, istr. comę. Lat. cŏma (Pușcariu 305; Candrea-Dens., 377; REW 2071; DAR); cf. it. chioma, prov. v. sp., port. coma. – Der. comat (var. încomat), adj. (cu coamă, pletos); comos, adj. (pletos). Matei Caragiale pare să fi fost primul care a folosit vb. a încoma „a încununa cu plete” (nori ce trec încomînd cerul), construit pe baza adj. anterior; comar, s. n. (partea dinspre ceafă a apărătorii de jug).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
COAMĂ, coame, s. f. 1. Păr lung (și stufos) care crește pe grumazul sau de-a lungul spinării unor animale. ♦ Păr lăsat să crească (excesiv de) lung pe capul unei persoane, mai ales al unui bărbat. ♦ Fig. Frunziș des din vârful coroanei arborilor. 2. Culme prelungită de deal sau de munte; creastă. 3. Partea de deasupra a unui zid. ♦ Linie de intersecție (orizontală sau oblică) a două versante de acoperiș. – Lat. coma.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
coamă sf [At: LEX. MARS., ap. DA / V: (îvr) ~me sfp / Pl: ~e / E: ml coma] 1 Păr lung (și stufos) care crește pe grumazul sau de-a lungul spinării unor animale. 2 (La cai; îs) ~ dublă Coamă (1) bogată ce cade pe ambele părți ale gâtului. 3 (La cai; șîs ~ma de pe frunte, ~ma frunții, ~ma dinainte) Moț de păr ce atârnă pe fruntea calului. 4 (La cai; șîs -a de la copite) Chișița. 5 Păr des și lung care crește pe capul unei persoane. 6 (Bot; reg; îc) ~ma-calului Coada (96)-calului (Equisetum arvense). 7 (Bot; reg; îc) ~ma-porcului Iarbă cu firul subțire și drept, cu grăunțele spicului alterne și așezate regulat. 8 (Reg; îc) ~ de aur Planta Aster linosyris. 9 (Reg; îc) ~ -de-mare Pește din familia ciprinidelor (Cyprinus Carassius). 10 (Fig) Frunziș des din vârful arborilor. 11 (La comete) Coadă (59). 12 Culme prelungită de munte sau de deal. 13 Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. 14 Șaua casei Si: cucumea2. 15 Lemn orizontal în care sunt fixați căpriorii acoperișului casei. 16 Vârful unei căpițe. 17 (Pop; îs) ~ încolțată Muche dințată formată din șițe la vârful acoperișului casei. 18 (Rar) Muchie. 19 Țiglă profilată pentru acoperirea coamei (14) casei. 20 (Pop; îs) ~ apei Firul apei. 21 Păr lăsat să crească (excesiv de) lung pe capul unei persoane; mai ales unui bărbat. 22 (Fig) Frunziș des pe vârful coroanei arborilor. 23 Linie de intersecție (orizontală sau oblică) a două versante pe acoperiș.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
COAMĂ, coame, s. f. 1. Păr lung (și stufos) care crește pe grumazul sau de-a lungul spinării unor animale. ◊ Păr lăsat să crească (excesiv de) lung pe capul unei persoane, mai ales al unui bărbat. ♦ Fig. Frunziș des din vârful coroanei arborilor. 2. Culme prelungită de deal sau de munte; creastă. 3. Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. ♦ Linie de intersecție (orizontală sau oblică) a două versante de acoperiș. – Lat. coma.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de hai
- acțiuni
COAMĂ, coame, s. f. 1. Păr lung și stufos care crește pe grumazul unor animale (ca leul, calul etc.). Ion Crîngașu sta în ușa grajdului, cu capul sprijinit de gîtul calului, își înfunda capul tot mai mult în coama mirosind... a fin vechi. CAMILAR, TEM. 152. Stătu locului lipit cu burta de spinarea calului și cu mîinile încleștate de coama lui. POPESCU, B. III 18. Harap-Alb... se duce în grajd și începe a-și netezi calul pe coamă. CREANGĂ, P. 212. Zimbrul aprig ca un zmeu, Cu lungi coame ca de leu. ALECSANDRI, P. II 93. ◊ Fig. Marea turbează de valuri împinsă Și-și scutură coama de spume și vînt. EMINESCU, O. IV 19. Văd stingerea de soare În adîncul ocean, Ș-a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan. ALECSANDRI, P. II 128. Cînd pe cerul negru zorile resfir Coamele de aur și de trandafir. BOLINTINEANU, O. 69. ♦ Păr lung și bogat al oamenilor. V. chică. Niște coame castanii, unduioase, se răsfirară peste umerii și pieptarul lui înfirat. NEGRUZZI, S.I 21. ◊ Fig. Frunzișul des al arborilor. Peste coama înaltă a salcîmilor... razele soarelui țîșniseră pe nesimțite. PREDA, Î. 138. În fața casei părintești... umplea zarea coama verde a pădurii. GALACTION, O. I 7. 2. Culme de deal sau de munte prelungită; creastă. Dealurile... se deșiră către zare – cu coamele înălbite. SAHIA, N. 119. Munții din miazănoapte ridicau coamă după coamă. GALACTION, O. I 346. Cățărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munți, ajunse la o peșteră. ISPIRESCU, L. 216. 3. Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. Făt- Frumos se urcă pe dînsul; d-aci pe coama zidului, și sări în grădină. ISPIRESCU, L. 75.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
-COL2 „gît, col anatomic”. ◊ L. collum „gît, grumaz” > fr. -col > rom. -col.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
COLI-3 „gît, col”. ◊ L. collum „gît, grumaz” > fr. colli-, engl. id. > rom. coli-. □ ~form (v. -form), adj., în formă de gît.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
CORIMB s. n. Inflorescență în formă de umbrelă. ◊ Fig. O mișcare vie și grațioasă a grumazului a înălțat capu-i, cu perii sumeși la ceafă în corimb. ODOBESCU, S. III 55.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DACĂ s. f. (cf. lat. Dacus): limbă vorbită de cea mai mare parte a vechilor locuitori ai Daciei – dacii și geții. A fost folosită înainte, în timpul și după formarea statului centralizat dac, până în momentul romanizării Daciei. Se presupune că era foarte apropiată de tracă (limbă indo-europeană care se vorbea în nord-estul Peninsulei Balcanice de o populație foarte numeroasă), dar independentă de aceasta (după savantul bulgar Vladimir Georgiev). Limba dacă este foarte puțin cunoscută, din câteva nume și glose păstrate în transcrierea latinească și grecească, a căror interpretare a stârnit controverse, și din inscripția de pe vasul de ritual descoperit în 1954 la Sarmizegetusa – azi Grădiștea Muncelului – datat din secolul I e. n.: Decebalus per Scorilo „Decebal pentru Scorilo” sau „Decebal fiul lui Scorilo”. Situația ei este asemănătoare cu aceea a scitei și a sarmatei care, venind în contact cu limba dacă, încă din secolul al VI-lea î.e.n., prin populațiile de limbă iraniană ce pătrunseseră în Europa Centrală, au fost asimilate de limba dacă, lăsând numai câteva urme în toponimie. Este atribuit limbii vorbite de daco-geți un număr relativ mic de cuvinte rămase în limba noastră (unele comune cu albaneza, altele cu o etimologie necunoscută până azi), după opinia autorizată a lui Gr. Brâncuș. Din lista fixată de cercetătorul I. I. Russu în lucrarea sa fundamentală Etnogeneza românilor, București, EȘE, 1981, reținem următoarele cuvinte: adia, ameți, amurg, anina, aprig, arunca, balaur, baltă, barză, băiat, bordei, brad, brânză, brâu, bucura, burtă, butuc, buză, caier, căciulă, cătun, cățăra, cârlan, cârlig, copac, copil, cotropi, creț, cruța, custură, dărâma, deretica, desmierda, dop, droaie, fărâma, gard, gata, genune, ghiară, ghimpe, ghioagă, ghionoaie, gorun, grapă, gresie, groapă, grumaz, gudura, gușă, încurca, întărâta, întâmpina, întâmpla, întrema, leagăn, lepăda, lespede, leșina, mazăre, măceș, măgură, mătură, mânz, melc, mire, mistreț, mișca, morman, moș, mugure, murg, mușat, mușca, năpârcă, necheza, nițel, păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, razem, răbda, rădica, sâmbure, scăpăra, scula, sterp, stână, stâncă, străgheață, strugure, strungă, șale, șir, șopârlă, șoric, țap, țarc, țarină, țăruș, uita, undrea, urca, urcior, urdă, vatră, vătăma, viezure, viscol, zburda, zgardă, zgâria etc.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
DEPENDENȚĂ. Subst. Dependență, lipsă de independență, atîrnare (înv.); supunere, subordonare, docilitate, ascultare, obediență (livr.), smerire (înv.), conformism; cedare, renunțare. Ploconire, ploconeală, plecăciune, umilire, căciulire. Lipsă de voință, voință slabă. Lipsă de inițiativă. Adj. Dependent, lipsit de independență; servil, supus, plecat, smerit, subordonat, docil, ascultător, obedient (livr.); conformist. Nehotărît, lipsit de voință. Vb. A fi dependent, a depinde de..., fi la cheremul (la voia) cuiva, a fi la discreția cuiva; a fi supus, a se supune, a se smeri, a-și pleca capul (fruntea, grumazul, genunchiul), a fi subordonat, a ajunge (a cădea, a intra, a încăpea) pe mîna cuiva, a cădea în palma cuiva, a fi la remorca cuiva, a fi la bunul plac al cuiva, a fi prada cuiva, a fi la deriva cuiva, a cădea (a încăpea) în ghearele (în gheara) cuiva, a fi la edecul cuiva, a ajunge (a fi) slugă la dîrloagă, a fi în solda cuiva, a fi sub papuc, a fi în palma cuiva, a fi docil, a asculta; a se conforma; a ceda, a se ploconi. A subordona, a dispune de cineva, a avea pe cineva la mînă, a avea pe cineva la cheremul său, a avea drept de viață și de moarte asupra cuiva, a stăpîni; a purta (a învîrti, a juca) pe cineva pe degete, a ține în frîu. V. asuprire, servilism, umilință.
- sursa: DAS (1978)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte (pentru a permite accesul în interiorul spațiului respectiv). Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz și cu praf care scrîșnește nisipos în dinți. C. PETRESCU, A. 341. Mîine dimineață cînd ăi pleca... să nu lași ușa de la drum deschisă. CARAGIALE, O. III 66. Fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, N. 51. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «spre» sau «în») Care dă înspre... Uși deschise spre grădină. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate, permițînd accesul în interior. Peste zaplazul înalt se vedea ușa odăii deschise. CARAGIALE, P. 37. ◊ Fig. Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ (Teatru) Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării spectacolului (înainte de terminarea actului și coborîrea cortinei). ◊ Expr. A avea (sau a ține) casă deschisă = a fi primitor, a avea mereu musafiri. ♦ (Mai ales despre vehicule) Fără capotă, coș sau acoperiș, neacoperit (permițînd accesul liber în interior). Camion deschis. ♦ (În expr.) Scrisoare deschisă = text, de obicei cu ton polemic, redactat în formă de scrisoare și dat publicității. 3. Fig. Sincer, lipsit de fățărnicie. Fire deschisă. ▭ Numai printr-o autocritică curajoasă, deschisă și cinstită se pot educa adevăratele cadre. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 43. Străinul avu un rîs deschis, cald. CAMILAR, TEM. 6. E bun la veselie, deschis cu flăcăii. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis sau cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă... împrăștia veselie oriunde se afla. CARAGIALE, P. 160. Deschis la minte = deștept. Era urît la chip, dar deschis la minte. SBIERA, P. 140. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Se înfățișară înaintea boierului. Bogătașul, mîndru și cu pieptul deschis; săracul, umilit și strîns la piept de sta să-i crape sumanul. ISPIRESCU, L. 177. ◊ (Adverbial) Spune-mi-o deschis ca să aflu tot ce n-am știut pînă astăzi. BARANGA, I. 214. 4. (Mai ales despre părți ale corpului) Care nu mai e împreunat sau strîns. a) (Despre ochi) Neacoperit de pleoapă, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care stă treaz. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede pururea deschis. CREANGĂ, P. 5. Cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă, și s-a culca ș-a dormi cu ochii deschiși, cum i-i feliușagul, tu îndată ce li-i auzi horăind... să-i zbori capul. id. ib. 225. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. Și vouă și mie ne revine sarcina să avem ochii deschiși. DEMETRIUS, C. 37. b) (Despre mînă) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. c) (Despre brațe) Întinse și depărtate între ele pentru a cuprinde ceva, a îmbrățișa pe cineva. ◊ Loc. adv. Cu brațele deschise v. braț. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. d) (Despre răni) Care supurează, sîngerează. 5. (Despre drumuri, terenuri etc.) Care se întinde pe o mare distanță, pe care se poate circula nestingherit, neîngrădit. Drumul ieșea la un loc deschis, între mărăcinișuri înalte și dese. DUMITRIU, N. 203. Ieșim voioși la cîmp deschis. IOSIF, PATR. 17. ◊ Oraș deschis = oraș care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat în caz de război, fiind nefortificat sau declarînd statul respectiv că nu-l va apăra. 6. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de alb decît de negru; luminos, clar. Păr blond-deschis, de aur și mătasă, Grumazii albi și umeri coperea. EMINESCU, O. IV 77. Fusta... de atlaz albastru deschis. NEGRUZZI, S. I 17. 7. (În opoziție cu secret, în expr.) Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mîini. Ședință (sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care participă, pe lîngă membrii organizației respective, și persoane din afară. 8. (Fon., în expr.) Vocală deschisă = vocală în timpul articulării căreia maxilarele sînt mai îndepărtate unul de altul decît în timpul articulării unei vocale închise, iar canalul dintre limbă și palat este mai larg. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. – Variantă: (regional) deșchis, -ă adj.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DEZLEGA, dezleg, vb. I. Tranz. I. 1. A deschide ceva desfăcînd legătura, a desface. Dezlegă bucceaua și scoase un pachet, pe care-l dezvăli cu grijă. DUNĂREANU, CH. 111. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. ◊ Expr. A dezlega sacul = a spune tot ce ai pe inimă, a spune toate veștile pe care le știi. A dezlega punga = a da bani, a cheltui. Nu era vorba a cheltui numai timpul, era a dezlega și punga. NEGRUZZI, S. I 342. ♦ A desface, a face să nu mai fie înnodat, legat. Căută în sîn naframa, ca s-o dezlege și să plătească vinul. SADOVEANU, B. 169. Gardistul... își dezlegase brăcinarul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 298. Visarea ta la ce ți-e bună? Vrei s-o visăm noi împreună? Atunci tu brîul să-l dezlegi! COȘBUC, P. I 123. ♦ A desface din legături, a desprinde, a elibera din strînsoare. I-a vîrît [calului] capul în căpăstru, l-a dezlegat și l-a tras încet în mijlocul bătăturii. PREDA, Î. 130. Mîni multe se îngrămădeau să-i dezlege mînile. CAMILAR, N. I 189. Ea îi rugase pe ilfoveni să-l dezlege pe Tino, ușor, nici să nu simtă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 55. ◊ Fig. Cu vecinicia sînt legat, Ci voi să mă dezlege. EMINESCU, O. I 173. ◊ Absol. Aruncă [snopii], aruncă, dezleagă, resfiră și potrivește, prinde și iar aruncă. PREDA, Î. 22. ◊ Refl. N-ai închis ocoalele, Nici ai închis vitele Ș-un buhai s-a dezlegat. ALECSANDRI, P. P. 361. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de la», «din») De ce ai dezlegat din lanț zăvozii? TULBURE, V. R. 13. Tunarul își dezlega bidonul cu apă de la șold. CAMILAR, N. I 441. Îi dezlegară oamenii piatra de la grumazi. RETEGANUL, P. I 50. ◊ Expr. A dezlega calul de la gard = a lămuri o situație încurcată, a curma un echivoc, a lua o decizie. Dezleagă o dată calul de la gard, să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al mieu. CREANGĂ, P. 152. A(-i) dezlega (refl. a i se dezlega cuiva) limba = a face pe cineva (sau a porni) să vorbească, să spună tot ce știe, să (se) destăinuiască. Ți se dezmorțiseră picioarele, mîinile... se dezlegase limba. PAS, Z. I 69. Într-o sară îl cheamă la dînsul acasă, să zicem la o țuică, și atuncea, poate, i s-a dezlega limba. SADOVEANU, P. M. 18. Vinul de Orodel dezlegase toate limbile. MACEDONSKI, O. III 11. ♦ Refl. Fig. A se elibera. Iliescul aflase chip a se dezlega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurința inimii sale. NEGRUZZI, S. I 24. 2. (Popular, cu privire la drumuri) A deschide, a libera. Spune-mi, puică, mergi, nu mergi, Calea-n codri să-mi dezlegi. ȘEZ. VII 43. ♦ Refl. Fig. (Rar) A se porni, a se dezlănțui. S-au dezlegat adînc bucuriile grele! DEȘLIU, G. 20. II. 1. (Cu privire la oameni, mai ales în credințele și practicile obscurantiste; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») A desface, a libera (de o obligație, de jurăminte). Eu, mama lui, te dezleg de cuvîntul ce i l-ai dat. DAVIDOGLU, M. 35. Stau în pridvor... așteptîndu-și rîndul să fie dezlegate de blesteme și jurăminte pe care și le-au făcut ele singure. SADOVEANU, P. M. 160. ♦ A scăpa pe cineva de păcate, a face să i se ierte greșelile (citindu-i rugăciuni). Iar cînd merg alții de-o pețesc, Vin popi de mă dezleagă. COȘBUC, P. I 118. 2. (Cu privire la probleme, ghicitori, enigme etc.) A rezolva, a soluționa, a descifra. Am învățat... de la acest om... să dezleg probleme de algebră. CAMIL PETRESCU, T. II 180. Cestiunea de viață... pe care trebuia s-o dezlege... [era] aflarea unui adăpost. MACEDONSKI, O. III 82. Am să vă fac trei întrebări; cine le va dezlega mai bine, a aceluia să fie dreptatea. ISPIRESCU, L. 176. Noaptea-adînc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă. EMINESCU, O. I 132. ◊ Refl. Una din enigme se dezleagă singură. SADOVEANU, Z. C. 202. ◊ (Cu privire la acțiunea unei piese de teatru) Ion Nebunul e introdus de autor ca să dezlege greutățile acțiunii. GHEREA, ST. CR. II 238. ♦ A citi, a descifra. Eu am găsit hîrtia ceea pe drum. Nici nu știu dezlega slova. CAMILAR, N. I 206.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DOAGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn, uneori puțin încovoiate, care formează corpul unui butoi, al unui ciubăr sau al altor vase strînse în cercuri. Eu sînt ca o bute fără doage, nu se mai ține în mine nimica. SADOVEANU, P. M. 305. Vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. SLAVICI, O. I 69. N-a mai rămas nici macar picătură de vin pe doage. CREANGĂ, P. 261. Din acești stejari se fac... doagele. I. IONESCU, D. 250. ◊ Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi țicnit, trăsnit, într-o ureche. Tatăl său băgase degeaba de seamă că fiului îi lipsea o doagă. MACEDONSKI, O. III 57. El, lipsindu-i o doagă... ia trei sute de lănțujele de aur și anină fiecării oi cîte unul la grumaz. MARIAN, O. II 318. O nebunit ghiuju... – Îi lipsește o doagă. ALECSANDRI, T. 230. A lipsi multe doage (unui lucru) = a avea multe defecte. Mă Traiane, văd că lipsesc multe doage în colonie. SADOVEANU, P. M. 128. 2. Fig. Fire, fel de a fi, mentalitate ciudată, sucită, plină de toane. Cu birăul iese omul ușor la capăt, numai să-i cunoască doaga lui. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. (Depreciativ) A ajunge (a veni sau a cădea) în doaga cuiva = a avea comportări ciudate, nepotrivite cu linia normală de conduită, a ajunge la fel cu cineva lipsit de valoare sau sucit la fire. A ajunge în doaga copiilor. ▭ Ai căzut în doaga lui Tomiță. DAVIDOGLU, O. 78. Ce-ți faci capul ciulama cu atîta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? M. I. CARAGIALE, C. 114. Parc-aș fi agiuns în doaga palamariului de la sfîntu Onofrei. ALECSANDRI, T. 896. A lăsa (pe cineva) în doaga lui = a lăsa (pe cineva) în toanele lui, a nu-și mai face de lucru cu el. 3. (Rar) Ghizdul fîntînii. Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fîntînii. SLAVICI, N. I 86.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului. ▭ Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine. ▭ Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură. ▭ Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege. ▭ Doar nu te-ai fi socotind stăpînul? – După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său. ◊ Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător. ▭ Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note. ▭ S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș. ◊ ~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb. ◊ ~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
FEMININ, -Ă, feminini, -e, adj. De femeie, care aparține unei femei sau specific ei, privitor la o femeie, ca de femeie; femeiesc. Veșmînt feminin. Zîmbet feminin. ◊ (Adverbial, rar) Apleacă feminin Grumazul său de fildeș pe toga sa de in. MACEDONSKI, O. I 107. ♦ (Despre genul unor părți de vorbire) Care are forma atribuită în gramatică numelor care denumesc ființe de sex femeiesc. Sînt de genul feminin numele ființelor de sex femeiesc și numele lucrurilor care, prin tradiție și prin analogie cu acestea, sînt considerate tot ca feminine. L. ROM. 1953, nr. 2, 28.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
