AFUND², -Ă, afunzi, -de, adj. Adînc. Mi-am lepădat ghetele; mi-am suflecat pînă la genunchi pantalonii. Apa nu părea mai afundă decît pînă la glezne. SADOVEANU, N. F. 59. Și-mbujorîndu-te la față Treceai prin văile afunde, Încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. Groapă afundă i-au făcut. RETEGANUL, P. II 64. ◊ (Rar, în legătură cu noțiuni de timp) Ceea ce fusese oraș a rămas zugrăvit departe, pe un cer de furtună, ca într-un veac afund. SADOVEANU, M. C. 86. ♦ (Substantivat) Adîncime. Vîntul umplea cîteodată afundurile depărtate ale codrului de vuiet de ape. SADOVEANU, O. I 20. El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Norul trece și dispare În afundul cerului. ALECSANDRI, P. II 126. ◊ Fig. În glasul uscat și egal al meșterului răzbea ca un răsunet din afundul suferințelor trecute. SADOVEANU, M. C. 174. ◊ Loc. adv. Din afund = din adînc, din adîncime. [Cîinele] închide ochii triști și adoarme oftînd greu, din afund. CARAGIALE, O. I 77.

APLECA, aplec, vb. I. 1. Tranz. A îndoi, a încovoia, a înclina; a pleca. [Grînele] își aplecau, bălaie, Umbreluțele de paie. CASSIAN, în POEZ. N. 113. Îi îndoi grumajii și-l supuse, și-l aplecă la pămînt. DELAVRANCEA, S. 83. Ea apleacă gene lunge Peste ochii cuvioși. EMINESCU, O. I 67. Chiră, Chiralină... Apleacă-ți capul Să-mpușc arapul! TEODORESCU, P. P. 651. ◊ Refl. M-aplec înfrigurat peste țărînă. BENIUC, V. 84. Se aplecă atent spre geamul deschis. BART, E. 211. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. Îi spuse lin, aplecîndu-să la ureche-i: De ce cauți ceea ce nu-ți poate veni în minte? EMINESCU, N. 68 ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Se apleacă de șale. ♦ Refl. A se înclina pentru a saluta, a saluta făcînd o plecăciune. V. ploconi. Să fi văzut... ce mîndru era cînd s-a aplecat în dreapta și în stînga. ISPIRESCU, L. 167. 2. Tranz. Fig. A supune, a umili. Religia – o frază de dînșii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. EMINESCU, O. I 59. Refl. Au pornit batalioane de cătane... Să rupă-n roți pe cei ce nu s-apleacă. BENIUC, V. 161. 3. Refl. (În expr.) A i se apleca = a-i veni rău, a i se face greață, a-i fi silă (din cauza unei mîncări). Dacă ți s-o apleca, îți pregătește mămițica un ceai de izmă. PAS, L. I 46. Era foarte grețos: te miri din ce i se apleca. CARAGIALE, O. III 12. 4. Tranz. (Popular; cu privire la copii) A pune să sugă; a alăpta. Avusese mare iubire pentru el: totuși de la trei luni îl lepădase, și, de n-ar fi avut soacră-sa Constandia milă să-l aplece la o capră, s-ar fi dus și Ghiță pe drum neîntors. SADOVEANU, M. C. 8. Au lăsat pe cucoană-sa acasă, să aplece copilul. SBIERA, P. 175. 5. Refl. Fig. (Învechit) A manifesta o tendință, a avea înclinație, a înclina către ceva. [După moartea meșterului Manole] zvonul public s-a aplecat bucuros a-i perpetua aducerea-aminte. ODOBESCU, S. II 508. Tot omul s-apleacă la ce este mai pornit. ALEXANDRESCU, P. 47.

APRIG, -Ă, aprigi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Iute, înfocat, înflăcărat, impetuos, nestăpînit; (despre animale) iute, sireap. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu... ALECSANDRI, P. A. 36. ◊ Fig. De multă vreme se strînsese în inimile lor dorul aprig de țară. SADOVEANU, O. I 322. Apriga furtună Pe marea tulburată... Se-nalță, se lățește și vîjîie și tună, Zdrobindu-se de mal. ALECSANDRI, P. A. 70. ◊ (Adverbial) Doar tîrziu, cînd prînd mai aprig în vecini să latre cînii, Ei tresar, se văd în față și plîng amîndoi bătrînii. GOGA, P. 95. Unde te duceai așa de aprig? SADOVEANU, Z. C. 191. Șoferul răsuci aprig volanul și automobilul țîșni pe lîngă ea ca o săgeată. REBREANU, R. I 152. 2. Aspru, crunt, neîndurat, nemilos; înverșunat. Înțelesul tainic al acestui cuvînt [zgripsor] îl descoperisem eu singur în ființa aprigă și nemilostivă a țîțacăi mele Leona. SADOVEANU, N. F. 32. Agapia, care ascultase de după ușă, venea asupra lor cu priviri aprige. SADOVEANU, M. C. 10. Tatăl e om tare bun la inimă, deși îi place să se arate aprig cu ea. REBREANU, P. S. 155. Spune-mi, ce voiești pentru binele ce mi-ai făcut că m-ai curățit de dușmanul meu cel mai nemilostiv și mai aprig? SBIERA, P. 87. ◊ (Adverbial) Văd... că are ce învăța și de la tine fiul tău, nepotul rotarului, a rostit aprig duduca Leona, arătîndu-și colții. SADOVEANU, N. F. 7. 3. (Construit cu prep. «la») Lacom. Om aprig la cîștig. ◊ Fig. La poalele lor [ale movilelor] cuibează vulturii... cei suri, al căror cioc ascuțit și aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite și golașe. ODOBESCU, S. III 16. 4. Fig. (Despre conformații geografice) Cu înfățișare sălbatică, greu de urcat, prăpăstios, primejdios. E-o insulă-n zare, un colț de pămînt Cu aprige maluri. DEȘLIU, în POEZ. N. 190. Strecurîndu-ne încetinel prin tot felul de cotituri fără pericol, iată-ne ajunși pe tărîmurile aprige ale vînătoarei celei mari. ODOBESCU, S. III 76. Pe vîrful aprig [al] acestor maluri O floare mică a răsărit. ALECSANDRI, P. A. 84. Se cațără p-un munte stîncos, înalt și aprig. NEGRUZZI, S. II 252.

ARGĂSIT adj. (ȚR, Trans. SV) Tăbăcit. B: Făcu piei argăsite, ca să acopere pre cort. BIBLIA (1688). C: Să mănînce și să o poarte la grumaz în piiale argăsită. PL, 145^r. Etimologie: argăsi. Vezi și arghiseală, arghisi.

ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. Mi-am pipăit pe sub cămașa de noapte grumazul. Parcă aș fi atins o ronă. SADOVEANU, N. F. 87. Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Ceilalți jucau, nu jucau, dară zîna, cînd juca, părea că n-atinge pămîntul. ISPIRESCU, L. 39. Mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins. CREANGĂ, A. 50. Calul meu fugea, Iar a lui picioare iarba n-ntingea. ALECSANDRI, P. I 190 (Fig.) Simțea gindurile lui cum o ating și-o dezmiardă. VLAHUȚĂ, P. 69. ◊ (Cu arătarea instrumentului atingerii) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. EMINESCU, O. I 120. ◊ Intranz. Da dracul, ca să-i facă în ciudă pentru că vedea că nu-i prea plăcea, atingea și mai des cu friptura sa de slănina lui Pepelea. SBIERA, P. 16. ◊ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cînd s-a atins de mijlocul ei [al femeii], dang! a plesnit cercul. CREANGĂ, P. 100. (Fig.) Paznic era un balaur... de care nu se atingea somnul. ISPIRESCU, U. 13. 2. Tranz. A lovi sau a izbi (cu violență). Omul cocoșat pe capră atinse spinarea udă și slăbănoagă a calului. DUMITRIU, B. F. 89. ◊ (Familiar, la imperativ) De ce nu dai, mă...? Atinge-l, se auzi un glas. PREDA, Î. 64. ♦ Refl. Fig. (Mai ales în forma negativă) A aduce prejudicii, a provoca pagube; a leza. Prima datorie a oricărui cetățean este să păzească proprietatea obștească ca lumina ochilor, să nu tolereze nimănui să se atingă de ea. ◊ Tranz. (În expr.) A atinge pe cineva la pungă = a pricinui cuiva o pagubă bănească reținîndu-i o sumă sau obligîndu-l la cheltuieli nedorite de el. ♦ Fig. A ofensa. Oșlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cît îi negru sub unghie, că-și azvîrle țărnă după cap ca buhaiul. CREANGĂ, A. 78. Dar săracul nu tăcea, Cu cuvîntul îl tăia, Cu vorba că-l atingea. TEODORESCU, P. P. 297. ♦ Fig. A face aluzii jignitoare. Ștefan-vodă-nțelegea Unde baba-l atingea, Și-n gura mare-i zicea: Babă Slabă Și-nfocată, Dar la minte înțeleaptă. TEODORESCU, P. P. 519. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa. Atins de farmecul vieții. Mă simt o forță-n univers, Și glasul meu devine cîntec, Gîndirea mea devine vers. VLAHUȚĂ, O. A. 66. Poezia care atinge, poezia cea adevărată, nu este aceea în care mișună spiritele necurate de p-aia lume. Poezia cea adevărată este aceea care vorbește inimii, iar nu fanteziei numai. BOLLIAC, O. 45. 3. Refl. (Mai ales în forma negativă; urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se apropia sau a se alătura de cineva sau de ceva cu scopul de a trage, un profit (material sau moral), a cauza stricăciuni, a-și însuși ceva, a beneficia de ceva. El nu se atinse de comori. RETEGANUL, P. IV 12. Știți că nimeni nu s-a putut atinge de împărăția mea. ISPIRESCU, L. 12. ♦ A se ocupa, a se interesa (de ceva). Scrisorile și gazetele stau teanc, nici nu s-atinge de ele. SADOVEANU, N. F. 132. 4. Tranz. A pomeni despre un lucru în treacăt (fără a insista). Tipul lui Zlăiescu ar fi interesant, din nefericire atitorul nu ne dă mai nimica, tipul e numai atins, fără a fi zugrăvit pe deplin. GHEREA, ST. CR. II 202. ◊ Intranz. (Rar) Toate aceste fapte de care atinserăm pînă acum... se petrecută în... august (1600). BĂLCESCU, O. II 303. ♦ Refl. (Învechit) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva, a se referi la ceva. Nu trebuie să cerem de la vînători o prețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 48. Încît s-atinge despre dreapta giudecată... nu m-agiungi nici la călcîie. ALECSANDRI, T. 1232. Această poroncă îndată s-au împlinit, dară nu știu dacă aceasta să atinge și de mine. KOGĂLNICEANU, S. 64. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu) sau la un anumit moment (în timp); a se opri la o anumită limită. Voiam să ating în copilărie cerul cu mîna. BENIUC, V. 22. În urma lor se-nălță deodată un munte de piatră care atingea cerul. ISPIRESCU, L. 25. – Forme gramaticale: perf. s. atinsei, part. atins.

baier n. 1. împletitură de lână de care se prinde sau se leagă ceva: cămașa țărănească are la guler două baiere; 2. legătură sau nod: baierile pungii; 3. fig. auriculele inimii, măruntaie: mi se rup baierile inimii de milă ISP.; 4. împletituri descântate ce se pun la grumazul copiilor bolnavi: acest copil avea un baier atârnat de gât ISP. [Origină necunoscută].

BANDERILĂ, banderile, s. f. (Livr.) Suliță mică prevăzută cu un steguleț, pe care toreadorii o înfig în grumazul taurului ca să-l ațâțe. – Din fr. banderille.

BANDERILĂ ~e f. Suliță mică, ornată cu bande multicolore, pe care toreadorul o înfige în grumazul taurului pentru a-l ațâța. /<fr. banderille

băndură, -e, s.f. – Năframă, bandaj; cârpă (Papahagi 1925): „Cu unsoare îl ungem la grumaz și-l legăm cu o băndură” (Bârlea 1924 II: 380). – Din germ. (Ver)band „baieră, bantă, betelie” (Țurcanu 2005).

băndură, băndure, (bandură), s.f. – (reg.) Năframă, bandaj; cârpă (Papahagi, 1925): „Cu unsoare îl ungem la grumaz și-l legăm cu o băndură” (Bârlea, 1924, II: 380). – Et. nec. (MDA); din germ. (Ver)band „baieră, bantă, betelie” (Țurcanu, 2005).

BEREGATĂ s. (ANAT.) gîtlej, (pop.) înghițitoare, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gîtiță, gușter, (înv.) grumaz. (Lichidul i-a alunecat pe ~.)

BEREGATĂ, beregate, s. f. (La animale, popular și Ia oameni) Laringe, înghițitoare; p. ext. toată partea gîtului în care se află laringele; gîtlej. Schimba glasul, ca și cum ar fi avut în beregata cu omușor cît oul de gîscă, mai multe voci. PAS, L. I 73. Cocoșii s-auzeau peste tot satul, cîntind să-și rupă beregata. DELAVRANCEA, S. 51. Făt-Frumos... îi vîrî [balaurului] paloșul în gît pjnă în beregată. POPESCU, B. II 23. Simte cum degetele-i pătrund în mușchii grumazului strivindu-i, afundînd beregata, sfărîmînd încheietura cerbicii. CARAGIALE, O. I 361. Cu paloș s-apropia Să-i taie beregata. TEODORESCU, P. P. 565. ◊ Expr. A lua (pe cineva) de beregată = a trage (pe cineva) la răspundere. – Pl. și: beregăți (CAMILAR, N. I 180).

BIRNIC, -Ă, birnici, -e, s. m. și f. 1. (Învechit, în opoziție cu scutelnic) Persoană care plătea bir, care era supusă la bir. Și pe cîmp, la plug de fag, Birnicii săraci iar trag. Plugul greu, cioplit din lemn, Pe grumaz le face semn. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 184, 5/6. ◊ (Adjectival) Proprietarul birnic, adică... neboier, nu avea drept să ceară boieresc de la țăranii așezați pe moșia sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 142. 2. Tributar. Boierule, – așa le spuneau părinții noștri turcilor pe cînd eram birnicii lor. STANCU, D. 215.

bredeleu sn [At: ȚARA OLT. III, 15-16 / E: bredel + -eu] (Reg) Bucată de lemn, care se leagă la grumazul porcilor care ies din cârd.

BUNTUȘNIC, buntușnici, s. m. (Mold., învechit și arhaizant) Rebel, răzvrătit, insurgent. Dezgolindu-se codrii de frunzișuri și venind și iarna, au ieșit acei buntușnici, ca lupii, în văi cătră sate și i-a prins pe toți Cantemir de grumaz. SADOVEANU, Z. C. 231.

BUTUC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat, curățit de crengi (v. buștean); bucată groasă (noduroasă sau neregulată) de lemn de foc. V. buturugă. Se așeză din nou și mai obosit. Își simțea picioarele ca de plumb. Parcă avea legați de ele butuci grei, ce trebuiau tîrîți o dată cu povara gîndurilor. MIHALE, O. 190. A spart butuci la o magazie cu lemne. PAS, L. I 88. Butuci întregi încurcau locul și apele furioase trecuseră prin garduri. GALACTION, O. I 205. ◊ (Metaforic) Era cu umerii lați... și picioarele groase, butuci de carne albă. DUMITRIU, B. F. 55. ◊ (Ca termen de comparație, arătînd imobilitatea sau insensibilitatea) Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Îl pun [pe omul leneș] într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitor. CREANGĂ, P. 329. Am să le dau lor un somn ața de greu, că ai să calci pe dinții ca pe butuci și n-au să simțească. ȘEZ. IV 172. ◊ Expr. A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încît să nu se mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. Polițaiul de oraș hărțuise revolianții și... îi legase butuc. ALECSANDRI, T. I 372. A dormi butuc = a dormi adînc. Dorm toți butuc. CARAGIALE, O. I 371. ♦ Partea de jos a unui trunchi, care rămîne cu rădăcinile în pămînt după ce copacul a fost tăiat; buștean. Să arză [moliftul] pin’ la butuc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. 2. Fig. Om nesimțitor, prost și necioplit. I-o veni... vreunul de hac, ș-a mai da Împăratul-Roș și peste oameni, nu tot peste butuci. CREANGĂ, P. 248. A fi din butuci (sau Ca butucul) = a fi prost, necioplit, bădăran. Harap- Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci. CREANGĂ, P. 219. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pămînt pînă la punctul de ramificație). Vie cu butuci bătrîni. ▭ E așa de bine pe sub butucii încărcați de struguri, printre foile galbene și rare, că trîntești cartea de sar foile din ea și sorbi bobițele gustoase și pline și dulci, și lași alene să te fure povestea cerului albastru. PĂUN-PINCIO, P. 110. 4. Parte a roții în care intră un capăt al spițelor și prin care trece osia. Flăcăii obosiți de joc, ștergîndu-și boabele de sudoare de pe față, se așezau care pe prispă, care pe butucii și pe proțapu carului de lîngă gard. BUJOR, S. 101. O roată iese din butuc, Și surugiul stă năuc. ALECSANDRI, T. 958. 5. Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn de dimensiuni mari, pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților la moarte. Butuc de tăiat lemne pe el. DUMITRIU, B. F. 51. Ne strivesc grumazul pe butuc, Sub fulgerarea bardei de călăi. TOMA, C. V. 236. 6. (Mai adesea la pl.) Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau, în vechime, mîinile, gîtul sau (mai ales) picioarele arestaților și prizonierilor. L-au prins armașii și l-au vîrit în închisoare, cu picioarele în butuc. SADOVEANU, Z. C. 237. Grigore Ghica cu cu oștile celelalte i-a supus [pe seimeni]..., i-a băgat în butuci și i-a trimis la ocnă. BĂLCESCU, O. I 20. Pe lîngă că le turna [țăranilor] boieresc greu, da-i punea cu picioarele și mîinile în butuc; ținîndu-i așa încătușați, poroncea haidăilor de-i zvîntau în bătaie. ȘEZ. IV 17. În temniță mi-e legat, Cu mîini în butuc băgat. TEODORESCU, P. P. 527. Să te duci, bădiță, duci, Pîn-îi pica rob la turci, Cu picioarele-n butuci Și cu minile-n cîtuși. ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A-i trage (cuiva) butucul = a înșela, a trage pe sfoară; a face o șotie. Măi, fetișoara împăratului ne-a tras butucul! CREANGĂ, P. 267.

călifar m. soiu de rațe sau gâște sălbatice, cu colori foarte frumoase (Casarca rutila): claponi, cocori și călifari ce furnicau prin curtea boierească FIL. [Derivat din calâf; pe timpul năpârlirii o fășie verde închisă, în formă de inel, se ivește pe grumazii acestei păsări; acest cerc colorat a fost asemănat cu un calâf de imamea].

CĂȘUNA, cășunez, vb. I. 1. Intranz. impers. (Construit cu dativul pronumelui reflexiv) A-i trece cuiva prin cap o năzbîtie, a-i veni un gust sau o poftă ciudată, a-i trăsni o idee. S-ar putea însă, într-o zi, să-l lovească, căci i-ar cășuna să-și arate puterea. SADOVEANU, D. P. 21. Nu ți-am spus eu, jupîne, că așa îți cășunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gîtul! Doamne ferește! dacă făceam și moarte de om? CARAGIALE, O. I I-a cășunat să joace. ȘEZ. XX 136. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «asupra») A fi cuprins (dintr-o dată) de un sentiment dușmănos față de cineva, a prinde necaz contra cuiva. Unde să-i găsesc eu potrivă, zicea împăratul toată ziulica, dînd cu toiagul, de colo-colo, o petricică, pe care cășuna în neștire. DELAVRANCEA, V. V. 9. Ceilalți argați cășunaseră pe dînsul și-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte de flecăriile lor și-și căuta de treaba lui. ISPIRESCU, L. 229. După șase ani de luptă crîncenă, în care victoriile se precumpăneau, puterile Europei, cășunînd asupra Porții, au silit-o să încheie pace. GHICA, S. 27. ♦ A prinde (dintr-o dată) dragoste de cineva. Pe cine i-o fi cășunat nu știu, că nu spune, să-l tai. DELAVRANCEA, S. 57. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «asupra») A tăbărî asupra cuiva (cu lovituri). Ba eu zic că asta au vrut, de-au cășunat pe el cu ciomegile. DUMITRIU, N. 1.94. 5. Tranz. A cauza, a prilejui, a pricinui. Se teme... să nu-i cășuneze cumva o boală de grumaz. SADOVEANU, N. P. 282. Mi-aduc aminte... că o dată am cășunat supărare și plîngeri împotrivă-mi. GALACTION, O. I 329. Asta poate să-ți cășuneze vro supărare. ALECSANDRI, T. 1365. Te las să-ți închipuiești mirarea ce a cășunat vederea astei nouă dovezi. NEGRUZZI, S. I 231. Ploile au fost multe și au împiedicat treieratul, cășunînd stricăciune. I. IONESCU, M. 354.

CEAFĂ, cefe, s. f. 1. Partea de dinapoi a gîtului. V. cerbice, grumaz. Cățel boieresc... arogant cu cei desmoșteniți și gata să le sară în ceafă cînd îi prindea pe lîngă poarta de serviciu. GALACTION, O. I 302. Tu să știi că eu dorm iepurește, și, pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. E ros ca ceafa boului de jug. PANN, P. V. I 146. ♦ Expr. (Să te văd) cînd mi-oi vedea ceafa = (să nu te mai văd) niciodată. Rămînere-aș păgubaș de dînsul... și să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa. CREANGĂ, P. 227. A întoarce ceafa (cuiva) = a nesocoti (pe cineva), a desconsidera (pe cineva), a-i întoarce spatele. A face ceafă = a se îngrășa. 2. Partea de dinapoi a capului. Cu ochii verzi sub pălăria dată pe ceafă, umbla cu mîinile în buzunarele unor pantaloni... cîrpiți. DUMITRIU, N. 234. Stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Unul cu pălăria naltă pe ceafă și cu mîinile unite pe spate. EMINESCU, N. 37.

CEAFĂ s. 1. (ANAT.) grumaz, (pop.) cerbice, (reg.) gârbiță. (~ a omului.) 2. (TEHN.) (reg.) butuc, cerbice, drug, grindei, jug, sul, (înv.) sulete. (~ este partea de deasupra a jugului, care stă pe grumazul boului.)

CEAFĂ cefe f. Partea posterioară a gâtului; grumaz; cerbice. ◊ Gros în ~ a) gras, obez; b) care posedă mari resurse materiale. Când ți-i vedea ~a niciodată. A-i da cuiva la ~ a-l bate pe cineva. [G.-D. cefei] /Cuv. autoht.

CEAFĂ s. l. (ANAT.) grumaz, (pop.) cerbice, (reg.) gîrbiță. (~ a omului.) 2. (TEHN.) (reg.) butuc, cerbice, drug, grindei, jug, sul, (înv.) sulete. (~ este partea de deasupra a jugului, care stă pe grumazul boului.)

ceafă sf [At: ANON. CAR. / Pl: cefe / E: alb kafe] 1 Parte de dinapoi a gâtului. 2 (Pex) Parte de dinapoi a capului Cf cerbice, grumaz. 3 (Îla) Gros la ~ Bogat. 4 (Îal) Cu influență. 5 (Îla) Tare de ~ Obraznic. 6 (Îe) A făcut ~ S-a îngrășat. 7 (Îe) A strica (sau a scărpina) (pe cineva) la ~ A-i da câteva palme. 8 (Îe) A-i muta cuiva ~fa Ceafa (7). 9 (Îe) Să nu ne stricăm la ~ Să nu ne certăm. 10 (Îe) A pune la ~ A da uitării. 11 (Îae) A nu-i păsa de ceva. 12 (Îae) A nesocoti un ordin. 13 (Pan) Parte de deasupra a jugului, ce vine pe ceafa boului Si: cerbice, jug, butuc, sul, grindei, drug. 14 (Pan) Bârnă pe care se reazemă vatalele jugului, la joagăr. 15 Curea de frâu care vine în spatele urechilor calului Si: (reg) comarul căpețelei. 16 Măsea a leucii.

CEARĂ s. f. 1. Substanță plastică gălbuie produsă de albine și obținută prin topirea fagurilor; se întrebuințează la modelaj, la fabricarea luminărilor și a pastelor pentru lustruit (parchetele, scîndurile, încălțămintea etc.). Fața lui Constandin rămase galbenă-cafenie ca ceara veche. DUMITRIU, N. 229. În zădar vă zbateți și asudă Fruntea voastră galbenă ca ceara, Nu puteți, degeaba-i orice trudă, Să legați cu lanțuri primăvara. BENIUC, V. 80. Și fața străvezie ca fața albei ceri Slăbită e de umbra duioaselor dureri! EMINESCU, O. I 213. Într-un salon ardeau două mari policandre cu lumînări de ceară galbenă. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (În comparații și metafore) Lîngă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară. GOGA, P. 70. ◊ Expr. Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) v. pica. ◊ (În comparații, ca simbol al maleabilității) Nevastă-mea... este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. ◊ Ceară de parchet = amestec de ceară sintetică cu parafină și alte substanțe, folosit pentru lustruirea parchetului. Ceară roșie (sau tare sau de pecetluit) = compoziție de gumă, lac și rășină, cu care se pecetluiesc scrisorile, pachetele etc. 2. Cerumen. Are multă ceară în urechi.

CERBICE (< lat. cervix -icis) s. f. (ZOOT.) Depozit de țesut gras care apare pe partea superioară a gîtului, la tauri și berbeci, o dată cu maturitatea sexuală; p. ext. parte a gîtului pe care se depune acest depozit; grumaz.

CERBICE s. f. 1. (La animale și, mai rar, la om) Ceafă; grumaz. Boii... își potrivesc bine cerbicea în jug – și pornesc, împlîntîndu-și picioarele ca niște țăruși de oțel. GÎRLEANU, L. 37. O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal. CARAGIALE, O. I 290. Mergînd cu capul plecat ca să nu mă-nece vintui, începui să simț durere la cerbice, la frunte și la tîmple, fierbințeală și bubuituri în urechi. CARAGIALE, O. I 334. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dîrz, neînduplecat. Trebuie să fii mai tare de cerbice. CONTEMPORANUL, VI_I 49. 2. Fig. (În legătură cu verbele «a plec a», «a frînge», «a muia» etc.) Mîndrie; împotrivire. Trebuia să frîngă cerbicea unui ispravnic necinstit. SADOVEANU, P. S. 216. Să muiem cerbicea nelegiuitului. ISPIRESCU, M. V. 11. Boierii sînt răi... ca să le plece cerbicea și să le smerească trufia, le trimitea... ocîrmuitori, oameni de acei însemnați cu pecetea păcatului. NEGRUZZI, S. I 274.

cerbice s. v. CEAFĂ. GRUMAZ.

CERBICE s. f. 1. (Pop.) Depozit de țesut gras care apare pe partea superioară a gâtului, la tauri și berbeci, odată cu maturitatea sexuală; parte a gâtului pe care se depune acest depozit; ceafă, grumaz. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dârz, neînduplecat. 2. Fig. Mândrie; împotrivire. – Lat. cervix, -icis.

cerbice sf [At: DOSOFTEI, V. S. 20/2 / V: ~ișă, ~rdiță, ~rghiș, ~rghișă / Pl: ~ / E: ml cervix] 1 Parte exterioară a gâtului Si: grumaz. 2 (Pre) Parte din spate a gâtului Si: ceafă. 3 (Îe) A cădea pe ~a cuiva A lua pe cineva de după gât Si: a îmbrățișa. 4 (Îe) A pleca (a frânge, a rupe, a asupri sau a muia, a tăia) ~a cuiva A supune pe cineva. 5 (Îae) A umili mândria cuiva. 6 (Îe) A fi tare (sau vârtos) de ~ A fi încăpățânat. 7 (Mpp) Neg la mână. 8 (Mpp) Boală la gât. 9 (Pan) Parte de deasupra a jugului, care se reazemă pe ceafa boului. 10 Pod al osiei la căruță, cu scobitura ce se aseamănă cu cerbicea jugului.

CERBICE s. f. 1. Ceafă, grumaz. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dîrz, neînduplecat. 2. Fig. Mîndrie; împotrivire. – Lat. cervix, -icis.

CERBICE s. f. 1. Ceafă, grumaz. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dârz, neînduplecat. 2. Fig. Mândrie; împotrivire. – Lat. cervix, -icia.

CERBICE s. v. ceafă, grumaz.

cerbice s. f. – 1. Ceafă, grumaz. – 2. Șira spinării. – 3. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracțiune. – Istr. cerbice. Lat. cervῑcem (Pușcariu 340; Candrea-Dens., 308; REW 1848; DAR); cf. sard. kervija „ceafă”, abruz. šervicare „a scutura”. Celelalte cuvinte romanice sînt neol. Cuvîntul rom. este înv., odinioară de uz curent în literatura scrisă, astăzi folosit de anumiți scriitori, într-un mod puțin artificial. – Der. cerbicie, s. f. (tenacitate, îndîrjire, neînduplecare); cerbicos, adj. (îndîrjit, orgolios, neîmblînzit), pentru al cărui semantism cf. v. sard. kerbiclia „voință” (Atzori 98).