FERI, feresc, vb. IV. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau exprimate prin propoziții cu verbul la conjunctiv) 1. Tranz. (Cu privire la ființe) A lua sub scutul său, a apăra, a proteja, a păzi de o împrejurare neplăcută, de o greșeală sau de o primejdie, reală sau posibilă. Boul acesta năzdrăvan păzea și ferea cirezile ca să nu le prindă și să nu le mănînce zmeii. SBIERA, P. 188. Aceștia [cîinii] trebuie să fie... cu coama măruntă pe grumaz, nu prea stufoasă, dar îndestulă ca să-i ferească de frig. ODOBESCU, S. III 65. Și te-oi coperi, De foc te-oi feri. ALECSANDRI, P. P. 8. ◊ (Mai ales la conjunctiv, în invocații; popular) Mi că nu va vrea să meargă, iar eu, ferească-mă d-zeu să-l fac cu puterea să se ducă. RETEGANUL, P. I 15. Se încinse o luptă de să te ferească dumnezeu. ISPIRESCU, L. 28. Dumnezeu să te ferească De cutremur și de foc. ALECSANDRI, T. I 127. ◊ Intranz. (La conjunctiv, cu valoare de interjecție). De-abia pot merge caii... lunecă, doamne ferește! ALECSANDRI, T. 306. (Cu valoare de negație) Ferească dumnezeu!... să cuget eu, om bătrîn, la una ca asta! CREANGĂ, P. 83. Ferească dumnezeu, au răspuns căpitanul, de a lua mită de la voi. DRĂGHICI, R. 23. ♦ Refl. A se păzi, a se ascunde, a fugi. Tu mi-ai zis să viu la moară Pe-nsărat... Dar la moară dau de prieteni Și de prieteni mă feresc. COȘBUC, P. I 76. Ea se feri să nu o vază nimeni și fugi, și fugi pînă ce ieși din împărăția tatălui său. ISPIRESCU, L. 308. De agie Eu mă tem și mă feresc. ALECSANDRI, T. I 139. Ferește-te de proști și de nebuni! NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Refl. reciproc. Umblau pe uliță... și se fereau unii de alții. DUMITRIU, N. 189. 2. Tranz. (Cu privire la un obiect sau la o persoană) A pune la adăpost; a evita sau a ocoli, pentru a scuti de un risc sau de o primejdie. Moș Chirilă, c-o mînă, își feri mai bine ghioaga, iar cu cealaltă se scărpină în capu-i pleșuv. SADOVEANU, O. VII 32. Își ridică picioarele să le ferească de apă. C. PETRESCU, S. 58. Observînd îndărătnicia copilului, șoferul dădu să-l ferească la dreapta. REBREANU, R. II 32. Îl privi cam mirată și, fără grabă, își feri mîna într-o parte. HOGAȘ, DR. II 143. ♦ (Cu privire la un obiect, o situație etc. care prezintă o primejdie, un risc) A evita, a ocoli cu prudență. O voce se aude strigînd somnoroasă: ferește linia, ferește linia. SEBASTIAN, T. 188. Prin centrul orașului, ferește grupurile de tineri și se uită mereu în urmă. SAHIA, N. 94. ◊ Refl. Șireata de vulpe știe cum să se ferească de mînia ursului. CREANGĂ, O. A. 296. 3. Refl. A se da deoparte, a se trage înapoi. C-un ștergar acoperi masa și se feri la o parte. SADOVEANU, B. 28. Se feri un pas căutîndu-și batista. BART, E. 251. Soarele și luna să feriră din calea ei. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Refl. pas. Se face o turtă... și, ferindu-se focul de pe vatră, se pune turta acolo. ȘEZ. V 51. ◊ Tranz. Frunză feri portița într-o latură. CAMILAR, TEM. 29. ◊ Intranz. Agenți în goana cailor treceau strigînd: Feriți... feriți... Și ei abia apucau a se feri. CAMILAR, N. I 8. – Forme gramaticale: imperativ pers. 2 sg. ferește și (regional) feri (CAMILAR, N. I 215, EMINESCU, O. I 164.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
FRĂMÎNTA, frămînt, vb. I. Tranz. 1. (Folosit și absolut; cu privire la aluaturi sau la pîine în cursul procesului de fabricație) A apăsa cu mîinile, amestecînd bine, spre a transforma într-o masă uniformă. Cine nu va să frămînte toată ziua cerne, zice proverbul. BOLLIAC, O. 54. Frămîntat-a ș-a dospit, Și cuptorul l-a umplut, Și colacii au crescut. ANT. LIT. POP. I 623. Spune-i tu măicuței mele Pîne să nu mai frămînte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. ◊ Fig. (Cu aluzie la acțiunea de amestecare) Eram de-abia la jumătate calea; conacul lui Hagi-Pancu era încă departe și Harap frămînta apa și noroiul pînă la genunchi. GALACTION, O. I 79. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și al strămoșilor noștri! BĂLCESCU, O. I 186. ◊ A frămînta pămîntul = a bate pămîntul cu piciorul prin lovituri puternice și repetate. Fetele jucau ușurel, fără să zîmbească, cu genele plecate; iar flăcăii frămîntau pămîntul, se răsuceau pe loc, băteau din călcîie tactul horii și strigau. SADOVEANU, O. I 73. Ei frămîntau pămîntul sub un brîu sau o bătută nebună. HOGAȘ, DR. II 180. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. A. 144. ♦ A lovi de repetate ori o persoană trîntită la pămînt. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Nu l-am frămîntat, nu l-am zdrobit subt picioarele mele pe omul acesta! NEGRUZZI, S. III 301. 2. Fig. (Cu privire la gînduri, idei, planuri) A examina pe toate părțile. A gîndit, a frămîntat singur, lung, cele spuse. CAMIL PETRESCU, T. II 59. Lucra, nu lucra Că toată ziua Din ochi măsura, Gîndu-și frămînta. TEODORESCU, P. P. 462. ♦ (Cu privire la cap sau minte considerate ca sediu al gîndurilor) A supune unor eforturi, unor sforțări. Tot frămîntîndu-mi mintea să știu cum a venit... am adormit. ISPIRESCU, L. 300. Îmi băteam capul și mintea-mi frămîntam. NEGRUZZI, S. II 233. Neavînd ce să fac, îmi frămînt capul cu gînduri de tot felul. RUSSO, O. 136. ◊ Refl. De vreo trei zile mă tot frămînt cu mintea... Ca o fiară-n cușcă umblu de colo-colo. VLAHUȚĂ, O. A. 493. Toată noaptea cea dinainte de plecare, pînă s-au revărsat zorile, m-am frămîntat cu gîndul fel și chip. CREANGĂ, A. 122. ♦ (Despre stări sufletești și despre cauzele exterioare ale stărilor sufletești) A neliniști, a preocupa, a agita, a îngrijora. El cîștiga atît cît existența-i să nu-l frămînte. PAS, Z. I 95. Polixenia rămăsese cu o părere de rău, care o frămînta zilnic. BASSARABESCU, V. 11. Nici vreau să știu de ce te doare, De grijile ce te frămîntă. VLAHUȚĂ, O. A. 29. Radu iute-ncăleca... Nebăut și nemîncat, De dor mare frămîntat. ALECSANDRI, P. P. 197. ◊ Refl. Frămîntîndu-se de mîhnire, se gîndea ce să răspunză el împărătesei. ISPIRESCU, L. 109. Nu sînt de părere că trebuie să te frămînți așa tare cu firea. ODOBESCU, S. III 48. 3. A mișca puternic, a agita. Alte vînturi, proaspete, frămîntă Codrii tineri. BENIUC, V. 80. Vîntul îi frămînta poalele mantalei. CAMILAR, TEM. 6. Roata frămînta apa și valuri mici veneau la mal. DUNĂREANU, CH. 48. ◊ Fig. Îți gîngurește glasul, Vorbe să frămînte. COȘBUC, P. II 270. Viscolul frămîntă lumea! ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ Refl. (Despre lucruri văzute în mișcare) Pe cer se frămîntă norii goniți spre apus. STANCU, D. 23. Pe cînd Mureșul curge liniștit printre coline, Oltul se frămîntă, se întoarce din drum. BOGZA, C. O. 11. Trenul trecu vuind peste podul alb, și sălciile de dedesubt se frămîntară ca smulse de furtună. C. PETRESCU, S. 33. Izbind s-or frămînta Eternele valuri. EMINESCU, O. I 225. ◊ Refl. Fig. Inima i se frămînta într-o emoție aproape dureroasă. REBREANU, P. S. 22. Se frămînt-o lume-n minte-i, Ca-n adîncul unei mări. VLAHUȚĂ, O. A. 168. ♦ Refl. (Despre ființe) A se mișca de colo pînă colo sau încolo și încoace, a nu avea astîmpăr; a se agita. Un cal părea că se frămîntă în zăbale, bătînd pămîntul uscat cu copitele. SADOVEANU, O. VII 28. Se frămînta sucit, de parcă avea un pumnal între umeri. CAMIL PETRESCU, N. 152. Lăutarii... se frămîntau mai abitir ca jucătorii, mutîndu-se de ici-colo, îndemnîndu-se unul pe altul. REBREANU, R. I 125. Toată ziua era în picioare, se frămînta căutîndu-și de lucru de la un pat la altul. BART, E. 313. ♦ A învîrti, a răsuci (un obiect) în mînă. Se juca Zarinca, frămîntînd crenguța de salcie între degete. STANCU, D. 11. ◊ (În unele construcții fixe) A-și frămînta mîinile = a-și freca mîinile puternic și repetat (sub stăpînirea unei stări sufletești puternice). Își frămînta mîinile neliniștit, parcă-i lipsea ceva. CAMILAR, TEM. 15. ♦ A fricționa, a face masaj. Ne așază cu capul în poala ei, ne trage pe la tîmple, ne trage pe la grumaz, apoi ne frămîntă încheieturile mîinilor, degetele. STANCU, D. 276.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
FRÎU, frîie și frîne, s. n. 1. Totalitatea curelelor care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l putea mîna. Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului și a trecut repede înainte. SADOVEANU, B. 153. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. Armăsarii spumega, Frîiele și le mușca. ALECSANDRI, P. P. 168. ◊ Fig. Frînele legii. VLAHUȚĂ, N. 54. Planeții... din frînele luminii și ai soarelui scăpați. EMINESCU, O. I. 133. ◊ Loc. adj. Fără frîu = neînfrînat, necumpătat, lăsat (prea) liber; dezmățat. Aici... oricine știe că veseliile sînt fără frîu. SADOVEANU, O. VII 227. Învrăjbirea fără frîu a oamenilor. VLAHUȚĂ, N. 56. ◊ Expr. A-și pune frîu limbii (sau gurii) = a vorbi cumpănit, a se reține de la vorbă. A ține (pe cineva) în frîu = a stăpîni (pe cineva), a domoli avîntul sau pornirile cuiva. A ține (pe cineva) în șapte (sau în nouă) frîne = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lăsa (nici o) libertate. Mi-i urît de cin’te ține, Că te ține-n nouă frîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. A slobozi frîul (sau a slăbi din frîu) = a da (mai multă) libertate. A da (cuiva sau la ceva) frîu (liber sau slobod) = a lăsa în voie. Dăduse frîu slobod închipuirii înfierbîntate. POPA, V. 115. A pune (în) frîu = a stăvili, a opri; a înfrîna, a stăpîni. De-ar fi fost lăsat prin lume Să treci ca orice om de rînd, Ce lesne-ai fi pus frîu durerii Și răzvrătitului tău gînd. VLAHUȚĂ, O. A. 50. 2. Fig. (În forma de pl. frîne) Conducere politică. Popor, ține frînele În puternica-ți mînă. TOMA, C. V. 394. Mîndră e și Clara doamna, azi, cînd frînele puterii Par pe mîini a-i fi lăsate. DAVILA, V. V. 21. – Pl. și: (rar) frîuri (EMINESCU, O. IV 152).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
gâltan, gâltanuri, gâltane, (gâtlan, gătlan), s.n. – (anat.) 1. Esofag, gât. 2. „Mărul lui Adam”; poama lui Adam (Ieud), nodul de la grumaz (Petrova), ciontu’ grumazului (Vad), (ALRRM, 1969: 96): „Iar unu’ mai hoțoman / Haț! găina de gâltan” (Bilțiu, 1990: 60). ♦ (onom.) Gâltan, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Var. a lui gâtlan, din gâlt „gât, gâtlej” (< sl. glǔtanu) + suf. -an (MDA); din sl. glǔtanu (Șăineanu).
- sursa: DRAM 2015 (2015)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
gâltan, -uri, -e, s.n. – (anat.) 1. Esofag, gât. 2. „Mărul lui Adam”; poama lui Adam (Ieud), nodul de la grumaz (Petrova), ciontu’ grumazului (Vad), (ALR 1969: 96): „Iar unu mai hoțoman / Haț! găina de gâltan” (Bilțiu 1990: 60). – Gâlt „gât, gâtlej” + -an (MDA).
- sursa: DRAM (2011)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
GÂRBIȚĂ s. v. ceafă, greabăn, grumaz.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
gârbiță f. 1. grebenul calului; 2. grumazul boului; 3. (ironic) spatele: îi dete după ceafă câțiva pumni de-i mută gârbița ISP. [Vechiu-rom. gârbă, spinare = slav. GRŬBŬ].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GÂRBIȚĂ, gârbițe, s. f. 1. (Pop.; la animale) Greabăn, grumaz; (la oameni) ceafă. ◊ Expr. A muia (cuiva) gârbița = a înfrânge, a obliga să se supună. 2. Plantă erbacee cu tulpina acoperită cu solzi și cu flori mari, violete (Limodorum abortivum). – Din bg. gărbica, scr. grbica.
- sursa: DEX '96 (1996)
- adăugată de gall
- acțiuni
GÂRBIȚĂ, gârbițe, s. f. 1. (Pop.; la animale) Greabăn, grumaz; (la oameni) ceafă. ◊ Expr. A muia (cuiva) gârbița = a înfrânge (cuiva) trufia, a obliga să se supună. 2. Plantă erbacee cu tulpina acoperită cu solzi și cu flori mari, violete (Limodorum abortivum). – Din bg. gărbica, sb. grbica.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
gârgan sn [At: ARH. FOLK. VI, 174 / Pl: ~e / E: nct] (Reg) 1 Grumaz. 2 (Fig) Gâtul viorii.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GÂT s. 1. (ANAT.) grumaz, (pop.) junghetură, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gâtlan. (L-a apucat de ~.) 2. v. dușcă. 3. (reg.) bucea, burlui. (~ la pâlnie.)
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
GÂT, gâturi, s. n. 1. Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ◊ Expr. A se arunca (sau a se agăța etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrățișa (cu căldură) pe cineva; b) a copleși, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-și rupe (sau a-și frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-și pierde situația (bună) în urma unor greșeli; a fi arestat, condamnat în urma săvârșirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhăța) de gât (pe cineva) = a înșfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violență), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenții (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghițitură sau din câteva înghițituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiți; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură câtă se poate bea dintr-o singură înghițitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ◊ Prună cu gât = prună gâtlană. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghițitură”.
- sursa: DEX '96 (1996)
- adăugată de gall
- acțiuni
gât sn [At: PANN, S. I, 24 / Pl: ~uri / E: vsl глътъ] 1 Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul Si: (pop) grumaz, gâtlan. 2 Partea interioară a gâtului (1) Si: (pop) beregată, gâtiță, gâtlej, înghițitoare. 3 Parte de dinapoi a gâtului (1) Si: ceafă, grumaz. 4 (Îe) A-i pune cuiva ștreangul de ~ A spânzura. 5 (Îae; fig) A constrânge. 6 (Îe) A strânge de ~ pe cineva A sugruma. 7 (Pop; îe) A potrivi din ~ pe cineva A da cuiva să bea pe săturare. 8 (Pop; îe) A o strica la ~ (sau a se strica la ~ cu cineva) A-și pierde încrederea, creditul pe care-l avea în ochii cuiva. 9 (Îe) A se arunca (sau a se agăța) de ~ul cuiva A îmbrățișa cu căldură pe cineva. 10 (Îae) A copleși și obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. 11 (Îe) A-și rupe (sau a-și frânge) ~ul A se accidenta grav sau a muri în urma unui accident. 12 (Îae) A-și pierde situația bună în urma unor greșeli. 13 (Îae) A fi arestat în urma săvârșirii unei ilegalități. 14 (Îe) A lua (sau a înhăța) de ~ (pe cineva) A brutaliza. 15 (Îae) A cere cuiva socoteală cu violență. 16 (Fam; îe) A face ~ A avea pretenții neîntemeiate pe care și le exprimă gălăgios. 17 (Pop; îe) A o lua în ~ A lua asupra sa o însărcinare, un lucru. 18 (Pop; îae) A se pune pe muncă cu toată râvna pentru împlinirea unui lucru. 19 (Pop; îe) A-și pune ~ul (pentru ceva) A garanta pentru cineva. 20 (Îvp; îe) A da de ~ pe cineva A nenoroci pe cineva. 21 (Pfm; îe) A da pe ~ A bea (o băutură tare) dintr-o înghițitură. 22 (Pop; îe) A trage pe ~ A bea mult, a fi bețiv. 23 (Pfm; îe) A fi sătul până în ~ A fi dezgustat și a nu mai putea suporta în continuare o stare de lucruri. 24 (Pfm; îe) A-i sta (sau a i se opri) în ~ A nu putea înghiți. 25 (Pfm; îae) A nu putea suferi pe cineva sau ceva. 26 (Pop; îe) A se ține (sau a sta, a fi, a se lua) de ~ (cu cineva) A fi prieten la cataramă cu cineva. 27 (Fam; îe) A i se usca ~ul de sete A-i fi foarte sete. 28 (Fam; îae) A pofti foarte mult să bea ceva. 29 Înghițitură (de vin, de rachiu) Si: dușcă. 30 (Îs) ~uri de rac Cozi de rac fiert, scoase din coajă și servite ca garnitură. 31 Parte a unui obiect, a unor piese etc. care seamănă cu gâtul (1). 32 (Spc) Gât (31) al patului de pușcă. 33 (Îs) Prună cu ~ Prună gâtlană. 34 (Îs) Pară cu ~ Pară gâtlană. 35 (Spc) Deschizătură a cămășii pe unde iese capul. 36 (Spc) Parte strâmtă și lungă a unei sticle sau a unor vase de sticlă care se termină cu gura Si: (pop) gurlui. 37 (Spc) Parte strâmtă și alungită a pâlniei. 38 (Spc) Canal al coșului pe unde iese fumul. 39 (Spc; la instrumente muzicale) Parte prelungă unde sunt fixate și acordate coardele. 40 (Spc) Parte îngustă a cimpoiului. 41 (Pop; spc) Cioc îngust cu care se termină leuca. 42 (Spc) Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. corectat(ă)
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GÂT, gâturi, s. n. 1. Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul; grumaz, gâtlan; p. ext. gâtlej. ◊ Expr. A se arunca (sau a se agăța etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrățișa (cu căldură) pe cineva; b) a copleși, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-și rupe (sau a-și frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-și pierde situația (bună) în urma unor greșeli, a fi arestat, condamnat în urma săvârșirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a) a sugruma (pe cineva); b) fig. a constrânge. A lua (sau a înhăța) de gât (pe cineva) = a înșfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violență), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenții (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghițitură sau din câteva înghițituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiți; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură care se poate bea dintr-o singură înghițitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ◊ Prună cu gât = prună gâtlană, v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghițitură”.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GÂTLAN s. v. bâtlan, gât, grumaz, stârc cenușiu.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
GÂTLEJ s. (ANAT.) beregată, (pop.) înghițitoare, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gâtiță, gușter, (înv.) grumaz. (Lichidul i-a alunecat pe ~.)
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
gîrbă (-be), s. f. – Spinare. – Megl. gorb. Sl. gŭrbŭ „spinare” (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Cihac, II, 343; Conev 89), cf. bg. gărb „cocoașă”. – Der. gîrbi, vb. (înv., a se arunca; Trans. și Bucov., „a lătra”, literal „a sări pe cineva”); gîrbiță, s. f. (la cai, greabăn; la vite, grumaz; plantă, Limodorum abortivum), der. intern de la gîrbă, sau direct din sb. grbica „cocoașă”. Cf. gîrbov, hrib.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
gîrbiță s. v. CEAFĂ. GREABĂN. GRUMAZ.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GÎT s. 1. (ANAT.) grumaz, (pop.) junghetură, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gîtlan. 2. dușcă, gură, înghițitură, sorbitură, (Transilv.) scopot. (Trage un ~ de vin.) 3. (reg.) bucea, burlui. (~ la pîlnie.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GÎT, gîturi, s. n. 1. Partea corpului care unește capul cu trunchiul la om sau la animale. V. grumaz. Irina și mama Paraschiva își lungesc gîturile pe după colțul gardului, ca să vadă cine vine. BUJOR, S. 80. Biata Malcă, de frică, s-a încleștat de gîtul lui. CREANGĂ, P. 120. Și-nlănțuindu-mi gîtul cu brațe de zăpadă; Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă. EMINESCU, O. I 92. ◊ Expr. A se arunca de gîtul cuiva = a îmbrățișa pe cineva cu bucurie; fig. a copleși pe cineva cu manifestări de dragoste. A (se) ține (sau a (se) lua) de gît (cu cineva) = a cuprinde cu brațul gîtul cuiva, a-și petrece brațul pe după gîtul cuiva; fig. a fi în mare prietenie (cu cineva), a face cărdășie (cu cineva). Sortașii mai veseli se țineau de gît cu fetele, cîntînd doine și chiuind de răsunau văile. BUJOR, S. 70. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti... de cînd se luau de gît lupii cu mieii, de se sărutau. ISPIRESCU, L. 1. A-și rupe (sau a-și frînge) gîtul = a-si pierde viața, a muri într-un accident; fig. a-și pierde, a-și ruina situația prin întreprinderi nereușite. A strînge de gît (pe cineva) = a sugruma. A lua (sau a înhăța) de gît (pe cineva) = a pune mîna (pe cineva), a-l înșfăca. Mor cu tine de gît, se zice, ca amenințare, pentru a arăta cuiva hotărîrea de a lupta contra lui pînă la capăt. A-și pune gîtul (pentru ceva) = a pune prinsoare, a se prinde, a pune mîna în foc, a garanta că... Pui gîtu că e ceva. VLAHUȚĂ, la TDRG. (Familiar) A face gît = a avea pretenții, a opune rezistență, a face gălăgie. ♦ (La pl.; prin metonimie) Persoane curioase, lume interesată. Gîturi curioase din tribuna vecină se întindeau să audă. REBREANU, R. II 35. 2. Interiorul gîtului (1), cu toate organele lui. V. gîtlej, beregată. Aș bea puțină apă, Florico, că tare mi s-a uscat gîtul. BUJOR, S. 26. Aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Adierea... răcoroasă se schimbă într-o răsuflare de flăcări ce părea că izvorăște necurmat pe gîturile de văi largi ale munților învăpăiați. HOGAȘ, DR. 242. ◊ Expr. A da (o băutură) pe gît = a bea repede, pe nerăsuflate. Intra În cÎrciumă... da pe gît o dușcă și iar ieșea, PAS, Z. I 146. Negoiță a dat țoiul repede pe gît. CARAGIALE, P. 93. A se sătura pînă-n gît = a fi tare dezgustat, a nu mai putea suporta o stare de lucruri sau o persoană. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă. CREANGĂ, P. 122. A-i sta (sau a i se opri cuiva ceva) în gît = a nu putea înghiți; fig. a nu se putea împăca cu un gînd sau cu o situație, a nu-i plăcea (ceva). (Familiar) A potrivi din gît (pe cineva) = a-i da (cuiva) de băut cît vrea el. Dacă știai să potrivești din gît pe moș Nichifor, apoi era cît se poate de șăgalnic. CREANGĂ, P. 108. A o lua în gît = a lua asupră-și o însărcinare, necruțînd nici un efort pentru reușita ei. ♦ Cantitate de băutură (alcoolică) care se poate înghiți dintr-o dată. Înghițiră tuspatru cîte un gît zdravăn din băutura arzătoare. SADOVEANU, O. VI 31. Ipate... dă babei vro cîteva gîturi de rachiu. CREANGĂ, P. 171. 3. Parte a unor anumite obiecte care prezintă o asemănare cu gîtul omului: a) partea strîmtă și lungă a unei sticle (sau a unor vase de sticlă), care se termină cu o gură. Gîtul retortei. ▭ Ferestrele crîșmelor... arătau covrigei uscați în gîturi de sticle cu băuturi colorate. SADOVEANU, B. 162. Sărăcia era iluminată de razele unei lumînări de seu, băgată în gîtul unui clondiri, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41; b) prelungire a instrumentelor muzicale pe care sînt întinse coardele. Buruiană pleca urechea pe gîtul scripcei, ciupea cu unghea strunele pe rînd. HOGAȘ, DR. II 108; c) (rar) canalul coșului, pe care iese fumul. Fumul căminelor... se prăbușea îndărăt pe gîtul coșurilor. DELAVRANCEA, S. 182. ◊ Gîtul puștii = partea superioară a patului de pușcă, de care se apucă de obicei arma. Prune cu gît = soi de prune, alungite la unul din capete.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
gîtlan s. v. BÎTLAN. GÎT. GRUMAZ. STÎRC CENUȘIU.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GÎTLEJ s. (ANAT.) beregată, (pop.) înghițitoare, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gîtiță, gușter, (înv.) grumaz. (Lichidul i-a alunecat pe ~.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GOLAȘ, -Ă, golași, -e, adj. 1. (Despre păsări, mai ales despre puii lor) Fără pene. Ciripiți acolo, Păsăruici golașe, Ciripiți și creșteți Ca copilu-n fașe. GOGA, C. P. 13. Cîntă cucul singuraș (= singurel) Și-o lăsat puii golași. MARIAN, O. II 206. La poalele lor cuibează vulturii... cei suri, al căror cioc... răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite și golașe. ODOBESCU, S. III 16. ♦ (Despre copaci) Fără frunze. Împrejurul ogorului se ridicau fagi înalți, aproape în întregime golași, desfrunziți, negricioși și nemișcați. DUMITRIU, N. 146. 2. (Despre locuri, munți etc.) Lipsit de vegetație, mai ales de copaci. Dar nu era nimeni în lung și-n lat decît vîntul peste stepa golașe și stearpă. DUMITRIU, B. F. 57. Pe malurile acelea golașe și sure. D. ZAMFIRESCU, la TDRG.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Grămăzilă v. Grumaz 4.