CERBICE ~i f. Partea posterioară a gâtului; ceafă; grumaz. ◊ Tare de ~ neclintit în poziția pe care o ocupă. A frânge cuiva ~ea a forța pe cineva să renunțe la ambiția sa. [Art. cerbicea; G.-D. cerbicii] /<lat. cervix, ~icis

CHICĂ, chici, s. f. 1. Părul capului considerat (altădată) în întregime; (astăzi, numai) partea lăsată să crească lungă pe ceafă sau pe spate la bărbați și (mai rar) la femei; plete. V. cosiță. Era un băietan frumos... cu chica în cîrlionți. GALACTION, O. I 66. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229. De cine doru se leagă? – De-un voinic fără mustață, De fată cu chica creață. HODOȘ, P. P. 37. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage de păr, a părui; p. ext. a bate zdravăn (pe cineva). Ia să-i faci chica topor, spinarea dobă și pîntecele cobză. CREANGĂ, P. 254. Beizadeaua scapă cu chica topor. GHICA, S. 40. Să nu-ți fac spetele strună Și chica măciucă. ALECSANDRI, P. A. 58. Lui jupînu Guliță i-am făcut o morișcă în chică. ALECSANDRI, T. I 312. 2. (Rar) Părul din ceafa animalelor; p. ext. ceafă. Vulpoiul sprinten ii sări în chică [lupului] și-l doborî. ODOBESCU, S. III 245. ♦ Penele de la capul păsărilor. Pe cea verde moviliță Se rotește-o păuniță Ș-un păun cu chica scurtă. ALECSANDRI, P. P. 410.

CHIȘIȚĂ¹, chișițe, s. f. Încheietură a piciorului, deasupra copitei, la cai, la boi și la oi; moțul de păr de deasupra copitei. Armăsarul domnesc venea încordat din grumaz, mestecîndu-și zabalele și forăind. Juca pe picioarele subțirele, cu chișițe mlădioase. SADOVEANU, F. J. 616. Îndărăt cînd se uita, Vedea capul șarpelui, La chișița murgului. ȘEZ. III 65. Șade (cutare) călare: Șade-n apă Pînă-n sapă Și-ti sînge Pînă-n chișiță. TEODORESCU, P. P. 55.

CLĂTI², clătesc, vb. IV. Tranz. (învechit, astăzi regional și arhaizant) 1. A clătina (1). Cîte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. SADOVEANU, O. III 364. Muierea se sculă des-de-dimineață și, clătind pe nărodul din pat, îi zice: Dar scoală... RETEGANUL, P. I 1. Ca un vînt ce clătește Pădurea cînd ploaia sosește, Așa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. COȘBUC, P. II 30. Zilele ca iarna de friguroase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vinturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, P. 24, D-așa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădița între spini; Suflă vîntul ș-o clătește, De toți spinii mi-o lovește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. ◊ Fig. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Expr. A clăti capul (sau, intranz., din cap) = a clătina din cap, v. clătina. Domnul Cristea a clătit din cap cu îndoială. SADOVEANU, M. C. 37. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritori treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Bătrîna a ieșit clătind din cap. NEGRUZZI, S. I 27. Refl. Pe Gruia că-l punea Tot în fiere Pînă-n șele, Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate fierele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare (violentă), a se izbi. Numai rîul acuma, numai apele, cînd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU, S. III 207. Piatra-n Dunăre cădea, Apa-n două se făcea, Valurile se clătea, Trei ceasuri borborosea. TEODORESCU, P. P. 569. 2. A zgudui, a cutremura. Pămîntul îl clătește războinicescul tunet! Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas. ALEXANDRESCU, P. 27. Refl. Trîntește Fiul-Oii pe Sfarmă-Piatră, dar îl trîntește cum e data, de s-a clătit pămîntul sub el. RETEGANUL, P. III 61. La acea valmă năprasnică de vaiete și blesteme se clăti încăperea din temelie și grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Stinci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. Tot palatul s-a clătit pîn’la pămînt. PANN, P. V. II 12. ◊ Fig. Și s-a-ntîmplat o dragoste mare, De s-au clătit temeliile locului. DEȘLIU, G. 31. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ Refl. A se zdruncina. Această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor. BĂLCESCU, O. II 144. 3. A clătina (3). Își clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase. BĂLCESCU, O. II 104. Am un pește... Patru boi abia-l clătește (Plugul). GOROVEI, C. 300 ◊ Refl. [Armata] se clăti de acolo și... merse de tăbărî într-o cîmpie mare. BĂLCESCU, O. II 106. (Expr.) A nu se clăti nu fir de păr din capul cuiva = a nu se primejdui cu nimic viața cuiva. Un fir de păr nu se va clăti din capul înălțimii-tale. NEGRUZZI, S. I 141.

coamă (coame), s. f. – 1. Păr lung crescut pe grumazul sau spinarea unor animale. – 2. Păr lung, plete. – 3. Creastă, culme. – 4. Creastă (de acoperiș). Mr., megl. coamă, istr. comę. Lat. cŏma (Pușcariu 305; Candrea-Dens., 377; REW 2071; DAR); cf. it. chioma, prov. v. sp., port. coma. – Der. comat (var. încomat), adj. (cu coamă, pletos); comos, adj. (pletos). Matei Caragiale pare să fi fost primul care a folosit vb. a încoma „a încununa cu plete” (nori ce trec încomînd cerul), construit pe baza adj. anterior; comar, s. n. (partea dinspre ceafă a apărătorii de jug).

COAMĂ, coame, s. f. 1. Păr lung (și stufos) care crește pe grumazul sau de-a lungul spinării unor animale. ♦ Păr lăsat să crească (excesiv de) lung pe capul unei persoane, mai ales al unui bărbat. ♦ Fig. Frunziș des din vârful coroanei arborilor. 2. Culme prelungită de deal sau de munte; creastă. 3. Partea de deasupra a unui zid. ♦ Linie de intersecție (orizontală sau oblică) a două versante de acoperiș. – Lat. coma.

coamă sf [At: LEX. MARS., ap. DA / V: (îvr) ~me sfp / Pl: ~e / E: ml coma] 1 Păr lung (și stufos) care crește pe grumazul sau de-a lungul spinării unor animale. 2 (La cai; îs) ~ dublă Coamă (1) bogată ce cade pe ambele părți ale gâtului. 3 (La cai; șîs ~ma de pe frunte, ~ma frunții, ~ma dinainte) Moț de păr ce atârnă pe fruntea calului. 4 (La cai; șîs -a de la copite) Chișița. 5 Păr des și lung care crește pe capul unei persoane. 6 (Bot; reg; îc) ~ma-calului Coada (96)-calului (Equisetum arvense). 7 (Bot; reg; îc) ~ma-porcului Iarbă cu firul subțire și drept, cu grăunțele spicului alterne și așezate regulat. 8 (Reg; îc) ~ de aur Planta Aster linosyris. 9 (Reg; îc) ~ -de-mare Pește din familia ciprinidelor (Cyprinus Carassius). 10 (Fig) Frunziș des din vârful arborilor. 11 (La comete) Coadă (59). 12 Culme prelungită de munte sau de deal. 13 Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. 14 Șaua casei Si: cucumea². 15 Lemn orizontal în care sunt fixați căpriorii acoperișului casei. 16 Vârful unei căpițe. 17 (Pop; îs) ~ încolțată Muche dințată formată din șițe la vârful acoperișului casei. 18 (Rar) Muchie. 19 Țiglă profilată pentru acoperirea coamei (14) casei. 20 (Pop; îs) ~ apei Firul apei. 21 Păr lăsat să crească (excesiv de) lung pe capul unei persoane; mai ales unui bărbat. 22 (Fig) Frunziș des pe vârful coroanei arborilor. 23 Linie de intersecție (orizontală sau oblică) a două versante pe acoperiș.

COAMĂ, coame, s. f. 1. Păr lung (și stufos) care crește pe grumazul sau de-a lungul spinării unor animale. ◊ Păr lăsat să crească (excesiv de) lung pe capul unei persoane, mai ales al unui bărbat. ♦ Fig. Frunziș des din vârful coroanei arborilor. 2. Culme prelungită de deal sau de munte; creastă. 3. Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. ♦ Linie de intersecție (orizontală sau oblică) a două versante de acoperiș. – Lat. coma.

COAMĂ, coame, s. f. 1. Păr lung și stufos care crește pe grumazul unor animale (ca leul, calul etc.). Ion Crîngașu sta în ușa grajdului, cu capul sprijinit de gîtul calului, își înfunda capul tot mai mult în coama mirosind... a fin vechi. CAMILAR, TEM. 152. Stătu locului lipit cu burta de spinarea calului și cu mîinile încleștate de coama lui. POPESCU, B. III 18. Harap-Alb... se duce în grajd și începe a-și netezi calul pe coamă. CREANGĂ, P. 212. Zimbrul aprig ca un zmeu, Cu lungi coame ca de leu. ALECSANDRI, P. II 93. ◊ Fig. Marea turbează de valuri împinsă Și-și scutură coama de spume și vînt. EMINESCU, O. IV 19. Văd stingerea de soare În adîncul ocean, Ș-a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan. ALECSANDRI, P. II 128. Cînd pe cerul negru zorile resfir Coamele de aur și de trandafir. BOLINTINEANU, O. 69. ♦ Păr lung și bogat al oamenilor. V. chică. Niște coame castanii, unduioase, se răsfirară peste umerii și pieptarul lui înfirat. NEGRUZZI, S.I 21. ◊ Fig. Frunzișul des al arborilor. Peste coama înaltă a salcîmilor... razele soarelui țîșniseră pe nesimțite. PREDA, Î. 138. În fața casei părintești... umplea zarea coama verde a pădurii. GALACTION, O. I 7. 2. Culme de deal sau de munte prelungită; creastă. Dealurile... se deșiră către zare – cu coamele înălbite. SAHIA, N. 119. Munții din miazănoapte ridicau coamă după coamă. GALACTION, O. I 346. Cățărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munți, ajunse la o peșteră. ISPIRESCU, L. 216. 3. Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. Făt- Frumos se urcă pe dînsul; d-aci pe coama zidului, și sări în grădină. ISPIRESCU, L. 75.

-COL₂ „gît, col anatomic”. ◊ L. collum „gît, grumaz” > fr. -col > rom. -col.

COLI-₃ „gît, col”. ◊ L. collum „gît, grumaz” > fr. colli-, engl. id. > rom. coli-. □ ~form (v. -form), adj., în formă de gît.

CORIMB s. n. Inflorescență în formă de umbrelă. ◊ Fig. O mișcare vie și grațioasă a grumazului a înălțat capu-i, cu perii sumeși la ceafă în corimb. ODOBESCU, S. III 55.

DACĂ s. f. (cf. lat. Dacus): limbă vorbită de cea mai mare parte a vechilor locuitori ai Daciei – dacii și geții. A fost folosită înainte, în timpul și după formarea statului centralizat dac, până în momentul romanizării Daciei. Se presupune că era foarte apropiată de tracă (limbă indo-europeană care se vorbea în nord-estul Peninsulei Balcanice de o populație foarte numeroasă), dar independentă de aceasta (după savantul bulgar Vladimir Georgiev). Limba dacă este foarte puțin cunoscută, din câteva nume și glose păstrate în transcrierea latinească și grecească, a căror interpretare a stârnit controverse, și din inscripția de pe vasul de ritual descoperit în 1954 la Sarmizegetusa – azi Grădiștea Muncelului – datat din secolul I e. n.: Decebalus per Scorilo „Decebal pentru Scorilo” sau „Decebal fiul lui Scorilo”. Situația ei este asemănătoare cu aceea a scitei și a sarmatei care, venind în contact cu limba dacă, încă din secolul al VI-lea î.e.n., prin populațiile de limbă iraniană ce pătrunseseră în Europa Centrală, au fost asimilate de limba dacă, lăsând numai câteva urme în toponimie. Este atribuit limbii vorbite de daco-geți un număr relativ mic de cuvinte rămase în limba noastră (unele comune cu albaneza, altele cu o etimologie necunoscută până azi), după opinia autorizată a lui Gr. Brâncuș. Din lista fixată de cercetătorul I. I. Russu în lucrarea sa fundamentală Etnogeneza românilor, București, EȘE, 1981, reținem următoarele cuvinte: adia, ameți, amurg, anina, aprig, arunca, balaur, baltă, barză, băiat, bordei, brad, brânză, brâu, bucura, burtă, butuc, buză, caier, căciulă, cătun, cățăra, cârlan, cârlig, copac, copil, cotropi, creț, cruța, custură, dărâma, deretica, desmierda, dop, droaie, fărâma, gard, gata, genune, ghiară, ghimpe, ghioagă, ghionoaie, gorun, grapă, gresie, groapă, grumaz, gudura, gușă, încurca, întărâta, întâmpina, întâmpla, întrema, leagăn, lepăda, lespede, leșina, mazăre, măceș, măgură, mătură, mânz, melc, mire, mistreț, mișca, morman, moș, mugure, murg, mușat, mușca, năpârcă, necheza, nițel, păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, razem, răbda, rădica, sâmbure, scăpăra, scula, sterp, stână, stâncă, străgheață, strugure, strungă, șale, șir, șopârlă, șoric, țap, țarc, țarină, țăruș, uita, undrea, urca, urcior, urdă, vatră, vătăma, viezure, viscol, zburda, zgardă, zgâria etc.

DEPENDENȚĂ. Subst. Dependență, lipsă de independență, atîrnare (înv.); supunere, subordonare, docilitate, ascultare, obediență (livr.), smerire (înv.), conformism; cedare, renunțare. Ploconire, ploconeală, plecăciune, umilire, căciulire. Lipsă de voință, voință slabă. Lipsă de inițiativă. Adj. Dependent, lipsit de independență; servil, supus, plecat, smerit, subordonat, docil, ascultător, obedient (livr.); conformist. Nehotărît, lipsit de voință. Vb. A fi dependent, a depinde de..., fi la cheremul (la voia) cuiva, a fi la discreția cuiva; a fi supus, a se supune, a se smeri, a-și pleca capul (fruntea, grumazul, genunchiul), a fi subordonat, a ajunge (a cădea, a intra, a încăpea) pe mîna cuiva, a cădea în palma cuiva, a fi la remorca cuiva, a fi la bunul plac al cuiva, a fi prada cuiva, a fi la deriva cuiva, a cădea (a încăpea) în ghearele (în gheara) cuiva, a fi la edecul cuiva, a ajunge (a fi) slugă la dîrloagă, a fi în solda cuiva, a fi sub papuc, a fi în palma cuiva, a fi docil, a asculta; a se conforma; a ceda, a se ploconi. A subordona, a dispune de cineva, a avea pe cineva la mînă, a avea pe cineva la cheremul său, a avea drept de viață și de moarte asupra cuiva, a stăpîni; a purta (a învîrti, a juca) pe cineva pe degete, a ține în frîu. V. asuprire, servilism, umilință.

DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte (pentru a permite accesul în interiorul spațiului respectiv). Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz și cu praf care scrîșnește nisipos în dinți. C. PETRESCU, A. 341. Mîine dimineață cînd ăi pleca... să nu lași ușa de la drum deschisă. CARAGIALE, O. III 66. Fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, N. 51. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «spre» sau «în») Care dă înspre... Uși deschise spre grădină. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate, permițînd accesul în interior. Peste zaplazul înalt se vedea ușa odăii deschise. CARAGIALE, P. 37. ◊ Fig. Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ (Teatru) Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării spectacolului (înainte de terminarea actului și coborîrea cortinei). ◊ Expr. A avea (sau a ține) casă deschisă = a fi primitor, a avea mereu musafiri. ♦ (Mai ales despre vehicule) Fără capotă, coș sau acoperiș, neacoperit (permițînd accesul liber în interior). Camion deschis. ♦ (În expr.) Scrisoare deschisă = text, de obicei cu ton polemic, redactat în formă de scrisoare și dat publicității. 3. Fig. Sincer, lipsit de fățărnicie. Fire deschisă. ▭ Numai printr-o autocritică curajoasă, deschisă și cinstită se pot educa adevăratele cadre. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 43. Străinul avu un rîs deschis, cald. CAMILAR, TEM. 6. E bun la veselie, deschis cu flăcăii. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis sau cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă... împrăștia veselie oriunde se afla. CARAGIALE, P. 160. Deschis la minte = deștept. Era urît la chip, dar deschis la minte. SBIERA, P. 140. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Se înfățișară înaintea boierului. Bogătașul, mîndru și cu pieptul deschis; săracul, umilit și strîns la piept de sta să-i crape sumanul. ISPIRESCU, L. 177. ◊ (Adverbial) Spune-mi-o deschis ca să aflu tot ce n-am știut pînă astăzi. BARANGA, I. 214. 4. (Mai ales despre părți ale corpului) Care nu mai e împreunat sau strîns. a) (Despre ochi) Neacoperit de pleoapă, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care stă treaz. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede pururea deschis. CREANGĂ, P. 5. Cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă, și s-a culca ș-a dormi cu ochii deschiși, cum i-i feliușagul, tu îndată ce li-i auzi horăind... să-i zbori capul. id. ib. 225. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. Și vouă și mie ne revine sarcina să avem ochii deschiși. DEMETRIUS, C. 37. b) (Despre mînă) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. c) (Despre brațe) Întinse și depărtate între ele pentru a cuprinde ceva, a îmbrățișa pe cineva. ◊ Loc. adv. Cu brațele deschise v. braț. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. d) (Despre răni) Care supurează, sîngerează. 5. (Despre drumuri, terenuri etc.) Care se întinde pe o mare distanță, pe care se poate circula nestingherit, neîngrădit. Drumul ieșea la un loc deschis, între mărăcinișuri înalte și dese. DUMITRIU, N. 203. Ieșim voioși la cîmp deschis. IOSIF, PATR. 17. ◊ Oraș deschis = oraș care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat în caz de război, fiind nefortificat sau declarînd statul respectiv că nu-l va apăra. 6. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de alb decît de negru; luminos, clar. Păr blond-deschis, de aur și mătasă, Grumazii albi și umeri coperea. EMINESCU, O. IV 77. Fusta... de atlaz albastru deschis. NEGRUZZI, S. I 17. 7. (În opoziție cu secret, în expr.) Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mîini. Ședință (sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care participă, pe lîngă membrii organizației respective, și persoane din afară. 8. (Fon., în expr.) Vocală deschisă = vocală în timpul articulării căreia maxilarele sînt mai îndepărtate unul de altul decît în timpul articulării unei vocale închise, iar canalul dintre limbă și palat este mai larg. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. – Variantă: (regional) deșchis, -ă adj.

DEZLEGA, dezleg, vb. I. Tranz. I. 1. A deschide ceva desfăcînd legătura, a desface. Dezlegă bucceaua și scoase un pachet, pe care-l dezvăli cu grijă. DUNĂREANU, CH. 111. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. ◊ Expr. A dezlega sacul = a spune tot ce ai pe inimă, a spune toate veștile pe care le știi. A dezlega punga = a da bani, a cheltui. Nu era vorba a cheltui numai timpul, era a dezlega și punga. NEGRUZZI, S. I 342. ♦ A desface, a face să nu mai fie înnodat, legat. Căută în sîn naframa, ca s-o dezlege și să plătească vinul. SADOVEANU, B. 169. Gardistul... își dezlegase brăcinarul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 298. Visarea ta la ce ți-e bună? Vrei s-o visăm noi împreună? Atunci tu brîul să-l dezlegi! COȘBUC, P. I 123. ♦ A desface din legături, a desprinde, a elibera din strînsoare. I-a vîrît [calului] capul în căpăstru, l-a dezlegat și l-a tras încet în mijlocul bătăturii. PREDA, Î. 130. Mîni multe se îngrămădeau să-i dezlege mînile. CAMILAR, N. I 189. Ea îi rugase pe ilfoveni să-l dezlege pe Tino, ușor, nici să nu simtă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 55. ◊ Fig. Cu vecinicia sînt legat, Ci voi să mă dezlege. EMINESCU, O. I 173. ◊ Absol. Aruncă [snopii], aruncă, dezleagă, resfiră și potrivește, prinde și iar aruncă. PREDA, Î. 22. ◊ Refl. N-ai închis ocoalele, Nici ai închis vitele Ș-un buhai s-a dezlegat. ALECSANDRI, P. P. 361. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de la», «din») De ce ai dezlegat din lanț zăvozii? TULBURE, V. R. 13. Tunarul își dezlega bidonul cu apă de la șold. CAMILAR, N. I 441. Îi dezlegară oamenii piatra de la grumazi. RETEGANUL, P. I 50. ◊ Expr. A dezlega calul de la gard = a lămuri o situație încurcată, a curma un echivoc, a lua o decizie. Dezleagă o dată calul de la gard, să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al mieu. CREANGĂ, P. 152. A(-i) dezlega (refl. a i se dezlega cuiva) limba = a face pe cineva (sau a porni) să vorbească, să spună tot ce știe, să (se) destăinuiască. Ți se dezmorțiseră picioarele, mîinile... se dezlegase limba. PAS, Z. I 69. Într-o sară îl cheamă la dînsul acasă, să zicem la o țuică, și atuncea, poate, i s-a dezlega limba. SADOVEANU, P. M. 18. Vinul de Orodel dezlegase toate limbile. MACEDONSKI, O. III 11. ♦ Refl. Fig. A se elibera. Iliescul aflase chip a se dezlega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurința inimii sale. NEGRUZZI, S. I 24. 2. (Popular, cu privire la drumuri) A deschide, a libera. Spune-mi, puică, mergi, nu mergi, Calea-n codri să-mi dezlegi. ȘEZ. VII 43. ♦ Refl. Fig. (Rar) A se porni, a se dezlănțui. S-au dezlegat adînc bucuriile grele! DEȘLIU, G. 20. II. 1. (Cu privire la oameni, mai ales în credințele și practicile obscurantiste; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») A desface, a libera (de o obligație, de jurăminte). Eu, mama lui, te dezleg de cuvîntul ce i l-ai dat. DAVIDOGLU, M. 35. Stau în pridvor... așteptîndu-și rîndul să fie dezlegate de blesteme și jurăminte pe care și le-au făcut ele singure. SADOVEANU, P. M. 160. ♦ A scăpa pe cineva de păcate, a face să i se ierte greșelile (citindu-i rugăciuni). Iar cînd merg alții de-o pețesc, Vin popi de mă dezleagă. COȘBUC, P. I 118. 2. (Cu privire la probleme, ghicitori, enigme etc.) A rezolva, a soluționa, a descifra. Am învățat... de la acest om... să dezleg probleme de algebră. CAMIL PETRESCU, T. II 180. Cestiunea de viață... pe care trebuia s-o dezlege... [era] aflarea unui adăpost. MACEDONSKI, O. III 82. Am să vă fac trei întrebări; cine le va dezlega mai bine, a aceluia să fie dreptatea. ISPIRESCU, L. 176. Noaptea-adînc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă. EMINESCU, O. I 132. ◊ Refl. Una din enigme se dezleagă singură. SADOVEANU, Z. C. 202. ◊ (Cu privire la acțiunea unei piese de teatru) Ion Nebunul e introdus de autor ca să dezlege greutățile acțiunii. GHEREA, ST. CR. II 238. ♦ A citi, a descifra. Eu am găsit hîrtia ceea pe drum. Nici nu știu dezlega slova. CAMILAR, N. I 206.

DOAGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn, uneori puțin încovoiate, care formează corpul unui butoi, al unui ciubăr sau al altor vase strînse în cercuri. Eu sînt ca o bute fără doage, nu se mai ține în mine nimica. SADOVEANU, P. M. 305. Vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. SLAVICI, O. I 69. N-a mai rămas nici macar picătură de vin pe doage. CREANGĂ, P. 261. Din acești stejari se fac... doagele. I. IONESCU, D. 250. ◊ Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi țicnit, trăsnit, într-o ureche. Tatăl său băgase degeaba de seamă că fiului îi lipsea o doagă. MACEDONSKI, O. III 57. El, lipsindu-i o doagă... ia trei sute de lănțujele de aur și anină fiecării oi cîte unul la grumaz. MARIAN, O. II 318. O nebunit ghiuju... – Îi lipsește o doagă. ALECSANDRI, T. 230. A lipsi multe doage (unui lucru) = a avea multe defecte. Mă Traiane, văd că lipsesc multe doage în colonie. SADOVEANU, P. M. 128. 2. Fig. Fire, fel de a fi, mentalitate ciudată, sucită, plină de toane. Cu birăul iese omul ușor la capăt, numai să-i cunoască doaga lui. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. (Depreciativ) A ajunge (a veni sau a cădea) în doaga cuiva = a avea comportări ciudate, nepotrivite cu linia normală de conduită, a ajunge la fel cu cineva lipsit de valoare sau sucit la fire. A ajunge în doaga copiilor. ▭ Ai căzut în doaga lui Tomiță. DAVIDOGLU, O. 78. Ce-ți faci capul ciulama cu atîta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? M. I. CARAGIALE, C. 114. Parc-aș fi agiuns în doaga palamariului de la sfîntu Onofrei. ALECSANDRI, T. 896. A lăsa (pe cineva) în doaga lui = a lăsa (pe cineva) în toanele lui, a nu-și mai face de lucru cu el. 3. (Rar) Ghizdul fîntînii. Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fîntînii. SLAVICI, N. I 86.

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului. ▭ Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine. ▭ Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură. ▭ Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege. ▭ Doar nu te-ai fi socotind stăpînul? – După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său. ◊ Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător. ▭ Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note. ▭ S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.

ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș. ◊ ~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb. ◊ ~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).

FEMININ, -Ă, feminini, -e, adj. De femeie, care aparține unei femei sau specific ei, privitor la o femeie, ca de femeie; femeiesc. Veșmînt feminin. Zîmbet feminin. ◊ (Adverbial, rar) Apleacă feminin Grumazul său de fildeș pe toga sa de in. MACEDONSKI, O. I 107. ♦ (Despre genul unor părți de vorbire) Care are forma atribuită în gramatică numelor care denumesc ființe de sex femeiesc. Sînt de genul feminin numele ființelor de sex femeiesc și numele lucrurilor care, prin tradiție și prin analogie cu acestea, sînt considerate tot ca feminine. L. ROM. 1953, nr. 2, 28.

FERI, feresc, vb. IV. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau exprimate prin propoziții cu verbul la conjunctiv) 1. Tranz. (Cu privire la ființe) A lua sub scutul său, a apăra, a proteja, a păzi de o împrejurare neplăcută, de o greșeală sau de o primejdie, reală sau posibilă. Boul acesta năzdrăvan păzea și ferea cirezile ca să nu le prindă și să nu le mănînce zmeii. SBIERA, P. 188. Aceștia [cîinii] trebuie să fie... cu coama măruntă pe grumaz, nu prea stufoasă, dar îndestulă ca să-i ferească de frig. ODOBESCU, S. III 65. Și te-oi coperi, De foc te-oi feri. ALECSANDRI, P. P. 8. ◊ (Mai ales la conjunctiv, în invocații; popular) Mi că nu va vrea să meargă, iar eu, ferească-mă d-zeu să-l fac cu puterea să se ducă. RETEGANUL, P. I 15. Se încinse o luptă de să te ferească dumnezeu. ISPIRESCU, L. 28. Dumnezeu să te ferească De cutremur și de foc. ALECSANDRI, T. I 127. ◊ Intranz. (La conjunctiv, cu valoare de interjecție). De-abia pot merge caii... lunecă, doamne ferește! ALECSANDRI, T. 306. (Cu valoare de negație) Ferească dumnezeu!... să cuget eu, om bătrîn, la una ca asta! CREANGĂ, P. 83. Ferească dumnezeu, au răspuns căpitanul, de a lua mită de la voi. DRĂGHICI, R. 23. ♦ Refl. A se păzi, a se ascunde, a fugi. Tu mi-ai zis să viu la moară Pe-nsărat... Dar la moară dau de prieteni Și de prieteni mă feresc. COȘBUC, P. I 76. Ea se feri să nu o vază nimeni și fugi, și fugi pînă ce ieși din împărăția tatălui său. ISPIRESCU, L. 308. De agie Eu mă tem și mă feresc. ALECSANDRI, T. I 139. Ferește-te de proști și de nebuni! NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Refl. reciproc. Umblau pe uliță... și se fereau unii de alții. DUMITRIU, N. 189. 2. Tranz. (Cu privire la un obiect sau la o persoană) A pune la adăpost; a evita sau a ocoli, pentru a scuti de un risc sau de o primejdie. Moș Chirilă, c-o mînă, își feri mai bine ghioaga, iar cu cealaltă se scărpină în capu-i pleșuv. SADOVEANU, O. VII 32. Își ridică picioarele să le ferească de apă. C. PETRESCU, S. 58. Observînd îndărătnicia copilului, șoferul dădu să-l ferească la dreapta. REBREANU, R. II 32. Îl privi cam mirată și, fără grabă, își feri mîna într-o parte. HOGAȘ, DR. II 143. ♦ (Cu privire la un obiect, o situație etc. care prezintă o primejdie, un risc) A evita, a ocoli cu prudență. O voce se aude strigînd somnoroasă: ferește linia, ferește linia. SEBASTIAN, T. 188. Prin centrul orașului, ferește grupurile de tineri și se uită mereu în urmă. SAHIA, N. 94. ◊ Refl. Șireata de vulpe știe cum să se ferească de mînia ursului. CREANGĂ, O. A. 296. 3. Refl. A se da deoparte, a se trage înapoi. C-un ștergar acoperi masa și se feri la o parte. SADOVEANU, B. 28. Se feri un pas căutîndu-și batista. BART, E. 251. Soarele și luna să feriră din calea ei. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Refl. pas. Se face o turtă... și, ferindu-se focul de pe vatră, se pune turta acolo. ȘEZ. V 51. ◊ Tranz. Frunză feri portița într-o latură. CAMILAR, TEM. 29. ◊ Intranz. Agenți în goana cailor treceau strigînd: Feriți... feriți... Și ei abia apucau a se feri. CAMILAR, N. I 8. – Forme gramaticale: imperativ pers. 2 sg. ferește și (regional) feri (CAMILAR, N. I 215, EMINESCU, O. I 164.

FRĂMÎNTA, frămînt, vb. I. Tranz. 1. (Folosit și absolut; cu privire la aluaturi sau la pîine în cursul procesului de fabricație) A apăsa cu mîinile, amestecînd bine, spre a transforma într-o masă uniformă. Cine nu va să frămînte toată ziua cerne, zice proverbul. BOLLIAC, O. 54. Frămîntat-a ș-a dospit, Și cuptorul l-a umplut, Și colacii au crescut. ANT. LIT. POP. I 623. Spune-i tu măicuței mele Pîne să nu mai frămînte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. ◊ Fig. (Cu aluzie la acțiunea de amestecare) Eram de-abia la jumătate calea; conacul lui Hagi-Pancu era încă departe și Harap frămînta apa și noroiul pînă la genunchi. GALACTION, O. I 79. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și al strămoșilor noștri! BĂLCESCU, O. I 186. ◊ A frămînta pămîntul = a bate pămîntul cu piciorul prin lovituri puternice și repetate. Fetele jucau ușurel, fără să zîmbească, cu genele plecate; iar flăcăii frămîntau pămîntul, se răsuceau pe loc, băteau din călcîie tactul horii și strigau. SADOVEANU, O. I 73. Ei frămîntau pămîntul sub un brîu sau o bătută nebună. HOGAȘ, DR. II 180. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. A. 144. ♦ A lovi de repetate ori o persoană trîntită la pămînt. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Nu l-am frămîntat, nu l-am zdrobit subt picioarele mele pe omul acesta! NEGRUZZI, S. III 301. 2. Fig. (Cu privire la gînduri, idei, planuri) A examina pe toate părțile. A gîndit, a frămîntat singur, lung, cele spuse. CAMIL PETRESCU, T. II 59. Lucra, nu lucra Că toată ziua Din ochi măsura, Gîndu-și frămînta. TEODORESCU, P. P. 462. ♦ (Cu privire la cap sau minte considerate ca sediu al gîndurilor) A supune unor eforturi, unor sforțări. Tot frămîntîndu-mi mintea să știu cum a venit... am adormit. ISPIRESCU, L. 300. Îmi băteam capul și mintea-mi frămîntam. NEGRUZZI, S. II 233. Neavînd ce să fac, îmi frămînt capul cu gînduri de tot felul. RUSSO, O. 136. ◊ Refl. De vreo trei zile mă tot frămînt cu mintea... Ca o fiară-n cușcă umblu de colo-colo. VLAHUȚĂ, O. A. 493. Toată noaptea cea dinainte de plecare, pînă s-au revărsat zorile, m-am frămîntat cu gîndul fel și chip. CREANGĂ, A. 122. ♦ (Despre stări sufletești și despre cauzele exterioare ale stărilor sufletești) A neliniști, a preocupa, a agita, a îngrijora. El cîștiga atît cît existența-i să nu-l frămînte. PAS, Z. I 95. Polixenia rămăsese cu o părere de rău, care o frămînta zilnic. BASSARABESCU, V. 11. Nici vreau să știu de ce te doare, De grijile ce te frămîntă. VLAHUȚĂ, O. A. 29. Radu iute-ncăleca... Nebăut și nemîncat, De dor mare frămîntat. ALECSANDRI, P. P. 197. ◊ Refl. Frămîntîndu-se de mîhnire, se gîndea ce să răspunză el împărătesei. ISPIRESCU, L. 109. Nu sînt de părere că trebuie să te frămînți așa tare cu firea. ODOBESCU, S. III 48. 3. A mișca puternic, a agita. Alte vînturi, proaspete, frămîntă Codrii tineri. BENIUC, V. 80. Vîntul îi frămînta poalele mantalei. CAMILAR, TEM. 6. Roata frămînta apa și valuri mici veneau la mal. DUNĂREANU, CH. 48. ◊ Fig. Îți gîngurește glasul, Vorbe să frămînte. COȘBUC, P. II 270. Viscolul frămîntă lumea! ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ Refl. (Despre lucruri văzute în mișcare) Pe cer se frămîntă norii goniți spre apus. STANCU, D. 23. Pe cînd Mureșul curge liniștit printre coline, Oltul se frămîntă, se întoarce din drum. BOGZA, C. O. 11. Trenul trecu vuind peste podul alb, și sălciile de dedesubt se frămîntară ca smulse de furtună. C. PETRESCU, S. 33. Izbind s-or frămînta Eternele valuri. EMINESCU, O. I 225. ◊ Refl. Fig. Inima i se frămînta într-o emoție aproape dureroasă. REBREANU, P. S. 22. Se frămînt-o lume-n minte-i, Ca-n adîncul unei mări. VLAHUȚĂ, O. A. 168. ♦ Refl. (Despre ființe) A se mișca de colo pînă colo sau încolo și încoace, a nu avea astîmpăr; a se agita. Un cal părea că se frămîntă în zăbale, bătînd pămîntul uscat cu copitele. SADOVEANU, O. VII 28. Se frămînta sucit, de parcă avea un pumnal între umeri. CAMIL PETRESCU, N. 152. Lăutarii... se frămîntau mai abitir ca jucătorii, mutîndu-se de ici-colo, îndemnîndu-se unul pe altul. REBREANU, R. I 125. Toată ziua era în picioare, se frămînta căutîndu-și de lucru de la un pat la altul. BART, E. 313. ♦ A învîrti, a răsuci (un obiect) în mînă. Se juca Zarinca, frămîntînd crenguța de salcie între degete. STANCU, D. 11. ◊ (În unele construcții fixe) A-și frămînta mîinile = a-și freca mîinile puternic și repetat (sub stăpînirea unei stări sufletești puternice). Își frămînta mîinile neliniștit, parcă-i lipsea ceva. CAMILAR, TEM. 15. ♦ A fricționa, a face masaj. Ne așază cu capul în poala ei, ne trage pe la tîmple, ne trage pe la grumaz, apoi ne frămîntă încheieturile mîinilor, degetele. STANCU, D. 276.

FRÎU, frîie și frîne, s. n. 1. Totalitatea curelelor care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l putea mîna. Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului și a trecut repede înainte. SADOVEANU, B. 153. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. Armăsarii spumega, Frîiele și le mușca. ALECSANDRI, P. P. 168. ◊ Fig. Frînele legii. VLAHUȚĂ, N. 54. Planeții... din frînele luminii și ai soarelui scăpați. EMINESCU, O. I. 133. ◊ Loc. adj. Fără frîu = neînfrînat, necumpătat, lăsat (prea) liber; dezmățat. Aici... oricine știe că veseliile sînt fără frîu. SADOVEANU, O. VII 227. Învrăjbirea fără frîu a oamenilor. VLAHUȚĂ, N. 56. ◊ Expr. A-și pune frîu limbii (sau gurii) = a vorbi cumpănit, a se reține de la vorbă. A ține (pe cineva) în frîu = a stăpîni (pe cineva), a domoli avîntul sau pornirile cuiva. A ține (pe cineva) în șapte (sau în nouă) frîne = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lăsa (nici o) libertate. Mi-i urît de cin’te ține, Că te ține-n nouă frîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. A slobozi frîul (sau a slăbi din frîu) = a da (mai multă) libertate. A da (cuiva sau la ceva) frîu (liber sau slobod) = a lăsa în voie. Dăduse frîu slobod închipuirii înfierbîntate. POPA, V. 115. A pune (în) frîu = a stăvili, a opri; a înfrîna, a stăpîni. De-ar fi fost lăsat prin lume Să treci ca orice om de rînd, Ce lesne-ai fi pus frîu durerii Și răzvrătitului tău gînd. VLAHUȚĂ, O. A. 50. 2. Fig. (În forma de pl. frîne) Conducere politică. Popor, ține frînele În puternica-ți mînă. TOMA, C. V. 394. Mîndră e și Clara doamna, azi, cînd frînele puterii Par pe mîini a-i fi lăsate. DAVILA, V. V. 21. – Pl. și: (rar) frîuri (EMINESCU, O. IV 152).

gâltan, gâltanuri, gâltane, (gâtlan, gătlan), s.n. – (anat.) 1. Esofag, gât. 2. „Mărul lui Adam”; poama lui Adam (Ieud), nodul de la grumaz (Petrova), ciontu’ grumazului (Vad), (ALRRM, 1969: 96): „Iar unu’ mai hoțoman / Haț! găina de gâltan” (Bilțiu, 1990: 60). ♦ (onom.) Gâltan, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Var. a lui gâtlan, din gâlt „gât, gâtlej” (< sl. glǔtanu) + suf. -an (MDA); din sl. glǔtanu (Șăineanu).

gâltan, -uri, -e, s.n. – (anat.) 1. Esofag, gât. 2. „Mărul lui Adam”; poama lui Adam (Ieud), nodul de la grumaz (Petrova), ciontu’ grumazului (Vad), (ALR 1969: 96): „Iar unu mai hoțoman / Haț! găina de gâltan” (Bilțiu 1990: 60). – Gâlt „gât, gâtlej” + -an (MDA).

GÂRBIȚĂ s. v. ceafă, greabăn, grumaz.

gârbiță f. 1. grebenul calului; 2. grumazul boului; 3. (ironic) spatele: îi dete după ceafă câțiva pumni de-i mută gârbița ISP. [Vechiu-rom. gârbă, spinare = slav. GRŬBŬ].

GÂRBIȚĂ, gârbițe, s. f. 1. (Pop.; la animale) Greabăn, grumaz; (la oameni) ceafă. ◊ Expr. A muia (cuiva) gârbița = a înfrânge, a obliga să se supună. 2. Plantă erbacee cu tulpina acoperită cu solzi și cu flori mari, violete (Limodorum abortivum). – Din bg. gărbica, scr. grbica.

GÂRBIȚĂ, gârbițe, s. f. 1. (Pop.; la animale) Greabăn, grumaz; (la oameni) ceafă. ◊ Expr. A muia (cuiva) gârbița = a înfrânge (cuiva) trufia, a obliga să se supună. 2. Plantă erbacee cu tulpina acoperită cu solzi și cu flori mari, violete (Limodorum abortivum). – Din bg. gărbica, sb. grbica.

gârgan sn [At: ARH. FOLK. VI, 174 / Pl: ~e / E: nct] (Reg) 1 Grumaz. 2 (Fig) Gâtul viorii.

GÂT s. 1. (ANAT.) grumaz, (pop.) junghetură, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gâtlan. (L-a apucat de ~.) 2. v. dușcă. 3. (reg.) bucea, burlui. (~ la pâlnie.)

GÂT, gâturi, s. n. 1. Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ◊ Expr. A se arunca (sau a se agăța etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrățișa (cu căldură) pe cineva; b) a copleși, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-și rupe (sau a-și frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-și pierde situația (bună) în urma unor greșeli; a fi arestat, condamnat în urma săvârșirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhăța) de gât (pe cineva) = a înșfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violență), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenții (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghițitură sau din câteva înghițituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiți; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură câtă se poate bea dintr-o singură înghițitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ◊ Prună cu gât = prună gâtlană. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghițitură”.

gât sn [At: PANN, S. I, 24 / Pl: ~uri / E: vsl глътъ] 1 Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul Si: (pop) grumaz, gâtlan. 2 Partea interioară a gâtului (1) Si: (pop) beregată, gâtiță, gâtlej, înghițitoare. 3 Parte de dinapoi a gâtului (1) Si: ceafă, grumaz. 4 (Îe) A-i pune cuiva ștreangul de ~ A spânzura. 5 (Îae; fig) A constrânge. 6 (Îe) A strânge de ~ pe cineva A sugruma. 7 (Pop; îe) A potrivi din ~ pe cineva A da cuiva să bea pe săturare. 8 (Pop; îe) A o strica la ~ (sau a se strica la ~ cu cineva) A-și pierde încrederea, creditul pe care-l avea în ochii cuiva. 9 (Îe) A se arunca (sau a se agăța) de ~ul cuiva A îmbrățișa cu căldură pe cineva. 10 (Îae) A copleși și obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. 11 (Îe) A-și rupe (sau a-și frânge) ~ul A se accidenta grav sau a muri în urma unui accident. 12 (Îae) A-și pierde situația bună în urma unor greșeli. 13 (Îae) A fi arestat în urma săvârșirii unei ilegalități. 14 (Îe) A lua (sau a înhăța) de ~ (pe cineva) A brutaliza. 15 (Îae) A cere cuiva socoteală cu violență. 16 (Fam; îe) A face ~ A avea pretenții neîntemeiate pe care și le exprimă gălăgios. 17 (Pop; îe) A o lua în ~ A lua asupra sa o însărcinare, un lucru. 18 (Pop; îae) A se pune pe muncă cu toată râvna pentru împlinirea unui lucru. 19 (Pop; îe) A-și pune ~ul (pentru ceva) A garanta pentru cineva. 20 (Îvp; îe) A da de ~ pe cineva A nenoroci pe cineva. 21 (Pfm; îe) A da pe ~ A bea (o băutură tare) dintr-o înghițitură. 22 (Pop; îe) A trage pe ~ A bea mult, a fi bețiv. 23 (Pfm; îe) A fi sătul până în ~ A fi dezgustat și a nu mai putea suporta în continuare o stare de lucruri. 24 (Pfm; îe) A-i sta (sau a i se opri) în ~ A nu putea înghiți. 25 (Pfm; îae) A nu putea suferi pe cineva sau ceva. 26 (Pop; îe) A se ține (sau a sta, a fi, a se lua) de ~ (cu cineva) A fi prieten la cataramă cu cineva. 27 (Fam; îe) A i se usca ~ul de sete A-i fi foarte sete. 28 (Fam; îae) A pofti foarte mult să bea ceva. 29 Înghițitură (de vin, de rachiu) Si: dușcă. 30 (Îs) ~uri de rac Cozi de rac fiert, scoase din coajă și servite ca garnitură. 31 Parte a unui obiect, a unor piese etc. care seamănă cu gâtul (1). 32 (Spc) Gât (31) al patului de pușcă. 33 (Îs) Prună cu ~ Prună gâtlană. 34 (Îs) Pară cu ~ Pară gâtlană. 35 (Spc) Deschizătură a cămășii pe unde iese capul. 36 (Spc) Parte strâmtă și lungă a unei sticle sau a unor vase de sticlă care se termină cu gura Si: (pop) gurlui. 37 (Spc) Parte strâmtă și alungită a pâlniei. 38 (Spc) Canal al coșului pe unde iese fumul. 39 (Spc; la instrumente muzicale) Parte prelungă unde sunt fixate și acordate coardele. 40 (Spc) Parte îngustă a cimpoiului. 41 (Pop; spc) Cioc îngust cu care se termină leuca. 42 (Spc) Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. corectat(ă)

GÂT, gâturi, s. n. 1. Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul; grumaz, gâtlan; p. ext. gâtlej. ◊ Expr. A se arunca (sau a se agăța etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrățișa (cu căldură) pe cineva; b) a copleși, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-și rupe (sau a-și frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-și pierde situația (bună) în urma unor greșeli, a fi arestat, condamnat în urma săvârșirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a) a sugruma (pe cineva); b) fig. a constrânge. A lua (sau a înhăța) de gât (pe cineva) = a înșfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violență), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenții (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghițitură sau din câteva înghițituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiți; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură care se poate bea dintr-o singură înghițitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ◊ Prună cu gât = prună gâtlană, v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghițitură”.