- sursa: Onomastic (1963)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
greábăn n., pl. grebene (bg. sîrb. greben, peptene, creastă de cocoș orĭ de munte, umăr de cal, d. vsl. grebenĭ, peptene, darac; ngr. grébanos, loc rîpos. V. gîrb, gîrbiță). 1. Gîrbiță, grumaz, partea cea maĭ înaltă la umeriĭ vitelor. 2. S. m., pl. grebenĭ. Creastă (culme) de munte, de deal: grebeniĭ Parînguluĭ (Vlah. Rom. Pit. 104). – Formele grebăn și greben îmĭ par false. Cp. cu leagăn.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
grui1 sn [At: ȘINCAI, HR. II, 274/15 / Pl: ~uri și ~e / E: ns cf lat grunium] (Reg) 1 Deal mic Si: colină1, delușor; (pop) grumaz (10), movilă. 2 Vârf de deal. 3 Coastă de deal. 4 (Pan) Lemn din osia de dinainte a carului de care se prinde proțapul Si: pisc. 5 (Pan) Drug de lemn la sanie care leagă piscurile sau cârmacele celor două tălpi Si: (reg) bot, botniță, cruce, habot, obăd, obot. 6 Cârlig de care se țin legate bărcile în chei. corectat(ă)
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
grumaj smn vz grumaz
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
grumaz (pop.) s. m., pl. grumaji
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
grumaz s. v. BEREGATĂ. GÎTLEJ.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GRUMAZ ~ji m. (la oameni și la animale) Parte posterioară a gâtului; ceafă; cerbice. * A-și pleca ~zul (în fața cuiva) a se umili în fața cuiva. A îndoi ~zul a pune în dependență pe cineva; a subjuga. /Cuv. autoht.
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
GRUMAZ s. (ANAT.) 1. ceafă, (pop.) cerbice, (reg.) gîrbiță. (~ al omului.) 2. gît, (pop.) junghetură, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gîtlan. (Și-a frînt ~.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
grumaz n. partea dindărăt a gâtului, ceafă. [Vechiu-rom. (și albanez) grumaz, gâtlej, dintr’un primitiv grum, gât (cf. sugrumà), de origină necunoscută].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GRUMAZ subst. 1. – (Dm; Ștef; Sd; -a, staroste (C Ștef). 2. Grumazea (16 B III 210); Grumăz/eni, -ești ss.; Grumeadzea, armaș (Sd XI 80); Grumează, Ecat., f. act. Grumeza, I. (Isp IV2); Grumezea (Dm); – olt. (BCI II 262). 3. Grumezoae s. (Ștef). 4. Cu as. regr. Grămăzilă (16 B III 345) < *Grumăzilă.
- sursa: Onomastic (1963)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
grumaz, grumaji, s.m. – 1. Gât, beregată. 2. Gâtlej: „Cu plăcintă și cârnaț / Că merg bine pe grumaz” (Calendar, 1980: 16). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (Apșa de Jos, Plăiuț). ♦ (onom.) Grumaz, Grumeza, nume de familie (104 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Atestat ca nume de persoană, în var. Grumadz, în anul 1499. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. alb. gurmaz, gërmas (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich, Cihac), cf. alb. gurmaz, gurmas „gâtlej, beregată”, din i.-e. *guer „a înghiți, gâtlej; prăpastie” (Russu, 1970: 171). Cuv. rom. > magh. reg. grumëzzsor.
- sursa: DRAM 2015 (2015)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
grumaz, grumaji, s.m. – 1. Gât, beregată. 2. Gâtlej: „Cu plăcintă și cârnaț / Că merg bine pe grumaz” (Calendar 1980: 16). – Cuvânt autohton, cf. alb. gurmaz, gërmaz (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).
- sursa: DRAM (2011)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
grumáz n., pl. (vechĭ) zĭ și (azĭ) jĭ (rudă cu alb. grumas, gurmas, gîtlej, cu lat. grumus, dîmb, it. digrumare, a înghiți cu lăcomie, și cu rom. sugrum). Rar. Gît, ceafă, cerbice: grumazu luĭ saŭ grumajiĭ luĭ (V. un ex. la bilț). S. n., pl. urĭ și e. Gît, ceafă: jugu se reazămă de grumazurile a doĭ boĭ. V. greabăn.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GRUMAZ, grumaji, s. m. 1. (La oameni și la animale; uneori la pl. cu valoare de sg.) Partea trupului care leagă capul de trunchi (v. gît); (în special) partea dindărăt a gîtului (v. ceafă, cerbice.). Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului și a trecut repede înainte. SADOVEANU, B. 153. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare, jugul îl frige. GÎRLEANU, L. 38. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229. Razele dulci loveau fața-i senină, Rotunzii umeri și-albul ei grumaz. EMINESCU, O. IV 77. ◊ (În legătură cu ideea de robie) Iobagi și clăcași, maghiari și romîni – Dar același bici și aceiași stăpini. Același cuțit înfipt în grumaji. TULBURE, V. R. 37. Nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 2. ◊ (Metaforic) Muncitorii abia așteaptă să se avînte pe grumajii tractoarelor, abia așteaptă să dea drumul atîtor motoare; numai să crească lanurile. CAMILAR, TEM. 106. Munții se-ncalecă, grumaz peste grumaz, pînă în slava cerului. DELAVRANCEA, T. 184. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde) pe cineva (de sau pe) după grumaz v. după. A-și pleca grumazul în fața (sau sub piciorul) cuiva = a se umili, a se lăsa robit, asuprit (de cineva). Norodul și-a plecat iar grumazul sub piciorul păgînului. SADOVEANU, O. I 6. A-și îndoi grumazul = a renunța la luptă, a se socoti învins. Ești nădejdea țării, Scut unui popor, Și-ți îndoi grumazul, Frîngi mîndria lor? TOMA, C. V. 101. A pune piciorul pe grumazul cuiva sau a îndoi grumazul cuiva (în jug) = a robi, a subjuga (pe cineva). Acești păgîni s-au prefăcut; este chip de înțelegere între ei și noi, mai ales de cînd ismailitenii și-au pus piciorul pe grumazul lor. SADOVEANU, N. P. 254. 2. (Rar) Gîtlej. Un nod amar îl strînse în grumaz. CAMILAR, N. I 158. 3. (Popular) Partea mai îngustă a unor obiecte (care corespunde gîtului omului). Grumazul coasei. ▭ Între foi de nuc alături, lîngă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară. GOGA, P. 70. – Pl. și: (învechit) grumazi (BART, S. M. 84, CREANGĂ, P. 316, NEGRUZZI, S. I 145), (s. n.) grumazuri (CAMILAR, T. 13).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GRUMAZ, grumaji, s. m. 1. (Pop.) Gât; p. restr. cerbice, ceafă. ◊ Expr. A-și pleca grumazul (în fața cuiva) = a se umili; a se lăsa robit. A-și îndoi grumazul = a renunța la luptă, a se socoti învins. A pune piciorul pe grumazul cuiva = a robi, a subjuga pe cineva. 2. (Rar) Gâtlej. 3. (Rar) Partea mai îngustă a unor obiecte, asemănătoare cu gâtul (1). [Pl. și: (înv.) grumazi] – Cf. alb. gurmaz, gërmaz.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GRUMAZ, grumaji, s. m. 1. (Pop.) Gât; p. restr. cerbice, ceafă. ◊ Expr. A-și pleca grumazul (în fața cuiva) = a se umili; a se lăsa robit. A-și îndoi grumazul = a renunța la luptă, a se socoti învins. A pune piciorul pe grumazul cuiva = a robi, a subjuga pe cineva. 2. (Rar) Gâtlej. 3. (Rar) Partea mai îngustă a unor obiecte, asemănătoare cu gâtul (1). [Pl. și: (înv.) grumazi] – Cf. alb. gurmaz, gërmaz.
- sursa: DEX '96 (1996)
- adăugată de gall
- acțiuni
GRUMAZ s. v. beregată, gâtlej.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
GRUMAZ s. (ANAT.) 1. v. ceafă. 2. v. gât.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
grumaz s. m., pl. grumaji
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
grumaz smn [At: CORESI, PS. 375 / V: (reg) ~aj, gurmaj[1], gurm~ / Pl: ~aji, (înv) ~i sm, (rar) ~uri sn / E: ns cf alb grumas] (Pop) 1 Gât. 2 (Prc) Ceafă. 3 (Îe) A lua (pe cineva) de ~ A lua (pe cineva) prizonier. 4 (Îe) A-și pleca ~ul (în fața cuiva) A se umili. 5 (Îae) A se lăsa robit. 6 (Îe) A-și îndoi ~ul A renunța la luptă, considerându-se învins. 7 (Îe) A pune piciorul pe ~ul cuiva A subjuga pe cineva. 8 (Rar) Gâtlej. 9 (Pan; rar) Parte mai îngustă a unor obiecte, asemănătoare cu gâtul (1). 10 (Pop) Grui (1). corectat(ă)
- În original, fără accent — LauraGellner
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
grumaz (-zi), s. n. – 1. (Înv.) Colină, delușor. – 2. Gît, beregată. – 3. Gîtlej. – 4. Gît, ceafă. – 5. Parte mai îngustă a unor obiecte. – Var. (pl.) grumaji, (rar) grumazuri. – Mr. grumadz, gurmadz. Lat. gruma, cuvînt atestat numai cu sensul de „sfîrc de sîn”; dar care trebuia să fi însemnat și „delușor, colină” (CGL, II, 223), var. de la grumus „colină”, cf. grum, cu suf. -ză, (Papahagi, Notițe, 24; cf. Pușcariu 743; REW 3888; DAR). Cf. și it. digrumare „a rumega” și sugruma. Celelalte ipoteze nu sînt suficiente: din fondul autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9); din alb. grumás, gurmás (Cihac, II, 718; Meyer, Alb. St., IV, 76; Meyer 133; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 117); de la un lat. *grumātium, combinație a lui grumus ca palatium (Pascu, I, 196); anterior indoeurop. (Lahovary 328). Comun întregului teritoriu al rom. (ALR, I, 36). – Der. grumăjer, s. n. (parte a armurii care apără gîtul); grumăzare, s. f. (boală de gît). – Cf. grunț.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
grumăjel sm [At: ȚARA OLTULUI, III, nr. 24 / Pl: ~ei / E: grumaz + -el] (Pop) 1-4 (Șhp) Grumaz (1-2) (mic). 5 (Reg; lpl) Cureaua cu care se leagă biciul de codiriște sau dârjana de hădărag.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
grumăjer sn [At: ODOBESCU, S. I, 65/11 / Pl: ~e / E: grumaz + -er] (Pop; rar) Parte a armurii care apără gâtul.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GRUMĂJER, grumăjere, s. n. (Rar) Parte a armurii care apăra gâtul. – Grumaz + suf. -ar.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GRUMĂJER, grumăjere, s. n. (Rar) Parte a armurii care apăra gâtul. – Grumaz + suf. -ar.
- sursa: DEX '96 (1996)
- adăugată de gall
- acțiuni
grumăjor sm [At: CANTEMIR, IST. 107 / Pl: ~i / E: grumaz + -or] (Pop; șhp) 1-2 Grumaz (1) (mic).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
grumăzáre f., pl. ărĭ (d. grumaz). Brîneă, boală la grumaz.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
grumăzare sf [At: LB / V: (reg) ~ar sn / Pl: ~zări / E: grumaz] (Reg) 1 Inflamare a ganglionilor din regiunea gâtului Si: (reg) buboi, gâlcă (2), scurtă, uimă. 2 (La cai) Opritoare legată de gât.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
grumăzare s.f. pl. (reg.) boală de grumaz; brâncă.
- sursa: DAR (2002)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
grumăzuț sm [At: LB / Pl: ~i / E: grumaz + -uț] (Pop; șhp) 1-2 Grumăjor (1-2).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
grunz (grunji), s. m. – 1. Bucată dintr-o materie sfărîmicioasă. – 2. Grăunte, bob. – 3. Boabă. – 4. Asperitate, zbîrcitură. – Var. (s)grunț. Mr. grundă, pl. grundz, megl. grus. Creație expresivă, bazată pe ideea de „rotunjime”, cf. glonț, bo(n)ț, și lat. grumus, it., sp. grumo, fr. grumeau (REW 3877), it. grommare „a face crustă”. Mr. prezintă un sing. analogic. reconstituit pe baza pl. Alb. grundë, krundë provine din mr. – Celelalte explicații sînt insuficiente; din mag. göröngy „colină” (Cihac, II, 502; Weigand, JB, XVI, 224); din bg. gruda „bulgăre” (Pascu, I, 194); din alb. (cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118); din alb., încrucișat cu lat. grandia (Capidan, Raporturile, 532); din sl. gruda încrucișat cu grum (Skok 70); din ngr. χόνδρος „boabă” (Giuglea, Dacor., III, 566-98); din v. germ. gruzzi „boabă” (Scriban). – Der. grunzos, grunjos, grunzuros, (s)grunțuros, gronjuros, (s)gronțuros, adj. (cu bulgări). – Cf. grum, grumaz.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
gudurlui sn [At: PAMFILE, C. 20 / Pl: ? / E: nct] (Reg; d. grumaz; csnp; îla) Cu ~ Foarte gros.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
gurmaj smn vz grumaz
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
gurmaz smn vz grumaz
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
gușă s. v. BEREGATĂ. GÎT. GÎTLE.J. GRUMAZ. JURUBIȚĂ.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GUȘĂ s. v. beregată, gât, gâtlej, grumaz, jurubiță.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
îmbăiera, îmbăierez, vb. tranz. – (reg.) „A lega cămașa sau sumanul la grumazi” (Bud, 1908). – Din în- + baieră „șiret, curea, sfoară” (< lat. bajulus, bajula) (Scriban, DEX, MDA).
- sursa: DRAM 2015 (2015)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
îmbăiera, îmbăierez, vb. tranz. – „A lega cămașa sau sumanul la grumazi” (Bud 1908). – Îm + baier „șiret, curea, sfoară” (< lat. bajulus, bajula) + -a.
- sursa: DRAM (2011)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
împărătuș, împărătuși, (împărățăl), s.m. – (anat.) Omușor; apendice situat în cavitatea bucală; țâfluoc (Petrova), îndițătoare (Budești, Rozavlea), țâmburucu’ din fundul gurii (Dragomirești): „Din împărătuș, / De sub împărătuș, / Din vinele grumazilor” (Bârlea, 1924, II: 381). – Din împărat „suveran” (< lat. imperator) + suf. -uș (MDA).
- sursa: DRAM 2015 (2015)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
împărătuș, -i, (împărățăl), s.m. – (anat.) Omușor; apendice situat în cavitatea bucală; țâfluoc (Petrova), îndițătoare (Budești, Rozavlea), țâmburucu’ din fundul gurii (Dragomirești): „Din împărătuș, / De sub împărătuș, / Din vinele grumazilor” (Bârlea 1924 II: 381). – Din împărat „suveran” (< lat. imperator).
- sursa: DRAM (2011)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
ÎNCOVOIA, încovoi, vb. I. Refl. (Despre ființe sau părți ale corpului) A se curba în formă de arc; a se arcui. Se încovoaie sub o izbucnire de plîns. SAHIA, N. 37. Dar brațele-i goale, unul se încovoaie în sus, ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri; celălalt se reazimă pe creștetul cornut al ciutei. ODOBESCU, S. III 55. Dinaintea gurei de la sobă se încovoia o mîță albă, care torcea de mulțămire. ALECSANDRI, O. P. 95. ◊ Tranz. Părintele Ionaftan își încovoie trupul slab și începu urcușul prin umezeala desișurilor. SADOVEANU, O. VII 209. (Fig.) Treceai prin văile afunde, Încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. Spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie. EMINESCU, O. I 51. ◊ Refl. (Despre obiecte) Își alese o sabie cam ruginită, dar cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. ISPIRESCU, L. 21. ♦ Fig. (Despre persoane) A se umili. Eminescu... nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată. CARAGIALE, N. S. 15. Să văd eu cum se-ncovoaie cu sfială un Răzvan Pe lîngă cei mai din coadă boierași de la divan? HASDEU, R. V. 125.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎNCRÎNCENA, pers. 3 încrîncenă, vb. I. Refl. (Despre ființe în general sau numai despre anumite părți ale corpului) A se contracta, a se înfiora (de frică, de scîrbă, de mînie). De cîte ori dascălul Pamfil cetește în gromovnic că iar are să fie zavistie mare și tăiere și războaie între împărați, mi se încrîncenă inima și n-am somn. SADOVEANU, F. J. 59. ◊ Tranz. Un nod greu îi încrîncenă grumazul. CAMILAR, T. 46. – Prez. ind. și: încrîncenez (DEȘLIU, M. 13). – Variante: crîncena (C. PETRESCU, Î. II 8), încrîncina (CREANGĂ, P. 77) vb. I.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎNDĂRĂTNIC, -Ă, îndărătnici, -e, adj. Care se încăpățînează, nu cedează (ușor), nu renunță, nu se lasă convins, încăpățînat, recalcitrant; care duce un lucru pînă la capăt, nu se descurajează, stăruitor, perseverent. La două-trei mese mai stăruiau gustători îndărătnici de vin. VORNIC, P. 153. Pătimaș și îndărătnic, s-o iubești ca un copil. EMINESCU, O. I 157. Bate la ușă stăruind... ca un creditor îndărătnic. RUSSO, O. 49. ◊ (Adverbial) Soneria telefonului chema îndărătnic și neîntrerupt. C. PETRESCU, C. V. 293. (Fig.) Treceai prin văile afunde, Încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. ♦ (Rar, arhaizant) Rămas în urmă; dator. Datoria lor către visterie au plătit-o? – O plătesc, măria-ta... Cel ce are dă și pentru cel ce n-are. Averea satului răspunde pentru toți. Fiind îndărătnici de multă vreme, acuma li s-a împlinit tot, pînă la un capăt de ață. SADOVEANU, Z. C. 232. – Variantă: (regional) îndărăpnic, -ă (NEGRUZZI, S. I 84) adj.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎNFĂȘURA, înfășor și înfășur, vb. I. 1. Tranz. A acoperi, a înveli ceva (sau pe cineva) bine și din toate părțile, răsucind de jur împrejurul lui o pînză, o învelitoare, o pătură etc. Scot mănușa... și înfășur mîna plină de sînge. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. Femeile își înfășură capul cu un ștergar. NEGRUZZI, S. I 308. Maică, măiculița mea, Ia din traistă o basma, Înfășoară Mîna-n ea. TEODORESCU, P. P. 683. ◊ Fig. A trecut o mașină pe lîngă mine... și m-a înfășurat în praf – amețindu-mă. SAHIA, N. 16. ◊ Refl. (Despre persoane) Baba pe loc se și înfășură în țol. ȘEZ. I 53. 2. Tranz. Fig. A cuprinde, a învălui. O văd întîia oară, Dar inima-mi și ochii cu drag o înfășoară. EFTIMIU, Î. 157. Inima mi-e-nduioșată cînd, în clipa cea mai grea, Văd cum dragostea lui Stareț înfășoară țara mea. DAVILA, V. V. 183. Dan o înfășură într-o privire caldă, apoi își lăsă ochii în jos. VLAHUȚĂ, O. AL. II 48. ◊ Refl. Dealu-n umbră se-nfășoară. MACEDONSKI, O. I 32. 3. Tranz. A încolăci ceva în jurul unui obiect. L-a înfășurat... cu brațele după gît. SAHIA, N. 52. Celălalt capăt al funiei-l înfășuri pe lîngă grumazii vacii. RETEGANUL, P. IV 26. Și de furcă mi-i lega, După ea-i înfășura; Dar jugani se scutura Și arcan desfășura. TEODORESCU, P. P. 689. ◊ Fig. L-a înfășurat de cîteva ori în bici. STANCU, D. 104. ♦ A depăna (pe un ghem, pe un fus etc.). Înfășoară ața pe mosor. 4. Refl. (Rar) A se învîrti de colo pînă colo (în jurul unui punct fix), a da tîrcoale. Ce v-ați strîns aicea, măi? Ce vă înfășurați pe-aicea, măi? PAS, L. I 262. Se înfășura prin odaie, își făcea de lucru prin curte, se uita pe cer, tot părîndu-i-se că o să-nceapă ploaia. id. Z. I 173.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎNGURZI, îngurzesc, vb. IV. (Regional) 1. Tranz. A strînge, a aduna în crețuri marginile unei opinci, ale unei pînze, ale unui sac cu ajutorul unei sfori sau a unei curelușe, petrecute prin mai multe găuri. (Atestat în forma îngruzi) Scoțînd o piele de porc sălbatec din cămară și croind cîte o păreche de opinci... le-a îngruzit frumos. CREANGĂ, A. 24. ♦ Fig. A desena în linii încrețite, în zig-zaguri. Îngurzi flori și semne ciudate deasupra și dedesubtul slovelor. CAMILAR, T. 71. 2. Refl. (Despre părți ale trupului) A înțepeni, a se închirci. Gura i se îngurzise, ochii i se spălăciseră. CAMILAR, N. II 368. Mi se îngurzise grumazul stînd ghemuit. SADOVEANU, O. III 330. – Variantă: îngruzi vb. IV.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎNTREIT, -Ă, întreiți, -te, adj. 1. Înmulțit, mărit, sporit de trei ori; p. ext. mai mare, mai puternic, mai numeros, mai mult. Un om energic ar putea scoate venituri întreite de cît arată scriptele de anii trecuți. C. PETRESCU, Î. II 67. A fost un gemet întreit, Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ◊ (Adverbial) Și-a încordat grumazul și s-a pregătit să-i răspundă întreit pentru fiece cuvințel. GALAN, B. I 146. 2. Care e compus din trei părți de același fel. Un arc de triumf... cu întreite prize. ODOBESCU, S. III 71. Artistul ar zugrăvi... acest întreit șir de munți ce se întind în amfiteatru pe orizon. NEGRUZZI, S. I 195.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
jgâtă s.f. (reg.) umflătură la grumaz sau pe cap; umflătură la gât, gușă.
- sursa: DAR (2002)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
jug (juguri), s. n. – 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. – 2. Suprafață pe care o poate ara o pereche de vite într-o zi. – 3. Povară, tiranie, robie. – 4. Gîtar, hamut. – 5. Jujeu. – 6. Cadru la ferăstrăul acționat de forța apei. – 7. Grindă. – 8. Dispozitiv de prindere la războiul de țesut. – 9. Suport de lemn pentru năvod. – Var. (Mold.) giug. Mr. giug, megl., istr. jug. Lat. iŭgum (Pușcariu 916; Candrea-Dens., 913; DAR; REW 4610), cf. it. giogo, prov. jo, fr. joug, cat. jou, sp. yugo, port. jugo. Der. jugan, s. m. (bou; cal castrat), în sensul de „devenit bun de jug”, întrucît taurii și caii necastrați nu sînt buni ca animale de povară (după Tiktin, de la procedeul castrării, care se făcea cu ajutorul unui clește în formă de jug; însă acest uz nu pare să poată fi documentat); jugăni, vb. (a castra); jugăneală, s. f. (castrare); jugănitor, s. m. (persoană care castrează animale); jugănar, s. m. (persoană care castrează animale); jugar, adj. (bun de jug), cu suf. -ar (după Pușcariu 917, REW 4604 și Candrea-Dens., 916, din lat. iŭgārius); jugărit, s. n. (preț al lemnului pe care îl pot căra din pădure o pereche de boi înjugați); jugărel (var. jugurel, jugureț), s. m. (dumbeț, sclipeț, Teucrium Chamaedrys); jugului, vb. (a pune la jug, a înjuga); înjuga, vb. (a pune la jug, a înjuga, a subjuga, a înrobi; refl., a se dedica în exclusivitate; refl., a se uni; Arg., a fugi, a scăpa), cf. lat. iŭgāre; înjugătură, s. f. (pereche de animale înjugate); înjugător, adj. (bun de jug, bou destinat aratului); desjuga, vb. (a scoate din jug); subjuga, vb. (a oprima, a împila), format pe baza fr. subjuguer; jugastru, s. m. (arbore cu lemnul alb și tare, Acer campestre), mr. giugastru, megl. jugastru, de la jug cu suf. -astru, sau poate de la un lat. *iŭgāster (Pușcariu 918; Candrea-Dens., 917; REW 4605; DAR), deoarece se folosea la confecționarea jugurilor (este greșită der. propusă de Cihac, II, 511, din mag. javor < sl. javorŭ; după Diculescu, Elementele, 482, din gr. ζύγαστρον, de la ζυγόν „ulm”; cf. Rosetti, I, 168).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
JUG ~uri n. 1) Piesă de lemn care se pune pe grumazul unor animale, în special al boilor, care trag la car sau la plug. ◊ A trage la ~ a) a trage carul sau plugul; b) a munci din greu; a îndeplini sarcini grele; a se speti. A se băga în ~ a se angaja să facă ceva foarte greu. 2) fig. Constrângere materială sau morală. 3) fig. Muncă grea și istovitoare. 4) Piesă tehnică folosită ca suport pentru alte piese ale unui mecanism. ~ de joagăr rama ferăstrăului. /<lat. jugum
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
JUG, juguri, s. n. 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele țări, se fixează de coarnele lor. ◊ Expr. A trage la jug = a) a trage carul, căruța, plugul etc.; b) fig. (despre oameni) a munci din greu, peste puteri. ♦ Muncă grea, neplăcută; robie, tiranie. 2. Jujeu. ♦ Colac de lemn îmbrăcat în piele care se pune uneori la gâtul cailor și prin care se trec hamurile. 3. Piesă în formă de cadru sau de inel, care servește la susținerea altor piese ale unei mașini sau ale unei unelte. ♦ Grindă sau riglă de lemn folosită la construcția acoperișurilor. 4. Parte componentă a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei mașini electrice, care nu are înfășurări electrice. – Lat. jugum.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
JUG, juguri, s. n. 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele țări, se fixează de coarnele lor. ◊ Expr. A trage la jug = a) a trage carul, căruța, plugul etc.; b) fig. (despre oameni) a munci din greu, peste puteri. ♦ Muncă grea, neplăcută; robie, tiranie. 2. Jujeu. ♦ Colac de lemn îmbrăcat în piele care se pune uneori la gâtul cailor și prin care se trec hamurile. 3. Piesă în formă de cadru sau de inel, care servește la susținerea altor piese ale unei mașini sau ale unei unelte. ♦ Grindă sau riglă de lemn folosită la construcția acoperișurilor. 4. Parte componentă a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei mașini electrice, care nu are înfășurări electrice. – Lat. jugum.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de cata
- acțiuni
jugos, -oasă, adj. (reg.; despre grumaji) gros, puternic.
- sursa: DAR (2002)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
JUNC, junci, s. m. Bou sau taur tînăr (între doi și trei ani) nepus la jug. V. juncan. [Țapul] se făcuse mare cît un junc, cu picioare puternice și groase și cu un grumaz care ținea greutatea unui om. SADOVEANU, O. VI 103. Apoi mai vreau... De amiaz-un junc gras. PĂSCULESCU, L. P. 252. Să mîncăm carne de junc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 317.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
junghetură s. v. GÎT. GRUMAZ.[1] modificată
- În original, tipărit greșit: jughetură. — LauraGellner
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
JUNGHETURĂ s. v. gât, grumaz.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
JUNGHIETURĂ, junghieturi, s. f. (Pop.) 1. Junghi (1). 2. Articulația coloanei vertebrale cu baza craniului; p. ext. gât, grumaz. [Pr.: -ghi-e-] – Junghia + suf. -ătură.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
JUNGHIETURĂ, junghieturi, s. f. (Pop.) 1. Junghi (1). 2. Articulația coloanei vertebrale cu baza craniului; p. ext. gât, grumaz. [Pr.: -ghi-e-] – Junghia + suf. -ătură.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de cata
- acțiuni
JUNGHIETURĂ, junghieturi, s. f. (Și în forma junghetură) 1. Junghi (1). Cu florile să-l ștergeți De junghieturi. TEODORESCU, P. P. 391. 2. (Uneori determinat prin «gîtului») Articulația coloanei vertebrale cu baza craniului; p. ext. grumaz, gît. Dacă m-ar vedea că răsfoiesc o carte, jupînul Mielu Gușă mi-ar frînge junghietura gîtului. STANCU, D. 379. Capul îi bănănăia intr-o parte și într-alta, de parcă își rupsese junghetura. ISPIRESCU, L. 106. S-a plecat scurt cu bărbia-n piept, parcă i-a trosnit junghetura. CARAGIALE, S. U. 49. – Variantă: junghetură s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
JUPUIT2, -Ă, jupuiți, -te, adj. 1. (Despre piele) Luat, tras de pe corp; (despre oameni sau animale sau despre părți, ale corpului) cu pielea luată. [Epizootia] se poate propaga... prin resturile animalelor moarte, prin pielea lor jupuită proaspătă. I. IONESCU, D. 479. Ieși în urmă d-acei nerozi copii tras, Jupuit, ca vai de dînsul, la picioare, mîini și nas. PANN, N. H. 5. ◊ (Substantivat) Ce răscumpărare se poate da poporului... pentru jupuiții de vii și rupții în patru de cai. SADOVEANU, E. 55. ♦ Fig. (Neobișnuit) Fără pene, fără păr. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precum și cei suri al căror cioc ascuțit și aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite și golașe. ODOBESCU, S. III 16. 2. (Despre arbori) Cojit. Jupuiți de coajă, învălmășiți cu bolovanii care i-au zdrobit, brazii stau mărturie despre cumplita putere a Oltului. BOGZA, C. O. 99. ♦ (Despre tencuială, p. ext. despre pereți) Coșcovit. Atelier mic... cu pereți jupuiți și înnegriți. PAS, Z. I 304. ♦ Ros, uzat. Un vătăjel, c-o manta ferfenițită și cu un chipiu care nu mai avea nici o formă, încins c-un tesac cu teaca jupuită, aștepta liniștit la o parte. SADOVEANU, O. III 372. – Variante: jupoit, -ă (C. PETRESCU, Î. II 159), jupoiat, -ă (C. PETRESCU, C. V. 261, IBRĂILEANU, A. 71), jupuiat,-ă (C. PETRESCU, R. DR. 222) adj.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
KENDO (cuv. japonez kendō „calea sabiei”) subst. Artă marțială japoneză, cunoscută încă din sec. 5-6, iar din sec. 13 practicată pe scară largă de samurai; interzisă în 1876, este astăzi practicată ca sport atât de bărbați cât și de femei. Sabia, din lemn de bambus, cu o lungime între 112 și 118 cm și o greutate între 375 și 450 g (în funcție de vârsta celui care o folosește), este mânuită cu ambele mâini. Îmbrăcați în tunici lungi, luptătorii sunt protejați de un fel de armură formată dintr-o mască de oțel, apărători pentru umeri și pântece din bambus lăcuit și mănuși. Țintele admise sunt capul, antebrațele, pieptul și grumazul.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LEGA1, leg, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, funii, sfori, ață etc.) A împreuna, a înnoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printr-un ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai și moale... mi-l legi după grumaz. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A lega gura pînzei v. gură. A lega (sau a strînge) băierile de la pungă = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înnodată. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap. CREANGĂ, P. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ș-o leagă la gură. ȘEZ. I 276. 3. (Cu privire la un obiect sau un material) A strînge într-o învelitoare de pînză sau de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaua fetei, le pune în ea și le leagă. ȘEZ. I 69. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte socotit la cheltuieli; a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. 4. A încinge, a uni într-un mănunchi sau a pune la un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfășurîndu-le și strîngîndu-le cu o funie, un fir etc. Te-am văzut legîndu-ți snopii. COȘBUC, P. II 64. Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. ◊ Expr. A lega două în tei v. tei. ◊ Refl. pas. Brazdele cosite... se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi. PAMFILE, A. R. 130. 5. A fixa, a strînge ceva cu o funie, cu un fir etc. ca să nu se desfacă, să nu se clatine sau să nu alunece. Peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. EMINESCU, N. 7. Numai pantofii să mi-i leg. ALECSANDRI, T. I 41. Pe lopată n-o poci pune [pîinea], De n-oi lega-o c-o fune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ♦ (Cu privire la un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu un cerc; a încercui, a îmbina. Rotarii sînt solicitați a face roate mai supțiri... ferarii a le lega cu fier. I. IONESCU, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. Expr. A lega tabără = (învechit și arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, ca să nu poată pătrunde dușmanul. Măria-sa, cu aceiași luptători... legase tabără între codri și smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe. V. broșa, cartona. Pergamente și colecții vechi neprețuite Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tranz. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăța, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoia șalei. SADOVEANU, B. 106. Așteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, P. 42. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat Și la gard că m-ai legat. HODOȘ, P. P. 46. ◊ Fig. Mama... rămăsese văduvă, cu doi copii legați de poale. STANCU, D. 6. ◊ Expr. A lega (ceva) la (sau de) gard v. gard. A lega (pe cineva) la gard v. gard. 2. Tranz. Fig. (Mai ales în construcții negative) A reuni sunete sau cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege nici un cuvînt. BART, E. 186. De uimire nu putea lega o vorbă. VLAHUȚĂ, N. 198. ♦ A exprima. Dacă... Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere sau vrun vis, Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris. VLAHUȚĂ, O. A. 75. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la două puncte depărtate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntînă. STANCU, D. 72. Șoseaua... leagă orașul cu portul. SAHIA, N. 43. ◊ Refl. pas. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. Tranz. Fig. A înfiripa, a stabili (relații de prietenie sau de dragoste). Om lega frăție de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochii și sprîncenile... leagă dragostele. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Refl. pas. După despărțirea lungă, întîlnirea lor se leagă greu. SADOVEANU, M. C. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ (Cu privire la o convorbire etc.) Discuția se legă tărăgănat, fără însuflețire. C. PETRESCU, A. 370. 5. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane sau colectivități) A uni, a apropia (din punctul de vedere al sentimentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare. FRUNZĂ, S. 52. N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. ALECSANDRI, T. II 176. ◊ Refl. reciproc. S-au legat buni prieteni și amîndoi au petrecut multe amurguri și multe nopți. SADOVEANU, E. 132. ♦ A căsători. Desfăcut-a doi drăguți și legat-a doi urîți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ Expr. A lega viața (sau a-și lega viața) de cineva sau de viața cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las’ să leg a mea viață de a ta. EMINESCU, O. I 142. Nu-mi lega, maică, lumea Cu cine nu mi-i voia. SEVASTOS, C. 46. ◊ Refl. De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie. ALECSANDRI, P. III 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. («de») A se ține scai de cineva, a nu-i da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva; a se agăța de cineva, a-i cere socoteală, a-l trage la răspundere. Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine? COȘBUC, P. I 252. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. SLAVICI, O. I 359. Ciubotele văru-meu se rup... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. ◊ Fig. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă. HODOȘ, P. P. 37. 7. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva. În loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ A se ocupa de ceva. De care parte a literaturii îmi rămînea să mă leg? ALECSANDRI, S. 110. III. Tranz. 1. (Cu privire la oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, unui lanț etc.; a înlănțui, a încătușa, a fereca, a pune în fiare. Legă pe Decuseară cu mînile-n spate. RETEGANUL, P. III 43. Pe ciobani legatu-mi-au Dulăi-mpușcatu-i-au Iar pe baciul cel mai mare Îl fereca și mai tare. ALECSANDRI, P. P. 58. Mă lega vîrtos de coate. id. ib. 266. ◊ Expr. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a-i face imposibilă orice mișcare, a-l imobiliza complet. A lega burduf (sau butuc, cobză, fedeleș) pe cineva sau ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. ♦ (Cu privire la o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcuii le legară mîinile la spate. BĂLCESCU, O. II 259. Îi lega brațele-n cruci. ALECSANDRI, P. P. 135. ◊ Expr. A lega cot la cot v. cot. A lega limba (sau gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. ◊ Refl. (În expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuți, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoții). Se uită țintă la localul Camerei și i se pare că i s-a legat limba în gură. SP. POPESCU, M. G. 82. Nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă. EMINESCU, O. I 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. ALECSANDRI, T. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoții). Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire la un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanț, funie etc.) ca să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Îl rugă să-și lege ogarul. ISPIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, P. 224. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga, a se îndatora, a-și lua angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema? – Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giupînul Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ (Tranz. în expr.) A lega pe cineva cu limbă de moarte v. limbă. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri din acțiune prin vrăji, farmece. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile și furtunile, pînă și-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion. SADOVEANU, O. A. II 158. Este o femeie tare bătrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare! Norii îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, doar c-o nuia. VISSARION, B. 167. Poate că zidarii și cărămidarii or fi legat norii. ALECSANDRI, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului omenesc) A înfășură, a înveli, a acoperi. Să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar. CREANGĂ, P. 54. Ochii că i-au legat. ȘEZ. I 77. ◊ Expr. A lega la ochi pe cineva = a amăgi, a înșela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat la ochi și, în loc de iapă, ți-a vîndut o mîță. HOGAȘ, M. N. 9. (Glumeț) A-și lega capul = a se căsători. Ei nu-i da inima să-și lege capul cu nici unul din pețitorii ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Refl. Se ridică să vorbească o femeie... Se legase la cap cu o cîrpă roșie, căci știa că-i stă bine. DUMITRIU, N. 167. Se legă cu maramă la cap. ISPIRESCU, U. 71. ◊ Refl. reciproc. Fetele se leagă una pe alta la ochi. ȘEZ. I 145. 2. A pansa, a bandaja, a obloji. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Udă cîrpa-n apă rece Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ Refl. Fiecare se leagă unde-l doare (= fiecare își cunoaște greutățile). ◊ Expr. A te lega la cap (cînd nu te doare) = a-ți crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A trece de la înflorire la rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. ◊ Tranz. (Rar) [Fasolea] se suie pînă la un loc Șade-n loc și leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulcețuri, șerbeturi etc.) A se îngroșa, a se întări, a se închega. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceților] pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I. 31.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LEȘE, Grigore (n. 1954, sat Stoiceni, jud. Maramureș), muzician român. De formație academică și tradițională, instrumentist (fagot, tilincă, fluier, caval, percuție) și interpret vocal de folclor. Valorifică tehnici intonaționale arhaice, specifice Țării Lăpușului (ex.: horea cu „noduri” sau „în grumaz”), bazate pe frângerea emisiunii vocale prin utilizarea loviturii de glotă pe voce în falset. Turnee în Europa și S.U.A.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul. ▭ De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament. ▭ Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia. ▭ Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta? ◊ Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină. ▭ A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic. ▭ Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva. ▭ Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LUPTĂ, lupte, s. f. 1. (Uneori în construcție cu verbul «a se lua») Încleștare corp la corp între două persoane care caută să se învingă una pe alta; încăierare (pe viață și pe moarte) între două persoane. Se luară la luptă. Cum îl prinse, cum nu-l prinse... destul că îl trînti la pămînt încît pînă în grumazi s-a cufundat. RETEGANUL, P. III 70. În săbii să ne tăiem... ori în luptă să ne luptăm. ISPIRESCU, L. 42. Bine că mi-ai venit Făt-Frumos... hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare. EMINESCU, N. 10. ◊ Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii sau ajutor străin. Se învoiră să se ia la luptă dreaptă. ISPIRESCU, L. 87. Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. EMINESCU, N. 7. ◊ Fig. Să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. ♦ (Sport; uneori determinat prin «greco-romană») Întrecere între doi luptători în care fiecare caută să trîntească pe adversar cu omoplații la pămînt fără să folosească procedee dureroase. 2. (Mil.) Ciocnire armată între două forțe inamice; bătălie. V. război. Zidurile clădirilor uzinei purtau încă urmele luptelor care s-au dat aci pentru fiecare palmă de pămînt. STANCU, U.R.S.S. 193. Lupta iar începe... dușmanii zdrobiți Cad ca niște spice de securi loviți. BOLINTINEANU, O. 34. Lupta urlă, se-ncleștează Și barbarii toți, grămadă, Morții crude se dau pradă. ALECSANDRI, P. II 16. Săcuii se apucară a căuta, prin păduri și prin strîmtori pe nobilii care umblau rătăcind... și după ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ♦ Fig. Ciocnire între două forțe care lucrează în sens contrar. Lupta dintre vechi și nou. 3. (În expr.) Luptă de clasă = lupta dintre exploatatori și exploatați, expresie a caracterului de neîmpăcat al intereselor de clasă, constituind forța motrice de dezvoltare în societatea împărțită în clase antagoniste; în capitalism ea duce în mod inevitabil la prăbușirea societății burgheze și la instaurarea dictaturii proletariatului, care are drept scop lichidarea claselor și crearea societății comuniste. 4. Efort depus de cineva pentru a se apăra; străduință depusă de cineva pentru a învinge o greutate, o nevoie. Aș vrea ca și la-ntorsul meu Să fii aici să-mi dai să beu; Iar ea, tot nemișcată stînd, Cu ochii-n jos și tremurînd De lupta ei, tîrziu și greu, Rosti sfioasă: Cînd? COȘBUC, P. I 281. Pepeleo!... de azi începe o viață plină de lupte pentru tine. ALECSANDRI, T. I 402. 5. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «pentru») Acțiune întreprinsă pentru a obține ceva, strădanie. Haide cu noi, bătrîne, și-ai să-ntinerești. Fiindcă munca noastră îi miez din lupta noastră: o luptă cinstită și dreaptă pentru un trai mai bun, pentru o viață mai bună tuturor. DAVIDOGLU, M. 61. Oamenii de știință sovietici... merg zi de zi mai departe în lupta pentru păstrarea sănătății poporului sovietic. STANCU, U.R.S.S. 127. 6. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «contra», «împotriva», «cu») Combatere. Lupta împotriva superstițiilor. ▭ În lupta cu decadentismul, arta progresistă se dezvoltă și se întărește. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2898.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
MĂREȚ, -EAȚĂ, măreți, -e, adj. 1. Care trezește admirație; falnic, grandios, impunător, magnific. Treceai prin văile afunde, încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. ♦ (Adverbial, rar) Bogat, luxos. Caragea căuta să adune cît mai curînd o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. GHICA, S. 37. 2. (Învechit și regional) Mîndru, semeț, arogant, fudul. Măgaru s-a făcut măreț și îngîmfat. DONICI, F. 44. ◊ (Adverbial) Uneori ieșea în straiele-i frumoase și pășea măreț pe uliță, avînd în mînă o cîrjă de protopop. SADOVEANU, E. 116.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MLĂDIȚĂ, mlădițe, s. f. 1. Ramură tînără, vlăstar. O dureau șelele și grumazii, întinzîndu-se pe sus, la plopii cei înalți, și plecîndu-se atîta pe la rădăcinele celor tufari, după mlădițe fragede. CREANGĂ, P. 316. Pe mlădiță mugurie frunzele se dezvelesc, Și de pulbere de aur fluturașii strălucesc. BELDICEANU, P. 53. Iată-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișori. ALECSANDRI, P. III 16. ◊ (Cu sens colectiv) Merseră o vreme printre cioate de sălcii vechi, din care mănunchiuri de mlădiță tînără răsăriseră. SADOVEANU, O. IV 77. ◊ Fig. În inima ta, dragă, din nou va da mlădiță Iubirea. COȘBUC, P. II 193. Copilițe, fragede mlădițe. TEODORESCU, P. P. 67. 2. Fig. Descendent, urmaș, copil. Oleana, fata boierului și mlădiță de viță domnească, iubea pe Mură lăutarul. GALACTION, O. I 70. Se lăuda a fi mlădiță de zeu. ISPIRESCU, U. 44. – Pl. și: mlădiți (CAZIMIR, L. U. 24).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MOTOC, motoci, s. m. (Regional) Cotoi. Șoarecii... n-au legat clopoței la grumazul motocului. ȚICHINDEAL, la CADE.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NĂPÎRLIT, -Ă, năpîrliți, -te, adj. (La animale; despre păr, pene, piele etc.) Căzut de pe corp. Făt-Frumos se pomeni că trece pe lîngă el o rablă de cal bătrîn, costeliv și pintenog... cu părul năpîrlit de bătrînețe. POPESCU, B. II 10. ♦ (Despre animale sau părți ale corpului lor) Care și-a lepădat părul, penele sau pielea. Începu să scarpine grumazul năpîrlit al bivolului. GALAN, B. I 115.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
NEGREAȚĂ, (rar) negreți, s. f. Culoare neagră, pată neagră. Părul, în inele căzîndu-i pe grumaz, Punea negreți albastre pe straniul obraz! MACEDONSKI, O. I 214. Serile, viind despre Arad, pe șesul neted, vezi în fața ta parcă un alt cer, un fel de negreață întinsă în fața ta și nenumărate lumini risipite pe ea, focurile ce ard la crame. SLAVICI, O. II 90.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
numelă, numele, s.f. (reg.) dispozitiv simplu de lemn, așezat pe grumazul porcilor, pentru ai împiedica să intre în locuri nepermise.