GÂTLAN s. v. bâtlan, gât, grumaz, stârc cenușiu.

GÂTLEJ s. (ANAT.) beregată, (pop.) înghițitoare, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gâtiță, gușter, (înv.) grumaz. (Lichidul i-a alunecat pe ~.)

gîrbă (-be), s. f. – Spinare. – Megl. gorb. Sl. gŭrbŭ „spinare” (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Cihac, II, 343; Conev 89), cf. bg. gărb „cocoașă”. – Der. gîrbi, vb. (înv., a se arunca; Trans. și Bucov., „a lătra”, literal „a sări pe cineva”); gîrbiță, s. f. (la cai, greabăn; la vite, grumaz; plantă, Limodorum abortivum), der. intern de la gîrbă, sau direct din sb. grbica „cocoașă”. Cf. gîrbov, hrib.

gîrbiță s. v. CEAFĂ. GREABĂN. GRUMAZ.

GÎT s. 1. (ANAT.) grumaz, (pop.) junghetură, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gîtlan. 2. dușcă, gură, înghițitură, sorbitură, (Transilv.) scopot. (Trage un ~ de vin.) 3. (reg.) bucea, burlui. (~ la pîlnie.)

GÎT, gîturi, s. n. 1. Partea corpului care unește capul cu trunchiul la om sau la animale. V. grumaz. Irina și mama Paraschiva își lungesc gîturile pe după colțul gardului, ca să vadă cine vine. BUJOR, S. 80. Biata Malcă, de frică, s-a încleștat de gîtul lui. CREANGĂ, P. 120. Și-nlănțuindu-mi gîtul cu brațe de zăpadă; Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă. EMINESCU, O. I 92. ◊ Expr. A se arunca de gîtul cuiva = a îmbrățișa pe cineva cu bucurie; fig. a copleși pe cineva cu manifestări de dragoste. A (se) ține (sau a (se) lua) de gît (cu cineva) = a cuprinde cu brațul gîtul cuiva, a-și petrece brațul pe după gîtul cuiva; fig. a fi în mare prietenie (cu cineva), a face cărdășie (cu cineva). Sortașii mai veseli se țineau de gît cu fetele, cîntînd doine și chiuind de răsunau văile. BUJOR, S. 70. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti... de cînd se luau de gît lupii cu mieii, de se sărutau. ISPIRESCU, L. 1. A-și rupe (sau a-și frînge) gîtul = a-si pierde viața, a muri într-un accident; fig. a-și pierde, a-și ruina situația prin întreprinderi nereușite. A strînge de gît (pe cineva) = a sugruma. A lua (sau a înhăța) de gît (pe cineva) = a pune mîna (pe cineva), a-l înșfăca. Mor cu tine de gît, se zice, ca amenințare, pentru a arăta cuiva hotărîrea de a lupta contra lui pînă la capăt. A-și pune gîtul (pentru ceva) = a pune prinsoare, a se prinde, a pune mîna în foc, a garanta că... Pui gîtu că e ceva. VLAHUȚĂ, la TDRG. (Familiar) A face gît = a avea pretenții, a opune rezistență, a face gălăgie. ♦ (La pl.; prin metonimie) Persoane curioase, lume interesată. Gîturi curioase din tribuna vecină se întindeau să audă. REBREANU, R. II 35. 2. Interiorul gîtului (1), cu toate organele lui. V. gîtlej, beregată. Aș bea puțină apă, Florico, că tare mi s-a uscat gîtul. BUJOR, S. 26. Aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Adierea... răcoroasă se schimbă într-o răsuflare de flăcări ce părea că izvorăște necurmat pe gîturile de văi largi ale munților învăpăiați. HOGAȘ, DR. 242. ◊ Expr. A da (o băutură) pe gît = a bea repede, pe nerăsuflate. Intra În cÎrciumă... da pe gît o dușcă și iar ieșea, PAS, Z. I 146. Negoiță a dat țoiul repede pe gît. CARAGIALE, P. 93. A se sătura pînă-n gît = a fi tare dezgustat, a nu mai putea suporta o stare de lucruri sau o persoană. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă. CREANGĂ, P. 122. A-i sta (sau a i se opri cuiva ceva) în gît = a nu putea înghiți; fig. a nu se putea împăca cu un gînd sau cu o situație, a nu-i plăcea (ceva). (Familiar) A potrivi din gît (pe cineva) = a-i da (cuiva) de băut cît vrea el. Dacă știai să potrivești din gît pe moș Nichifor, apoi era cît se poate de șăgalnic. CREANGĂ, P. 108. A o lua în gît = a lua asupră-și o însărcinare, necruțînd nici un efort pentru reușita ei. ♦ Cantitate de băutură (alcoolică) care se poate înghiți dintr-o dată. Înghițiră tuspatru cîte un gît zdravăn din băutura arzătoare. SADOVEANU, O. VI 31. Ipate... dă babei vro cîteva gîturi de rachiu. CREANGĂ, P. 171. 3. Parte a unor anumite obiecte care prezintă o asemănare cu gîtul omului: a) partea strîmtă și lungă a unei sticle (sau a unor vase de sticlă), care se termină cu o gură. Gîtul retortei. ▭ Ferestrele crîșmelor... arătau covrigei uscați în gîturi de sticle cu băuturi colorate. SADOVEANU, B. 162. Sărăcia era iluminată de razele unei lumînări de seu, băgată în gîtul unui clondiri, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41; b) prelungire a instrumentelor muzicale pe care sînt întinse coardele. Buruiană pleca urechea pe gîtul scripcei, ciupea cu unghea strunele pe rînd. HOGAȘ, DR. II 108; c) (rar) canalul coșului, pe care iese fumul. Fumul căminelor... se prăbușea îndărăt pe gîtul coșurilor. DELAVRANCEA, S. 182. ◊ Gîtul puștii = partea superioară a patului de pușcă, de care se apucă de obicei arma. Prune cu gît = soi de prune, alungite la unul din capete.

gîtlan s. v. BÎTLAN. GÎT. GRUMAZ. STÎRC CENUȘIU.

GÎTLEJ s. (ANAT.) beregată, (pop.) înghițitoare, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gîtiță, gușter, (înv.) grumaz. (Lichidul i-a alunecat pe ~.)

GOLAȘ, -Ă, golași, -e, adj. 1. (Despre păsări, mai ales despre puii lor) Fără pene. Ciripiți acolo, Păsăruici golașe, Ciripiți și creșteți Ca copilu-n fașe. GOGA, C. P. 13. Cîntă cucul singuraș (= singurel) Și-o lăsat puii golași. MARIAN, O. II 206. La poalele lor cuibează vulturii... cei suri, al căror cioc... răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite și golașe. ODOBESCU, S. III 16. ♦ (Despre copaci) Fără frunze. Împrejurul ogorului se ridicau fagi înalți, aproape în întregime golași, desfrunziți, negricioși și nemișcați. DUMITRIU, N. 146. 2. (Despre locuri, munți etc.) Lipsit de vegetație, mai ales de copaci. Dar nu era nimeni în lung și-n lat decît vîntul peste stepa golașe și stearpă. DUMITRIU, B. F. 57. Pe malurile acelea golașe și sure. D. ZAMFIRESCU, la TDRG.

Grămăzilă v. Grumaz 4.

greábăn n., pl. grebene (bg. sîrb. greben, peptene, creastă de cocoș orĭ de munte, umăr de cal, d. vsl. grebenĭ, peptene, darac; ngr. grébanos, loc rîpos. V. gîrb, gîrbiță). 1. Gîrbiță, grumaz, partea cea maĭ înaltă la umeriĭ vitelor. 2. S. m., pl. grebenĭ. Creastă (culme) de munte, de deal: grebeniĭ Parînguluĭ (Vlah. Rom. Pit. 104). – Formele grebăn și greben îmĭ par false. Cp. cu leagăn.

grui¹ sn [At: ȘINCAI, HR. II, 274/15 / Pl: ~uri și ~e / E: ns cf lat grunium] (Reg) 1 Deal mic Si: colină¹, delușor; (pop) grumaz (10), movilă. 2 Vârf de deal. 3 Coastă de deal. 4 (Pan) Lemn din osia de dinainte a carului de care se prinde proțapul Si: pisc. 5 (Pan) Drug de lemn la sanie care leagă piscurile sau cârmacele celor două tălpi Si: (reg) bot, botniță, cruce, habot, obăd, obot. 6 Cârlig de care se țin legate bărcile în chei. corectat(ă)

grumaj smn vz grumaz

grumaz (pop.) s. m., pl. grumaji

grumaz s. v. BEREGATĂ. GÎTLEJ.

GRUMAZ ~ji m. (la oameni și la animale) Parte posterioară a gâtului; ceafă; cerbice. * A-și pleca ~zul (în fața cuiva) a se umili în fața cuiva. A îndoi ~zul a pune în dependență pe cineva; a subjuga. /Cuv. autoht.

GRUMAZ s. (ANAT.) 1. ceafă, (pop.) cerbice, (reg.) gîrbiță. (~ al omului.) 2. gît, (pop.) junghetură, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gîtlan. (Și-a frînt ~.)

grumaz n. partea dindărăt a gâtului, ceafă. [Vechiu-rom. (și albanez) grumaz, gâtlej, dintr’un primitiv grum, gât (cf. sugrumà), de origină necunoscută].

GRUMAZ subst. 1. – (Dm; Ștef; Sd; -a, staroste (C Ștef). 2. Grumazea (16 B III 210); Grumăz/eni, -ești ss.; Grumeadzea, armaș (Sd XI 80); Grumează, Ecat., f. act. Grumeza, I. (Isp IV²); Grumezea (Dm); – olt. (BCI II 262). 3. Grumezoae s. (Ștef). 4. Cu as. regr. Grămăzilă (16 B III 345) < *Grumăzilă.

grumaz, grumaji, s.m. – 1. Gât, beregată. 2. Gâtlej: „Cu plăcintă și cârnaț / Că merg bine pe grumaz” (Calendar, 1980: 16). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (Apșa de Jos, Plăiuț). ♦ (onom.) Grumaz, Grumeza, nume de familie (104 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Atestat ca nume de persoană, în var. Grumadz, în anul 1499. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. alb. gurmaz, gërmas (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich, Cihac), cf. alb. gurmaz, gurmas „gâtlej, beregată”, din i.-e. *guer „a înghiți, gâtlej; prăpastie” (Russu, 1970: 171). Cuv. rom. > magh. reg. grumëzzsor.

grumaz, grumaji, s.m. – 1. Gât, beregată. 2. Gâtlej: „Cu plăcintă și cârnaț / Că merg bine pe grumaz” (Calendar 1980: 16). – Cuvânt autohton, cf. alb. gurmaz, gërmaz (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).

grumáz n., pl. (vechĭ) zĭ și (azĭ) jĭ (rudă cu alb. grumas, gurmas, gîtlej, cu lat. grumus, dîmb, it. digrumare, a înghiți cu lăcomie, și cu rom. sugrum). Rar. Gît, ceafă, cerbice: grumazu luĭ saŭ grumajiĭ luĭ (V. un ex. la bilț). S. n., pl. urĭ și e. Gît, ceafă: jugu se reazămă de grumazurile a doĭ boĭ. V. greabăn.

GRUMAZ, grumaji, s. m. 1. (La oameni și la animale; uneori la pl. cu valoare de sg.) Partea trupului care leagă capul de trunchi (v. gît); (în special) partea dindărăt a gîtului (v. ceafă, cerbice.). Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului și a trecut repede înainte. SADOVEANU, B. 153. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare, jugul îl frige. GÎRLEANU, L. 38. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229. Razele dulci loveau fața-i senină, Rotunzii umeri și-albul ei grumaz. EMINESCU, O. IV 77. ◊ (În legătură cu ideea de robie) Iobagi și clăcași, maghiari și romîni – Dar același bici și aceiași stăpini. Același cuțit înfipt în grumaji. TULBURE, V. R. 37. Nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 2. ◊ (Metaforic) Muncitorii abia așteaptă să se avînte pe grumajii tractoarelor, abia așteaptă să dea drumul atîtor motoare; numai să crească lanurile. CAMILAR, TEM. 106. Munții se-ncalecă, grumaz peste grumaz, pînă în slava cerului. DELAVRANCEA, T. 184. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde) pe cineva (de sau pe) după grumaz v. după. A-și pleca grumazul în fața (sau sub piciorul) cuiva = a se umili, a se lăsa robit, asuprit (de cineva). Norodul și-a plecat iar grumazul sub piciorul păgînului. SADOVEANU, O. I 6. A-și îndoi grumazul = a renunța la luptă, a se socoti învins. Ești nădejdea țării, Scut unui popor, Și-ți îndoi grumazul, Frîngi mîndria lor? TOMA, C. V. 101. A pune piciorul pe grumazul cuiva sau a îndoi grumazul cuiva (în jug) = a robi, a subjuga (pe cineva). Acești păgîni s-au prefăcut; este chip de înțelegere între ei și noi, mai ales de cînd ismailitenii și-au pus piciorul pe grumazul lor. SADOVEANU, N. P. 254. 2. (Rar) Gîtlej. Un nod amar îl strînse în grumaz. CAMILAR, N. I 158. 3. (Popular) Partea mai îngustă a unor obiecte (care corespunde gîtului omului). Grumazul coasei. ▭ Între foi de nuc alături, lîngă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară. GOGA, P. 70. – Pl. și: (învechit) grumazi (BART, S. M. 84, CREANGĂ, P. 316, NEGRUZZI, S. I 145), (s. n.) grumazuri (CAMILAR, T. 13).