- sursa: DAR (2002)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
OTOVA adj. invar. Uniform, fără formă; (în special despre oameni) care nu are talia distinctă. Așa de otova erai tu pe la spate, încît ar fi zis cineva că ești bătut cu lopata. HOGAȘ, H. 60. Era oacheș și înalt ca de opt palme și jumătate, iară trunchiul trupului lui îi era otova. ISPIRESCU, U. 28. ◊ (Adverbial) În barba crescută otova, ochii îi luceau vesel. GALAN, Z. R. 58. Grumazul celui bolnav... se umflă de se face otova (una) cu capul. ȘEZ. III 12. ♦ Fig. Monoton, uniform. Înlăuntru s-amestecă val-vîrtej ciocneli de pahare... cu zbîrnîitul otova al cobzarului. DELAVRANCEA, S. 6. ◊ (Adverbial) Ploaia cădea otova, întristînd sufletele. D. ZAMFIRESCU, R. 251.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PATĂ s. 1. stropitură, (reg.) pătătură, picătură. (O ~ de sânge, de noroi.) 2. (înv.) maculatură, maculă. (~ mare de cerneală pe hârtie.) 3. (prin Ban. și Transilv.) șargă. (Calul are o ~ neagră pe grumaz.) 4. (ANAT.) pată galbenă v. macula lutea.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
PATĂ s. 1. stropitură, (reg.) pătătură, picătură. (O ~ de sînge, de noroi.) 2. (înv.) maculatură, maculă. (~ mare de cerneală pe hîrtie.) 3. (prin Ban. și Transilv.) șargă. (Calul are o ~ neagră pe grumaz.) 4. (ANAT.) pată galbenă = macula lutea.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
patrafir n. veșmânt preoțesc atârnat de grumaz. [Slav. PATRAHILŬ, din gr. mod. EPITRAHÍLI (lit. de gât, de unde și forma bisericească epitrahil)].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PIELE, piei, s. f. 1. Țesut care învelește în întregime corpul omului, al animalelor vertebrate și al unor nevertebrate, avînd rolul de a proteja corpul și uneori de a-i menține temperatura constantă. Pielea poate fi considerată ca o imensă terminație nervoasă. NICOLAU-MAISLER, D. V. 35. Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor, numai cît poate să încapă mîna, și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Bat-o cruciulița lele, N-avu cum să nu mă-nșele, C-o văzui albă la piele Și la grumaz cu mărgele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau în) pielea goală v. gol3. ◊ Expr. A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gîscă) ori pielea găinii (sau a gîștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică sau de frig). A fost pe-aici odată unul Horea... Vi se face pielea de găină? De ce? BENIUC, V. 95. A fi numai piele și oase sau a fi numai pielea și oasele de cineva v. o s. A fi dezbrăcat la piele = a fi fără nici un fel de îmbrăcăminte pe trup, a fi gol (pușcă), v. gol1. Odraslele șefilor de trib african... se închină la pietroaie și idoli de lemn, și dezbrăcați la piele... prezidează festinurile cu dans, tam-tam și torțe de rășină. C. PETRESCU, R. DR. 101. N-aș vrea să fiu în pielea (cuiva) = n-aș vrea să fiu în locul, în situația cuiva, să pățesc ce are să pățească sau ce-a pățit cineva. A nu-și mai încăpea în piele v. încăpea. Te mănîncă pielea = cauți bătaie. A-i lua (cuiva) pielea sau șapte (ori nouă) piei = a exploata crîncen pe cineva, a-l jecmăni, a-l jupui. A-i frige pielea cuiva = a se răzbuna pe cineva, a-l face să sufere, a-i face zile fripte. Mai rabdă Harap- Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea. CREANGĂ, P. 223. A-și lăsa pielea (pe undeva) = a muri (pe undeva). A-și pune pielea la saramură = a risca, a se expune. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri, a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele (de bucurie, de ciudă etc.) = a fi foarte bucuros, a-i fi foarte ciudă etc., a nu mai putea (de bucurie, de ciudă etc.). Cînd îl vede norocul apropiindu-se de pădure tot numai cu toporul pe umăr și mai zdrențos decît în celelalte zile și tot zgî2riat, sta să-și iasă din piele. RETEGANUL, P. IV 25. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva v. băga. A intra (pe) sub pielea cuiva v. intra. A-i da prin piele = a o păți, a suferi consecințele unui lucru făcut; a-i ieși pe nas. A ști (sau a vedea) cît îi plătește (cuiva) (sau ce-i poate) pielea = a ști (sau a vedea) de ce e în stare cineva, a ști cît face, cît plătește cineva. Luați seama: jandarmii! Ne-au ajuns din urmă. Acuma să vedem ce ne poate pielea. DAVIDOGLU, O. 129. Nu-i plătește pielea (nici) un ban (sau nici o ceapă degerată), se zice despre cineva care nu-i bun de nimic. A face cuiva pielea cojoc v. cojoc. A i-o face (cuiva) pe piele = a se răzbuna pe cineva. Stăi – măi tu, că ți-o fac eu ție pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost. ISPIRESCU, L. 281. S-a mîniat rău pe sat Și trei zile n-a mîncat,Și le-a făcut-o pe piele. PANN, P. V. III 17. A-și vinde și pielea = a-și vinde tot, a-și vinde și cămașa (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a căuta să obții cît mai mult, fiind într-o situație grea, într-o luptă etc. Oi căuta și eu să-mi vînd pielea cît se poate mai scump, ca să nu-mi pară rău pe ceea lume c-am fost înșelat. GANE, N. II 107. A rămîne numai cu pielea = a rămîne fără nimic, a rămîne sărac lipit pămîntului. A fi vai (și-amar) de pielea (cuiva) = a fi rău de cineva, vai de capul lui. De-oi veni pe-acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. CREANGĂ, P. 208. Era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar de pielea ei. id. ib. 283. A da pielea popii = a muri. Te poftesc să nu cumva să mă lași la o adică. Eu am venit cu d-ta precum m-ai rugat iar apoi n-am gust să-mi dau pielea popii. ALECSANDRI, T. I 90. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin consecințele unei situații. A face ceva pe pielea altuia = a face ceva pe seama, pe socoteala, în dauna cuiva. Moșierii și capitaliștii fac război pe pielea norodului, rîvnind să distrugă revoluția rusă ca să spargă amenințarea ce venea și asupra lor. SADOVEANU, M. C. 75. A fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun- simț, de rușine, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă = a stîlci pe cineva în bătaie, a-l bate măr. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. ◊ (Numai la pl., în expr.) Pieile roșii = populația indigenă din America de Nord. ♦ Fig. Viață, existență. Avea să-și piardă viața doar pentru atîta lucru, pentru două-trei piei de golani săraci. DUMITRIU, N. 215. Dacă ții la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieși curînd din casa asta. CARAGIALE, O. I 70. 2. Pielea (1) unui animal jupuită de pe trup, tăbăcită și întrebuințată în industrie. Mănuși de piele de căprioară. ▭ Cînd treceam pe lîngă casa noastră, mi se strîngea inima. A luat-o... proprietarul unei fabrici de piele. C. PETRESCU, Î. II 238. În dulapuri vechi de lemn simplu erau cărți vechi legate în piele. EMINESCU, N. 52. Piele crudă = piele de animal jupuită (și conservată prin procedee chimice și fizice). ♦ Blană1. Pe lavițe-așternute cu albe piei de ied Bărbații stau în șiruri. COȘBUC, P. I 161. Pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încălecă pe cal [și] iese înaintea fecioru-su pe altă cale. CREANGĂ, P. 185. Să nu faci azi ca lupul ce-n pielea cea de oaie Vorbea pe placul turmei să poată s-o jupoaie! BOLINTINEANU, O. 157. Nu vinde pielea ursului din pădure (= nu conta, nu te baza pe un lucru pe care nu-l ai). ◊ (În expr.) Lup în piele de oaie (cu aluzie la lupul din fabulă) = om fățarnic și viclean. – Forme gramaticale: gen.-dat. pielii și (mai rar) pieii.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PIHOTĂ, pihote, s. f. (Învechit; și în forma piotă) Pedestrime, infanterie. Un regiment de piotă și-a întins atunci pe cîmp, mai sus de cimitir, corturile, pe miriști. STANCU, D. 405. Fac parte din piotă, nu e vorbă. BASSARABESCU, V. 203. Și piota și gloata își scutură pletele pe grumaji și se duc la încăierare. DELAVRANCEA, O. II 164. – Variantă: piotă (pronunțat pi-o-) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PLECA, plec, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) coborî, a (se) apleca. ◊ Expr. (Tranz.) A-și pleca capul (sau fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili. A (nu) avea unde să(-și) plece capul (ori trupul, oasele) = a (nu) se (putea) odihni, a (nu) avea unde să se odihnească. A(-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) a arăta smerenie, evlavie față de cineva; c) a (se) dedica, a (se) închina. A(-și) pleca urechea = a) a asculta cu atenție, a lua în considerare; b) a da crezare vorbelor de nimic, bârfelilor. ♦ Refl. A se înclina în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de supunere; a se închina. ♦ A (se) culca la pământ, a (se) răsturna. 2. Refl. (Despre aștri) A coborî (spre apus), a apune. ◊ Expr. A se pleca spre apus = (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. II. Tranz. A supune unei influențe, unei puteri; a subjuga. ♦ Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune. ♦ Refl. (Pop.) A se îndupleca; a se milostivi. III. Intranz. 1. A se pune în mișcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. ♦ Spec. A porni într-o cursă sportivă. 2. A avea începutul, punctul de pornire; a lua ca ipoteză. Pleacă de la ideea că trebuie să reușească. – Lat. plicare.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de oprocopiuc
- acțiuni
PLECA, plec, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) coborî, a (se) apleca. ◊ Expr. (Tranz.) A-și pleca capul (sau fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili. A (nu) avea unde să(-și) plece capul (ori trupul, oasele) = a (nu) se (putea) odihni, a (nu) avea unde să se odihnească. A(-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) a arăta smerenie, evlavie față de cineva; c) a (se) dedica, a (se) închina. A(-și) pleca urechea = a asculta cu atenție, a lua în considerare. ◊ Refl. A se înclina în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de spunere; a se închina. ♦ A (se) culca la pământ, a (se) răsturna. 2. Refl. (Despre aștri) A coborî (spre apus), a apune. ♦ Fig. (Înv.) A decădea. II. Tranz. A supune unei influențe, unei puteri; a subjuga. ♦ Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune. ♦ Refl. (Pop.) A se îndupleca; a se milostivi. III. Intranz. 1. A se pune în mișcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. ♦ Spec. A porni într-o cursă sportivă. 2. A avea începutul, punctul de pornire; a lua ca ipoteză. Pleacă de la ideea că trebuie să reușească. – Lat. plicare.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
POCNI, pocnesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce un pocnet, a face să se audă un pocnet, a răsuna cu zgomot scurt și sec; a plesni, a trosni. În popasul de sus au stat ș-au ascultat cum pocnește gheața într-un pîrîu din vale, cine știe unde. SADOVEANU, B. 215. Undeva porniră răzlețe focuri de arme. Se întețiră un timp. Tăcură iar. Mai pocni departe un glonț întîrziat. C. PETRESCU, Î. II 13. Perechile de șine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. Roțile pocneau tot mai des peste încrucișări. REBREANU, R. I 13. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard, Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ◊ Expr. A-i pocni cuiva fălcile, se zice despre cel care mănîncă lacom. ◊ (Urmat de determinări arătînd instrumentul, introduse prin prep. «din» sau «cu») Sofron Vesbianu pocnea din degete, înaintînd spre cîine. C. PETRESCU, Î. II 93. Pocnind din bici pe lîngă boi, în zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COȘBUC, P. I 93. Moș Nichifor avea o biciușcă de cele de cînepă, împletită de mîna lui și cu șfichiul de mătasă, cu care pocnea de-ți lua auzul. CREANGĂ, P. 107. Merge tot mereu Voinicelul meu Din frunze pocnind, Codri vechi trezind. ALECSANDRI, P. P. 62. ◊ (Poetic) Tunete bătrîne pe-a certurilor vatră Pocnesc cu-a lor ciocane. EMINESCU, O. IV 305. ♦ (Popular) A izbi cu zgomot (ținta). Iată chiot s-auzea, Buzduganul vîjîia, Drept în ușă că pocnea. ANT. LIT. POP. I 423. Apoi durda-și întindea Și-n plin durda lui pocnea. Potirașii gios cădea, în sînge se vîrcolea. ALECSANDRI, P. P. 88. 2. Tranz. A lovi (pe cineva sau ceva) scurt și cu putere. Își pocni caii și birja porni. DUMITRIU, N. 80. Cucoana Aretia și-a pocnit palmele una de alta, a holbat ochii mari... și s-a uitat la mine. SADOVEANU, O. VIII 46. ◊ Fig. La orice împrejurare, te pocnea cu o anecdotă. SADOVEANU, O. VI 33. ◊ Intranz. Pocni cu sbiciul în cătanele împăratului. RETEGANUL, P. I 10. 3. Intranz. A se sparge, a se crăpa. Gurița ei gîndeai că-i cerașă pocnită în două. RETEGANUL, P. IV 3. Nu știu ce face de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap. CREANGĂ, P. 58. ♦ A se rupe (din cauza unei întinderi puternice). Vijelia... face să se cutremure și să pocnească pînza întinsă peste capătul bărcii. DUMITRIU, P. F. 17. Și pe Gruia că-l punea... Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate ferele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. Turcii iar că l-o legat Cu o vînă de bou... oricît o mai smîncit Vîna n-o pocnit. ȘEZ. IV 9. 4. Intranz. (Neobișnuit) A nimeri, a brodi. Merge numai într-un noroc, unde va pocni, să pocnească. ȚICHINDEAL, F. 24.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
POFTĂ, pofte, s. f. 1. Dorință de a face sau de a obține ceva; dispoziție, chef. N-am cea mai mică poftă de mărire și sînt foarte mulțumit de soarta mea. CARAGIALE, P. 128. Ei? mai ai poftă să te-ntreci și cu mine? CREANGĂ, P. 52. De n-ai poftă să putrezești în copac... trebuie să fii mai darnică. NEGRUZZI, S. I 90. ◊ Loc. adv. Cu poftă = manifestînd multă plăcere. Tovarășul ascultă și rîde cu poftă. BASSARABESCU, V. 46. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la un lucru dorit; a se lăsa păgubaș, a se șterge pe bot. Ia mai pune-ți pofta-n cui, cumetre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. CREANGĂ, O. A. 296. Pune-ți pofta-n cui despre cuscrie cu mine. ALECSANDRI, T. 149. A i (se) tăia (toată) pofta (cuiva de ceva) v. tăia. A(-i) tăia (cuiva) pofta de mîncare v. tăia. Pe (sau după) poftă (sau pofta inimii) = cum dorește cineva, pe placul sau pe gustul cuiva. Grumazi albi și cu mărgele Pe pofta inimii mele. HODOȘ, P. P. 48. ♦ Toană, capriciu. Am dat un prînz mare la care am invitat pre toți magnații tîrgului... S-au cam mirat de astă poftă, dar au venit cu toții. NEGRUZZI, S. I 198. ♦ Necesitate (trupească). V. instinct. Căci nu numai dorințe avem, ci și pofte trupești. SLAVICI, N. I 12. Aici de pofte rele sînt ochii toți aprinși, Acolo curge sînge, acolo-s ochii stinși. ALECSANDRI, P. A. 140. 2. Senzație de foame care dă naștere dorinței de a mînca. Soarele era aproape la amiază și celor tineri nu le venise încă poftă de mîncare. BUJOR, S. 100. Se pun să mănînce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mîncare. CREANGĂ, O. A. 266. Nu avea poftă de mîncare, căci de frică îi trecuse foamea. DRĂGHICI, R. 40. Dispoziția, plăcerea pe care o are cel flămînd, atunci cînd mănîncă. Haț! pe ied de gît... și-l mănîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. ◊ Expr. De poftă sau (ca) să-și prindă pofta = numai cît să guști; numai de gustat. El știe ce face de-mi aduce din cînd în cînd, așa cîte puține [salăți] de poftă. CREANGĂ, P. 211. Cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. id. ib. 293. Poftă bună (sau mare) = urare adresată celor care mănîncă sau se duc să mănînce. – Variantă: (învechit și regional) pohtă (C. PETRESCU, A. R. 196) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PRADĂ, prăzi, s. f. 1. (Mai ales precedat de prep. «pentru», «în», «la») Acțiunea de a prăda; jefuire, jaf. A te supune mîniei unui prinț sălbatic înseamnă a-l îndemna să vie încă o dată în pradă asupra lumii în cel mai scurt timp. SADOVEANU, F. J. 195. De altfel cei mai mulți veneau pentru pradă. REBREANU, R. II 209. 2. (La sg. cu sens colectiv) Totalul, suma bunurilor luate cu sila sau prin jaf (mai ales de către inamic, în timp de război). Să desfunde lăzile, Să-și împartă prăzile. IOSIF, PATR. 69. Mai avută va fi prada decît singur te gîndești. MACEDONSKI, O. I 30. Mihai porunci ca toate prăzile ce luase de la turci să se împartă la ostași și la sărăcime. ISPIRESCU, M. V. 32. ◊ Expr. (Învechit) A face pradă = a prăda. În tabăra lui Răzvan făcură vrăjmașii multă pradă. BĂLCESCU, O. I 343. 3. (La sg.) Persoană prinsă, răpită, ajunsă în puterea cuiva. Cu pradă pe brațul stîng, cu paloșul în dreapta. Vasca se năpusti la deal. SADOVEANU, O. VII 39. Tovarășii lui Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atîta isteție. CARAGIALE, O. I 293. Am răpit pe Sinziana, fata lui Papură-împărat, și, cînd să mă bucur de prada mea, vine un hoț și mi-o fură ca din palmă. ALECSANDRI, T. I 456. ◊ Expr. Pradă (sau prada) cuiva = la discreția, la bunul plac al cuiva, în stăpînirea, sub dominația unei persoane sau, fig., a unui sentiment, a unei idei, a unei porniri. Mă simt toată tremurînd, Pradă dorului. EFTIMIU, Î. 38. Arald, cu moartea-n suflet, a gîndurilor pradă, Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. Măiculița lui, Pradă dorului, Ea mi-l tot căta, Și mi-l tot striga Dar nu mi-l găsea. TEODORESCU, P. P. 437. (În construcție cu verbele «a da», «a lăsa», «a arunca») Eu s-o las să geamă pradă groaznicului zmeu? EFTIMIU, Î. 105. Fruntea-albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci, Lăsînd pradă gurii mele Ale tale buze dulci. EMINESCU, O. I 75. Eu alergai să ridic femeia ce mai bine voia să moară cu mine decît să mă lase în prada lupilor. BOLINTINEANU, O. 387. Și barbarii toți grămadă Morții crude se dau pradă. ALECSANDRI, P. II 16. (În construcție cu verbele «a fi», «a ajunge», «a cădea ») Vraja dînsei și pe tine te răpune. Ca și el, și tu ești pradă unui farmec negrăit. EFTIMIU, Î. 99. Cel bogat e surd la plînsul milei și nenorocirii, Pe grumazii voștri urcă a lui culme de mărire... Zguduiți-vă, și ele vor fi prăzile pieirii. DEMETRESCU, O. 38. Îmi pare că sînt prada celui mai dulce vis. ALECSANDRI, T. II 129. ◊ (Învechit, în construcție cu verbul «a face») Pe cînd Duca vv. cu armata turcească se trăgea dinaintea mîntuitorului Vienei, regele Sobieski, Moldova se făcu din nou pradă turburărilor. BĂLCESCU, O. I 186. 4. Vietate prinsă sau servind ca hrană animalelor sălbatice carnivore. Cum se ridică leul stăpîn într-o pustie Și-așteaptă prada mîndru, cu nările în vînt. IOSIF, PATR. 71. Ochii bancherului se înflăcărară: ai fi zis că e un lup flămînd ce vede o pradă. BOLINTINEANU, O. 393. Pe vodă Lăpușneanul la vulturi să-l dăm pradă. ALECSANDRI, T. II 146. ◊ Pasăre de pradă = pasăre răpitoare, v. răpitor. Paserea de pradă, fîlfîind repede și mărunt din aripi, pluti o clipă, apoi porni ca o săgeată într-un zbor drept și șuierător. SADOVEANU, O. VII 82. 5. (Regional) Risipă. Pahon mînca tot prin sat... iar moșneagul puțină pradă făcea în bucate. RETEGANUL, P. V 4.- Gen. sg. și: pradei (BART, E. 326).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PRAVILĂ, pravile și pravili, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Lege, dispoziție, hotărîre. Pravila asta nouă... le pusese grumazul în jug. CAMIL PETRESCU, O. II 302. El îi advocat, cunoaște toate pravilele. ALECSANDRI, T. 1234. Mă gîndesc la atîtea rele, Ea atîți cumpliți ciocoi, Ce-au văzut zilele mele Făcînd pravili pentru noi. BOLLIAC, O. 196. ◊ Expr. A pune (sau a rîndui) pravilă = a da o dispoziție, a decide, a stabili o regulă. Și-a pus părintele pravilă și a zis: că în toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele. CREANGĂ, A. 3. ◊ Loc. adv. După pravilă = conform legii, după lege, legal. ♦ Lege naturală, lege a firii. E scris în pravila lumii, cu toate că n-o știu sloveni. C. PETRESCU, A. R. 54. Așa-i pravila naturii, cucoane Grigori. Bătrînii împreună și tinerii iarăși împreună. ALECSANDRI, T. I 43. 2. Cod de legi civile sau bisericești; (concretizat) carte care conține astfel de legi. Pravila lui Matei Basarab. Pravila lui Vasile Lupu. ▭ Și eu, zise Avrichie, eram tare îngrijat pentru pravilă, că aici nu e cine să-mi cetească. STĂNOIU, C. I. 11. Svîrrr! cu pravila cea mare după călugări. CREANGĂ, A. 79. Alexandru vv. cel Bun al Moldovei, pe la începutul veacului al XV-lea, a făcut o pravilă ce acum nu se mai găsește. BĂLCESCU, O. I 61.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
prinde v. (activ) 1. a apuca cu mâna: a prinde o pasăre; 2. a apuca cu un instrument: a prinde pești; 3. a apuca cu ghiarele (despre animale răpitoare): pisica prinde șoareci; 4. a pune mâna pe un vinovat: a prins hoții; 5. a lua captiv: a prins mulți dușmani; 6. a apuca asupra faptului, a surprinde: l’a prins furând; 7. a amăgi, a înșela: nu mă prinzi a doua oară; 8. a percepe (intern sau extern): n’am prins nicio vorbă; fig. a prinde (de) veste; 9. a dobândi, a lua: cu banii ce oiu prinde pe boi; 10. a fi apucat de o boală: îl prind frigurile: 11. fig. a contracta: a prinde pică, pizmă, ură; 12. a începe a simți: a prinde dor, dragoste, mirare; 13. a coprinde: câmpiile se întindeau mai mult decât poate prinde ochiul BĂLC.; 14. a lua în sine: pământul a prins sămânță, a prinde rădăcină; 15. a lua, a căpăta în genere: a prinde putere, inimă; 16. a se pune pe ceva, a începe: prinse a fugi; 17. a agăța, a lega, a coase: a prinde haina de cuiu, vița de par, a prinde cămașa unde s’a rupt; 18. a consolida prin frig, a se închega: laptele a prins. ║ (neutru) 1. a ședea bine, frumos: albul nu te prinde; 2. a prii: nu-i prind bucatele. ║ (reciproc) 1. a se agăța: ea se prinde de grumazu-i EM.; 2. a se lega: a se prinde frați de cruce; 3. a se îndatora: nu mă prind să fac lucrul așa repede; 4. a ocupa: locurile au fost prinse; 5. a se trece, a se putea: văzând că i s’au prins minciunile CR.; 6. a intra: a se prinde în horă; 7. a se pune contra: nu te prinde de ceartă; 8. a prinde rădăcină, a reuși: dacă va fi să ni se prindă AL.; 9. fig. a conveni, a se potrivi: se prinde ca nuca în perete; 10. a pune prinsoare: mă prind pe orice. [Lat. PREHENDERE].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins1. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine1. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VII 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PUMNI, pumnesc, vb. IV. Tranz. A bate cu pumnii. Se încovoiase tare din grumazi și, cînd îl înjurau și-l pumneau ceilalți doi, prin ochii lui părea că trece o undă slabă de lumină, o rugă tristă. SADOVEANU, O. III 568. Deodată zării printre dînșii pe Mihăiță, cel care mă pumnise în grădina noastră. GANE, N. III 64. ◊ Refl. reciproc. Începură deci a se pumni. ISPIRESCU, U. 58. Se înșfăcau de păr, se zgîlțiiau și se pumneau de te îngrozeai. CONTEMPORANUL, IV 503.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
RAGILĂ, ragile, s. f. (Și în forma raghilă) 1. Unealtă formată dintr-o scîndură în care sînt înfipți dinți de fier și prin care se trage cînepa sau inul melițat, ca să se aleagă partea cea mai fină. V. darac. Dădu îndărăt, spre cămara lui, rînjindu-și din nou mînia pe care o avea în gîtlej ca pe o ragilă. SADOVEANU, Z. C. 342. În Moldova... pun o pernă pe o raghilă ș-acolo o poftește pe soacra mare, și cînd dă să se așeze, îi smucește perna, rămînînd pe raghilă. SEVASTOS, N. 315. Veniți încoace și aduceți cu voi și blăstămurile părintești: ragila și pieptenii de pieptănat cîlți. CREANGĂ, P. 59. ◊ Fig. Amîndoi prietinii... s-au îmbrățișat fără să-și puie buzele pe ragilele obrazurilor. SADOVEANU, N. P. 55. De subt buzele-i groase... înaintau spre afară două raghile rari de dinți ruginiți. HOGAȘ, M. N. 82. Înălțîndu-și creștetu-n cer, scărmănînd norii în raghila de stînci, înfipte pe fruntea-i pleșuvă, mîndrul uriaș farmecă rîul cu puterea măreției lui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 173. 2. Zgardă cu țepi de fier, care se pune la gîtul cîinilor ciobănești ca să-i apere de mușcătura lupului. Omul ieșise din păpuriș c-o bîtă mare în dreapta, trăgînd cu stînga după sine în lanțug o cățea mare ciobănească, împodobită cu ragilă la grumaz. SADOVEANU, N. P. 36. [Cîinii] cu ragilă la gît, care voiseră să mă atace în ajun, acuma mă primiră cu prietinie, fîlfîind din cozi. id. O. A. II 212. ♦ Curea sau scîndurică cu cîteva cuie, care se fixează la botul vițeilor, ca să nu poată suge. Mînzatului leagă-i ragila cea cu cuie pe bot, ca să împungă pe mă-sa. SADOVEANU, B. 93. – Pl. și: ragili (SADOVEANU, N. P. 60). – Variantă: raghilă s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
RĂSFĂȚAT, -Ă, răsfățați, -te, adj. 1. Dezmierdat, alintat; capricios, cu toane; (depreciativ) răzgîiat. De fete mari e lunca plină, Iar vîntul, răsfățat copil, S-apropie tiptil-tiptil, De pe sub fagi, de pe colină. COȘBUC, P. I 87. Frumosul, răsfățatul și zburdalnicul Alcibiad, floarea efebilor din Atena. ODOBESCU, S. III 43. ◊ Fig. Bine-ai venit, april, Lună răsfățată! Zburd și cînt, zglobiu copil, Ziulica toată! IOSIF, V. 44. ♦ Grațios, cochet. Rîde vesel, răsfățată, Privind numai cîteodată Orizonul albăstriu. ALECSANDRI, P. III 106. ♦ Care aparține unei persoane răsfățate. Un grumaz de țărăncuță, grăsuliu și răsfățat. HASDEU, R. V. 11. ♦ (Neobișnuit, despre gusturi, preferințe) Rafinat. Dacă acel om este lacom din fire și... dacă are gusturi răsfățate, el o să se tot plîngă că nu i-ai dat mezelicuri și trufandale. ODOBESCU, S. III 39. 2. Care huzurește; îmbuibat. Prin orașe răsfățate, Prin bordeie și prin sate, Sara, după asfințit, Urătorii au pornit. BELDICEANU, P. 66. 3. (Învechit, despre locuri) Deschis, larg, întins. Partea sudică a tîrgului este mai răsfățată decît cea nordică. I. IONESCU, P. 424. Un oraș mare, în mijlocul unei cîmpii răsfățate. GORJAN, H. I 113.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
repantir m. urma ce lasă o schiță retușată (în pictură); fig. albeața feței și a grumazilor ei pe care fluturau lungi repantiri NEGR. (= fr. repentir).
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
RESTEU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bețe în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului, pentru a reține grumazul animalului. Un resteu de carpăn, gros și vînjos. MARIAN, O. I 347. Cum? ziseră bărbații înspăimîntați, scăpînd resteiele din mînă. CREANGĂ, P. 14. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta (cu cineva) cu asprime, a-l amenința. – Pl. și: restele (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208), resteuri (POPESCU, B. III 147). – Variante: răsteu (POPA, V. 71, HOGAȘ, DR. II 284), restei (TEODORESCU, P. P. 624) s. n.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
RESTEU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului pentru a reține grumazul animalului în jug. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta aspru (cu cineva). [Var.: (reg.) răsteu, restei s. n.] – Et. nec.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de dante
- acțiuni
A RUPE rup tranz. 1) (obiecte tari sau materiale) A face să se rupă. 2) (oase sau membre) A supune unei leziuni prin acțiunea violentă a unei forțe; a frânge; a fractura. ~ coastele. ◊ A-și ~ picioarele a alerga mult (și fără rost). A-și ~ gâtul (sau grumajii) a suferi un insucces. A-și ~ pieptul a vorbi sau a striga mult și tare, fără a fi ascultat. ~ în bătăi a bate foarte tare. 3) (stări de lucruri) A opri brusc; a curma. ~ relațiile. ◊ A (o) ~ cu cineva (sau cu ceva) a pune capăt legăturilor cu cineva sau a înceta de a se ocupa cu ceva. ~ prețul (sau târgul) a se învoi în privința prețului după o tocmeală îndelungată. A (o) ~ la (sau de) fugă a porni iute la fugă. 4) A strica forțând; a sparge. ◊ ~ frontul a străpunge linia de apărare a dușmanului. ~ rândurile a se împrăștia, stricând ordinea. 5) A supune unei fărâmițări, smulgând bucăți. Lupul a rupt o oaie. 6) (flori, frunze etc.) A desprinde de pe tulpină sau de pe creangă. ◊ A fi (ca) rupt din soare a fi foarte frumos. ~ (cuiva) urechile a pedepsi (pe cineva), trăgând de urechi. A-și ~ (ultima bucățică) de la gură a da altuia din puținul pe care îl are. 7) fig. (bunuri materiale) A lua aproape cu forța de la cineva; a smulge. ~ bani datorați. 8) (limbi străine) A vorbi slab. A o ~ franțuzește. /<lat. rumpere
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material (trăgîndu-l sau întinzîndu-l în direcții contrare); a despărți (intenționat) un obiect în două sau mai multe bucăți. Colacul îl rupe vornicelul bucățele. SEVASTOS, N. 124. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruță, ba cîteodată rupea leuca. CREANGĂ, P. 115. Din două, una: ori rupem zapisu de vînzare, ori îmi dai pe Măndica. ALECSANDRI, T. I 327. Amar de zilele mele, Că lanțurile le-am rupt, Dar mătasa n-am putut, C-aia-mi taie mînile. BIBICESCU, P. P. 287. ◊ Refl. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse ața, căci era putredă. ISPIRESCU, L. 55. Dînd într-un văgaș adînc, înghețat, m-am pomenit cu trăsura într-un peș: se rupsese osia și rămăsese în trei roate. GHICA, S. A. 96. Dar cînd Gruie se-ntindea, Două funii se rupea. ALECSANDRI, P. P. ◊ (În contexte figurate) Romînul cu-a sa mînă rupe lanțul de robie. ALECSANDRI, O. 74. Ah! nu pot eu trăi fără tine; Eu încă a vieții fir mi-oi rupe, Pe amîndoi o groapă să ne astupe. BUDAI-DELEANU, Ț. 167. ◊ Expr. A rupe (sau, refl., a i se rupe cuiva) inima (mai rar sufletul, rărunchii) = a produce cuiva (sau a simți) o mare durere. Începu a se boci de ți se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, L. 30. Milă mi-e de tine; dar de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi este. CREANGĂ, A. 68. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. A rupe inima tîrgului v. inimă (IV). ♦ (Complementul indică o parte a corpului) A fractura. Ei, cum căzui eu, neiculiță!... Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II 114. Iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat, de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Da dați-mi pace, că mi-ți rupe vro mînă. ALECSANDRI, T. 87. ◊ (Prin exagerare) O să mă bată, o să-mi rupă oasele. AGÎRBICEANU, S. P. 39. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult, a obosi (umblînd fără folos). A-și rupe gîtul (sau grumajii) = a o păți rău de tot, a-și pierde viața, cinstea, averea. Mașina săltă vertiginos peste gropi și pietroaie... viră nebunește și dispăru. – Ce oameni! Ce oameni! se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-și rupă gîtul. C. PETRESCU, Î. II 222. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămînii (vorbind sau cîntînd prea mult). ♦ A întrerupe, a curma. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea. COȘBUC, P. I 290. Soția... sa era în stare să rupă relațiile cu cei mai buni amici. BOLINTINEANU, O. 416. ◊ Expr. A o rupe cu ceva sau cu cineva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. În chipul acesta credeau autorii că au rupt-o cu metoda tratajelor. CĂLINESCU, I. C. 145. A rupe prețul (sau tîrgul) = a ajunge la învoială (după o tocmeală îndelungată); a cădea de acord asupra condițiilor, prețului. S-a înamorat de domnișoara... și m-a rugat ca să întru în vorbă cu d-ta... să rupem tîrgul, cum se zice. ALECSANDRI, T. 774. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. Au început a țupăi... și a se sfărma jucînd, cît și-au rupt tot cojocul bucățele. SBIERA, P. 9. După tine alergînd, Trei perechi de cizme-am rupt. TEODORESCU, P. P. 324. 3. Tranz. A distruge continuitatea unui obiect (prin sfărîmare, spargere, bătaie, tăiere, frîngere). Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare. VLAHUȚĂ, R. P. 7. ◊ Fig. Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul. SADOVEANU, O. VI 48. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. Muscalii rupseră frontul într-un loc ce se cheamă Uman; și prinseră a-i fugări pe nemți. SADOVEANU, M. C. 129. A rupe sau (refl.) a se rupe gheața v. gheață. 4. Tranz. A sfîșia un lucru smulgînd bucăți dintr-însul; a smulge o parte dintr-un obiect. Zări pasărea rupînd cu lăcomie ficații bietului Prometeu. ISPIRESCU, U. 47. Cu toate că rupea din ea, turta rămînea tot întreagă. ȘEZ. I 260. ♦ A sfîșia un animal sau (de obicei prin exagerare) un om (atacîndu-l, lovindu-l, bătîndu-l). Copiii după ei se țin Și cîinii dau să-i rupă. IOSIF, PATR. 52. Vede că se răped cînii să rupă omul, nu altăceva. CREANGĂ, P. 147. Ici a furat un cîrlan, dincolo o rupt un mînz, la cutare un porc. CONTEMPORANUL, III 700. ♦ A zdrobi. Izbi cu pumnul în masă spre vioară, Și-n murmur carnea pumnului a rupt. COȘBUC, P. I 140. ◊ (Prin exagerare) Înainte de a pleca, soldații au fost rupți cu instrucția și cu teoria. PAS, Z. III 281. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. 5. Tranz. A desprinde (trăgînd cu putere) din locul unde este fixat; a smulge. Comandantul vostru își răsucea mustața, parcă ar fi vrut s-o rupă. PAS, Z. I 58. Rupse un copaciu din rădăcină. RETEGANUL, P. IV 18. Atunci fata i-au rupt pe nesimțite trei peri de aur din cap. SBIERA, P. 124. Avură grijă să poruncească argatului ca, în minutul ce va auzi ceva zgomot în cămăruța cu baia, să rupă o șindrilă din strașina casei, ca să le dea de știre. ISPIRESCU, L. 149. ◊ Expr. A rupe (cuiva) urechile = a-i aplica cuiva o pedeapsă, trăgîndu-l de urechi. Nu-mi pasă, măcar să-mi și rupă urechile. ALECSANDRI, T. I 38. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. Își rupe pîinea de la gură să-și trimită plodurile la învățătură. C. PETRESCU, R. DR. 352. Abia întors, se urcase în tren, poate călătorise pe un vagon, poate își rupsese de la gură ultimii bani, pentru a-mi aduce mie amintirile pe care le socotea atît de neprețuite. id. S. 160. ♦ (Cu privire la flori, fructe) A desprinde de pe tulpină; a culege. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni și la stuful de trandafir, să rupă cîteva flori. ISPIRESCU, L. 78. Din cînd în cînd cu mîna argintoasă Ea rupe cîte-o floare și-o aruncă. EMINESCU, O. IV 93. Ele că-mi plecau Și pe cîmp umblau, A rupe începură Iederă și mure. ANT. LIT. POP. I 310. ◊ Fig. Chipul tău e rupt din soare. BOLINTINEANU, O. 56. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. Cum voi rupe ceva parale de la tatăl tău, am să ți le pun deoparte. La TDRG. Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți cu ridicata pe ce a putut rupe și s-a dus d-a dreptul să vază și el pe fata apucată. CARAGIALE, O. III 42. ◊ Fig. Cheltuiala e mare și oamenii greu o să-și rupă din sărăcie. REBREANU, R. I 267. 6. Refl. A se desprinde (cu oarecare efort) de lîngă cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Brigadierul se rupse de grup și se îndreptă spre Gheorghe Soare. MIHALE, O. 108. Hăitașii se rupseră din grămadă. SADOVEANU, O. I 60. ◊ Tranz. Și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. STANCU, D. 44. Pe mireasă o înhăță zmeul de mijloc, o rupse dintre ai săi, se înălță în aer și se făcu nevăzut cu fată cu tot. ISPIRESCU, L. 258. ♦ (Despre grupuri, colectivități) A se desface în două (sau în mai multe), a se împrăștia. Se sună de culcare. Mulțimea se rupse zgomotos. VLAHUȚĂ, O. A. 158. În piață ne rupem cîrduri, apoi ne despărțim pe uliți s-apucăm fiecare spre casă. id. ib. 234. ◊ Tranz. (În expr.) A rupe (sau, rar, refl., a se rupe) rîndurile = (despre un grup de oameni) a strica ordinea unui șir aliniat, a se împrăștia; (despre rînduri) a înceta să formeze un șir aliniat. V-ați oprit scurt în fața hingheriei. Ați rupt rîndurile și v-ați împrăștiat primprejur și-ați cules toate pietrele de pe cîmp. PAS, Z. I 58. Soldații și-au lăsat armele jos... Se comandă drepți – și nimeni nu mai mișcă. Se rup rîndurile cu noi – și iar ne comandă drepți. SAHIA, N. 120. A o rupe la (sau de) fugă (mai rar la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. Omul se întoarse și o rupse la fugă, cu capul înainte, printre sălcii. DUMITRIU, N. 248. Lăsînd culionul și toiagul, o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Calul sări și o rupse la goană. DELAVRANCEA, O. II 99. Case mici, tupilate... parcă stau gata s-o rupă de fugă. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drumul (obținînd un loc de trecere). Și cînd veneau cele două ajunuri, cîte treizeci, patruzeci de băieți fugeam înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Complementul indică drumul deschis) Rupînd drumul printre oameni învălmășiți, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar. SADOVEANU, O. I 511. Duruind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți. EMINESCU, O.I 148. 7. Tranz. (Cu complementul «vorbă» sau în expr. a o rupe (pe)...) A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști numai puține cuvinte. Generalul... o rupea binișor romînește. CAMILAR, N. I 259. Vorbește încai franțuzește?... A fi rupînd și el vro două vorbe ca toată lumea. ALECSANDRI, T. I 36. – Variantă: (învechit) rumpe (EMINESCU, O. I 76, ALECSANDRI, P. II 15, NEGRUZZI, S. I 62) vb. III.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SASCHIU s. m. Numele a două plante erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt și cu frunze persistente lucioase: a) plantă de livadă cu flori albastre (Vinca herbacea); b) plantă de livadă și de grădină cu flori albastre, roșii (mai rar albe) (Vinca minor); brebenoc, sasău. O vițea albă împodobită cu o cunună verde de saschiu la grumaz. MARIAN, NU. 751.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SERVILISM. Subst. Servilism (livr.), atitudine servilă, servilitate (rar), obsecviozitate (livr.), slugărnicie, slugărire (fig.), slugărie (fig.). Docilitate, supunere, supușenie, obediență (livr.), ascultare, smerenie, smerire (înv.). Ploconire, ploconeală, plecăciune, căciulire, căciuleală, îngenunchere, încovoiere (fig.), prosternare, prosternație. Umilire, umilință, înjosire. Lingușire, lingușeală, lingușitură (rar), lingăreală, periere (fig., fam.), adulare, adulație, flatare, flaterie (rar), măgulire, măguleală, măgulitură; adorare, preamărire, glorificare (livr.), divinizare, fetișism, fetișizare; apologie, panegiric, ditiramb (fig.). Slugă (fig.), slugoi (augm.), lacheu (fig.), om de paie, lichea, licheluță (fam., depr.); lingușitor, lingău, perie (fam., depr.), periuță (fam., depr.), adulator, proslăvitor (rar), apologet, panegirist. Adj. Servil (livr.), slugarnic, obsecvios (livr.). Docil, supus, obedient (livr.), ascultător, smerit; umil, plecat, aplecat, preaplecat (înv.). Umilit, înjosit, dezonorat. Înjositor, umilitor, dezonorant, degradant, compromițător. Lingușitor, lingău, laudativ, măgulitor, ditirambic (fig.), apologetic, elogios; măgulit, preamărit, preaslăvit. Vb. A fi servil (docil, slugarnic), a slugări (fig.), a se supune, a se pleca, a se apleca (fig.), a-și pleca capul (fruntea, grumazul, genunchiul), a se smeri, a se ploconi, a se căciuli, a se încovoia (fig.), a se prosterna, a se închina pînă la pămînt, a se tîrî, a se umili, a se înjosi, a face sluj (fig.), a sta în patru labe, a da din coadă, a se gudura (fig., depr.), a fi coada cuiva, a juca cum i se cîntă, a pluti în apele cuiva, a face jocul cuiva, a-i cînta în strună, a-i ține hangul. A (se) linguși, a (se) lingări, a măguli, a flata, a adula, a peria (fig., fam.), a umbla cu periuța, a-i căuta cuiva (a scărpina pe cineva) în coarne, a gîdila pe cineva la inimă, a atinge pe cineva la coarda simțitoare, a tămîia (fig.), a-i da cu cădelnița la nas; a adula; a preamări, a preaslăvi (rar), a proslăvi, a ridica în slavă (în slăvi), a glorifica (livr.), a fetișiza, a diviniza. A intra în grațiile cuiva, a se băga (a se vîrî) sub pielea cuiva, a se pune (a se lua, a se da) bine cu cineva (pe lîngă cineva). Adv. Cu slugărnicie, slugărește (rar); cu supunere, cu smerenie. (În mod) servil, slugarnic; ca o slugă, ca un lacheu. V. admirație, politețe, respect, umilință.