GRUMAZ s. v. beregată, gâtlej.

GRUMAZ s. (ANAT.) 1. v. ceafă. 2. v. gât.

grumaz s. m., pl. grumaji

grumaz smn [At: CORESI, PS. 375 / V: (reg) ~aj, gurmaj^[1], gurm~ / Pl: ~aji, (înv) ~i sm, (rar) ~uri sn / E: ns cf alb grumas] (Pop) 1 Gât. 2 (Prc) Ceafă. 3 (Îe) A lua (pe cineva) de ~ A lua (pe cineva) prizonier. 4 (Îe) A-și pleca ~ul (în fața cuiva) A se umili. 5 (Îae) A se lăsa robit. 6 (Îe) A-și îndoi ~ul A renunța la luptă, considerându-se învins. 7 (Îe) A pune piciorul pe ~ul cuiva A subjuga pe cineva. 8 (Rar) Gâtlej. 9 (Pan; rar) Parte mai îngustă a unor obiecte, asemănătoare cu gâtul (1). 10 (Pop) Grui (1). corectat(ă)

grumaz (-zi), s. n. – 1. (Înv.) Colină, delușor. – 2. Gît, beregată. – 3. Gîtlej. – 4. Gît, ceafă. – 5. Parte mai îngustă a unor obiecte. – Var. (pl.) grumaji, (rar) grumazuri. – Mr. grumadz, gurmadz. Lat. gruma, cuvînt atestat numai cu sensul de „sfîrc de sîn”; dar care trebuia să fi însemnat și „delușor, colină” (CGL, II, 223), var. de la grumus „colină”, cf. grum, cu suf. -ză, (Papahagi, Notițe, 24; cf. Pușcariu 743; REW 3888; DAR). Cf. și it. digrumare „a rumega” și sugruma. Celelalte ipoteze nu sînt suficiente: din fondul autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9); din alb. grumás, gurmás (Cihac, II, 718; Meyer, Alb. St., IV, 76; Meyer 133; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 117); de la un lat. *grumātium, combinație a lui grumus ca palatium (Pascu, I, 196); anterior indoeurop. (Lahovary 328). Comun întregului teritoriu al rom. (ALR, I, 36). – Der. grumăjer, s. n. (parte a armurii care apără gîtul); grumăzare, s. f. (boală de gît). – Cf. grunț.

grumăjel sm [At: ȚARA OLTULUI, III, nr. 24 / Pl: ~ei / E: grumaz + -el] (Pop) 1-4 (Șhp) Grumaz (1-2) (mic). 5 (Reg; lpl) Cureaua cu care se leagă biciul de codiriște sau dârjana de hădărag.

grumăjer sn [At: ODOBESCU, S. I, 65/11 / Pl: ~e / E: grumaz + -er] (Pop; rar) Parte a armurii care apără gâtul.

grumăjor sm [At: CANTEMIR, IST. 107 / Pl: ~i / E: grumaz + -or] (Pop; șhp) 1-2 Grumaz (1) (mic).

grumăzáre f., pl. ărĭ (d. grumaz). Brîneă, boală la grumaz.

grumăzare sf [At: LB / V: (reg) ~ar sn / Pl: ~zări / E: grumaz] (Reg) 1 Inflamare a ganglionilor din regiunea gâtului Si: (reg) buboi, gâlcă (2), scurtă, uimă. 2 (La cai) Opritoare legată de gât.

grumăzare s.f. pl. (reg.) boală de grumaz; brâncă.

grumăzuț sm [At: LB / Pl: ~i / E: grumaz + -uț] (Pop; șhp) 1-2 Grumăjor (1-2).

grunz (grunji), s. m. – 1. Bucată dintr-o materie sfărîmicioasă. – 2. Grăunte, bob. – 3. Boabă. – 4. Asperitate, zbîrcitură. – Var. (s)grunț. Mr. grundă, pl. grundz, megl. grus. Creație expresivă, bazată pe ideea de „rotunjime”, cf. glonț, bo(n)ț, și lat. grumus, it., sp. grumo, fr. grumeau (REW 3877), it. grommare „a face crustă”. Mr. prezintă un sing. analogic. reconstituit pe baza pl. Alb. grundë, krundë provine din mr. – Celelalte explicații sînt insuficiente; din mag. göröngy „colină” (Cihac, II, 502; Weigand, JB, XVI, 224); din bg. gruda „bulgăre” (Pascu, I, 194); din alb. (cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118); din alb., încrucișat cu lat. grandia (Capidan, Raporturile, 532); din sl. gruda încrucișat cu grum (Skok 70); din ngr. χόνδρος „boabă” (Giuglea, Dacor., III, 566-98); din v. germ. gruzzi „boabă” (Scriban). – Der. grunzos, grunjos, grunzuros, (s)grunțuros, gronjuros, (s)gronțuros, adj. (cu bulgări). – Cf. grum, grumaz.

gudurlui sn [At: PAMFILE, C. 20 / Pl: ? / E: nct] (Reg; d. grumaz; csnp; îla) Cu ~ Foarte gros.

gurmaj smn vz grumaz

gurmaz smn vz grumaz

gușă s. v. BEREGATĂ. GÎT. GÎTLE.J. GRUMAZ. JURUBIȚĂ.

GUȘĂ s. v. beregată, gât, gâtlej, grumaz, jurubiță.

îmbăiera, îmbăierez, vb. tranz. – (reg.) „A lega cămașa sau sumanul la grumazi” (Bud, 1908). – Din în- + baieră „șiret, curea, sfoară” (< lat. bajulus, bajula) (Scriban, DEX, MDA).

îmbăiera, îmbăierez, vb. tranz. – „A lega cămașa sau sumanul la grumazi” (Bud 1908). – Îm + baier „șiret, curea, sfoară” (< lat. bajulus, bajula) + -a.

împărătuș, împărătuși, (împărățăl), s.m. – (anat.) Omușor; apendice situat în cavitatea bucală; țâfluoc (Petrova), îndițătoare (Budești, Rozavlea), țâmburucu’ din fundul gurii (Dragomirești): „Din împărătuș, / De sub împărătuș, / Din vinele grumazilor” (Bârlea, 1924, II: 381). – Din împărat „suveran” (< lat. imperator) + suf. -uș (MDA).

împărătuș, -i, (împărățăl), s.m. – (anat.) Omușor; apendice situat în cavitatea bucală; țâfluoc (Petrova), îndițătoare (Budești, Rozavlea), țâmburucu’ din fundul gurii (Dragomirești): „Din împărătuș, / De sub împărătuș, / Din vinele grumazilor” (Bârlea 1924 II: 381). – Din împărat „suveran” (< lat. imperator).

ÎNCOVOIA, încovoi, vb. I. Refl. (Despre ființe sau părți ale corpului) A se curba în formă de arc; a se arcui. Se încovoaie sub o izbucnire de plîns. SAHIA, N. 37. Dar brațele-i goale, unul se încovoaie în sus, ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri; celălalt se reazimă pe creștetul cornut al ciutei. ODOBESCU, S. III 55. Dinaintea gurei de la sobă se încovoia o mîță albă, care torcea de mulțămire. ALECSANDRI, O. P. 95. ◊ Tranz. Părintele Ionaftan își încovoie trupul slab și începu urcușul prin umezeala desișurilor. SADOVEANU, O. VII 209. (Fig.) Treceai prin văile afunde, Încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. Spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie. EMINESCU, O. I 51. ◊ Refl. (Despre obiecte) Își alese o sabie cam ruginită, dar cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. ISPIRESCU, L. 21. ♦ Fig. (Despre persoane) A se umili. Eminescu... nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată. CARAGIALE, N. S. 15. Să văd eu cum se-ncovoaie cu sfială un Răzvan Pe lîngă cei mai din coadă boierași de la divan? HASDEU, R. V. 125.

ÎNCRÎNCENA, pers. 3 încrîncenă, vb. I. Refl. (Despre ființe în general sau numai despre anumite părți ale corpului) A se contracta, a se înfiora (de frică, de scîrbă, de mînie). De cîte ori dascălul Pamfil cetește în gromovnic că iar are să fie zavistie mare și tăiere și războaie între împărați, mi se încrîncenă inima și n-am somn. SADOVEANU, F. J. 59. ◊ Tranz. Un nod greu îi încrîncenă grumazul. CAMILAR, T. 46. – Prez. ind. și: încrîncenez (DEȘLIU, M. 13). – Variante: crîncena (C. PETRESCU, Î. II 8), încrîncina (CREANGĂ, P. 77) vb. I.

ÎNDĂRĂTNIC, -Ă, îndărătnici, -e, adj. Care se încăpățînează, nu cedează (ușor), nu renunță, nu se lasă convins, încăpățînat, recalcitrant; care duce un lucru pînă la capăt, nu se descurajează, stăruitor, perseverent. La două-trei mese mai stăruiau gustători îndărătnici de vin. VORNIC, P. 153. Pătimaș și îndărătnic, s-o iubești ca un copil. EMINESCU, O. I 157. Bate la ușă stăruind... ca un creditor îndărătnic. RUSSO, O. 49. ◊ (Adverbial) Soneria telefonului chema îndărătnic și neîntrerupt. C. PETRESCU, C. V. 293. (Fig.) Treceai prin văile afunde, Încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. ♦ (Rar, arhaizant) Rămas în urmă; dator. Datoria lor către visterie au plătit-o? – O plătesc, măria-ta... Cel ce are dă și pentru cel ce n-are. Averea satului răspunde pentru toți. Fiind îndărătnici de multă vreme, acuma li s-a împlinit tot, pînă la un capăt de ață. SADOVEANU, Z. C. 232. – Variantă: (regional) îndărăpnic, -ă (NEGRUZZI, S. I 84) adj.

ÎNFĂȘURA, înfășor și înfășur, vb. I. 1. Tranz. A acoperi, a înveli ceva (sau pe cineva) bine și din toate părțile, răsucind de jur împrejurul lui o pînză, o învelitoare, o pătură etc. Scot mănușa... și înfășur mîna plină de sînge. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. Femeile își înfășură capul cu un ștergar. NEGRUZZI, S. I 308. Maică, măiculița mea, Ia din traistă o basma, Înfășoară Mîna-n ea. TEODORESCU, P. P. 683. ◊ Fig. A trecut o mașină pe lîngă mine... și m-a înfășurat în praf – amețindu-mă. SAHIA, N. 16. ◊ Refl. (Despre persoane) Baba pe loc se și înfășură în țol. ȘEZ. I 53. 2. Tranz. Fig. A cuprinde, a învălui. O văd întîia oară, Dar inima-mi și ochii cu drag o înfășoară. EFTIMIU, Î. 157. Inima mi-e-nduioșată cînd, în clipa cea mai grea, Văd cum dragostea lui Stareț înfășoară țara mea. DAVILA, V. V. 183. Dan o înfășură într-o privire caldă, apoi își lăsă ochii în jos. VLAHUȚĂ, O. AL. II 48. ◊ Refl. Dealu-n umbră se-nfășoară. MACEDONSKI, O. I 32. 3. Tranz. A încolăci ceva în jurul unui obiect. L-a înfășurat... cu brațele după gît. SAHIA, N. 52. Celălalt capăt al funiei-l înfășuri pe lîngă grumazii vacii. RETEGANUL, P. IV 26. Și de furcă mi-i lega, După ea-i înfășura; Dar jugani se scutura Și arcan desfășura. TEODORESCU, P. P. 689. ◊ Fig. L-a înfășurat de cîteva ori în bici. STANCU, D. 104. ♦ A depăna (pe un ghem, pe un fus etc.). Înfășoară ața pe mosor. 4. Refl. (Rar) A se învîrti de colo pînă colo (în jurul unui punct fix), a da tîrcoale. Ce v-ați strîns aicea, măi? Ce vă înfășurați pe-aicea, măi? PAS, L. I 262. Se înfășura prin odaie, își făcea de lucru prin curte, se uita pe cer, tot părîndu-i-se că o să-nceapă ploaia. id. Z. I 173.

ÎNGURZI, îngurzesc, vb. IV. (Regional) 1. Tranz. A strînge, a aduna în crețuri marginile unei opinci, ale unei pînze, ale unui sac cu ajutorul unei sfori sau a unei curelușe, petrecute prin mai multe găuri. (Atestat în forma îngruzi) Scoțînd o piele de porc sălbatec din cămară și croind cîte o păreche de opinci... le-a îngruzit frumos. CREANGĂ, A. 24. ♦ Fig. A desena în linii încrețite, în zig-zaguri. Îngurzi flori și semne ciudate deasupra și dedesubtul slovelor. CAMILAR, T. 71. 2. Refl. (Despre părți ale trupului) A înțepeni, a se închirci. Gura i se îngurzise, ochii i se spălăciseră. CAMILAR, N. II 368. Mi se îngurzise grumazul stînd ghemuit. SADOVEANU, O. III 330. – Variantă: îngruzi vb. IV.

ÎNTREIT, -Ă, întreiți, -te, adj. 1. Înmulțit, mărit, sporit de trei ori; p. ext. mai mare, mai puternic, mai numeros, mai mult. Un om energic ar putea scoate venituri întreite de cît arată scriptele de anii trecuți. C. PETRESCU, Î. II 67. A fost un gemet întreit, Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ◊ (Adverbial) Și-a încordat grumazul și s-a pregătit să-i răspundă întreit pentru fiece cuvințel. GALAN, B. I 146. 2. Care e compus din trei părți de același fel. Un arc de triumf... cu întreite prize. ODOBESCU, S. III 71. Artistul ar zugrăvi... acest întreit șir de munți ce se întind în amfiteatru pe orizon. NEGRUZZI, S. I 195.

jgâtă s.f. (reg.) umflătură la grumaz sau pe cap; umflătură la gât, gușă.

jug (juguri), s. n. – 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. – 2. Suprafață pe care o poate ara o pereche de vite într-o zi. – 3. Povară, tiranie, robie. – 4. Gîtar, hamut. – 5. Jujeu. – 6. Cadru la ferăstrăul acționat de forța apei. – 7. Grindă. – 8. Dispozitiv de prindere la războiul de țesut. – 9. Suport de lemn pentru năvod. – Var. (Mold.) giug. Mr. giug, megl., istr. jug. Lat. iŭgum (Pușcariu 916; Candrea-Dens., 913; DAR; REW 4610), cf. it. giogo, prov. jo, fr. joug, cat. jou, sp. yugo, port. jugo. Der. jugan, s. m. (bou; cal castrat), în sensul de „devenit bun de jug”, întrucît taurii și caii necastrați nu sînt buni ca animale de povară (după Tiktin, de la procedeul castrării, care se făcea cu ajutorul unui clește în formă de jug; însă acest uz nu pare să poată fi documentat); jugăni, vb. (a castra); jugăneală, s. f. (castrare); jugănitor, s. m. (persoană care castrează animale); jugănar, s. m. (persoană care castrează animale); jugar, adj. (bun de jug), cu suf. -ar (după Pușcariu 917, REW 4604 și Candrea-Dens., 916, din lat. iŭgārius); jugărit, s. n. (preț al lemnului pe care îl pot căra din pădure o pereche de boi înjugați); jugărel (var. jugurel, jugureț), s. m. (dumbeț, sclipeț, Teucrium Chamaedrys); jugului, vb. (a pune la jug, a înjuga); înjuga, vb. (a pune la jug, a înjuga, a subjuga, a înrobi; refl., a se dedica în exclusivitate; refl., a se uni; Arg., a fugi, a scăpa), cf. lat. iŭgāre; înjugătură, s. f. (pereche de animale înjugate); înjugător, adj. (bun de jug, bou destinat aratului); desjuga, vb. (a scoate din jug); subjuga, vb. (a oprima, a împila), format pe baza fr. subjuguer; jugastru, s. m. (arbore cu lemnul alb și tare, Acer campestre), mr. giugastru, megl. jugastru, de la jug cu suf. -astru, sau poate de la un lat. *iŭgāster (Pușcariu 918; Candrea-Dens., 917; REW 4605; DAR), deoarece se folosea la confecționarea jugurilor (este greșită der. propusă de Cihac, II, 511, din mag. javor < sl. javorŭ; după Diculescu, Elementele, 482, din gr. ζύγαστρον, de la ζυγόν „ulm”; cf. Rosetti, I, 168).

JUG ~uri n. 1) Piesă de lemn care se pune pe grumazul unor animale, în special al boilor, care trag la car sau la plug. ◊ A trage la ~ a) a trage carul sau plugul; b) a munci din greu; a îndeplini sarcini grele; a se speti. A se băga în ~ a se angaja să facă ceva foarte greu. 2) fig. Constrângere materială sau morală. 3) fig. Muncă grea și istovitoare. 4) Piesă tehnică folosită ca suport pentru alte piese ale unui mecanism. ~ de joagăr rama ferăstrăului. /<lat. jugum

jugos, -oasă, adj. (reg.; despre grumaji) gros, puternic.

JUNC, junci, s. m. Bou sau taur tînăr (între doi și trei ani) nepus la jug. V. juncan. [Țapul] se făcuse mare cît un junc, cu picioare puternice și groase și cu un grumaz care ținea greutatea unui om. SADOVEANU, O. VI 103. Apoi mai vreau... De amiaz-un junc gras. PĂSCULESCU, L. P. 252. Să mîncăm carne de junc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 317.

junghetură s. v. GÎT. GRUMAZ.^[1] modificată

JUNGHETURĂ s. v. gât, grumaz.

JUNGHIETURĂ, junghieturi, s. f. (Și în forma junghetură) 1. Junghi (1). Cu florile să-l ștergeți De junghieturi. TEODORESCU, P. P. 391. 2. (Uneori determinat prin «gîtului») Articulația coloanei vertebrale cu baza craniului; p. ext. grumaz, gît. Dacă m-ar vedea că răsfoiesc o carte, jupînul Mielu Gușă mi-ar frînge junghietura gîtului. STANCU, D. 379. Capul îi bănănăia intr-o parte și într-alta, de parcă își rupsese junghetura. ISPIRESCU, L. 106. S-a plecat scurt cu bărbia-n piept, parcă i-a trosnit junghetura. CARAGIALE, S. U. 49. – Variantă: junghetură s. f.

JUPUIT², -Ă, jupuiți, -te, adj. 1. (Despre piele) Luat, tras de pe corp; (despre oameni sau animale sau despre părți, ale corpului) cu pielea luată. [Epizootia] se poate propaga... prin resturile animalelor moarte, prin pielea lor jupuită proaspătă. I. IONESCU, D. 479. Ieși în urmă d-acei nerozi copii tras, Jupuit, ca vai de dînsul, la picioare, mîini și nas. PANN, N. H. 5. ◊ (Substantivat) Ce răscumpărare se poate da poporului... pentru jupuiții de vii și rupții în patru de cai. SADOVEANU, E. 55. ♦ Fig. (Neobișnuit) Fără pene, fără păr. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precum și cei suri al căror cioc ascuțit și aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite și golașe. ODOBESCU, S. III 16. 2. (Despre arbori) Cojit. Jupuiți de coajă, învălmășiți cu bolovanii care i-au zdrobit, brazii stau mărturie despre cumplita putere a Oltului. BOGZA, C. O. 99. ♦ (Despre tencuială, p. ext. despre pereți) Coșcovit. Atelier mic... cu pereți jupuiți și înnegriți. PAS, Z. I 304. ♦ Ros, uzat. Un vătăjel, c-o manta ferfenițită și cu un chipiu care nu mai avea nici o formă, încins c-un tesac cu teaca jupuită, aștepta liniștit la o parte. SADOVEANU, O. III 372. – Variante: jupoit, -ă (C. PETRESCU, Î. II 159), jupoiat, -ă (C. PETRESCU, C. V. 261, IBRĂILEANU, A. 71), jupuiat,-ă (C. PETRESCU, R. DR. 222) adj.

KENDO (cuv. japonez kendō „calea sabiei”) subst. Artă marțială japoneză, cunoscută încă din sec. 5-6, iar din sec. 13 practicată pe scară largă de samurai; interzisă în 1876, este astăzi practicată ca sport atât de bărbați cât și de femei. Sabia, din lemn de bambus, cu o lungime între 112 și 118 cm și o greutate între 375 și 450 g (în funcție de vârsta celui care o folosește), este mânuită cu ambele mâini. Îmbrăcați în tunici lungi, luptătorii sunt protejați de un fel de armură formată dintr-o mască de oțel, apărători pentru umeri și pântece din bambus lăcuit și mănuși. Țintele admise sunt capul, antebrațele, pieptul și grumazul.

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, funii, sfori, ață etc.) A împreuna, a înnoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printr-un ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai și moale... mi-l legi după grumaz. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A lega gura pînzei v. gură. A lega (sau a strînge) băierile de la pungă = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înnodată. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap. CREANGĂ, P. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ș-o leagă la gură. ȘEZ. I 276. 3. (Cu privire la un obiect sau un material) A strînge într-o învelitoare de pînză sau de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaua fetei, le pune în ea și le leagă. ȘEZ. I 69. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte socotit la cheltuieli; a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. 4. A încinge, a uni într-un mănunchi sau a pune la un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfășurîndu-le și strîngîndu-le cu o funie, un fir etc. Te-am văzut legîndu-ți snopii. COȘBUC, P. II 64. Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. ◊ Expr. A lega două în tei v. tei. ◊ Refl. pas. Brazdele cosite... se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi. PAMFILE, A. R. 130. 5. A fixa, a strînge ceva cu o funie, cu un fir etc. ca să nu se desfacă, să nu se clatine sau să nu alunece. Peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. EMINESCU, N. 7. Numai pantofii să mi-i leg. ALECSANDRI, T. I 41. Pe lopată n-o poci pune [pîinea], De n-oi lega-o c-o fune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ♦ (Cu privire la un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu un cerc; a încercui, a îmbina. Rotarii sînt solicitați a face roate mai supțiri... ferarii a le lega cu fier. I. IONESCU, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. Expr. A lega tabără = (învechit și arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, ca să nu poată pătrunde dușmanul. Măria-sa, cu aceiași luptători... legase tabără între codri și smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe. V. broșa, cartona. Pergamente și colecții vechi neprețuite Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tranz. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăța, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoia șalei. SADOVEANU, B. 106. Așteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, P. 42. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat Și la gard că m-ai legat. HODOȘ, P. P. 46. ◊ Fig. Mama... rămăsese văduvă, cu doi copii legați de poale. STANCU, D. 6. ◊ Expr. A lega (ceva) la (sau de) gard v. gard. A lega (pe cineva) la gard v. gard. 2. Tranz. Fig. (Mai ales în construcții negative) A reuni sunete sau cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege nici un cuvînt. BART, E. 186. De uimire nu putea lega o vorbă. VLAHUȚĂ, N. 198. ♦ A exprima. Dacă... Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere sau vrun vis, Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris. VLAHUȚĂ, O. A. 75. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la două puncte depărtate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntînă. STANCU, D. 72. Șoseaua... leagă orașul cu portul. SAHIA, N. 43. ◊ Refl. pas. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. Tranz. Fig. A înfiripa, a stabili (relații de prietenie sau de dragoste). Om lega frăție de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochii și sprîncenile... leagă dragostele. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Refl. pas. După despărțirea lungă, întîlnirea lor se leagă greu. SADOVEANU, M. C. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ (Cu privire la o convorbire etc.) Discuția se legă tărăgănat, fără însuflețire. C. PETRESCU, A. 370. 5. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane sau colectivități) A uni, a apropia (din punctul de vedere al sentimentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare. FRUNZĂ, S. 52. N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. ALECSANDRI, T. II 176. ◊ Refl. reciproc. S-au legat buni prieteni și amîndoi au petrecut multe amurguri și multe nopți. SADOVEANU, E. 132. ♦ A căsători. Desfăcut-a doi drăguți și legat-a doi urîți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ Expr. A lega viața (sau a-și lega viața) de cineva sau de viața cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las’ să leg a mea viață de a ta. EMINESCU, O. I 142. Nu-mi lega, maică, lumea Cu cine nu mi-i voia. SEVASTOS, C. 46. ◊ Refl. De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie. ALECSANDRI, P. III 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. («de») A se ține scai de cineva, a nu-i da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva; a se agăța de cineva, a-i cere socoteală, a-l trage la răspundere. Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine? COȘBUC, P. I 252. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. SLAVICI, O. I 359. Ciubotele văru-meu se rup... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. ◊ Fig. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă. HODOȘ, P. P. 37. 7. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva. În loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ A se ocupa de ceva. De care parte a literaturii îmi rămînea să mă leg? ALECSANDRI, S. 110. III. Tranz. 1. (Cu privire la oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, unui lanț etc.; a înlănțui, a încătușa, a fereca, a pune în fiare. Legă pe Decuseară cu mînile-n spate. RETEGANUL, P. III 43. Pe ciobani legatu-mi-au Dulăi-mpușcatu-i-au Iar pe baciul cel mai mare Îl fereca și mai tare. ALECSANDRI, P. P. 58. Mă lega vîrtos de coate. id. ib. 266. ◊ Expr. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a-i face imposibilă orice mișcare, a-l imobiliza complet. A lega burduf (sau butuc, cobză, fedeleș) pe cineva sau ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. ♦ (Cu privire la o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcuii le legară mîinile la spate. BĂLCESCU, O. II 259. Îi lega brațele-n cruci. ALECSANDRI, P. P. 135. ◊ Expr. A lega cot la cot v. cot. A lega limba (sau gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. ◊ Refl. (În expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuți, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoții). Se uită țintă la localul Camerei și i se pare că i s-a legat limba în gură. SP. POPESCU, M. G. 82. Nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă. EMINESCU, O. I 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. ALECSANDRI, T. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoții). Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire la un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanț, funie etc.) ca să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Îl rugă să-și lege ogarul. ISPIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, P. 224. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga, a se îndatora, a-și lua angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema? – Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giupînul Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ (Tranz. în expr.) A lega pe cineva cu limbă de moarte v. limbă. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri din acțiune prin vrăji, farmece. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile și furtunile, pînă și-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion. SADOVEANU, O. A. II 158. Este o femeie tare bătrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare! Norii îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, doar c-o nuia. VISSARION, B. 167. Poate că zidarii și cărămidarii or fi legat norii. ALECSANDRI, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului omenesc) A înfășură, a înveli, a acoperi. Să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar. CREANGĂ, P. 54. Ochii că i-au legat. ȘEZ. I 77. ◊ Expr. A lega la ochi pe cineva = a amăgi, a înșela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat la ochi și, în loc de iapă, ți-a vîndut o mîță. HOGAȘ, M. N. 9. (Glumeț) A-și lega capul = a se căsători. Ei nu-i da inima să-și lege capul cu nici unul din pețitorii ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Refl. Se ridică să vorbească o femeie... Se legase la cap cu o cîrpă roșie, căci știa că-i stă bine. DUMITRIU, N. 167. Se legă cu maramă la cap. ISPIRESCU, U. 71. ◊ Refl. reciproc. Fetele se leagă una pe alta la ochi. ȘEZ. I 145. 2. A pansa, a bandaja, a obloji. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Udă cîrpa-n apă rece Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ Refl. Fiecare se leagă unde-l doare (= fiecare își cunoaște greutățile). ◊ Expr. A te lega la cap (cînd nu te doare) = a-ți crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A trece de la înflorire la rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. ◊ Tranz. (Rar) [Fasolea] se suie pînă la un loc Șade-n loc și leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulcețuri, șerbeturi etc.) A se îngroșa, a se întări, a se închega. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceților] pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I. 31.

LEȘE, Grigore (n. 1954, sat Stoiceni, jud. Maramureș), muzician român. De formație academică și tradițională, instrumentist (fagot, tilincă, fluier, caval, percuție) și interpret vocal de folclor. Valorifică tehnici intonaționale arhaice, specifice Țării Lăpușului (ex.: horea cu „noduri” sau „în grumaz”), bazate pe frângerea emisiunii vocale prin utilizarea loviturii de glotă pe voce în falset. Turnee în Europa și S.U.A.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul. ▭ De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament. ▭ Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia. ▭ Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta? ◊ Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină. ▭ A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic. ▭ Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva. ▭ Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).