- sursa: DAS (1978)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SLOBOZI, slobod, vb. IV. Tranz. (Învechit și popular) 1. A pune în libertate; a elibera. Atunci zîmbind împăratul, necazul și-a risipit Și, iertînd pe vinovatul, cu daruri l-a slobozit. PANN, P. V. II 14. ♦ A elibera dintr-o strînsoare, dintr-o legătură care imobilizează. Turcilor, păgînilor, Sloboziți-mi mînele Să-mi ridic cosițele. BIBICESCU, P. P. 267. Și cînd vorba-și isprăvea, Ștefan-vodă poruncea Și pe stînga-i slobozea. TEODORESCU, P. P. 524. Fă-ți o milă și cu mine Și-mi dezleagă brațele, Rău mă dor sărmanele. Căpitanul se-mblînzea, Brațele-i le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 58. ◊ Refl. (Despre obiectul care leagă) În timpul de luptat, Rea ispită s-a-ntîmplat. Lui Ghiță, care-i păsa Să-și scape mîndruța sa, Brîul i se slobozea. TEODORESCU, P. P. 632. 2. A permite cuiva să plece, a da voie să se depărteze. Slobozi-mă, maică-n sat, Că de iubit m-am lăsat; Slobozi-mă, maică-n joc, Că zău mă topesc de foc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 187. ◊ Expr. A nu-l slobozi (pe cineva) inima să... = a nu se îndura să facă un lucru, a se reține de la ceva. I se făcu milă de el, însă n-o slobozi inima să-l dezlege, fiindcă ținea morțiș să se răzbune pe Natalia. STĂNOIU, C. I. 200. 3. (Cu sensul reieșind din determinări) A elibera după terminarea serviciului militar; a lăsa la vatră. Mai-marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste. CREANGĂ, P. 297. Căpitane, căpitane, Slobozi-mă din cătane Să mai prind plugul de coarne. HODOȘ, P. P. 223. ♦ A scoate dintr-o slujbă: a concedia. Am trimes la Iași pre vătavul meu... ca să-mi aducă niște schimburi; tot prin el slobod din slujbă pre feciorul meu. KOGĂLNICEANU, S. 222. ♦ A permite să intre. Copiii strigară de la fereastră: Aci sîntem tată! Și-i slobozi omul înlăuntru. RETEGANUL, P. I 44. 4. (Cu privire la animale) A lăsa în libertate. Mîine de dimineață slobod cireada în luncă și-o iau razna prin pădure. GALACTION, O. I 46. 5. A da drumul, a lăsa să cadă. Lungiră copilul adînc... și, înainte de a zvîrli peste el țerna, unul slobozi asupra lui o floare galbenă de păpădie. CAMILAR, N. I 135. Își slobozi zîna întreg corpul prin pod în jos și în urmă capul. RETEGANUL, P. IV 11. ♦ Refl. A coborî, a se lăsa (la pămînt). Cugetînd tot astfel pe drum, au dat de trei stejeri foarte înalți și s-a suit într-unul din ei și a vrut să se sloboadă jos și să-și facă capătul. SBIERA, P. 192. ♦ Refl. (Despre lucruri) A atîrna (în jos, într-o parte). Părul ei castaniu... se slobozea în unde de matase pe albii ei grumazi. NEGRUZZI, S. I 17. Era încins cu un șal roș cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă. id. ib. 16. 6. A descărca (o armă de foc), a arunca (săgeți din arc). Au slobozit puștile în ei. DUMITRIU, N. 50. Merse drept la camera unde el dormea... și, scoțînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. NEGRUZZI, S. I 21. Turcii îndată ocoliră pre oastea ungurească de toate părțile și sloboziră săgețile ca norul. BĂLCESCU, O. I 49. 7. A emite sunete, strigăte. Istratie slobozi un glas de bas profund, în desăvîrșită nepotrivire cu ființa lui firavă. SADOVEANU, Z. C. 9. Slobozi un hohot de rîs azvîrlind arma. NEGRUZZI, S. I 79. Ciobanul slobozi chiote lungi și cumplite: Hu – hu! – care alungă fiarele. RUSSO, O. 114. ♦ A răspîndi, a împrăștia. Carnea... slobozea aburi, umplînd odaia cu un miros puternic. V. ROM. iulie 1953, 100. Nu se încape... pară să nu sloboadă focul cel înădușit. CONACHI, P. 51. După ce s-au frecat lemnele cîtva în toată puterea, au început a slobozi puțin fum. DRĂGHICI, R. 69. ◊ Fig. Codrule, frunză rotundă, Slobozi-mi o țîr de umbră, Sub tufe să mă umbresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. – Prez. ind. și: slobozesc (STANCU, D. 158), conj. prez. pers. 3 și: să sloboade (SADOVEANU, F. J. 542, BĂLCESCU, O. I 72), imper. pers. 2 sg. sloboade și slobozi.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
spate f. pl. 1. partea dindărăt a corpului dela grumaz până la rinichi: a întoarce cuiva spatele (din lipsă de atențiune sau din dispreț); 2. parte dindărăt: a apuca pe dușman pe la spate; 3. dosul unui lucru: spatele unui scaun, spatele muntelui. [Plur. din spată, azi luat ca singular (de unde dubletul spete)]. V. spete.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SPATE, spate și spete, s. n. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Partea de dindărăt a corpului omenesc, de la gît pînă la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzînd regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. V. spată3. Oamenii stăteau cu spatele la zid. DUMITRIU, N. 156. Un graur s-a desprins din stol și s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe un prieten. GÎRLEANU, L. 39. Oleoleo, ciocoi bogate! Ici de-ai trece din păcate, Să-ți arunc doi glonți în spate. ALECSANDRI, P. A. 54. ◊ Fig. Stăteam... pironit cu privirea pe spatele goale și fugătoare ale unei șăgalnice unde. HOGAȘ, M. N. 56. ◊ Loc. adv. În spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Ducea un sac în spate. DUMITRIU, N. 88. Și zicînd aceste... își ia ranița în spate și pușca de-a umăr. CREANGĂ, P. 307. Robinson, luînd broasca în spate, au dus-o acasă. DRĂGHICI, R. 85. (În contexte figurate) Eu... port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. Pe spate = a) culcat cu fața în sus. Stătea pe spate cu mîinile sub cap. DUMITRIU, N. 133. Cei mai mulți dintre bolnavi dormeau, unii pe-o coastă, alții pe spate. SADOVEANU, O. VI 118; b) înapoi, spre ceafă. Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă Și pe spate-și lasă capul. EMINESCU, O. I 154. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate. NEGRUZZI, S. I 42. Din (sau la, pe la, de la, în) spate (sau din, la etc. spatele cuiva) = în (sau din) urmă (sau în, din urma cuiva), înapoia cuiva Cu această suflare rece în spate și pe subt fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat în tăcere. SADOVEANU, B. 161. La spate au auzit vorbă romînească. C. PETRESCU, A. 323. Din spatele fabricii apărură soldații. SAHIA, N. 37. În spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. DELAVRANCEA, H. T. 263. I se părea că-l trage cineva de la spate. ISPIRESCU, L. 36. Vine, tiptil, în vîrful degetelor, pe la spatele mele. CREANGĂ, O. A. 66. Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă, Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul. EMINESCU, O. I 148. (Pe) la spate sau (pe) la spatele cuiva = pe ascuns, din umbră. Îl știu eu cît e de priitor și de darnic la spatele altora. CREANGĂ, P. 250. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știi de cineva, a nu mai lua în seamă pe cineva. Comșa, ne putem întoarce spatele de pe acum. C. PETRESCU, Î. II 58. A-l strînge pe cineva în spate, se spune cînd cineva se înfioară (de frig sau de spaimă). Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. CREANGĂ, P. 314. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic (despre ceva), a nu avea habar. Începu și mai tare să se jure și să se dezvinuiască că nu știe nici cu spatele cum de-au venit... în buzunar la dînsul. SBIERA, P. 157. Mama, sărmana, nu știa de asta nici cu spatele. CREANGĂ, A. 55. Adus de spate v. adus. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în spate v. frică. A avea spete = a avea sprijin, protecție. N-avea spete nicăire Nici prieteni. CONTEMPORANUL, VIII 255. (Familiar) A face (cuiva) spatele darabană v. darabană. A da (ceva) după spate v. da3 (I 9). A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede, pe nerăsuflate. Ipate, care dă oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Mă doare în spate = puțin îmi pasă, nu mă sinchisesc. Mă doare în spate... de nevricalele ei. DUMITRIU, B. F. 45. A arunca ceva pe spatele cuiva sau, rar, a lăsa ceva (cuiva) pe spate = a împovăra pe cineva cu ceva, a lăsa pe cineva să se descurce cum o ști. Au aruncat toată greutatea reconstrucției țării pe spatele clasei muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 2/6. Îmi strînse mîna cu căldură, mulțumindu-mi că l-am întovărășit, și-mi lăsă trăsura pe spate cu două ore de plată. GANE, N. III 161. 2. Partea de dinapoi a unor obiecte, opusă feței; parte a unei poziții sau a unei formații, contrară direcției, fațadei sau părții spre care este orientată. Nu pot cădea deci în spatele satului. CAMIL PETRESCU, U. N. 320. Ce ne facem, domnule prefect, dacă în spatele trupei se ridică din nou satele? REBREANU, R. II 228. Să încalece și să cadă în coasta și în spatele lor. DELAVRANCEA, O. II 217. ♦ Parte a unei haine care acoperă partea dorsală a corpului. 3. Spetează a unui scaun; rezemătoare. Asta n-o mai cred! spuse, lăsîndu-se pe spatele jîlțului. C. PETRESCU, Î. I 9.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
STĂPÎN, -Ă, stăpîni, -e, s. m. și f. 1. Persoană care folosește în gospodăria sa una sau mai multe slugi, considerată în raport cu acestea. Noroc măcar dac-ai avea Să dai de vreun stăpîn milos. IOSIF, PATR. 34. Cînd aș da odată peste un stăpîn cum gîndesc eu, n-aș ști ce să-i fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice? CREANGĂ, P. 200. ◊ Expr. A intra la stăpîn = a se angaja slugă la cineva. Ia, sînt și eu un băiet sărman, din toată lumea, fără tată și mamă, și vreau să întru la stăpîn. – Să intri la stăpîn?! D-apoi tu nici de păscut gîștele nu ești bun. CREANGĂ, P. 147. (Glumeț) Cînd îmi dai voie să fumez? – Asta e acum! Nici să nu te aud, se supără Sonia... – La ce stăpîn am intrat! se văită Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 218. (A fi) fără stăpîn = (a fi) liber, de capul lui; p. ext. fără rost. Rătăcesc ca un cîine fără stăpîn... Dar nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 25. A-și găsi stăpînul = a-și găsi nașul, v. găsi. 2. (Astăzi mai ales la pl., denumind categoria socială a exploatatorilor) Persoană care folosește muncă salariată în întreprinderea sa (industrială, comercială etc.) considerată în raport cu angajații săi. V. patron, jupîn. Foloasele stăpînilor de odinioară rămîn azi în mîna muncitorilor. SADOVEANU, E. 29. Stăpînii socotesc, Cînd cei buni din lanț voiesc Să dezlege Leul, Că au cine oare-atunci Ar mai duce-n chin și munci, Pentru dînșii, greul? NECULUȚĂ, Ț. D. 44. 3. Posesor al unui lucru material (considerat în raport cu lucrul posedat); proprietar. A rămas singur stăpîn pe pămînt, pe casă, pe acareturi. STANCU, D. 29. Cînele înțelegea că e vorba de el. Se oprise, negru și cu lustru ca păcura, și privea la stăpîni cu doi ochi așa de deștepți, parcă numai glasul îi lipsea. SADOVEANU, O. IV 17. Astă-noapte chiar, frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind și cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. ♦ Proprietar de sclavi (considerat în raport cu aceștia). Chestiunea dezrobirii țiganilor... a început a se agita prin însăși inițiativa parțială a stăpînilor de țigani. KOGĂLNICEANU, S. A. 194. 4. Stăpînitor, conducător (al unui stat, al unui popor); domnitor, suveran. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald, stăpîn peste avari. EMINESCU, O. I 88. Azi vin și pun piciorul pe-acest pămînt romîn și zic: Moldovo-n mine cunoaște-al tău stăpîn. ALECSANDRI, T. II 69. Este el, cum îl arată sabia lui și armura, Cavaler de al credinței sau al Tibrului stăpîn... Uriaș e al Daciei sau e Mircea cel Bătrîn? ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Poetic) Cînd intrarăm în Bogdănești, noaptea era desăvîrșit stăpînă. SADOVEANU, O. VII 181. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A fi stăpîn pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare. ♦ Fig. (Adesea adjectival) (Persoană sau colectivitate) care dispune de sine, care-și făurește singură viața, soarta, viitorul. Ei bine, ce sîntem noi aici? Stăpîni pe soarta noastră sau robi plecați sub bici? ALECSANDRI, T. II 111. ◊ Expr. A fi stăpîn pe sine = a fi capabil să-și înfrîneze pornirile și pasiunile; stăpînit, reținut. Penelopa, lîngă el, se ținea bine. Demnă, severă, stăpînă pe sine, sta măreață în rochia ei galbenă. BART, E. 76. Omule... Spune-mi, ești stăpîn pe tine? Dai pravili inimei tale? CONACHI, P. 276. ♦ Fig. (Mai ales la feminin) Epitet dat persoanei iubite. Mi-aduc aminte de duduia Ionița, stăpîna visurilor noastre de la doisprezece ani. IBRĂILEANU, S. 32. Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mînă Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpînă! EMINESCU, O. I 154. 5. Persoană care are autoritate în familie; (în raport cu oaspeții) gazdă. Ardă-i focul de bărbați! Să-i lăsăm azi nemîncați. De nimică nu ne pasă, Că sîntem stăpîne-n casă. ALECSANDRI, T. I 243. Cucoană Caliopi, să-i vorbești d-ta. – Ba d-ta, cucoane Matachi, ca stăpînul casei. id. ib. 356.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SUCI, sucesc, vb. IV. (Adesea în concurență cu răsuci) 1. Tranz. A învîrti un fir textil printr-o mișcare continuă, în același sens, pentru a obține un fir mai strîns și mai rezistent sau pentru a confecționa anumite obiecte. (Refl. pas.) Teiul se aduce în fîșii și se sucește. ANTIPA, P. 578. ◊ (Complementul indică obiectul confecționat) Suciseră din paie de săcară legători de snopi și le încărcaseră într-unul din care. SLAVICI, O. I 235. ♦ A înfășura, a încolăci. Ș-apoi îi sucește părul pe-al ei deget alb, subțire, își ascunde fața roșă l-a lui piept duios de mire. EMINESCU, O. I 84. ◊ Refl. Flăcăi voinici șed roată pe lîngă un foc mare, Mirîndu-se-ntre dînșii cum vreascurile-n foc Ca niște șerpi se mișcă, sucindu-se în loc. ALECSANDRI, P. III 234. 2. Tranz. A roti, a întoarce, a învîrti. Prinde mîna profesorului, care începuse să sucească butonul aparatului. SAHIA, U.R.S.S. 131. Pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba ș-o strînge la scară. CREANGĂ, P. 125. Ia un băț mai lung, îl pune în brîu și altul scurt pe care îl tot sucește între degete, imitînd torsul din furcă. ȘEZ. II 61. ◊ Intranz. Vîrîră cheia cea ruginită... și suciră o dată, de două ori, de trei ori, și de-abia putură deschide ușa aceea. RETEGANUL, P. II 5. ♦ (Cu privire la arme albe) A mînui (învîrtind). Suceam în dreapta paloșul... Tu ce făceai? EFTIMIU, Î. 48. 3. Tranz. A învîrti un obiect, dîndu-i forma unui sul; a învălătuci. ♦ A înfășura cu mîna foița în care s-a pus tutun, pentru a face o țigară. Tu cu mînile-ncleștate mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. 4. Tranz. A-și schimba brusc poziția corpului (sau a unei părți a corpului) sau a face pe cineva să și-o schimbe; a întoarce corpul, capul etc. Copilul care umbla pe lîngă cai îi «suci» ținîndu-i de căpestre, cu boturile spre vale. DUMITRIU, V. L. 6. După ce ea și-a sucit gîtul, uitîndu-se înapoi, a venit și el. CAMIL PETRESCU, U. N. 110. (Refl.) Mirenii își rupeau gîturile, tot sucindu-se să vadă unele persoane. STĂNOIU, C. I. 148. ◊ Expr. A-i suci cuiva capul (mintea sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a-l zăpăci, a-l prosti. Cum ne lăsași să ne sucească diavolul mințile, ca să stricăm, din lucru de nimic, o prietenie de mici copile? STĂNOIU, C. I. 203. Nevoile mai sucesc mintea multora și-i înfierbîntă cînd nici cu gîndul n-ai gîndi. REBREANU, R. II 97. Te-ntreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ♦ A răsuci cu o mișcare violentă gîtul unei ființe, pentru a o ucide. Trebuia să-ți sucească gîtul, afurisitule, că n-asculți. REBREANU, R. II 33. Acum numai o poruncă-ți mai dau, dacă-i împlini-o și asta, apoi te las în pace, iar de nu, ți sucesc grumazul, ca la un pui de găină. RETEGANUL, P. V. 51. Că decît mă blestemai, Mai bine gîtu-mi suceai. BIBICESCU, P. P. 146. 5. Refl. A lua o poziție nefirească; a se strîmba. Pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie, Și sub brațul său puternic totul pîrîie, trăsnește, Tot se rumpe, se răstoarnă, se sucește, se îndoaie. ALECSANDRI, P. A. 152. Tu socoți că limba mea... se va putea suci ca să zică firtă, tferdu, glagol! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Tranz. (În expr.) A suci vorba (sau a o suci) = a da alt curs convorbirii, pentru a-și ascunde gîndurile, a ocoli adevărul. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în față, dacă i s-a pus ceva pe inimă. SLAVICI, O. I 54. (Eliptic) Văzînd fata toate dovezile acestea... n-au putut nici suci, nici tăgădui nimică, pentru că nici nu avea încotro, ci au mărturisit precum că toate sînt adevărate cîte le spune el. SBIERA, P. 144. 6. Tranz. (De obicei în corelație cu învîrti sau răsuci) A întoarce ceva pe-o parte și pe alta (pentru a examina mai bine). Ia el punga, o sucește, o învîrtește. CREANGĂ, P. 44. ◊ Absol. Întră-n boltă ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește, dar nu le poate potrivi. RETEGANUL, P. III 21. ◊ Fig. Oricum ai suci și ai răsuci lucrurile, rar prilej ca acesta să faci negoțuri bune. VORNIC, P. 159. ◊ Expr. A suci și a răsuci (sau învîrti) pe cineva = a hărțui cu întrebările, pentru a obține mărturisiri. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. STANCU, D. 39. Îngrijitorul a venit și el, l-a sucit, l-a învîrtit, cu tot felul de întrebări. CARAGIALE, O. III 77. ♦ Refl. A se agita, a se zbuciuma, a-și frămînta mintea pentru a ieși dintr-o încurcătură. S-a sucit, s-a învîrtit, s-a socotit, s-a hotărît. O să divorțez. STANCU, D. 82. Gîndesc ei, se sucesc ei, se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. În zădar mai fac manevre și-n tot chipul se sucesc, Nimică nu pot a face, nimică nu isprăvesc. NEGRUZZI, S. I 128.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
sugrúm, a -á v. tr. (d. supt, sub- și grumaz, ca și su-guș). Gîtuĭ, strîng de gît. Fig. Înăduș, reprim: a sugruma o răscoală. – Și zugrum (est).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
supune (-n, -pus), vb. – 1. (Înv.) A pune dedesubt, a așeza sub. – 3. (Înv.) A se prostitua. – 4. A aplana, a pacifica, a pune sub ascultare. – 5. A îngenunchia, a încovoia. – 6. A înrobi, a subjuga, a aservi. – 7. A învinge, a înfrînge, a bate. – 8. A constrînge, expune. – 9. (Refl.) A da ascultare, a se apleca, a-și pleca grumazul, a se resemna. – 10. (Banat) A alăpta un miel. Lat. sppōnĕre (Pușcariu 1697; Candrea-Dens., 1468; REW 8469), cf. it. supporre; în celelalte idiomuri romanice s-a preferat submittĕre, cf. sumete. Pentru ultimul sens, cf. apleca. Sadoveanu folosește subpus „așezat dedesubt”, invenție personală care pare inutilă, deoarece același sens există în supus. Der. supuitoriu, s. m. (înv., proxenet, codoș); supuitoare, s. f. (înv., codoașă); supus, adj. (ascultător; învins, plecat; expus; s. n., boală provenită din vrăjitorie; s. m., persoană aflată sub protecția unui stat); supușenie, s. f. (calitate de supus, cetățenie, naționalitate; supunere, ascultare); nesupus, adj. (neascultător, care nu se supune).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
șopârliță, -e, (șopârlaiță), s.f. – 1. (med.) Anghină difterică: „Dacă omu are nădușeli și-l strânge la grumaz și de-abia poate răsufla, atunci zicem că-i beteag de șopârlăriță” (Bârlea 1924 II: 379); „Luăm miere de stup și zicem: Șopârlăriță lungariță, / Fugi de la (cutare). / Să mergem, să fugim, / Că iese neagra tomoiagă / De sub pat, / De sub hat...” (Bârlea 1924: 381). 2. Numele a două plante erbacee (Veronica orchidea și Parnasia palustris). – Din șopârlă (termen autohton, cf. alb. shapi) + -iță.
- sursa: DRAM (2011)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
șopârliță, șopârlițe, (șopârlăriță), s.f. – 1. (med.) Anghină difterică: „Dacă omul are nădușeli și-l strânge la grumaz și de-abia poate răsufla, atunci zicem că-i beteag de șopârlăriță” (Bârlea, 1924, II: 379); „Luăm miere de stup și zicem: Șopârlăriță lungariță, / Fugi de la (cutare). / Să mergem, să fugim, / Că iese neagra tomoiagă / De sub pat, / De sub hat...” (Bârlea, 1924: 381). 2. (bot.) Numele a două plante erbacee (Veronica orchidea și Parnasia palustris). – Din șopârlă (cf. alb. shapi) + suf. -iță (DEX, MDA).
- sursa: DRAM 2015 (2015)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
ȘOPÎRLAIȚĂ, șopîrlaițe, s. f. 1. Numele popular al anghinei difterice. Boale de gît, precum: gîlci, șopîrlaiță. MARIAN, NA. 88. Descîntec pentru șopîrlaiță. MAT. FOLK. 1516. Grumazul celui bolnav de șopîrlaiță se unflă de se face otova (= una) cu capul. ȘEZ. III 12. ♦ Boală a vitelor. Boala de șopîrlaiță este acea mai primejdioasă pentru viței. DRĂGHICI, la TDRG. 2. Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, frunzele ovale sau ascuțite și florile albastre, folosită în medicina populară (Veronica orchidea). Fierbi buruiana ce se cheamă șopîrlaiță. ȘEZ. III 12.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TARCA cf. magh. tarka „pestriț” și ung. tarkó „grumaz”. 1. – fam. act.; Vasile al Tarcăi, 1662, vinde „partea lui Tărcău” (Puc 5); Tarcu și Tărcău, ard. (Viciu 35). 2. Tărcău, munt., 1787 (RI I 21). 3. Tarcan și Tărcan, ard., 1726 (Paș). 4. Tarcea (16 B143) etc.; – ard. 1722 (Paș). 5. Tărcău, munte și s. 6. Tărca b. (Giur 93; 17 B I 331). 7. Tărcea (Brăila 71). 8. Tărcan (17 B I 278) și Tîrcan (ib. 164); această echivalență justifică apropierea Tarca – Tîrca. 9. Tîrca b. (G Ștef); – biserică în București; – țig. (16 B IV 214); Tîrcă, olt. (16 B VI 24); cf. Potîrcă. 10. Tîrcu, Marin (AO XI 68). 11. Tîrcănești și Tîrcăița ss. 12. Trăcov, Voicilă, din Chiojd, 1652 (Sd XIX 85-6); < *Tărcov > Tîrcov s. (Bz). 13. Din altă temă (?) Tărchiu s. ard.
- sursa: Onomastic (1963)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TOT1 adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TOT5, TOATĂ, toți, toate, pron. nehot. I. (Numai la pl., cu nuanță de numeral nehotărît) Lucrurile sau ființele cîte intră în discuție sau care sînt de același fel (fără să lipsească nici unul). Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! DELAVRANCEA, H. T. 39. Sînt adunate toate în curte. ISPIRESCU, L. 7. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. După ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (În corelație cu cîți, cîte) Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Cîte cară cu povară, Toate suie și coboară. id. ib. 127. ◊ Expr. Cîte toate v. cît5 (III). ◊ (Construit cu prep. «cu»; de obicei în forma toții, toatele) Dormim cu toatele la conac. DUMITRIU, B. F. 148. Și după ce ne culcam cu toții, noi băieții, ca băieții, ne luam la hîrjoană. CREANGĂ, A. 40. Cu toții, săltînd de bucurie, s-au apucat de grumazul tatălui lor. DRĂGHICI, R. 8. Noi cu toți să ne-nfrățim Și cu toții să trăim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. ◊ (Întărit prin repetiție) Dacă s-au adunat ei toți cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie, scrîșnind strașnic. CARAGIALE, O. III 27. II. (Cu sens neutru, în opoziție cu nimic) 1. (La f. pl. sau la sg. în forma tot sau totul) Lucrurile cîte există sau cîte intră în discuție (fără nici o excepție). Dacă nu mi s-or mai întoarce feciorii, ne-om duce și noi, eu și cu baba Cireașa, unde se duc toate. SADOVEANU, N. P. 8. Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că știi toate? CREANGĂ, P. 299. El zboară, gînd purtat de dor, Pîn’ piere totul, totul. EMINESCU, O. I 176. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. id. ib. I 130. Tot împrejuru-i era tăcere. ALEXANDRESCU, P. A. 74. ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rînd; mai presus de orice altceva. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. După toate v. după (II 1). ◊ Loc. conj. Cu toate că... = deși, măcar că... ◊ Expr. Multe (și) de toate v. mult2 (II). Femeie la toate = femeie de serviciu care îndeplinește singură toate treburile dintr-o casă. A da toate pe una v. da3 (I 6). A-și băga nasul în toate v. nas. ♦ (Precedat de «și» și completînd o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. A lăsat și bani, și tot, și s-a dus. CREANGĂ, P. 60. Încă mă mier cum am scăpat cu viață; lehamite și de împărăție și de tot, că doar, slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. id. ib. 188. Ochii tăi și toate-s bune, Sprîncenele-ți fac minune; Ochii tăi și toate-mi plac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Puse la cale să-i gătească de drum merinde și tot ce-i trebuia. ISPIRESCU, L. 3. ◊ Expr. Toate ca toate (sau, rar, toatele) = celelalte ar mai merge, treacă-meargă. Toate ca toate, numai povețele ce ți-am dat să nu le uiți. ISPIRESCU, L. 16. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. id. ib. 140. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. Care cum venea de la cîmp, lăsa tot în mijlocul ogrăzii și alerga atras de țipetele Floricăi. BUJOR, S. 47. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Făcea tot ce i se spunea, de nimic nu cîrtea, nimic nu dorea. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Fiii cei mari ai împăratului povățuiră pe logodnicele lor ca să facă și ele tot ce va vedea pe zîna că face. ISPIRESCU, L. 39. Nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. 2. (În forma de sg. tot sau totul) Lucrurile cîte se țin laolaltă, formînd un ansamblu, fără ca să lipsească nici unul. Spunea tot ce știa. ISPIRESCU, L. 9. Întrebînd-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. CREANGĂ, P. 86. ◊ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) sau cu totului tot sau cu totului totului = pe de-a-ntregul, în întregime. Făcu, cum zisese, doi feți-logofeți, cu totului totului de aur, în ciurul pe care îl ținea țiganca la gura podului. ISPIRESCU, L. 63. Fata se făcu o păsărică cu totul și cu totul de aur. id. ib. 361. Lasă-ți lumea ta uitată. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Cu totul = a) în total. În așezările acele de scînduri... aveam cu totul vro patru sute de ostași din cei mai greu răniți. MIRONESCU, S. A. 117; b) cu desăvîrșire, în întregime. Ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, O. I 133. Vîntul încă încetă cu totul, BOLINTINEANU, O. 265. (Întărit prin repetiție) Pricepuse drăcoaica că încă nu scăpase cu totul și cu totul de primejdie. ISPIRESCU, L. 363. În tot sau (în) totului tot (scris și totul lui tot) = a) la un loc, una cu alta; în total. În totul lui tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas. CREANGĂ, A. 66. Primesc de la domnu 5 galbini și de la cucoana Săftița 4 galbini, în tot nouă. KOGĂLNICEANU, S. 112; b) într-un cuvînt, la urma urmelor. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la: Cît e Argeșul de mare, Haz ca Săhărelul n-are. La TDRG. (Rar) Tot în tot = pe de-a-ntregul. Toată-n tot Frumoasă cum eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvîrșire, în întregime. Lumina s-a micșorat de tot în gămălia galbenă, de alamă, a lămpii. C. PETRESCU, R. DR. 140. Vremea se întunecase de tot. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Mîndră, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv. Răul pieri-va de tot din lume. BĂLCESCU, O. II 317. De tot să i-l dea lui. ȘEZ. III 135; c) foarte, extrem de... După cum își au casa și satul, unii urcă pe deal, spre gaura minei, alții, dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte și încep să coboare în vale. BOGZA, Ț. 49. Satul Lespezi e aproape de tot. REBREANU, R. I 159. Îi frumușică de tot. ALECSANDRI, T. 779. ◊ Loc. prep. Cu tot cu cineva (sau cu ceva) sau cu cineva (sau cu ceva) cu tot = împreună, la un loc cu... Lipan a căzut în rîpă cu tot cu cal. SADOVEANU, B. 242. Ea și cucoana Maria îl puteau vinde și răscumpăra, jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza și Cuțui și cu tot cu nevestele lor. id. ib. 248. Dar dacă pui flăcăi o dată S-aleagă dînșii cum socot O fată: Bogata-și pupă boii-n bot, Îmbătrînind cu boi cu tot. COȘBUC, P. I 129. Spune-i că nu primești bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît îi putea duce d-ta în spate și cu un băiet al d-tale. CREANGĂ, P. 155. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. ◊ Expr. Asta-i tot sau atîta (ori atîta-i) tot = atît și nimic mai mult. Vrau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atîta-i tot. CREANGĂ, A. 73. ♦ Lucrurile diverse, variate care alcătuiesc averea, proprietatea cuiva. A pierdut tot. ▭ Dă totul pentru slava țării! Și pentru pacea lumii, totul! FRUNZĂ, Z. 18. – Forme gramaticale: m. sg. totul, m. pl. toții, f. pl. toatele, gen. sg. a tot și (în expr.) totului, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor, dat. pl. m. și f. tuturor și tutulor (M. I. CARAGIALE, C. 43).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
-TRAHELIE „regiune cervicală, gît”. ◊ gr. trakhelos „gît, grumaz” > fr. -trachélie > rom. -trahelie.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
UNU, UNA num. card. (Cînd însoțește un substantiv are forma un, o; cînd ține locul unui substantiv are forma unul, una) I. 1. Primul număr din șirul natural al numerelor întregi; numărul care reprezintă unitatea. Unu și cu trei fac patru. ◊ (Folosit în formarea numeralelor compuse) Treizeci și unu. ◊ (Adjectival) Mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. De rămîneai, îmi erai ca un frate, iară de nu, îmi ești ca doi. CREANGĂ, P. 307. ◊ (În corelație cu doi, dînd ideea de aproximație) Ci-i trăi o zi sau două Și te-i topi ca ș-o rouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ (Substantivat, în sistemul școlar de notare) Profesorul i-a pus unu la purtare. ◊ (Eliptic, subînțelegîndu-se ora, cifra etc.) Am scris un unu pe tablă. ▭ Unu, copii, mergem! se ridică Alexandru Vardaru. C. PETRESCU, Î. I 26. Cînd bătea ceasul la unu, Eram gata ca păunu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 299. ♦ (Familiar, cu valoare de num. ord.) Primul, întîiul. Volumul unu. ◊ Expr. (Familiar) Clasa una = de prima calitate; strașnic, grozav. Răghină? Dracu să-l mai ia și p-ăla! O matracucă clasa una! GALAN, B. I 29. 2. (Substantivat) Mi-e dragă una și-i a mea: Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul! COȘBUC, P. I 119. Da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. Nerodul și cu nebunul Amîndoi sînt frați ca unul. PANN, P. V. I 88. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, aleși pe sprînceană, care mai de care. Multă dorobănțime căzu în șanț... și tot oameni unul și unul. GANE, N. II 109. Fetele erau... tot una și una de frumoase. ISPIRESCU, U. 13. Sat vechi, răzășesc... cu gospodari tot unul și unul. CREANGĂ, A. 1. ◊ Loc. adv. (Familiar) De unul singur = izolat, singur. Se duse acasă cu sacii, apoi o luă de unul singur pe poteci mai puțin cunoscute. DUMITRIU, V. L. 73. Țiganii îi trăgeau de unul singur: «Măi cazace, căzăcele». CARAGIALE, S. N. 29. (Toți) pînă la unul = cu toții, fără excepție, în unanimitate. Pînă la unul, nu cedăm un pas. BENIUC, V. 52. ◊ (Cu formă feminină și valoare neutră, în locuțiuni și expresii) Loc. adv. (Regional) De una = într-un fel, de altfel, de altminteri. De una, e mai bine așa. La TDRG. (Regional) De-a una = a) laolaltă, împreună. Sat mare și vesel împărțit în trei părți, care se țin tot de-a una. CREANGĂ, A. 1; b) îndată. Cum ajunse de-a una fu ales judecător. MARIAN, O. I 11. Pînă la una = pînă la ultima, complet, de tot. Se dezbrăcă pîn’la una. PANN, P. V. II 78. În una (într-una sau tot una) = mereu, necontenit. Ce stai... așa scîrbit, de pare că în una îți ninge și-ți plouă. ȘEZ. III 185. Sînt tot una călător De cu seară pînă-n zori (Ceasornicul). GOROVEI, C. 70. (Expr.) A se face (sau a face pe cineva) una cu pămîntul v. pămînt (2). A merge una = a merge împreună, nedespărțiți. Dunga vînătă a drumului ușor trăgănat în suiș, se încolăcește pe grumajii mărețelor stînci... și merge una cu Jiul, nedespărțit. VLAHUȚĂ, R. P. 67. A fi, a se face (sau a face pe cineva) (tot) una cu cineva sau cu ceva = a fi (sau a face pe cineva să fie) la fel cu altul. Ne-ați luat moșiile și ne-ați făcut una cu locuitorii. ALECSANDRI, T. 972. (Învechit) A sta una = a fi solidar. Ațîțîndu-i a sta și ei una spre a mîntui nația lor de supt domnirea unui așa de rău stăpîn. BĂLCESCU, O. II 293. A o ține una și bună sau (învechit) a o ține una = a nu ceda, a fi perseverent, a o ține morțiș. Ea ținea una și bună: că băiet ca băietul ei nu mai este altul. CREANGĂ, P. 76. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș. ISPIRESCU, L. 43. Se apăra în dulcea limbă a poeziei și ținea una că: De e curcă Ce se-ncurcă... ODOBESCU, S. III 9. A da toate pe una = a risca tot, pentru un singur lucru. Una la mînă v. mînă (1). (În corelație cu doi) Una, două v. doi. Cu una cu două v. doi. Din două una sau una din două v. doi. Nici una, nici două v. doi. Una și cu una fac două v. doi. Una-i una și două-s mai multe = scurt, fără multă vorbă, știu eu ce fac. Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe; lasă-mă-n pace. CREANGĂ, P. 190. 3. (Adjectival) Singur, unic. Mă rog, unu-i Ochilă pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 244. A fost odată ca-n povești... O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. I 167. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal de pers. 1 sg.) Eu unul mă duc să deschid. CREANGĂ, P. 23. Eu unul sînt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moșia mea. ALECSANDRI, T. I 361. Că eu una n-am avut [noroc] De cînd maica m-a făcut. BIBICESCU, P. P. 109. ◊ Compus: (învechit și arhaizant) unul-născut = singur la părinți. Am înțeles... că iarăși amenință moarte asupra fiului măriei-tale unul-născut. SADOVEANU, D. P. 57. Avea o fată una-născută. GORJAN, H. II 97. 4. (Adjectival) Același, identic. Sîntem la un gînd amîndoi. ◊ Loc. adv. La un loc v. loc (I 1). ◊ Expr. A fi de-o seamă cu cineva v. seamă. A mînca dintr-un taler cu cineva v. taler. 5. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nici unul. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmui unul măcar. DRĂGHICI, R. 26. II. (Precedat de «cîte» formează numeralul distributiv corespunzător) Venea cîte unul să mă vadă. ◊ (Adjectival) Intrară fiecare în cîte o baie. ISPIRESCU, L. 38. I-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de cîte un ochi. CREANGĂ, P. 105. Toate [scrisorile] îmi vesteau cîte o supărare. NEGRUZZI, S. I 55. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cîte unul-unul sau unul cîte unul = pe rînd, treptat, succesiv. Se înșiră tot cîte unul-unul... după poroncă. CREANGĂ, P. 267. Izvorăsc din veacuri stele una cîte una. EMINESCU, O. I 148. Cîte una-una, căruțele sosesc la tîrla sau la stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. ♦ (În corelație cu doi) Cîțiva. Mai trase cîte-o dușcă, două de rachiu. CREANGĂ, P. 297. – Forme gramaticale: gen.-dat. unuia, uneia sau (cînd are forma «un», «o») unui, unei.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
VĂDI, vădesc, vb. IV. Tranz. 1. A face să se vadă, să fie evident; a pune în evidență, a dovedi, a arăta. Viața industrială o vădeau coșurile înalte ale fabricilor și uzinelor. STANCU, U.R.S.S. 177. Mîinile ei desfăcură pachetul și afișe vechi, strînse de o jumătate de veac, apăreau... ca să vădească mai bine drepturile ei. ANGHEL, PR. 120. Ochii, spălăciți și leneși, vădeau o minte somnoroasă. HOGAȘ, M. N. 32. Păru-i blond și moale ca mătasa Grumazul alb și umeri-i vădea. EMINESCU, O. IV 355. ◊ Refl. Să dai dascălului meu răsplata după cele ce se vor vădi. SADOVEANU, D. P. 23. 2. (Cu privire la persoane) A da de gol, a da pe față, a denunța. Înțelese că nu-i bine să-l vădească în acel loc față cu toți. SADOVEANU, Z. C. 260. ◊ Refl. Eu fusei pricina de se vădi vătavul. NEGRUZZI, S. II 236.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
vâlfaș, -ă, vâlfași, -e, adj. – (reg.; mag.) Oaie care face semn, care prevestește, care are vâlfă; oaie știră (Latiș, 1983: 117): „Este vorba de oaia-mioară care «se mârlește, dar nu fată», pe care maramureșeanul nu o taie și nu o vinde. Ba dimpotrivă: o au în grijă specială pentru că «e bună de primejdie». Semnul pe care-l face: e supărată, zbiară, nu-și află locul, se uită la om; semnul se înțelege astfel: are să se întâmple ceva cu turma (pagubă, boală, fiară), cu păcurarul și, în ultimă instanță, cu cei din familie, de acasă” (Latiș, 1993: 117); „...că el era vâlfașul satului, că doară el avea două gușe pă grumaz...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 244). – Din sl. vlŭchva „vrăjitor” (Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER); din sl. vluhvu, bg. vlahva (Șăineanu, DEX); cf. vâlvaș (< vâlvă + suf. -aș) (MDA).
- sursa: DRAM 2015 (2015)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
VERGURIE, vergurii, s. f. (Învechit) Feciorie, castitate. Acest sovon se leagă după cununie pe după grumazul miresei în semnul verguriei. MARIAN, NU. 440.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
VÎRSTĂ2, vîrste, s. f. (Regional; și în forma vrîstă) Dungă sau bandă de altă culoare (într-o țesătură, în penajul unei păsări etc.). Cînd apoi a luat mînile de pe obraji, urmele degetelor îi rămîn pe față ca niște vrîste vineții. SLAVICI, la TDRG. [Bîtlanul are] o vîrstă de pene, care începe de la ochi și se prelungește pînă la partea inferioară a grumazului. MARIAN, O. II 335. Vezi bădița cum se poartă, Anteriu cu vrîstă lată Și cu pălăria naltă. SEVASTOS, C. 181. ◊ Fig. Începu, arătînd spre o vrîstă de nori ce se vedea înspre apus. SLAVICI, N. I 68. 2. Mănunchi de flori; buchet. Culegea la flori domnești, Culegea, vîrstă-și punea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (în forma vîrstră) N-ai casă, nici moșie, Numa vîrstră-n pălărie. BIBICESCU, P. P. 68. – Variante: vrîstă, vîrstră s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ZADIE, zadii, s. f. (Regional) Catrință, fotă. Își suflecă poalele, își prinse-n brîu zadiile și se tîrî cît putu mai repede pînă-n uliță. REBREANU, I. 31. Și el ți-a adus... La grumazi mărgele, Pe deget inele, Brîu și-ncingălori, Zadie cu flori. COȘBUC, P. II 144. Niște zadii de mătasă Să le poarte sănătoasă Cinstita gazdă de casă. MARIAN, NA. 304.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni