UDA vb. 1. v. înmuia. 2. (fam. pop.) a boteza. (I-a ~ ploaia.) 3. a (se) stropi, (Ban.) a (se) prâsni. (A ~ florile, grădina.) 4. a scălda, a spăla. (Marea ~ țărmul.) 5. v. străbate. 6. umezi, (înv. și pop.) a roura. (Lacrimile îi ~ fața.) 7. v. înlăcrima. 8. a se urina. (Copilul s-a ~ pe el.)

GRĂDINAR ~i m. Persoană care se ocupă cu creșterea legumelor și a florilor. /grădină + suf. ~ar

*orticultúră f., pl. ĭ (lat. hortus, grădina, și cultura, cultură, după agri-cultură). Arta de a cultiva grădinile, florile: orticultura e foarte dezvoltată în Olanda. – Maĭ des hort-.

ALBASTRU²,-Ă, albaștri, -sre, adj. 1. Care are culoarea cerului senin. Astăzi roiesc pretutindeni, puhoi, Flăcăii vînjoși, cu straiele-albaslre, Ca visările și zările noastre. DEȘLIU, G. 14. Uncheșul... umpluse o cupă mică de sticlă albastră cu rachiul lui de afine. SADOVEANU, N. F. 15. Ochii cerești, albaștri ca floarea de cicoare. ALECSANDRI, P. A. 174. ◊ (Poetic) Glasu-i tremura ușor În tăcere-albastră. DEȘLIU, M. 58. A revenit albastrul mai! Flori în grădină, flori pe plai. IOSIF, PATR. 15. ◊ Expr. Sînge-albastru v. sînge. ♦ Cu reflexe albăstrii. Mură-albastră-i ochiul tău, Care mă ucide rău. ALECSANDRI, P. P. 53. ◊ Fig. Fericit, senin. Veniți, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. DEȘLIU, G. 28. 2. Fig. Melancolic, întunecat, sumbru. Tristețea... unuia era albastră și lină... iar a celuilalt o neagră și nețărmurită gheenă. M. I. CARAGIALE, C. 63. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) inimă tristă, îndurerată; tristețe, melancolie. Domnu Nae vrea să audă o cîntare de inimă-albastră. PAS, L. I 49; Soarele se înălța spre amiază și lăutarii, sub pomii livezii, începură a zice cîntece de inimă-albastră, zicea moș Sandu, adresîndu-se lăutarilor. BUJOR, S. 102; b) furie, mînie, necaz, inimă-rea. Zeul se supără foc. Și de ce citita inimă-albastră? ISPIRESCU, U. 45. Este (cam) albastru = este (cam) rău, (cam) neplăcut. De nu l-ar fi răscumpărat de la comisie cîrciumarul, ar fi fost albastru. SADOVEANU, M. C. 8.

GRĂDINĂ, grădini, s. f. 1. Loc (de obicei în preajma casei și îngrădit) în care se cultivă legume, flori, pomi. Grădină de flori. Grădină de zarzavat. Grădină de pomi. ▭ Din cînd în cînd își arunca ochii printre gard în grădina Irinei. BUJOR, S. 80. Uite-l verde și rotund Nucul din grădină! COȘBUC, P. I 261. Mîndră-i lumea cu feciori Ca grădina cu bujori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. ◊ Fig. Vom merge departe Pînă-n grădinile păcii, Pînă-n grădina dreptății. BANUȘ, B. 94. ◊ Grădină botanică v. botanic. Grădină zoologică = loc unde sînt adunate și îngrijite, cu scop științific și instructiv, animale de diferite specii și din diferite regiuni. Grădină de vară = restaurant amenajat vara într-o grădină. ◊ Expr. Grădină de om (sau de băiat etc.) = om plăcut la vorbă, deschis la inimă, simpatic. Ah, ce mucalit e Mișu, I-o grădină de băiat! VLAHUȚĂ, la TDRG. E mai bine să-ți zică: Este grădină de om. Și, De vorba lui nu te saturi. PANN, P. V. III 9. ♦ Parc. Și-i fi cavalerul nostru pe la grădini, pe la teatru, pe la baluri. ALECSANDRI, T. I 272. La mîna stîngă, asemenea mare grădină, tot cu copaci... unde este și o fîntînă cu apă minunată. GOLESCU, Î. 77. ◊ Grădină publică = parc întreținut de un oraș și pus la dispoziția publicului. Din fericire, la grădina publică reuși să scape de amîndoi. REBREANU, R. II 225. Pe malul Brateșului, în dosul grădinii publice, Gheorghe și Irina stătuse mai toată ziua în iarbă, privind de sus luciul apei din lac. BUJOR, S. 147. 2. (În expr.) Grădină de copii = instituție didactică-educativă pentru copii de vîrstă preșcolară; grădiniță (de copii). Grădină sezonieră = (la țară) grădină de copii care funcționează numai în timpul muncilor agricole. – Pl. și: (rar) grădine (IOSIF, V. 79, EMINESCU, N. 57).

DESFOIA, desfoi, vb. I. 1. Tranz. A desprinde, a smulge, a lăsa să cadă petalele unei flori. Grădinile albe, crengile desfoind albele flori afînate... toate, erau toate ca în vacanțele de altădată. C. PETRESCU, O. P. II 32. Vîntul... desfoaie blînde flori. ALECSANDRI, P. A. 132. 2. Refl. (Despre flori, boboci) A înflori, a se deschide. (Fig.) Pe gură-i se desfoaie Dulce rază-mbobocită. ALECSANDRI, P. A. 192. ◊ Tranz. (Poetic) Tristețe-n mine iarăși bobocii ți-i desfoi. STANCU, C. 85.

MAI² s. m. Numele lunii a cincea a anului; (popular) florar. La braț vă strecurați afară, Prin parcul liniștit să stai Cu ea, pe-o bancă solitară, în noaptea tainică de mai. TOPÎRCEANU, B. 67. A revenit albastrul mai! Flori în grădină, flori pe plai Și flori la pălărie! IOSIF, PATR. 15. Era boboc de trandafir din luna lui mai. CREANGĂ, P. 276. 1 Mai = ziua internațională a muncii. Miere de mai = miere cu un parfum special, făcută de albine din nectarul florilor care înfloresc în luna mai. Pelin de mai v. pelin (2).

LUCRA, lucrez, vb. I. 1. Intranz. A face o muncă (utilă); a munci. Astăzi nu mai e chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. C. PETRESCU, R. DR. 62. El într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. ISPIRESCU, L. 137. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», exprimînd obiectul muncii sau locul unde se execută munca) Lucrează la un roman. ▭ Ia gîciți de cin’ mi-i dor?... De-un flăcău cam negricios Care-mi lucra la ogor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ Tranz. (Complementul este meseria practicată sau obiectul muncii) Cutreierînd lumea învățînd și pre bun și pre rău cum să prășească și să lucreze vița. ISPIRESCU, U. 103. El lucra ciubotărie. CONTEMPORANUL, I 165. De grijă ți-am purtat, Ogorul ți l-am lucrat. ALECSANDRI, P. P. 295. ◊ Expr. A nu avea ce lucra = a nu avea altceva mai bun de făcut decît... Și bădița Vasile n-are ce lucra? – Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum. CREANGĂ, A. 8. 2. Intranz. A fi în mișcare, în acțiune, a dezvolta o activitate. Seva primăverii nu lucra numai în arborii vechi și în florile grădinilor, ci și în afund, sub picioarele mele. SADOVEANU, E. 82. Cauzele... există și lucrează simultan. EMINESCU, N. 33. Toată firea... lucrează zi și noapte sporind cătră înmulțire. CONACHI, P. 270. ◊ (Despre instrumentele de care se servesc oamenii în procesul muncii) Motoarele lucrează intens. ◊ Fig. Portul o să lucreze bine, a fost un an bun agricol. BART, E. 191. ◊ (Despre facultățile omului) Jder începu a rîde. Dar îndărătul rîsului care îi steclea la lumina jarului, cugetul său lucra cu învierșunare. SADOVEANU, F. J. 745. 3. Intranz. A acționa în chip eficace, a avea efectul dorit asupra cuiva. Critica trebuie să răspundă... prin ce mijloace această creațiune artistică lucrează asupra noastră. GHEREA, ST. CR. I 40. Își făcea leacurile și se trata, deși acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele. NEGRUZZI, S. I 208. 4. Tranz. A da unui material brut altă formă; a prelucra. A lucra fierul. ◊ Refl. pas. Această buruiană putea să se lucreze ca inul. DRĂGHICI, R. 52. ♦ A fabrica, a confecționa. Costumul lapon de sărbătoare, lucrat din piei înflorite cu broderii, emoționează profund. STANCU, U.R.S.S. 61. ♦ A coase, a broda. (Absol.) Colo lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac... O vezi printr-o albă perdea străvezie Cum mereu lucrează. EMINESCU, O. I 363. ♦ A clădi. Meșterii grăbea... Dar orice lucra Noaptea se surpa. ALECSANDRI, P. P. 187. ♦ A depune un efort permanent de îmbunătățire, a perfecționa. A-și lucra versurile. 5. Tranz. Fig. (Familiar) A pune ceva la cale împotriva cuiva; a urzi. Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A unelti împotriva cuiva, a săpa pe cineva. Parcă-mi spune inima că m-a lucrat Cînele Negru la divizie. CAMILAR, N. I 162. Există desigur în redacție o canalie care-l lucrează. C. PETRESCU, C. V. 134. Și zi, mă lucrași? CARAGIALE, O. I 140. ◊ Expr. A lucra pe cineva în foi de viță = a unelti împotriva cuiva cu multă dibăcie, astfel ca victima nici să nu simtă. Toată lumea își amintea cum îl «lucrase în foi de viță» pe Tudor Vladimirescu... în acele luni din 1821. CAMIL PETRESCU, O. II 358. – Prez. ind. și: (Transilv., Bucov.) lucru (COȘBUC, P. II 183, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117).

REVENI², revin și reviu, vb. IV. Intranz. 1. A veni înapoi, a se întoarce (în locul de unde a plecat). Desigur a aflat că am fost plecată și încă nu știe că am revenit. C. PETRESCU, Î. II 229. De unde ești revino iarăși, Să fim singuri. EMINESCU, O. I 122. Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună, Ca s-asculte-o cîntăreață revenită-n primăvară. ALECSANDRI, P. III 54. ◊ (Poetic) A revenit albastrul mai! Flori în grădină, flori pe plai Și flori la pălărie! IOSIF, PATR. 15. A revenit frumoasa primăvară, Copacii parcă-s ninși de-atîta floare. VLAHUȚĂ, O. A. 84. ♦ A apărea, a se ivi iar; a se face văzut (simțit etc.) din nou. Parcă din senin am început să sufăr în tot corpul, cum revin durerile dacă a trecut prea repede anestezicul. CAMIL PETRESCU, P. 11. E viu încă... vorbește... și în față culorile-i revin. MACEDONSKI, O. I 264. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se întoarce la o stare (sufletească) anterioară. Mama Ruxanda... să revină la sentimente mai bune. C. PETRESCU, R. DR. 121. Să revenim la vechile noastre stări de suflet. GALACTION, O. I 335. ◊ Expr. A reveni la viață = a scăpa dintr-o boală sau dintr-o criză mortală; a se însănătoși. E a treia oară cînd medicul o socoate pierdută și de două ori pînă acum a revenit la viață. C. PETRESCU, C. V. 193. E rece ca de gheață... Hai să cercăm de a-l face a reveni la viață. ALECSANDRI, T. II 175. ♦ (Adesea construit cu dativul pronumelui reflexiv) A se întoarce la starea normală, obișnuită (mai ales după o emoție puternică); a-și recăpăta echilibrul (sufletesc), a se regăsi. Încremeni așa un răstimp. Dar deodată își reveni. REBREANU, I. 54. Apoi, fără a lăsa pe uimiții spectatori ai teribilului supliciu să revină din înlemnirea lor, el porunci pedestrimii a escalada murii. HASDEU, I. V. 102. Cînd din fărmecare cercăm să revenim, În brațele durerii cuprinse ne găsim. ALECSANDRI, T. II 100. ◊ Expr. A-și reveni (în fire sau, rar, în sine) = a se deștepta, a se trezi după o criză, un leșin etc., la starea de mai înainte; a-și recăpăta cunoștința. Își revine din oră în oră din zdruncinătura aceea a minții. DUMITRIU, B. F. 151. L-a udat cu apă, l-a frecat și consulul și-a revenit în fire. ARDELEANU, D. 205. Abia a doua zi ea începu a-și reveni în sine și recunoscu că se află în casa părintească. GANE, N. I 82. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «asupra») A se opri, a se ocupa din nou de..., a relua (un subiect, o idee). Asupra defectelor acestei teorii voi reveni mai departe. GRAUR, F. L. 7. De ideea d-lui Xenopol voi vorbi mai la vale. Revin la subiectul conferinței. IONESCU-RION, C. 65. Vom reveni asupra acestor mînăstiri, ca să vorbim mai amănunțit. BOLINTINEANU, O. 312. ♦ (Fără determinări) A repeta, a insista. Te întreb, reveni sublocotenentul, dacă dorești ceva. SAHIA, N. 84. 4. (Construit cu dativul) A i se atribui, a i se repartiza (cuiva ceva); a fi de resortul, de datoria (cuiva). Lui îi va reveni cuvîntul hotărîtor în alegerea carierii tînărului vlăstar. VORNIC, P. 10. ♦ A i se cuveni. În afară de linia de purtare politică pe care o adoptase, Șerban ocupase încă... moșii care reveneau fraților și nepoților săi. IORGA, L. I 159. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A nu mai respecta, a nu se mai ține de..., a renunța la..., a revoca. Am revenit asupra hotărîrii de ieri. ◊ Refl. impers. S-a revenit asupra deciziei. C. PETRESCU, Î. II 152. 6. (Construit cu un pronume în dativ) A costa. Chiria îmi revine 50 de lei.

TRANDAFIR, trandafiri, s. m. 1. Arbust din familia rozaceelor, cu flori roșii, albe sau galbene, cu miros plăcut și cu fructe cărnoase, roșii; crește sălbatic sau se cultivă în grădini, florile lui fiind întrebuințate în industria parfumurilor (Rosa); floarea acestui arbust (v. rujă). Vor cultiva cîteva pogoane de trandafiri și vor trăi toți anii vieții lor din iubire și din cîștigul uleiului de roze. GALACTION, O. I 143. S-a oprit La trandafiri, și mîna-i dragă S-a-ntins la flori ca să aleagă. COȘBUC, P. II 258. Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roșii Peste unda fermecată. EMINESCU, O. I 72. ◊ (În comparații și metafore) Se cunoaște, Floricico, că pe-aici a mers botișorul tău de trandafir și dințișorii tăi de șoricuț. HOGAȘ, M. N. 18. Gerul face cu-o suflare pod de gheață între maluri... Iar pe fețe de copile înflorește trandafiri. ALECSANDRI, P. III 12. Bine-ai venit sănătos, Trandafirul meu frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 146. ◊ Trandafir de dulceață = trandafir cu flori roșii, din ale cărui petale se face dulceață. Trandafir sălbatic = măcieș. Ea are flori de crîng la sîn Și-n păr un trandafir sălbatic. COȘBUC, P. I 181. ◊ Expr. De departe trandafir, de aproape borș cu știr, se spune despre o persoană care de departe pare foarte frumoasă, iar de aproape se vede că e urîtă. ◊ Compuse: (Bot.) trandafir-de-munte = smirdar; (Zool.) trandafir-de-mare = actinie. ♦ Lemn de trandafir = lemnul anui arbore din America de Sud (care miroase a trandafir) din care se fac mobile de lux. Lemnul de trandafir strălucea cald. DUMITRIU, N. 52. 2. Cîrnat de porc cu mult piper și usturoi. Trandafiri usturoieți și slănină de cea subțire... și cu mămăliguță caldă se duc unse pe gît. CREANGĂ, A. 103. Știa unde se găsea pelinul cel mai bun și unde se frigea trandafirii cei mai gustoși. GHICA, S. 61. Ea a tăiat o bucată de trandafir de porc, a fript-o și a mîncat-o. ȘEZ. IX 58.

STROPI vb. 1. a (se) uda, (Ban.) a (se) prîsni. (A ~ florile, grădina.) 2. a împroșca, (reg.) a proșca. (Îl ~ cu noroi.) 3. a împroșca, a sări, (reg.) a proșca. (Noroiul ~ în toate părțile.)

UDA vb. 1. a înmuia, a muia, a umezi, (pop.) a întinge. (Își ~ degetele în apă.) 2. (fam. pop.) a boteza. (I-a ~ ploaia.) 3. a (se) stropi, (Ban.) a (se) prîsni. (A ~ florile, grădina.) 4. a scălda, a spăla. (Marea ~ țărmul.) 5. a umezi, (înv. și pop.) a roura. (Lacrimile îi ~ fața.) 6. a (se) înlăcrima, a (se) umezi. (Ochii i s-au ~.) 7. a se urina. (Copilul s-a ~ pe el.)

AMIROSI vb. (Mold.) 1. A simți un miros. Florile grădinilor lui degetele streine le-au cules și nasul celui necunoscut le-au amirosit. CD 1698, 11^r. Armăsariul, precum am dzis, din toate părțile amirosindu-l, și despre partea botului vini. CI, 101; cf. CI, 100; CD 1770, 12^v. ♢ Fig. Cineva carile macar cît de puțin citeala sfintelor și a profanelor... scrisori va fi amirosit, ...tăgăduitoriu să fie a să afla nu poate. CANTEMIR, HR., s. v. mirosi. 2. A presimți, a intui, a bănui. Vădzind Catargiul lucrurile într-alt chip și amirosind că... va să-l oprească și să-l trimită la împărăție, au dat Catargiul știre la boieri. M. COSTIN, s. v. mirosi. Etimologie: pref. a- + mirosi. Cf. apuți, aulma, nădăi.

MĂTĂCINĂ s. f. 1. Nume dat la două plante din familia labiatelor: a) (și în sintagmele mătâciune moldovenească. LB, LM, BARCIANU, mătăciune turcească, LB, BARCIANU) plantă erbacee meliferă, originară din Siberia orientală, cu flori albastre sau albe care formează spic și cu frunzele aromate, întrebuințate la prepararea apei de melisă ; (rar) melisă, (regional) roiniță, bosioc-de-munte, busuiocu-stupului (Dracocephalum Moldavica) ; b) roiniță (Melissa officinalis). Cf. COTEANU, PL. 25. Romaniță, nalbă, mătăcină. BUDAI-DELEANU, Ț. 196, cf. LB. [Pentru scăldătoare] să se ia. . ., frunză de mătăcină sau lămîiță. PISCUPESCU, O. 295/9. Floarea asta albă, atît de odorantă, noi o numim mătăcină iar învățații Dracocephalum Moldavium, adecă cap de balaur moldovenesc. NEGRUZZI, S. I, 101. Pregătirea uleului se face spălîndu-se cu apă sărată și cu o buruiană de cîmp, numită mătăcină. IONESCU, M. 381. Găsește un bușdihan putregăios, îl scobește. . ., îl freacă pe dinăuntru cu cătușnică, cu sulcinâ, cu mătăciune. . . și cu alte buruiene mirositoare și prielnice albinelor. CREANGĂ, P. 238. Ca întăritor îi vom da îndată un păhărel de coniac. . . iar după vro oră, două, un pahar de ceai, tei, flori de soc, izmă, mătăcină. ATiLA, P. 91. Apă de mătăciune, făcută cu omăt din luna lui mărțișor. SADOVEANU, O. XVIII, 100. Aștepta sub umbra unui măr să iasă un roi întîrziat, și-și gătise fumul și frunzele de mătâciune și roiniță. id. N. P. 241. Să te duci să umbli peste toată fața pămîntului prin munți și păduri. . . , prin mărăcine și mătăcine. POP., ap. GCR II, 342. Mă dusei în cea grădină, Flori de mătăcină. RETEGANUL, TR. 114. Bosîiocu fetilor, Trandafir nevestelor, Mătăcina bobilor. MÎNDRESCU, L. P. 210, cf. CHEST. VI 48/3, ALR I 1 943/96,103, 129, 131, 136, 259, 266, 285, 290, 296, 298, 302, 522, 536, 538, 760. 2. (Bot. ; prin Ban.) Mătasea-broaștei. ALR SN III h 832/2, 29. 3. (Regional) Ouă de broască ; (regional) mărgele (Brădișorul de Jos-Oravita). H XVIII 139. - Pl.: mătăcine. – Și: (regional) mătăciúne (pl. mătăciuni), măcicină (VICIU, GL., ALR I 1 943/285, 290, 295, 298, 303), mățăcínă (PANȚU, PL.), mătăcine, mătăgínă (DDRF), matecínă (BULET. GRĂD. BOT. V, 61), maticină (ib.), matocina (MARIAN, INS. 63), motocină (ȘEZ. XV, 88), mutăciúne (ib.), motăcină (CHEST. VI 48/35), mătroșínă (ALR I 1 943/266) s. f. – Din bg. матичина, scr. matočina.

UMPLE, umplu, vb. III. 1. Tranz. A face ca un recipient, o cavitate etc. să fie pline; a băga înăuntru (până sus); p. ext. a face să conțină o cantitate oarecare din ceva. ◊ Expr. A-și umple burta (sau pântecele) = a mânca mult. A-și umple buzunarele = a câștiga bani mulți. (Refl. pas.) S-a umplut paharul = s-au adunat prea multe necazuri; nu se mai poate suporta situația de acum. 2. Tranz. Fig. A copleși pe cineva, a face să se simtă apăsat (de un sentiment, de o senzație). ◊ Refl. I se umple inima de bucurie. 3. Tranz. A introduce într-un înveliș de aluat, de carne, de legume etc. un preparat culinar, pentru a pregăti anumite mâncăruri. ♦ (Rar) A îmbiba un preparat culinar cu un lichid (dulce, aromat). 4. Tranz. A răspândi un miros într-un anumit spațiu. ♦ A răspândi sunete, zgomote. ◊ Expr. A umple satul (ori lumea, urechile lumii) = a face să știe, să afle toată lumea. 5. Tranz. A ocupa, a acoperi o suprafață, o întindere, o încăpere etc. ◊ Refl. S-a umplut grădina de flori. 6. Tranz. și refl. A (se) acoperi cu o substanță dăunătoare, murdară etc.; fig. a (se) contamina, a (se) molipsi. [Var.: (Înv. și pop.) umplea vb. II, împle vb. III] – Lat. implere.

REGINĂ, regine, s. f. 1. Femeie care deține prerogativele unui rege, fiind suverana unui regat. 2. Soție de rege. 3. Fig. Ceea ce deține o poziție privilegiată, importantă, dominantă, într-un anumit domeniu. 4. Compus: regina-nopții = nume dat unor plante de grădină cu flori albe, roșietice sau violete care se deschid la căderea nopții și răspândesc un miros plăcut (Nicotiana). 5. (Entom.) Albină femelă fecundă, care depune ouă: matcă. 6. Piesa cea mai importantă la jocul de șah, după rege, care poate fi mutată în orice direcție, atât în linie dreaptă cât și în diagonală; damă. – Din lat. regina.

ÎNCĂRCAT adj. 1. v. plin. 2. v. împovărat. 3. greu, plin. (Un coș ~ cu poame.) 4. v. doldora. 5. acoperit, plin. (O grădină ~ de flori.) 6. v. doldora. 7. v. irespirabil.

PLIN adj. 1. întreg, neînceput. (Pe masă se află un pahar ~ cu apă.) 2. complet. (Vagonul este ~.) 3. v. doldora. 4. încărcat, umplut, (Transilv.) tecăruit. (Pivniță ~ cu lemne.) 5. v. încărcat. 6. v. masiv. 7. v. înțesat. 8. acoperit, încărcat. (O grădină ~ cu flori.) 9. încărcat, (prin Olt.) rapăn. (Un cais ~ de fructe.) 10. v. scăldat. 11. v. întreg. 12. v. grăsuț. 13. v. gras. 14. gras, împlinit, rotund, rotunjit. (Brațe ~.) 15. v. mășcat.

CIMBRU s.m. 1. Plantă erbacee cultivată în grădină, cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu, ale cărei rămurele și frunze ascuțite se folosesc drept condiment; pop. cimbru-de-grădină, cimbru mirositor (Satureja hortensis). 2. Plantă cultivată în țările mediteraneene, înrudită cu maghiranul, cunoscută la noi doar ca plantă de cultură, cu aspect de tufă înaltă cu frunze mai late și flori mici, divers colorate, ale cărei părți aeriene sunt utilizate în scopuri medicinale sau drept condiment; există varietăți cu frunze piperate, altele cu miros de lămâie sau de chimion; pop. lămâioară, cimbru adevărat, timian (Thymus vulgaris) 3. Cimbrul-de-câmp sau cimbrișorul (Thymus serpyllum) este o plantă erbacee spontană, târâtoare, folosită ca plantă medicinală.

CARDON s.m. Plantă erbacee de grădină, cu flori roșii-violacee, avînd întrebuințări culinare. [< fr. cardon].

lisă s.f. (reg.) 1. fruct zaharisit. 2. floare de grădină. 3. câmp necurățit.

patlăci s.f. pl. (reg.) flori de grădină; cârciumărese.

CARDON s. m. plantă erbacee de grădină, cu flori roșii-violacee, comestibile. (< fr. cardon)

BUJOR, bujori, s. m. 1. Nume dat unor plante erbacee, dintre care una (numită și bujor-de-grădină) are flori mari, roșii, roz sau albe, iar alta (numită și bujor-de-cîmp) are flori roșii ca sîngele (Paeonia). ♦ Fig. Roșeață naturală a obrajilor. 2. Compus: bujor-de-munte = smirdar. – Bg. božur.

șireag, -uri, (șiread, șirezi), s.n. – 1. Șir, rând, linie. „De comun se folosește la denumirea unui grup de băieți prinși de mână; de pildă jocul de-a șireagu’ntors pe dos” (Țiplea 1906). Șireag de boi (Țiplea). 2. Strat de flori (în grădină): „Mătrăgună-n tri șirezi” (Calendar 1980: 69). – Din germ. Schar „trupă”, prin intermediul magh. sereg „linie” (Cihac cf. DEX); Din șir (DER).

bucsău n. plantă cultivată prin grădini pentru florile sale frumoase și odorante (Spartium junceum). [Derivat din bucsi și numită astfel după inflorescența sa].

micsandră f. plantă cultivată prin grădini pentru florile sale plăcut mirositoare (Cheiranthus cheiri). [Origină necunoscută].

UMPLE, umplu, vb. III. 1. Tranz. A face ca un recipient, o cavitate etc. să fie pline; a băga înăuntru (până la refuz); p. ext. a face să conțină o cantitate oarecare din ceva. ◊ Expr. A-și umple burta (sau pântecele) = a mânca mult. A-și umple buzunarele = a câștiga bani mulți. (Refl. pas.) S-a umplut paharul = s-au adunat prea multe necazuri; nu se mai poate suporta situația de acum. 2. Tranz. Fig. A copleși pe cineva, a face să se simtă apăsat (de un sentiment, de o senzație). Refl. I se umple inima de bucurie. 3. Tranz. A introduce într-un înveliș de aluat, de carne, de legume etc. un preparat culinar, pentru a pregăti anumite mâncăruri. ♦ (Rar) A îmbiba un preparat culinar cu un lichid (dulce, aromat). 4. Tranz. A răspândi un miros într-un anumit spațiu. ♦ A răspândi sunete, zgomote. ◊ Expr. A umple satul (ori lumea, urechile lumii) = a face să știe, să afle toată lumea. 5. Tranz. A ocupa, a acoperi o suprafață, o întindere, o încăpere etc. ◊ Refl. S-a umplut grădina de flori. 6. Tranz. și refl. A (se) murdări, a (se) mânji; fig. a (se) contamina, a (se) molipsi. [Var.: (înv. și pop.) umplea vb. II, împle vb. III] – Lat. implere.

REGINĂ, regine, s. f. 1. Suverana unui regat. 2. Soție de rege. 3. Fig. Ceea ce deține o poziție privilegiată, importantă, dominantă într-un anumit domeniu. 4. Compus: regina-nopții = nume dat unor plante de grădină cu flori albe, roșietice sau violete care se deschid la căderea nopții și răspândesc un miros plăcut (Nicotiana). 5. (Entom.) Albină femelă fecundă, care depune ouă; matcă. 6. Piesa cea mai importantă la jocul de șah, după rege, care poate fi mutată în orice direcție, atât în linie dreaptă cât și în diagonală; damă. – Din lat. regina.

BUJOR, bujori, s. m. 1. Numele unor plante erbacee din familia ranunculaceelor, dintre care una (numită și bujor-de-grădină), cu flori mari roșii, roz sau albe, se cultivă în grădină ca plantă ornamentală, iar alta (numită și bujor-de-cîmp) are flori roșii ca sîngele (Paeonia). Cu hore noi vom desfunda înaltul Tăriilor aprins ca un bujor. BENIUC, V. 45. Ieșisem din pădure și ne apropiam de vadul apei... Aproape de drum, în finul plin de rouă, observarăm niște flori roșii. Tata opri trăsura. – Sînt bujori-de-cîmp. Du-te de-i culege. GALACTION, O. I 327. Întii zi-i rodnicului soare... Să taie firele luminii Ce torc bujorilor vestmîntul. TOMA, C. V. 92. Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furișează pînditor Privind la Cătălina. EMINESCU, O. I 173. Lumea fără de feciori, Grădină fără bujori! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 454. ◊ (Metaforic) Era un bujor de flăcău cînd l-au luat în armată, se-nvrăjbeau toate fetele din pricina lui. SP. POPESCU, M. G. 46. Un bujor de fată, să o fi sorbit într-o lingură cu apă de dragă ce îți era. DELAVRANCEA, S. 213. Șede bătrînul Novac... Cu cincizeci de finisori, Tinerei, mîndri bujori. ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ (Ca termen, alintător pentru copii) Dragi bujori, copiii mei! COȘBUC, P. I 130. ♦ Fig. Roșeață naturală a obrajilor. În pălărie cu flori Și pe față cu bujori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. 2. Compus: bujor-de-munte = smirdar.

GĂTIT, -Ă, gătiți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Îmbrăcat (frumos), împodobit, dichisit. Fetele erau cu capetele goale gătite cu flori de grădină. SADOVEANU, O. VII 60. Ard vesele flăcări pe vatră; Și-ai casei, la masă, gătiți, Vin oaspeți, și cînele latră. COȘBUC, P. II 46. Flăcăii, gătiți frumos, ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat. CREANGĂ, A. 123. ◊ Fig. Bulevardul gării se întinde către inima orașului, curat și gătit cu tei. SAHIA, N. 54. 2. (Despre mîncări) Preparat, pregătit (la foc). Mama lui Abu-Hasan, pricepută la bucătărie, le-a dat trei feluri de mîncări: niște porumbei gătiți cu zarzavaturi și cu orez, apoi o gîscă la tavă și pe urmă un clapon fript. CARAGIALE, O. III 63. – Variantă: (Transilv., 1) gătat, -ă (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424) adj.

CĂLINĂ, căline, s. f. Fructul călinului, de culoare roșie și cu gust acrișor; e întrebuințat contra tusei și în afecțiuni de stomac. Am mîncat, badeo, căline, Să nu mă sărute nime. SEVASTOS, C. 50. Foaie verde trei căline... TEODORESCU, P. P. 287. ◊ Fig. Să le cînte pe Kira Kiralina, Floare din grădină. Rumenă călină. GALACTION, O. I 265.

IASOMIE, iasomii, s. f. Arbust de grădină cu flori albe, care au un miros plăcut, aromatic, pătrunzător (Iasminum officinale). Calea-i, spada-i, fața-i și gloriosu-i nume Sub rouă parfumată de flori de iasomie. ALECSANDRI, P. III 376. Frunzuleană iasomie, Vine cucul de la vie. SEVASTOS, C. 24. ◊ (Poetic) Sfioase-s bolțile spre sară, și mai sfioasă-i iasomia; Pe fața ei neprihănită se-ngînă-n veci melancolia Seninului de zare stinsă. ANGHEL, Î. G. 9. ♦ Lemnul arbustului descris mai sus. Intră ciubucciul cu ciubucele... de iasomie. FILIMON, C. 152. – Variantă: iasomiu (ODOBESCU, S. I 139) s. m.

CORT, corturi, s. n. Adăpost portativ, făcut dintr-un schelet de țăruși bătuți în pămînt și acoperit de obicei¹ cu pînză tare și impermeabilă, care servește ca adăpost soldaților, excursioniștilor, popoarelor nomade etc. Nu vor trăi sub cort în fum, Nu-i vor cerși copiii-n drum,. Nevasta lui se va-ntrăma. COȘBUC, P. I 110. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii; Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari... EMINESCU, O. I 146. Ne culcarăm sub cort, avînd în loc de perne șeile cailor și pentru așternut nisipul deșerturilor. BOLINTINEANU, O. 298. ◊ Foaie de cort = bucată de pînză impermeabilă, croită astfel încît să se poată face din ea un cort. Cînd a început să bată vîntul.... am scos foaia mea de cort și ne-am înfășurat. SAHIA, N. 80. ◊ Fig. Rahila privea, de pe prispa căsuței ei, cum se strîngea cortul nopții. GALACTION, O. I 322. Ședeau pe o laiță din grădina de flori ce se întindea în fața casei, dincolo de cortul de verdeață. SLAVICI, O. II 48. ◊ Expr. A umbla cu cortul = a nu avea locuință stabilă; a hoinări. ◊ Compus: Ca-la-ușa-cortului = numele unui dans popular; melodia după care se dansează. Uf! am jucat fără voie ca-la-ușa-cortului, la bătrînețe. Sîntem vrăjiți. ALECSANDRI, T. I 419.

ÎNCLINA, înclin, vb.I. 1. Refl. A se îndoi ușor (spre pămînt, în jos), a se pleca. V. încovoia. Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină... Sau o floare ce pe țărmuri de pîraie se înclină. MACEDONSKI, O. I 71. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină. EMINESCU, O. I 79. Copilița se înclină, Ca o floare de grădină. ALECSANDRI, P. P. 206. ◊ Tranz. Dima și Fomete au înclinat capetele și au tăcut, ațintindu-și ochii asupra pămîntului. GALAN, Z. R. 30. ♦ A se pleca în fața cuiva în semn de salut, de admirație sau de devotament. V. închina. Tudor și Bîrnovă se înclinară, cu ochii plini de admirație neprefăcută. SADOVEANU, O. VII 83. Vei saluta trecătorii... Te înclini pînă la pămînt. SAHIA, N. 102. Străinu-n cale-i se înclină Și pe genunchi cade cu dor. ALECSANDRI, P. III 334. 2. Tranz. A apleca un corp, a-i da o poziție aplecată, a mări înclinația unui corp. ♦ Refl. Fig. (Despre soare) A se coborî (către asfințit); (p. ext. despre zi) a se apropia de sfîrșit. Ceasul e în deseară și ziua se înclină! GALACTION, O. I 34. Soarele se înclina. C. PETRESCU, S. 178. Soarele cam binișor S-a-nclinat către sfințite. COȘBUC, P. II 127. 3. Refl. Fig. A se lăsa convins, a admite, a aproba, a accepta, a se închina. Mă înclin în fața argumentelor tale. 4. Intranz. Fig. (Urmat de o completivă indirectă) A fi dispus să... Înclin să cred că e sincer. ▭ Cu atît mai puțin era înclinat să guste în acele împrejurări măreția peisajului. VORNIC, P. 188. ♦ A avea înclinație, a simți vocație, atracție (pentru o disciplină, o meserie etc.). Înclină spre inginerie. 5. Refl. reciproc. Fig. (Învechit) A avea legături de dragoste cu cineva. Oh, cît eram de liniștită pînă a nu mă înclina cu tine. FILIMON, C. 103. Lăsă toate ce avea și se înclină cu un ibovnic. GORJAN, H. II 121.

ÎNMUGURIT, -Ă, înmuguriți, -te, adj. (Despre plante) Care a dat muguri. Din livezile înmugurite, din grădinile cu flori, veneau adieri pline de miresme. SADOVEANU, O. IV 58. Gemea mușcat de vînturi un stuf de liliac. Plăpîndele lui ramuri abia înmugurite... Nainte de-a-și da rodul mureau învinețite. MACEDONSKI, O. I 114.

ZA², zale, s. f. 1. (Și în forma zală) Fiecare dintre ochiurile unui lanț (v. verigă); p. ext. (la pl.) lanț. De la munte la munte, Numai zale mărunte (Furnicile). SADOVEANU, P. C. 9. Lanțurile cad rupte zală de sală. RETEGANUL, P. V 33. Pentru trei mîndruțe-a mele, Purtai trei perechi de zale. MAT. FOLK. 807. La podul cu zalele, Răsărit-a soarele. ȘEZ. I 291. ♦ Lanț mic de metal, întrebuințat mai ales ca podoabă; lănțișor. Mijlocul le era coprins de o cingătoare de curea cu ținte, cu zale aurite de care atîrna sabia. ISPIRESCU, M. V. 44. 1 păreche brățări de aur cu zale. ODOBESCU, S. I 421. ♦ Cusătură de flori în formă de lănțișor, pe ie sau pe catrință. Kiro, Kirolină, Floare din grădină... Bine te-oi purta Și ți-oi cumpăra Rochiță cu zale, Lăsată pe șale. ALECSANDRI, P. P. 116. 2. (Mai ales la pl., cu valoare de sg.) Țesătură făcută din inele mici de fier, legate unul de altul; p. ext. haină făcută din această țesătură, și folosită în antichitate și în evul mediu de ostași spre a se apăra de loviturile dușmanilor. Oh! ce strălucite zale! ce coif mîndru! ce pieptar Minunat! DAVILA, V. V. 75. Dracul mă puse să nu mă dezbrac de za și să n-arunc coiful și sabia asta? DELAVRANCEA, O. II 172. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care, În turbarea-i furtunoasă, a cuprins pămînt și mare. EMINESCU, O. I 146. La gît avea grumăjer rotund de zale de fer. ODOBESCU, S. I 65. ◊ Fig. Haide, suflete, ridică-ți leghioanele de gînduri Și-mbrăcate-n za eternă, întocmește-le în rînduri. VLAHUȚĂ, P. 83. 3. Zăbală. – Pl. și: (Mold.) zăi (ȘEZ. VII 167). – Variante: (regional) (1) zală, (2) zale (ALECSANDRI, P. A. 112), zea, zeale (NEGRUZZI, S. I 148, ALECSANDRI, P. P. 63, ȘEZ. V 175), s. f.

ZAMBILĂ, zambile, s. f. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunzele crescute dintr-un bulb, cu flori albe, roz, violet sau albastre, așezate în ciorchine la vîrful tulpinii; este cultivată pentru florile ei frumoase și mirositoare (Hyacinthus orientalis). Iar din corole albe și fragile Se-nalță somptuosul miros de zambile. CAZIMIR, L. U. 8. Adunase ele o mulțime de roze, de șofrănei, de viorele, de crini și de zambile de pre pajiștea cea smălțuită. ODOBESCU, S. III 279. (Poetic) Kira, Kira Lina, Frumușică zînă, Tînără zambilă, Floare din grădină. PĂSCULESCU, L. P. 289.

SASCHIU s. m. Numele a două plante erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt și cu frunze persistente lucioase: a) plantă de livadă cu flori albastre (Vinca herbacea); b) plantă de livadă și de grădină cu flori albastre, roșii (mai rar albe) (Vinca minor); brebenoc, sasău. O vițea albă împodobită cu o cunună verde de saschiu la grumaz. MARIAN, NU. 751.

VIOREA, -ICĂ, viorele, s. f. 1. Nume dat mai multor plante erbacee din familia violaceelor, dintre care cea mai cunoscută este o specie sălbatică, cultivată și în grădină, cu flori violacee și cu miros plăcut (Viola odorata); violă, violetă. Un pîlc întins de viorele îmi trimise pe aripioara unei adieri mireasma lor gingașă. SADOVEANU, O. VII 367. Frumoasă ești, pădurea mea... Cînd de subt frunze moarte ies În umbră viorele. TOPÎRCEANU, B. 8. Crinii și viorelele. nici la degetul cel mic al ei nu le punea. ISPIRESCU, L. 352. ◊ (În personificări) Vin țînțarii, lăutarii, gîndăceii, cărăbușii, Iar mireasa viorică i-aștepta-ndărătul ușii. EMINESCU, O. I 87. ◊ (În metafore) Ochi frumoși, ochi viorele, Numai voi mi-ați stins norocul. IOSIF, T. 94. 2. Plantă erbacee din familia liliaceelor, din al cărei bulb cresc două-trei frunze lunguiețe și tulpina care poartă flori albastre, roz sau albe (Scilla bifolia).

șireag, șireaguri, (șiread, șirezi), s.n. – 1. Șir, rând, linie. „De comun se folosește la denumirea unui grup de băieți prinși de mână; de pildă jocul de-a șireagu ’ntors pe dos” (Țiplea, 1906). Șireag de boi (Țiplea). 2. Strat de flori (în grădină): „Mătrăgună-n tri șirezi” (Calendar, 1980: 69). – Din magh. sereg „mulțime, trupă” (cu unele sensuri după șir), cf. pol. szereg (Scriban, DEX, MDA); cf. ucr. šereg (Scriban), srb. šereg (Șăineanu, Scriban).

SUBSUOARĂ, subsuori, s. f. 1. Partea de dedesubt a încheieturii brațului cu umărul. Moș Gheorghe Cucu... păși repede la marginea apei și întinse prăjina. Cu gheara de fier, cu luare-aminte, întoarse în apă pe înecat, pînă ce apucă subsuoara. SADOVEANU, O. III 322. Ți-aduci aminte cum pe-atunci Cînd ne primblam prin văi și lunci, Te ridicam de subsuori De-atîtea ori, de-atîtea ori? EMINESCU, O. I 235. Se arătă în vestminte arhierești ținut de subsuori de doi bătrîni vlădici. NEGRUZZI, S. I 231. ◊ Loc. adv. La (sau sub, rar pe) subsuoară = sub braț. Zmeul au apucat un copaci, care era mai gros și mai înalt, și cît ai bate în pălmi l-au și smuls din pămînt, și, punîndu-l ca pe un băț sub subsuoară, au plecat cu el acasă. SBIERA, P. 181. Că mama v-aduce vouă:... Mălăieș În călcăieș, Smoc de flori Pe subsuori. CREANGĂ, P. 20. Din tălpi pînă-n subsuori = în tot trupul, peste tot trupul. (Atestat în forma supțiori) Mă luă niște fiori, Din tălpi pînă-n supțiori. MAT. FOLK. 92. ◊ Expr. A (se) ține (sau a (se) prinde) de subsuoară (sau de subsuori) = a (se) ține de braț. Cînd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... id. ib. 154. (Eliptic) Să mor Într-o grădină cu flori, Cu mîndra de subsuori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ (Adverbial) Sub braț. Stam cu pușca subsuoară... Cînd deodată lîngă mine Se oprește-o căprioară. TOPÎRCEANU, P. 215. Sămănătorii harnici cu sacul subsuoară Pășesc în lungul brazdei pe fragedul pămînt. ALECSANDRI, O. 178. ◊ (La pl., cu valoare de sg.) Dan... coborîse scările cu cartea subsuori. EMINESCU, N. 56. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) cu mîinile subsuoară (sau subsuori) = a sta degeaba, a nu lucra nimic, a trîndăvi; a sta cu mîinile în sîn. Văd cu mulțămire, beizade, că vă place a nu șidea cu mînile subsuori. ALECSANDRI, T. 1241. 2. Unghi pe care îl formează o frunză cu lujerul sau o ramură cu axul purtător. – Variante: subsioară (CAMIL PETRESCU, T. II 17, TEODORESCU, P. P. 659), subțioară (VLAHUȚĂ, O. A. 135, ISPIRESCU, L. 99); pl. și, rar, subțioare (TEODORESCU, P. P. 473), supțioară s. f.

SUCNIȚĂ, sucnițe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui sucnă. (Atestat în forma sugniță) Lină Carolină, Floare din grădină, Vină-napoi, vină, Că tu ți-ai uitat Și tu ți-ai lăsat Sugniță frumoasă La mine pe masă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 501. – Variantă: sugniță s. f.

SUSPINA, suspin, vb. I. Intranz. 1. A scoate suspine, a ofta (adînc sau din greu). V. geme. Bătrînul își duse mîna la frunte și suspină greu. SADOVEANU, O. VII 133. Doar suspina din cînd în cînd La amintirea vreunui gînd Din viața ei trecută. IOSIF, PATR. 10. Moartea atunci, neavînd încotro, se bagă în turbincă și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i plîngi de milă. CREANGĂ, P. 312. Cînd badea podul trecea, Mindrulița suspina; Maică-sa o întreba: Fiică, ce suspini așa... – Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Pleonastic) Iar ea, vorbind cu el în somn, Oftînd din greu, suspină: O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină! EMINESCU, O. I 162. ◊ (Cu determinări indicînd cauza acțiunii sau intensitatea ei) L-a bătut domnul dacă n-a vrut să ferească, bîigui Nicu, suspinînd de emoție. REBREANU, R. II 32. Ca și atunci, mai coasă mama, Coasă și suspină rar. COȘBUC, P. II 276. ◊ (Metaforic) Vîntul nu bătea și nici pădurea de sălcii nu suspina. DUNĂREANU, N. 30. Papura se mișcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier. EMINESCU, O. I 152. Doar izvoarele suspină, Pe cînd codrul negru tace; Dorm și florile-n grădină – Dormi în pace! id. ib. 207. Aici zefirul vesel prin frunze-ncet suspină; Aicea orizontul e dulce, luminos. ALEXANDRESCU, P. 28. 2. (Rar) A plînge cu suspine (de teamă, de dor, de bucurie). Malca, sărmana, cînd mai aude și asta, începe a suspina. CREANGĂ, P. 125. Mumele uimite suspinau sub bonetele înhorbotate. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ (În corelație cu plînge) Plînge și suspină tînăra domniță, Dulce și suavă ca o garofiță. BOLINTINEANU, O. 33. Lelea plînge și suspină. Lele, nu mai suspina, C-ai rămas acum așa Singurică, singurea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. ◊ Tranz. Fig. Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin. ALECSANDRI, P. P. 224.

TERENURI CULTIVATE. Subst. Teren cultivat, teren arabil (cultivabil), cultură, semănătură; ogor, ogoraș (dim., pop.), țarină, arătură, cîmp, pămînt, glie, cohalm (reg.). Lan, holdă, holdiță (dim.). Lan (holdă) de grîu, grîne; porumbiște, păpușoi (reg.), păpușoiște (reg.), mălăiște (reg.), cucuruz (reg.), cucuruzaștină (reg.); orzărie, orz; oveze; meiște, mei; orezărie, rizicultură. Trifoiște; mohor. Cînepiște, cînepărie (rar); iniște, bumbăcărie. Grădină, grădiniță (dim.), grădinuță, grădinărie; grădină de flori, florărie; grădină de pomi, livadă; livadă de pruni, prunet, prunărie, pruniș, pruniște (reg.), perjărie (reg.); livadă de peri, periș; livadă de vișini, vișinet (rar); livadă de zarzări, zarzachie (pop.). Plantație, săditură, sad (înv.). Vie, podgorie. Vb. A cultiva, a ara; a desțeleni; a afîna; a grăpa; a semăna, a însămînța. V. cereale, legume și zarzavaturi, pomi fructiferi.

ACOPERIT adj. 1. înfășurat, învelit, (pop.) învăluit, (înv.) învăscut. (Un copil ~.) 2. îmbrăcat, învelit. (Caiet ~.) 3. astupat, închis. (O deschizătură ~.) 4. ascuns, camuflat, mascat. (O ușă ~.) 5. încărcat, plin. (O grădină ~ de flori.)

ÎNCĂRCAT adj. 1. plin, umplut, (Transilv.) tecăruit. (Pivniță ~ cu lemne.) 2. greu, împovărat, îngreuiat, îngreunat. (Avea spatele ~ de...) 3. greu, plin. (Un coș ~ de poame.) 4. plin, (prin Olt.) rapăn. (Un cais ~ de fructe.) 5. acoperit, plin. (O grădină ~ de flori.) 6. doldora, îndesat, înțesat, plin, ticsit. (Plasă ~ de...) 7. greu, irespirabil, înăbușitor, sufocant, viciat. (Atmosferă ~.)

PLIN adj. 1. întreg, neînceput. (Pe masă se afla un pahar ~ cu apă.) 2. complet. (Vagonul este ~.) 3. doldora, încărcat, îndesat, înțesat, ticsit. (Plasă ~ de cumpărături.) 4. încărcat, umplut, (Transilv.) tecăruit. (Pivniță ~ cu lemne.) 5. greu, încărcat. (Un coș ~ de poame.) 6. compact, masiv. (O bară ~.) 7. împînzit, înțesat, ticsit, (fig.) împănat. (Loc ~ de oameni.) 8. acoperit, încărcat. (O grădină ~ cu flori.) 9. încărcat, (prin Olt.) rapăn. (Un cais ~ de fructe.) 10. înmuiat, muiat, scăldat. (Cu ochii ~ de lacrimi.) 11. bun, întreg. (O zi ~ a tot săpat.) 12. bucălai, bucălat, dolofan, durduliu, grăsan, grăsuliu, grăsuj, rotofei, rotund, (reg.) brusnat, bucăliu, durd, (prin Olt.) vîrlav. (Copil ~.) 13. corpolent, gras, gros, obez, planturos, rotofei, rotund, umflat, voluminos, (pop.) trupeș, (reg.) încălat. (O femeie ~.) 14. gras, împlinit, rotund, rotunjit. (Brațe ~.) 15. bombat, mare. mășcat, (reg.) măzărat. (Un bob de grîu ~.)

ciclamă sf [At: DA / Pl: ~me / E: lat cyclamen] (Bot) Floarea de grădină (Cyclamen europaeum), din familia primulaceelor, cu frunze în formă de inimă, verzi pe față și roșii pe dos și cu flori albe, roz-mov sau roșii.

crai sm [At: PALIA (1581) 54/9 / V: ~alau / Pl: ~ / E: vsl краль] 1 (Îvp) Rege. 2 (Îvp) Împărat. 3 (Înv) Principe domnitor al Ardealului. 4 (Înv) Domnitor. 5 (Pop; îe) Nu e un cap de ~ Nu e un lucru de mare preț. 6 (Fig) Stăpânitor. 7 (Fig) Mai mare peste ceilalți membri ai colectivității. 8 (Orn; îc) ~ul păsărilor Pitulice (Tragladites tragladefes).9 (Orn; îc) Puiul ~ului Pănțăruș. 10 (îvr; îc) ~-nou Rege. 11 (Îvr; îae) Mire. 12 (Ast; pop; îae) Lună în primul pătrar. 13 (Ast; pop; îc) ~-vechi Lună plină. 14 (Îc) ~-de-rouă Personaj legendar care umblă numai noaptea pe rouă și, dacă este surprins de soare, se evaporă ca roua. 15 (Ent; îc) ~ul-broaștei Libelulă. 1 (Pop; îc) ~-verde Ramură verde, simbol al norocului. 17 (Bis; îe) Trei ~ de la răsărit Cei trei magi care s-au închinat Mântuitorului după naștere. 18 (Ast; pop; pan; îas) Constelația Orion. 19 Fiecare dintre cele trei personaje care joacă rolul magilor în piesa de teatru popular numită Irozii. 20 (Pex; art; lpl) Irozii. 21 (Pex; art; lpl) Colindători cu steaua. 22 (Pex) Vătaf al călușarilor. 23 (Pex) Căpetenie a feciorilor dintr-un sat. 24 (Pex) Căpetenie a unui joc de copii. 25 (Îcs) De-a -ul Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 26 (Reg) Rigă la jocul de cărți. 27 (Înv; îs) ~ nou sau ~ de Curtea-veche (sau de Curtea-arsa) Haimana care se adăpostea între ruinele Curții Domnești din București. 28 (Îas) Hoțoman. 29 (Îas) Ștrengar. 30 (Îas) Desfrânat. 31 (Înv; îoc moș) Tânăr. 32 Bătrân care vrea să pară tânăr. 33 Bărbat ușuratic care are multe aventuri amoroase Si: craidon. 34 (Pex; rar) Bețiv. 35 (Bot; reg) Floare de grădină nedefinită mai îndeaproape Cf crăiță. 36 (Îvr; mgm) Fisc.

garoafă sf [At: LB / V: (reg) ~flă, găr~, (Mol) ~fă / Pl: ~fe / E: ngr γαρόφαλλον] 1 (Reg; șîc ~ de ghiveci, ~ de grădină, șîf ~flă) Plantă erbacee ornamentală, cu frunze opuse și liniare, cu flori cărnoase de culori diverse și miros plăcut Si: (pop) buruiene de ghiței, buruiene de germe, calamfir, carafilă, (reg) chirișor, cocoșei, cuișoară de grădină, cuișoare, flori domnești, ~ de ghiveci, – de grădină, garofil (1), garofiță (15), ignele, neghină, neghinea, pahiu, sacfiu, sacfiu îngrămădit, sanfiu, sansiu, sanschiu, sămferel, sâmfireag, sâmfireanje, sânvireni tărcați, scânteiuțe, schinteuță, secfiu, sinferei, văzdoagă, văzdoance umplute, vâzdoage de Rusale (Dianthus caryophyllus). 2 (Bot; reg) Garofiță (9) (Dianthus deltoides). 3 Cuișoriță (Holosteum umbellatum). 4 (Bot; reg; îc) ~fa-craiului Garofița (10) Pietrei Craiului (Dianthus callizonus). 5 (Bot; reg; îc) ~fa-mării Limba-peștelui (Limonium vulgare). 6 (Îc) ~fa-Sebeșului, ~fa de piatră, ~fe (de munte) sau ~fe-sălbatice Plantă cu flori albe sau roz, plăcut mirositoare, plasate câte două sau mai multe pe aceeași tulpină Si: (reg) flori domnești, garofil (2), garofițe (5) (de munte) (Dianthus superbus). 7 (Bot; reg; îc) ~-albă (sau ~fe) Micsandre. 8 (Bot; reg; îc) ~ bărboasă Bălușcă. 9 (Bot; reg; îc) ~-călugărească, ~fe de câmp sau ~fe-sălbatice Garofiță (3). 10 (Bot; reg; lpl sau îc) ~ de apă Crin de baltă (Butomus umbellatus). 11 (Bot; reg; lpl sau îc) ~ de grădină sau ~-turcească Planta Dianthus barbatus Si: buruiene de ghiței, buruiene de jerme, cărânjea, cărunjea, cocoșei, cuișoare, garofițe (14) (de grădină), grozdică, gvordici, inger, neghinele, pietrucele, pușca lupului, sacfiu, sacfiu nemțesc, sacfiu turcesc, sacfiu tărcat, samfiu, sanfiu, sălcuță, scaunul popii, scânteuță, secfiu, susfirăgi, țefliu, ursărel, ursinică, ursuele, vâzdoage, vâzdoance ungurești, zaschiu sălbatic. 12 (Bot; reg; îc) ~ de grădină (sau nemțească) Cuișoare (Dianthus chinensis). 13 (Îc) ~-roșie Planta Dianthus tenuifolius. 14 (Bot; reg; lpl) Ochiul-boului (Callistephus chinensis). 15 (Bot; reg; lpl) Cocoșel (Dianthus collinus). 16 (Bot; reg; lpl sau îc) ~fe-oloage Barba împăratului (Mirabilis jalapa). 17 (Bot; reg; lpl) Mușcată (Pelargonium zonale). 18 (Bot; reg; lpl) Zorele (Pharbitis purpurea). 19 (Bot; reg; lpl) Crăițe (Tagetes patulla). 20 (Bot; reg; lpl) Viorele (Viola mirabilis). 21 (Bot; reg; îf) ~flă sau găr~ Cârciumărese (Zinnia elegans). 22 (Bot; reg; îc) ~fe-roșii Arșinic (Lychnis calcedonica). 23 (Bot; reg) Garofițe (4) de munte.

florărie¹ sf [At: NEGRUZZI, S. I, 98 / Pl: ~ii / E: floare + -ărie] 1 Grădină unde se cultivă flori. 2 (Rar) Seră. 3 (Csc) Mulțime de flori.

pană¹ sf [At: PSALT. 157 / V: (îrg) pea~ / Pl: pene, (reg) ~ne, (înv) peni / E: ml pinna] 1 Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care, lateral, sunt așezate simetric fire pufoase. 2 (Rar; îe) Ușor în pene Îmbrăcat subțire. 3 (Îae) Prost îmbrăcat. 4 (Rar; îe) Smuls de pene Rușinat. 5 (Rar; îe) A lua (pe cineva) în (sau prin) pene A muștrului. 6 (Îe) A se umfla în pene A se lăuda. 7 (Reg) A umbla cu pălăria (sau cu căciula) ~ A ține pălăria sau căciula pe vârful capului. 8 (Irn; îae) A se fuduli. 9 (Reg; îe) A scăpa ca prin pene A scăpa cu greu dintr-o situație complicată, dintr-o primejdie etc. 10 (Reg; îe) A scăpa din pene rele sau a-i da (cuiva) penele cele bune A ajunge să-și câștige singur existența. 11 (Îae) A se însănătoși. 12 (Reg; îe) A scoate pene A ajunge într-o situație bună. 13 (Îae) A se îmbogăți. 14 (Reg; îc) ~na-zburătorului Plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mari, violete sau albe, fară miros (Lunaria annua). 15 (Bot; îae) Ferigă (Struthiopteris officinale). 16 (Bot; îc) ~na-gâștei Specie de mușchi cu tulpina puternică, dreaptă, cu ramuri dispuse regulat formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). 17 (Reg; îc) ~na-cocoșului Plantă din familia liliaceelor (Aspidistra elatior). 18 (Pex; rar) Aripă. 19 (Spc) Aripă, mai ales de gâscă, folosită la măturatul vetrei, la ștersul prafului etc. 20 Smoc de pene¹ de la aripă sau din coada păsărilor, care servește la uns foile de plăcintă. 21 (Fig) Pasăre. 22 (Lpl) Fulgi și pene¹ (1), de obicei curățate de cotoare, folosite la umplerea pernelor, saltelelor etc. 23 (Pex) Așternut bun de pat, cu perne de puf. 24 (Fig; lpl) Situație bună. 25 (Fig; lpl) Comoditate. 26 Pană¹ din aripă, mai ales de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, folosită altădată ca ustensilă de scris cu cerneală Si: (îvr) penuș¹. 27 (Pgn; lit) Tot ceea ce servește ca ustensilă de scris cu cerneală. 28 (Rar) Penel. 29 (Fig) Scriere. 30 (Rar; îe) A avea ~ (frumoasă) A avea scris frumos. 31 (Fig) Stil de a scrie al unui autor. 32 (Fig) Măiestrie de scriitor. 33 (Fig) Artă de a scrie. 34 (Pex) Scriitor. 35 Plută făcută din cotoml unei pene¹, folosită pentru a ține cârligul undiței la adâncimea voită. 36 (Reg) Nadă artificială. 37 Podoabă, făcută din una sau mai multe pene¹, care se poartă la pălărie, în păr etc. 38 (Prc) Penaj. 39 (Reg) Floare de grădină sau de câmp, nedefinită mai îndeaproape. 40 (Pex) Podoabă pentru pălărie, purtată mai ales de flăcăi, confecționată din flori naturale sau artificiale Vz păun. 41 (Înv; îs) ~ grecească Floare artificială. 42 (Bot; reg; îc) Pene-feciorești(-mierii) sau pene-de-toamnă, pene-de-ale-domnești Ruși-de-toamnă (Callistephus chinensis). 43-44 (Bot; reg; îc) Peană-de-iarnă sau pene-de- iarnă Tufănică (Chrysanthemum indicum și sinense). 45 (Bot; reg; îc) Pene-de-mătase Arșinic (Lychnis chalacedonica). 46 (Bot; reg; îc) Peană-de-hohic Drobiță (Geanisa tinctoria). 47 (Bot; reg; îc) Peană-de-turc (Phyteuma tetramerum Schur). 48 (Bot; reg; îc) ~na-vâzgoiului Păpădie (Taraxacum officinale). 49 (Reg; îc) ~na-leului Plantă nedefinită mai îndeaproape, probabil, gura-leului. 50 (Bot; reg; îc) ~na-soarelui Floarea-soarelui (Helianthus annuus). 51 (Bot; reg; îc) ~na-cucului Garoafă (Dianthus caryophyllus). 52 (Bot; reg; îae) Mierea ursului (Pulmonaria mollissima). 53 (Bot; reg; îc) Peană-crudă Floare-grasă (Sedum spurium). 54 (Bot; reg; îc) Pene-domnești Canale (Impatiens balsamina). 55 (Bot; reg; îc) Mușcată¹ (Pelargonium zonale). 56 (Bot; reg; îc) Pene-albe Moșițel-prost (Matricaria inodora). 57 (Bot; reg; îc) Pene-bătucite Cârciumăreasă (Zinnia elegans). 58 (Bot; Mol) Trestie (Phragmites communis). 59 (Bot; reg) Lemnul-vântului (Syringa josikaea). 60 (Reg) Cunună de spice folosită ca podoabă. 61 (Reg) Pămătuf de busuioc cu care se aghesmuiește Si: (reg) peniță. 62 (Reg) Bor al pălăriei. 63 (Trs; Ban) Motiv ornamental în formă de floare pentru broderii, țesături sau pentru imprimat pe piele Si: (reg) păun. 64 (Reg) Pănușă (1). 65 (Rar) Înotătoare de pește. 66 (Spt; îs) Categoria ~ Categorie în care intră boxerii având greutatea corpului între 54 și 57 kg. 67 Bucată de lemn sau de metal, de obicei de forma unei prisme triunghiulare, folosită pentru despicarea lemnelor, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Si: (reg) ic, nadă¹, penuș¹. 68 (Tip) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. 69 (Reg) Felioară de slănină pentru împănat carnea, când se gătește. 70 Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau la înțepenirea unor obiecte sau părți ale lor, la asamblarea demontabilă a unor organe de mașini, a unor elemente de constmcție etc. 71 Grindă de lemn, de oțel sau de beton armat, așezată transversal pentru a susține căpriorii și învelitoarea acoperișului unei construcții. 72 (Pop) Bucată de lemn care ridică sau coboară, fixând piatra morii. 73 (Pop) Schimbătoare la plug. 74 Bețișor cu care se răsucește frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza Si: codar, (reg) încordător, sucitor. 75 (Reg) Lemn crestat care se fixează pieziș în vârtejul din acoperișul strânii și de care se prinde căldarea în care fierbe laptele. 76 (Mol; Buc) Cui de lemn de care se atârnă strecurătoarea cu caș. 77 Scândurică pe care se așază strecurătorile pentru a se scurge cașul. 78 Parte a ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. 79 Lamă metalică a unor instrumente de tăiat. 80 Tăiș. 81 (Rar; la instrumentele muzicale de suflat) Ancie. 82 Parte turtită a undiței, opusă cârligului, de care se leagă sfoara. 83 Parte lată de la capătul vâslei, care intră în apă. 84 Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 85 (Trs; Mar) Fiecare dintre paletele de scândură de la roata morii de apă. 86 (Trs) Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. 87 (Tip) Lopățică pentru frecarea și ungerea literelor cu cerneală. 88 Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale Si: plectru. 89 (Reg) Cordar la cobză. 90 (Îs) ~na căpăstrului sau Ștreang sau curea cu care se priponește calul. 91 (Reg) Șfichi la bici. 92 (Reg) Crestătură făcută la urechea oii, pentru a o recunoaște Si: (reg) furculiță. 93 (Reg) Tăietură în formă de pană¹ care se face la diferite procedee de altoire. 94 (Îe) A tăia-n ~ (ceva) A despica în curmeziș, oblic, ascuțit, în formă de pană¹ (68). 95 (Îs) ~ de somn Bucată de carne de somn de la burtă sau de la coadă, de obicei sărată. 96 (Reg; îla) Plin ~ Umplut până la refuz Si: doldora, ticsit.

pelin [At: N. TEST. (1648), 309^v/15 / V: (reg) pil~ / Pl: ~i și (18-20) ~uri / E: bg пелин] 1 sm (Reg; șîc ~-alb, ~-adevărat, ~-bun, ~-de-grădină, ~-de-rusalii, ~-negru, ~-verde) Plantă erbacee din familia compozitelor, mirositoare și cu gust amar, cu rizom ramificat, cu tulpină dreaptă și înaltă, cu frunze compuse, spintecate, păroase și cenușii și cu flori galbene, folosită în medicină și la prepararea unor băuturi alcoolice Si: iarba-fiarelor, lemnul-Domnului, peliniță (4), peliș³ (Artemisia absinthium). 2 sm (Bot; reg; șîc ~-alb, ~-mic) Peliniță (1) (Artemisia austriaca). 3 sm (Bot; reg, șîc ~-mic) Peliniță (2) (Artemisia pontica). 4 sm (Reg; șîc ~-de-mături, ~-de-purici) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori verzui, dispuse în capitule ovale, care crește prin locuri nisipoase și din care se fac mături Si: (reg) peliniță (3) (Artemisia scoparia). 5 sm (Bot; reg; șîc ~-de-câmp, ~-păsăresc, ~-sterp, ~ul-calului, ~-negru) Pelinariță (Artemisia vulgaris). 6 sm (Îc) ~-maritim Plantă cu frunzele argintii, păroase, strânse în formă de tufă deasă la baza lujerului care poartă florile (Artemisia maritima). 7 sm (Reg; îc) ~-nemirositor (sau de-drumuri) Plantă cu tulpina aproape lemnoasă, culcată și ramificată de la bază, cu florile galbene-roșietice, care crește pe câmpuri nisipoase (Artemisia campestris). 8 sm (Bot; reg; îc) ~-alb Pelinuță (Artemisia petrosa). 9 sm (Bot; reg; îc) ~-domnesc Lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum). 10 sm (Bot; reg; îc) ~-bun Lilicele (Iberis amara). 11 sm (Bot; reg; îc) ~-nemțesc Floare de grădină nedefinită mai îndeaproape. 12 sm (Fig) Amărăciune. 13 sm (Fig) Durere. 14 sm Necaz. 15 sm (Bot; reg) Crizantemă (Chrysanthemum indicium). 16 sm (Bot; reg) Liliac (Syringa vulgaris). 17 sm (Bot; reg) Plevaiță (Xeranthemum annuum). 18 sm (Bot; reg) Plevaiță (Xeranthemum foetidum). 19 sm (Bot; reg) Rogoz. 20 sm (Reg) Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 21 sn (Șîs ~de mai) Vin cu gust amărui, obținut prin tratarea lui, după anumite procedee, cu pelin (1). 22 sn Cantitate determinată de pelin (21). 23 sn Ceai foarte amar preparat din frunze de pelin (1) și folosit în scopuri curative.

rotan², ~ă [At: ȘEZ. V, 68 / Pl: ~e / E: nct] (Reg) 1 a (îs) Pere ~e Soi de pere galbene, dulci. 2 sf Floare de grădină nedefinită mai îndeaproape.

rusetă sf [At: H IX 153 / Pl: ? / E: nct] (Bot; reg) Floare de grădină nedefinită mai îndeaproape.

târgoveț, ~eață smf [At: (cca 1514-1516) ap. D. BOGDAN, GL. / Pl: ~i, ~e / E: slv тръговець] 1 Negustor (2). 2 (Fam; rar) Locuitor al unui târg (18) Si: citadin, orășean. 3 (Reg; lpl) Flori de grădină, nedefinite mai îndeaproape.

țâță^[1] sf [At: PSALT. HUR. 17r/10 / V: (îrg) țiță, (reg) țâț sn (Pl: ~uri) / Pl: ~țe, (reg) ~ți / E: ml titia] 1 (Pop) Organ al secreției lactate la femei sau la unele animale mamifere femele Si: mamelă, sân, piept. 2 (Pop; prc) Mamelon. 3 (Pop; spc) Fiecare dintre prelungirile ugerului la animalele femele mulgătoare, prin care se scurge laptele. 4 (Pop; pex) Lapte secretat de țâță (3). 5 (Pop; d. copii; îla) De (sau, reg, la, de la ) ~ (sau ~țe) Sugar. 6 (Pop; îlav) La ~ La piept. 7 (Pop; d. o femeie; îla) Cu ~ Care alăpteză. 8 (Pop; îe) A da ~ A alăpta. 9 (Pop; d. o femeie; îe) A avea ~ A avea suficient lapte pentru a-și alăpta copilul. 10 (Pop; d. o femeie; îe) A-i pieri ~ța A nu mai putea alăpta. 11 (Pop; d. copii; îe) A-i fi de ~ A dori să sugă. 12 (Pop; îe) A secat ~ța caprei A se termina cu foloasele ușor obținute. 13 (Pop; îe) A fi cum îi ~ța A fi bun. 14 (Pop; îe) (A fi) ca copilul cu două ~țe A trăi în belșug. 15 (Pop; îe) (A fi) ca un copil cu ~ța în gură (sau ca un copil la ~) (A fi) fericit. 16 (Pop; îe) Parcă tot suge la ~ Se spune despre un om prost, fără judecată. 17 (Pop; în credințele populare; îe) (A fi) întors de la ~ Se spune despre un copil care, deși a fost înțărcat, este alăptat din nou și care, la maturitate, devine o piază rea pentru semenii săi. 18 (Pop; îc) ~ța-vacii, (reg) ~ța-oii, ~ța-caprei Soi românesc de viță de vie care produce struguri (de masă) cu boabe mari, albe, roșii sau negre, lunguiețe și foarte cărnoase Si: razachie. 19 (Pop; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (18)-vacii Si: razachie. 20 (Bot; reg; îac) Ciuboțica-cucului (Primula veris, officinalis și elatior). 21 (Reg; îc) ~ța-vacii Nume dat unei varietăți de pere nedefinite mai îndeaproape. 22 (Bot; reg; îac) Barba-caprei (Tragopogon dubius). 23 (Bot; reg; îac) Cupa-oii (Campanula patula). 24 (Bot; reg; îac) Coada-cocoșului (Polygonatum multiflorum). 25 (Bot; reg; îac) Lupoaie (Orobanche purpurea). 26 (Bot; reg; îac) Mierea-ursului (Pulmonaria rubra). 27 (Bot; reg; îac) Ochii-broaștei (Primula farinosa). 28 (Bot; reg; îac) Numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. 29 (Bot; reg; îac) Numele unei ciuperci comestibile, de culoare albă, cu piciorul scurt și pălăria de formă lunguiață și care crește prin locuri nisipoase. 30 (Bot; reg; îc) ~ța-vacii, ~ța-oii Degetar (Digitalis grandiflora). 31 (Bot; reg; îc) ~ța-oii Plantă erbacee perenă, înaltă până la 70 de cm, în partea superioară lânoasă, cu frunze lanceolate și cu flori ca un degetar, de culoare albă-gălbuie, folosită ca plantă medicinală Si: degetar lânos (Digitalis lanata). 32 (Bot; Mol; îac) Degețel-roșu (Digitalis purpurea). 33 (Bot; reg; îac) Mierea-ursului (Pulmonaria angustifolia, Pulmonaria officinalis). 34 (Bot; reg; îac) Numele unei plante nedefinite mai îndeaproape. 35 (Bot; reg; îac) Nume dat unei specii de plante din familia campanulaceelor. 36 (Bot; reg; îc) ~ța-oii, ~ța-oilor Floarea trifoiului Si: arnică (Arnica montana). 37 (Bot; reg; îc) ~ța-caprei Nume dat unei varietăți de prune nedefinite mai îndeaproape. 38 (Bot; reg; îac) Barba-caprei (Tragopon dubius, pratensis și orientalis). 39 (Bot; reg; îac) Surguci (Consolida ajacis). 40 (Bot; reg; îac) Curpen de munte (Clematis alpina). 41 (Bot; reg; îae) Caprifoi (Lonicera caprifolium). 42 (Bot; reg; îac) Numele unei ciuperci de culoare galbenă, care crește prin păduri, pe tmnehiurile de brad (Clavaria viscosa). 43 (Reg; îac) Roșcovă. 44 (Reg; îac) Numele unui soi de prune nedefinit mai îndeaproape. 45 (Reg; îc) ~ța-pisicii Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe mărunte, de culoare neagră, brumate, lunguiețe și cu pielița subțire. 46 (Reg; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (45)-pisicii. 47 (Olt; îc) ~ța-iepurelui Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe de mărime mijlocie, lunguiețe și de culoare neagră. 48 (Olt; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (47)-iepurelui. 49 (Ban; îc) ~ța-fetei Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe mărunte, lunguiețe și de culoare albă. 50 (Ban; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (49)-fetei. 51 (Trs; Mar; îc) ~ța-viei Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe mărunte, alungite și de culoare albă-verzuie. 52 (Trs; Mar; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (51)-viei. 53 (Bot; reg; îc) ~ța-cățelii Alior (Euphorbia). 54 (Bot; reg; îc) ~ța-mielului Urechelniță (Sempervivum tectorum). 55 (Buc; îc) ~ța-fiului Plantă de munte cu rizom scurt și gros, tulpină înaltă, frunze ovale și flori roșii Si: răculeț (Polygonum bistorta). 56 (Mun; îc) ~ța-cucoanei Numele unei flori de grădină nedefinite mai îndeaproape. 57 (Pop; șîs strugure țâță, poamă țâță) Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe lunguiețe, de obicei mari, cu pielița subțire, brumată, de culoare albă, neagră sau roșie. 58 (Pop; șîs strugure țâță, poamă țâță) Strugure produs de vița de vie țâță (57). 59 (Olt) Ardei iute Si: (reg) țâțoc (2) (Capsicum annuum). 60 (Îvp) Organ atrofiat funcțional și fizic la masculi Si: mamelă. 61 (Mol; îc) ~ța-cățelii, ~-de-cățea Inflamație a ganglionilor limfatici (de la gât și de la subsuori) Si: (pop) uimă. 62 (Mol; îc) ~ța-cățelii Furuncul. 63 (Pop) Parte mai strâmtă în formă de cioc, de la gura unui vas prin care se toarnă, se scurge sau se bea un lichid Si: gurgui (1), țâțână (19), țuțuroi (6). 64 Proeminență în formă de mamelon de pe toarta unui urcior, prin care se bea apă Si: țâțână (20), țuțuroi (5), (reg) țuțurcă. 65 (Reg) Deschizătură în capacul doniței sau al altui vas din doage de lemn cu care se transportă apa la câmp. 66 (Reg; îf țâț) Vas de mici dimensiuni în care se păstrează apa de băut (pentru copii). 67 (Reg; îaf) Bucată mică de lemn rotunjită în partea de deasupra, folosită în loc de minge într-un joc de copii. 68 Jgheab prin care curge mustul de la teasc. 69 (Trs) Parte a sobei sau a vetrei prin care iese fumul. 70 (Reg) Partea de la marginea unei pâini formată din aluatul scurs în timpul coacerii Si: răsunoi. 71 (Reg) Ridicătură de pământ Si: movilă. 72 (Îrg) Țâțână (18). corectat(ă)

țitruș sm [At: H X, 420 / A: nct / Pl: ? / E: ns cf mg citrus] (Reg) Numele unei flori de grădină nedefinite mai îndeaproape.

violetă s.f. (bot.) 1 Nume dat mai multor plante erbacee din familia violaceelor, dintre care cea mai cunoscută este o specie sălbatică, cultivată și în grădină, cu florile violacee și cu miros plăcut (Viola odorata); toporaș, viorea, viorică. ♦ Restr. Floarea acestei plante. 2 Violetă africană (sau de Zanzibar) = plantă din familia gesneriaceelor, originară din Africa, cu frunzele cordate, cu florile violete, neparfumate (Saintpaulia ionantha). • sil. vi-o-. pl. -e. /<fr. violette.

MĂR¹ s. m. (Bot.) 1. Pom din familia rozaceelor, cu frunze ovale, păroase, cu flori albe-trandafirii, cultivat pentru fructele lui comestibile (Pirus málus). Lemn de măr. ST. LEX. 175^r/4. Am vîndut o vie. . . cu meri și cu nuci și cu cireși (a. 1 686). URICARIUL, XXV, 278, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 226. Lemnul mărului (a. 1 705). GCR I, 356/31, cf. MAN GÖTT. Unde mă duceți acum?. . . – În grădină supt măr! DRĂGHICI, R. 83/9. Lumina se-mprăștie în pînză luminoasă Pe merii plini cu floare-n grădinile adînci. EMINESCU, O. IV, 83. Se jupoaie cu cuțitul coaja de pe ramurile mai groase ale merilor mai tineri, pînă cînd se dă de albușul mărului. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 30. În umbra celor trei meri bătrîni din grădiniță. REBREANU, I. 41. Mărul m-a primit întinzîndu-mi spre îmbrățișare crengi fără frunziș. C. PETRESCU, S. 14. Se pierde în grădină printre merii înfloriți. BASSARABESCU, V. 26. Se cernea o liniște dulce din cer, printre frunzișurile merilor. SADOVEANU, O. V, 618. Merii și perii grădinilor sînt plini de cîntecul păsărilor. V. ROM. februarie 1 954, 301. Frunză Verde-a mărului, Nu crede feciorului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276, cf. 406. Florile dalbe, Ler, de măr. TEODORESCU, P. P. 54. Ș-apoi frunză, mărule, Ie-mă-n brațe, dorule. ȘEZ. I, 165, cf. 166, III, 63, PAMFILE, CR. 78, 86, 87, 90. ◊ (Cu determinări care indică specia) Măr alb, măr călugăresc, măr cărigățel, măr cireș, măr creț, măr crețesc, măr domnesc, măr mistreț, măr mustos, măr muscățel, măr oarzăn, măr parmen, măr pătat, măr pătul, măr pătulat, măr pitic, măr răpănos, măr roșior, măr rotungior, măr sălciu, măr sunător, măr tămîios, măr tigvos, măr tomnatec, măr țigănesc, măr vărgat etc. ◊ Măr pădureț v. p ă d u r e ț. Măr dulce v. d u l c e. ◊ E x p r. De florile mărului = fără rost, degeaba ; fără un scop anumit. Nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare. ISPIRESCU, L. 59, cf. id. U. 7, ZANNE, P. I, 170. Vorbește de florile mărului. PAMFILE, j. I, 127. (Rar) A trăi ca în flori de măr = a duce o viață fericită, lipsită de griji. Cf. ZANNE, P. II, 781. ◊ (Popular) Mărul mirelui sau mărul de la nuntă = creangă de măr împodobită cu turte, mere etc. sau, p. e x t., colac mare împodobit cu mere, care se face la tară, la nuntă, și se aduce în biserică pentru a fi sfințit de preot. Cf. ALRM II/I h 210, ALR II 2 692/130, 141. Mărul de cununie = creangă de măr împodobită cu daruri, pentru sărbătorirea, la țară, a unui an de la cununie. Cf. MARIAN, NU. 745, DR. RV, 827. 2. Compuse: (regional) măr-auriu = bulbuci (Trollius europaeus). Cf. PANȚU, PL. ; mărul-cucului = iarbă-de-lungoare (Lysimachia punctata). Cf. TDRG, PANȚU, PL. ; măr-gutui = gutui (Cydonia vulgaris). Face-mi-l-aș măr-gutui. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. Cîntă cucu-n măr-gutîi. RETEGANUL, CH. 33 ; mărul-porcului = ciumăfaie (Datura stramonium). Cf. BIANU, D. S., PANȚU, PL. ; mărul-strigoiului = știrigoaie (Veratrum album). Cf. TDRG ; mărul-lupului = a) (Transilv.) plantă cu flori galbene dispuse în fascicule la subsuoara frunzelor, cu fructul o capsulă în formă de pară; (regional) remf (Aristolochia clematitis). Cf. COTEANU, PL. 30, N. LEON, MED. 36, PANȚU, PL., H X 353, 420, XII 5, 20 ; b) omag (Aconitum napellus). Cf. BIANU, D. S., PANȚU, PL. ; c) dalac (Paris quadrifolia). Cf. PANȚU, PL., CADE. ; d) iarba-fiarelor (Vincetoxicum officinale). Cf. BUJOREAN, B. L. 384. Prin poienile pline de iarbă. . . , sus, pe unde-s numai mușuroaie și mărul-lupului. AGÎRBiCEANU, S. P. 26. Omagul. . . , mărul-lupului. . . (Aconitum napellus), crește la munte. ȘEZ. XV, 97. - Pl.: meri. – Lat. melus.

MĂZĂREAN s. m. (Bot. ; regional) Sîngele-voinicului (Lathyrus odoratus). Mormintele se prefac într-un fel de straturi. . . pe cari se seamănă apoi tot felul de flori de grădină, precum. . . măzerean. MARIAN, Î. 336, cf. H X 420. La poartă la Vălean, Acolo-i un măzărean, Măzăreanu-i înflorit, Iarba toată-a înverzit. ȘEZ. XV, 83, cf. III, 155. - Pl.: măzăreni. – Și: măzereán s. m. – Mazăre + suf. -ean.

burlac¹ s.m. (pop.; fam.) 1 Bărbat necăsătorit; celibatar, holtei, (fam.) becher. O grădină de flori cultivată de medicul-șef un burlac filozof în felul lui (CA. PETR.). 2 Bărbat văduv. • pl. -ci. /<rus., ucr. бурлак „lucrător cu ziua pe corăbii”.

MICȘUNEA s. f. Numele mai multor plante: a) (și în sintagmele micșunea de primăvară, POLIZU, micșunea galbenă, GRECESCU, FL. 50, micșunele ruginite, DS) plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze de culoare verde-deschis, acoperite cu peri, cu flori plăcut mirositoare, galbene-aurii, bătînd, uneori, în brun; micsandră, viorea-galbenă, (regional) foaltine, levcoaie-galbenă (Ckeirantkus cheiri). Cf. BULET. GRĂD. BOT. V, 55, SIMIONESCU, FL. 395; b) (și în sintagma micșunele de cîmp, BRANDZA, FL. 144) toporaș (Viola odorata). Cf. COTEANU, PL. 30, LB., GRECESCU, FL. 85; c) tămîioară (Viola jooi). Cf. BRANDZA, FL. 144, GRECESCU, FL. 85, 89; d) viorea-nemirositoare (Viola hirta). Cf. BRANDZA, FL. 144, GRECESCU, FL.85, 89; e) (și în sintagma micșunele de munte, GRECESCU, FL. 88) trei-frați-pătați (Viola tricolor ). Cf. BIANU, D. S.; f) micsandră (Matihiola incana). Cf. PANȚU, pl. ; g) nopticoasă (Hesperis matronalis). Cf. PANȚU, PL. ; h) (în forma micșinea) popilnic-iepuresc (Anemone hepatica). Cf. MARIAN, Î. 393. Flori, nu putrezitoare și trecătoare și lesne veștejitoare, precum sînt ale trandafirilor și ale crinilor și ale micșinealilor (a. 1700). BV, I, 394, cf. COTEANU, PL. 30. Micșunele roșii, albe, cărmizii, învoalte (a. 1784). IORGA, S. D. VIII, 82, cf. LB. Praf de rădăcină de micșunea. PISCUPESCU, O. 308/3. Îmi place micșuneaua, zambila, dulce floare. ALEXANDRU, O. I, 278. Veșmintele ei simple, dar bine tăiate, coafiura cea împănată cu roze și micșunele. FILIMON, ap. TDRG. Cu miros de viorele, Trandafiri și micșunele, Bate vîntul țării mele. HASDEU, R. V. 115, cf. BARCIANU, V., COSTINESCU, BARONZI, L. 138, CIHAC, II, 596, ISPIRESCU, L. 114. Micșunele, micșunelel aud înapoia mea. contemporanul, V₂, 523. Se duc la biserică. . . flori de văzdoage, boz, micșunele, busuioc. pamfile, s. T. 53, cf. gIrleanu, l. 32. Micșuneaua sau mixandra (Cheiranthus cheiri) este floare de grădină, șez. xv, 85, cf. iordan, L. M. 193, NICA, L. VAM., BUJOREAN, B. L. 384. Iubesc o porumbiță . . . de-i miroase . . . buzele-a micșunele. TEODORESCU, R. P. 319. Acea mîndră fețișoară . . . Privind . . . Cum cresc micșunelele. POP., ap. GCR II, 295. Rămîi, gâzdiță, sănătoasă Ca o micșunea frumoasă. PĂSCULESCU, L. P. 15. Micșuneaua, cît de frumoasă, dar pînă-n vară nu ține. ZANNE, P. I, 218, cf. 279. Cînd o face plopul mere și răchita micșunele (= niciodată). Cf. ISPIRESCU, L. 1, cf. ZANNE, P. I, 258, com. din NARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În poezia populară, în formule fixe) Foicică micșunea, Multă vreme nu trecea. TEODORESCU, P. P. 506, cf. 273. Frunzuliță, micșunele, Pe sub lună, pe sub stele Trece-un cîrd de rîndunele. SEVASTOS, C. 146. Foaie verde micșunea, Ciobanii sosia Și mi-l omora. MAT. FOLK. 4. Verde micșunea, Dar ei ce-mi făcea? Din spate zgîrcea, Curele plesnea, păsculescu, L. P. 214. Verde floare ș-o lalea, Ș-o lalea ș-o micșunea. id. ib. 249. ◊ Micșunea de munte = a) plantă erbacee din familia violaceelor, cu frunze mici, rotunde-ovale, crestate, cu flori de culoare albastru- închis; toporaș, viorea, viorică (Viola alpina). Cf. PANȚU, PL. ; b) (la pl.) unghia-păsării (Vicia declinata). Cf. GRECESCU, FL. 88. Micșunele gălbioare = trei-frați (Viola saxatilis). Cf. GRECESCU, FL. 88. Micșunea galbenă = viorele galbene (Viola biflora). Iată la o fereastră. . . cîteva rozete, o micșunea galbenă. NEGRUZZI, S. I, 322, cf. GRECESCU, FL. 50. ◊ Compus: micșuneaua-apei (sau -de-baltă) = roșățea (Butomus umbellatus). Cf. BARCIANU, V., BRANDZA, FL. 435, GRECESCU, FL. 541, DAMÉ, T. 188. - Pl.: micșunele. - Și: (cu schimbare de suf.) micșunícă (PAMFILE, S. T. 210, GÎRLEANU, L. 32) s. f.; (învechit, rar) mixoneálă (COTEANU, PL. 30), (regional) micșineá s. f. – Cf. tc. m e n e k ș e. – Micșunică: cu schimbare de suf.

MODÍST, -Ă adj., s. f. 1. Adj. (Învechit) Care se poartă sau se îmbracă după ultima modă¹ (1), care se ține de modă¹, este în pas cu moda¹, la modă¹; (rar) modos. Compatrioții noștri mai bucuroși dau o sută de lei p-un mod nou, să fie modist. MUMULEANU, C. 39/3. Unde văd tineri galanți, Frumoși, modiști, figuranți, Ele de tot nebunesc. id. ib. 125, cf. NEGULICI, SCL 1950, 76. 2. S. f. Femeie care confecționează sau vinde pălării de damă, accesorii și flori artificiale folosite ca podoabă. Cf. NEGRUZZI, S. III, 129. De acuma mă pot duce. . . la magazia modistei. ALECSANDRI, T. I, 75. Ziua ea lucra la o modistă pe strada mare. GANE, N. I, 101.Sîntem toți victimele visătoriilor de modiste. CAMIL PETRESCU, T. II, 137. Îl jena. . . staționarea îndelungă la vitrinele parfumeriilor, modistelor și pantofariilor. C. PETRESCU Î. II, 213. Erau date la modiste. PAS, Z. I, 221. ♦ (Adjectival, învechit, rar) Prăvălie modistă = casă de mode. Cu începutul sezonului de vară, expozițiunile prăvălielor modiste se transformară în grădine de flori. F (1869), 261. – Pl.: modiști, -ste. – Din fr. modiste.

CĂLIN sm. 🌿 Frumos arbust, adesea cultivat, prin grădini, cu flori albe și ciorchine de bobițe roșii (Viburnum opulus) (🖼 759) [vsl. *kalina, păstrat sub această formă în toate limbile slavice].

ȚÎȚUCĂ, ❍ȚIȚUCĂ (pl. -uci) sf. 🫀 dim. ȚÎȚĂ1: Sînul cu țîțucile, Grădina cu florile (ik.-brs.).

* CINERARIE sf. 🌿 Gen de plante, originare de la Capul Bunei-Speranțe, cultivate la noi în grădini pentru florile lor frumoase, de diverse colori (Cineraria) (🖼 1167) [fr. cinéraire].

CÎMP (pl. -puri) sn. și (-pi) sm. 1 🌐 Întindere de pămînt șes, fără munți sau dealuri; șes, (în opozițiune cu muntele sau dealul) ¶ 2 Întindere mare de loc, afară din orașe sau din sate, destinată pentru arat sau păsunat; fiori de~, flori care cresc la cîmp, spre deosebire de florile cultivate sau florile de grădină ¶ 3 🚜 pr. ext. Munca cîmpului ¶ 4 🎖️ Loc unde s’a dat o bătălie, o luptă: ~ul de bătaie; ~ de concentrare, tabără de concentrare ¶ 5 ⛹ ~ de curse, loc întins unde se fac alergări de cai ¶ 6 Ⓕ Sferă de activitate; domeniu; teren, loc: un vast ~ se deschide lucrătorului; ~ul vast al literaturii; a lăsa ~ liber imaginației ¶ 7 🌐 ⚡ ~ magnetic, ~ electric, regiune unde se simte influența unui magnet, unui curent electric ¶ 8 Fondul, coloarea dominantă a unei stofe, a unui tablou ¶ 9 (mai adesea ~uri, pl.) Hamuri, hățuri: dădu cheile vizitiului, ca să scoată din șură ~urile cele noi pentru patru cai (GRL.) ¶ 10 (P): a lua cîmpii, a o lua la fugă, de spaimă sau de desnădejde, fără a ști încotro, a-și lua lumea în cap; a bate cîmpii, a bate cîmpurile 👉 BATE [lat. campus].

MUZĂ s. f. 1. (Mitol.) Fiecare dintre cel nouă zeițe ocrotitoare ale artelor , și ale științelor; s p e c. zeița poeziei, inspiratoare a poeților. Rugîndu-vă lui Ermi D[u]mn[e]dzăul cel înțălept și pre alalte muze, a înțălepciunilor zîne. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 164^v/15, în cinstea celor 9 muse. CĂLĂTORIE, I, 166^v. Toate florile din grădinile muzelor. MOLNAR, RET. 22/19 cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Mai mult place muzelor a vorbi în fieștecare neam cu limba lui decît cu alta streină (a. 1826). GCR II, 252/24, cf. NEGULICI. Să nu trecem cu nebăgare de seamă pe lîngă Bălănești. În iazul acesta . . . ades se scaldă muzele. NEGRUZZI, S. I, 195, cf. 205, 335. Profită de vacanță, ca să te mai dai în dragoste cu muza pe care ai părăsit-o. SLECSANDRI, S. 117. Producțiunile lor nedemne de limbajul muzelor. MAIORESCU, CR. I, 114. Sînt silit să mă urc eu . . . pe acest falnic Parnas, unde te-ai așezat la taifas cu muzele. GANE, N. III, 142. În depărtata anticitate- spun unii erudiți – nu se știa să fie decît trei muze. CARAGIALE, O. III, 27. Dar nicI muzele pe-atuncea, legănîndu-mă în șoapte, Ni puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit. MACEDONSKI, O. I, 72, cf. 43, 62. Nu era cu totul neîngrijit cultul muzelor. XENOPOL, I. R. I 202. ◊ (În invocații) Muză, ce lui Omir odinioară Cîntași Vatrahomiomahia, Cîntă și mie. BUDAI-DELEANU, Ț. 71. Muză . . . Șoptește-mi vorbe și graiuri line. id. ib. 95, cf. 88, 129 233, id. T. V. 29. Te rog, muză mîngăioasă, Carea cînți cîntări frumoasă, Pică-m puțintică miiare Din măiastra ta puteare. BĂRAC, ap GCR II, 172/34. O, muză, vino și mă-nspiră C-așa subiect nu mai găsești. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 118, cf. 77. Și tu, muză, nu fi supărată Că n-am invocat numele tău, Cum făcu Homer cînd altădată L-a cîntat pe marele-Odiseu. CONTEMP. 1949, nr. 164, 6/6. ♦ F i g. Femeie iubită de un poet, pe care îl inspiră. Apropie-te, vino, o, muza mea cernită, Visarea mea, tu soră, tu mamă, tu iubită. EFTIMIU, Î. 174. 2. Inspirație poetică. Muza-mi a voastre fapte, la umbră cercetează Ș-a voastră pomenire pana-mi a consfințit. HELIADE, O. I, 180. Să mă vezi umblînd pe cîmpuri, rătăcit cu muza mea, Și vînînd cîte-o idee, cîte-o rimă, un cuvînt. ALEXANDRESCU, O. I, 186, cf. id. M. 244. Gíze, flori întîrziate, Muza mea satirică V-a-nchinat de drag la toate Cîte-o strofă lirică. TOPÎRCEANU, B. 52. 3. (Livresc) Poezie; literatură; artă. Veniamin Costachi . . . a fost mecenatul muzelor patriei. (a. 1839). URICARIUL, V, 147. Ți-am citit toate ingenioasele poezii și m-am bucurat văzînd a se mai descoperi incă o coardă ce mai avea muza românească și care era atît de puternică. BOLLIAC, O. 50. Era pe vremea cînd se puteau număra pe degetele mînii producțiile Văcăreștilor și ale lui Conachi, cind muza românească abia gîngăvea. SADOVEANU, E. 226. – Scris și: musă. - Pl.: muze. – Din lat. musa, ngr. μοῦσα, it. musa, germ. Muse, fr. muse.

FLORĂ s.f. Totalitatea speciilor vegetale care există într-o regiune sau într-o perioadă geologică. ♦ Totalitatea microorganismelor care trăiesc într-un anumit mediu. [< fr. flore, cf. Flora – zeița florilor și a grădinilor la romani].

PLATBANDĂ s.f. 1. (Rar) Fîșie de teren cu flori care mărginește despărțiturile unei grădini; peluză de flori. 2. (Metal.) Produs obținut prin laminare. 3. Traversă, grindă orizontală din piatră; lintou. 4. Mulură plată netedă sau puțin proeminentă. ♦ Arhitravă formînd o bandă fără ornamente. [< fr. platebande].

mustra, vb. refl. – A se lua la întrecere (Papahagi 1925; D. Pop 1970). A se înfrunta, a se certa: „Nu-i mândră ca mândrele, / Să mustră cu florile / Pân tăte grădinile” (Țiplea 1906: 436). – Lat. monstrare (DEX, DER).

!dimprejur adj. invar., adv. (grădina ~, a cules flori ~)

balsamină f. plantă de toamnă, originară din India, cultivată în grădini pentru frumusețea florilor sale.

belșiță f. plantă originară din Antile, se cultivă prin grădini pentru frumusețea florilor sale (Canna indica). [Origină necunoscută].

bujor m. 1. plantă de grădină cu frumoase flori roșii sau albe (Paeonia); 2. fig. frumos ca un bujor: un bujor de fată. [Slav. BOJURŬ].

grădină f. 1. îngrădire cu flori, fructe, legume; grădină botanică, unde s’au adunat plante exotice și indigene pentru înlesnirea studiilor; grădină de copii, școală începătoare pentru desvoltarea naturală a copilașilor, deprizându-i de timpuriu cu o activitate spontană (întemeiată de Fröbel); 2. fig. se zice de cel ce posedă toate calitățile: o grădină de om. [Slav. GRADINA].

parter n. 1. partea unei case ce este la nivelul solului; 2. partea unei grădini garnisită cu flori; 3. partea unei săli de teatru în josul scenei și îndărătul orchestrei; 4. spectatorii din parter: parterul aplaudă (= fr. parterre).

BĂIATĂ, băiete, s. f. (Transilv.) Fată, copilă (mică), fetiță. Ghițule, drăguțule, Răsări-ți-ar numele Prin toate grădinile, Să răsară florile, Să le strîngă fetele, Fetele, nevestele, Mai cu drag băietele. BIBICESCU, P. P. 32.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pîn' vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.

GRĂDINĂRIE, (2) grădinării, s. f. 1. Grădinărit. Grădinarul umbla... să găsească un ajutor care să învețe grădinăria și să-i facă treburile cele grele. POPESCU, B. III 29. 2. Loc în care se cultivă metodic plante de grădină, legume sau flori în scop lucrativ. Locul ar fi potrivit deci de grădinării. SADOVEANU, P. M. 11.

CONDUR, conduri, s. m. 1. (Învechit și arhaizant) Pantof cu toc înalt împodobit adesea cu broderii și purtat altădată de femei. Să văd piciorul acela într-un condur de atlaz. SADOVEANU, P. S. 238. Și, nici una, nici două.. – Si sărută condurul. DELAVRANCEA, S. 101. O păreche de conduri cusuți numai cu fir. ISPIRESCU, L. 24. ◊ Fig. Toamna cu-a ei albă frunte Și cu galbenii-i conduri A lăsat argint pe munte Și rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, S. A. 22. 2. Compus: condurul-doamnei = plantă ornamentală -de grădină, agățătoare, cu flori mari, galbene-roșcate. și terminate cu un pinten drept (Tropaeolum majus); călțunaș, sultănele. În poiană mai vin încă elegante floricele, Unele-n condurii-doamnei și-n rochiți de rîndunele. ALECSANDRI, P. A. 125.

LEMN, (2, 3) lemne, s. n. 1. (Numai la sg.) Substanță dură, compactă sau fibroasă care alcătuiește tulpina, ramurile și rădăcina arborilor și arbuștilor și care servește ca material de construcție, pentru prelucrări chimice, drept combustibil etc. Am cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. SADOVEANU, B. 106. Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prind grai aproape omenesc. MACEDONSKI, O. I 179. [Soacra] rodea în nurori, cum roade cariul în lemn. CREANGĂ, P. 12. Cadențata bătaie a unui orologiu de lemn. EMINESCU, N. 35. La lemnul tare trebuie secure ascuțită. ◊ Expr. A ajunge (sau a aduce pe cineva) la sapă de lemn = a sărăci cu desăvîrșire, a despuia. A fi de lemn (sau ca lemnul) = a nu simți nimic, a fi nesimțitor, a fi insensibil la ceva; a nu ști nimic. Da tat'tu de ce doarme, măi? Ce, el e de lemn? DUMITRIU, B. F. 101. La instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. A rămîne ca de lemn = a înlemni, a încremeni, a nu mai spune nimic (din cauza unei emoții copleșitoare). În urma lui, Comăneșteanu rămase ca de lemn. D. ZAMFIRESCU, R. 250. A se face de lemn = a înțepeni (din cauza frigului, a băuturii excesive etc.). Și au băut cu toții pînă ce li s-au făcut fălcile de lemn. SADOVEANU, D. P. 12. ◊ (Adverbial, în expr.) A fi înghețat lemn = a înțepeni de frig, a fi înghețat bocnă, a fi înghețat tun. E înghețată lemn. Nici nu poate vorbi. BUJOR, S. 106. 2. (Mai ales la pl.; uneori determinat prin «de foc» sau «de ars») Trunchiul și ramurile unui arbore servind pentru construcție sau drept combustibil. La poalele unui codru... vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne. CREANGĂ, P. 239. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți lemnele țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Doarme de poți să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme greu. Adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dînsul. CREANGĂ, P. 215. E ger de crapă lemnele, se spune cînd e foarte frig. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. id. A. 23. ♦ Bucată, parte tăiată sau ruptă din trunchiul sau din ramurile unui arbore. Ședea și el pe prispă și ascuțea un lemn. DUMITRIU, N. 93. Aș fi luat două lemne uscate, apoi le-aș fi frecat unul cu altul pînă ce s-ar fi aprins. DRĂGHICI, R. 67. 3. (Învechit și regional) Copac, arbust. Toate lemnele se pleacă Cu capul către pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Frunză verde lemn sucit. HODOȘ, P. P. 120. 4. Compuse: lemn-cîinesc (sau lemnul-cîinelui) = arbust, cu frunze mici și groase de un verde-închis, cultivat de obicei prin parcuri și prin grădini servind drept gard viu (Ligustrum vulgare); măliniță. Vița sălbatecă urcase amestecîndu-și frunzele și florile tufișurilor de lemn-cîinesc. MACEDONSKI, O. III 109. Frunză verde lemn-cîinesc, Stau mereu și mă gîndesc. TEODORESCU, P. P. 317; lemn-dulce = plantă erbacee cu flori albe sau albastre, a cărei rădăcină e întrebuințată la prepararea unor medicamente (Glycyrrhiza echinata); lemnul- domnului = arbust din familia compozeelor, cu miros pătrunzător de lămîie, cultivat adesea prin parcuri și prin grădini (Artemisia abrotanum); lemnuș (2). Ochiul-boului, lemnul-domnului și limba-mielușelului. FILIMON, C. 264. Grădinile cele de flori... cu lemnul-domnului și lăcrimioară și cu cîte alte plante aromatice. I. IONESCU, M. 373.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

RÎND, rînduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat) de lucruri sau de ființe. Se vedeau rîndurile [grîului] încrucișate, dese, ca o țesătură verzuie întinsă peste ogoare. MIHALE, O. 436. [Mihai] pătrunse printre rîndurile deschise. C. PETRESCU, C. V. 35. Număr etajele după rîndurile ferestrelor luminate. BART, S. M. 39. ◊ (În construcție cu verbele «a fi», «a sta», «a merge», «a se așeza» etc. și precedat de prep. «în» sau, regional, fără prep.) Stam în fața comisiei, trei candidați în rînd pe cîte un scaun. I. BOTEZ, ȘC. 82. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. Numai Petrea nu-i în rînd; El de-o parte stă pe gînd. ALECSANDRI, P. A. 94. Merg cătanele tot rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. ◊ Loc. adv. De-a rîndul (învechit și regional de sau de-a rînd) = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, consecutiv. Gheonoaia, de bucurie, ținu masa trei zile d-a rîndul. ISPIRESCU, L. 5. Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul. CREANGĂ, P. 95. Bădița... mă întreabă Fostu-i-am vreodată dragă? Eu răspund dintr-un cuvînt... Că i-am fost trei ani de-a rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44; b) de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Comoara nu să găsește cînd ici, cînd colea săpînd, Ci lesne să nemerește cînd iei pămîntul de rînd. PANN, P. V. II 90. Pe rînd = a) unul după altul, succesiv. Luară pe rînd pe toți cei mai deocheați din toate trei satele. REBREANU, R. I 99. Cerul acum se învălea cu o haină posomorîtă; stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate; Faceți bine și iertați, Că pe rînd toate jucați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Aud vinul gîlgîind Și mîndruțele-alergînd, Ca să le sărut pe rînd. ALECSANDRI, P. P. 314; b) de la unul la altul. Femeile... umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. (Pe) rînd, pe rînd (sau rînduri-rînduri) = treptat-treptat, unul după altul. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb. TOPÎRCEANU, P. 212. Au plecat toți... rînd pe rînd ca și la sosire. CARAGIALE, O. III 72. Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. În primul rînd = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rînduri = a ocupa locul întîi într-un șir; fig. a fi în fruntea unei activități. Comuniștii sînt în primele rînduri ale întrecerii socialiste. ◊ Haină (încheiată) la două rînduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a se încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formînd o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. [Apucă] tocul să continue rîndul început. C. PETRESCU, C. V. 291. O muscă amețită, întîrziată în iarnă, se plimbă cu neliniște pe rîndurile scrisorii. BASSARABESCU, V. 33. Scrie două-trei rînduri Și-l ajung niște gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Rînd alb = interval nescris între două șiruri scrise. ◊ Expr. A citi printre rînduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune direct (într-un text). Am să mai cetesc o dată bucata aceea... dar mai mult printre rînduri. SADOVEANU, E. 109. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Și io ți-oi așterne Trei rînduri de perne. TEODORESCU, P. P. 644. ♦ (Astăzi rar) Cat. V. etaj. Pe o uliță răsare o lungă construcție de un singur rînd, destinată în chip vădit dughenelor. CĂLINESCU, I. C. 64. A găsit o casă mare și frumoasă cu mai multe rînduri. SADOVEANU, B. 76. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, cu un balcon de fier la rîndul întîi. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Rîndul de jos = parterul. Rîndul al doilea = etajul întîi. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. O veșnică larmă și certuri aprinse se ridicau între cărăuși pentru rîndul cuvenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. ◊ Loc. adv. La rînd = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Și multe veacuri la rînd A răbdat țara gemînd, Cu frunțile la pămînt. DEȘLIU, M. 65. N-avea înscrise nici numele, nici adresa... Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Cu rîndul = cu schimbul, alternativ. Stam la masă toți împreună, făcînd mîncare cu rîndul, fiecare dintr-al său, pentru o zi. CREANGĂ, O. A. 83. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rînd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148. A ține rîndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A intra la rînd = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. Și întră la rînd moșneagul cu baba. ȘEZ. III 182. A lăsa (sau a ceda) cuiva rîndul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. (Fig.) Gonise vîntul nopții furtunile cerești, Lăsînd acuma rîndul furtunii omenești. ALECSANDRI, P. A. 144. A fi (sau a veni) rîndul cuiva sau a veni rîndul (pentru ceva) = a sosi momentul pentru a se face un lucru. Venise și rîndul său să le arate ce poate. C. PETRESCU, A. 450. E rîndul domnului să vă judece. DELAVRANCEA, O. II 159. Aștepta de două zile să-i vie rîndul la moară. SLAVICI, O. I 228. La rîndul meu (tău etc.) = atunci cînd este momentul potrivit pentru mine (tine etc.), în urma altora; din partea mea (a ta etc.), în ce mă (sau te) privește. Vezi că nu le-am uitat [cuvintele] și le semăn și eu la rîndul meu și fac dar din darul tău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Iar Pandele-i asculta Și la rîndu-i cuvînta... ALECSANDRI, P. P. 136. De rînd = de serviciu, conform ordinii stabilite. Din noaptea acelei zile am intrat de rînd la telefon. I. BOTEZ, ȘC. 73. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieși balaurul. ISPIRESCU, L. 200. (Regional) A nu-și da rînd = a lucra de zor, a fi neobosit, a se îmbulzi la treabă, la vorbă. Sărea piticu-ntr-un picior, De nu-și da rînd. COȘBUC, P. I 58. Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrățișat... și-apoi nu-și mai da rînd unul altuia cu întrebările. SBIERA, P. 52. O tulesc la fugă... și de la o casă la alta nu-și dau rînd cu uratul. ȘEZ. III 179. A nu-și putea da rînd cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. De bună seamă că... nu-și vor fi putînd da rînd cu dînsele [cu jigăniile]. MARIAN, O. II 311. A da rînd la... = a ține seamă de... Iar tată-său, ca și-altădată, N-a dat acestor vorbe rînd. COȘBUC, P. I 255. Fără (de) rînd = fără chibzuială, fără seamăn. Cîntă cucu pe pămînt, Necăjită-s fără rînd; Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. De ce sînt cu fața slabă?... Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. ALECSANDRI, P. P. 300. Sac fără fund e omul fără rînd. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin – pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I 302. Nu cumva actele făcute... au vreun clenci și ne mai scoate datori să plătim încă un rînd de parale Iloveanului? C. PETRESCU, R. DR. 252. Am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi. CREANGĂ, A. 27. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie, și care se folosesc deodată. Am fost tocmit... cu două rînduri de schimburi pe an. C. PETRESCU, R. DR. 241. C-un rînd de haine o văd mergînd La muncă, La joc și hori același rînd. COȘBUC, P. I 127. Argintarul nu mai putea de bucurie și-i făcu un rînd de haine. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Un rînd de case = un corp de case, v. corp (3). Singure au rămas, mama și fata, cu două rînduri de case, alături de aceea în care stăteau. SADOVEANU, M. 115. Știu că Scarlat are un rînd de case și o moșioară. C. PETRESCU, Î. II 68. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. Într-alt rînd am socotit și m-am gîndit că tot pe șoseaua Romanului ar trebui... o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. În atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. ◊ (Cu precizări temporale) De rîndul trecut am intrat eu, acum intră tu. ISPIRESCU, L. 372. 4. Grup de persoane (mai rar de obiecte) formînd un tot omogen. O parte din versurile sale au trecut în rîndurile cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. În rîndurile dușmane se iscă... o frămîntare grăbită. SADOVEANU, O. VI 47. M-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mănăstirea Putnei, în rîndul strămoșilor. DELAVRANCEA, O. II 54. ◊ Expr. În rînd cu cineva (sau în rîndul cuiva) = în categoria cuiva, alături de cineva; pe aceeași treaptă, la același nivel. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi... vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Ne-a pus în rînd cu ceilalți școlari și ne-a dat de învățat. CREANGĂ, A. 27. Istoria pe drept l-ar pune în rîndul lui Tit. NEGRUZZI, S. I 193. 5. (Învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Întîmplîndu-se ca Mihai și Pătrașcu să moară fără moștenitori... împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obștească a boierilor, staturilor și rîndurilor țării. BĂLCESCU, O. II 192. ◊ (Astăzi în loc. adj.) De rînd = din popor, fără rang; p. ext. lipsit de strălucire, comun, obișnuit, vulgar. Era o biată fată săracă, din oameni de rînd. SADOVEANU, O. VIII 221. M-a privit cu o ură ștearsă, de rînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. Da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. ALEXANDRESCU, P. 49. 6. Obicei, rînduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. Ce rînd e pe acest pămînt de umblă viii cu morții? RETEGANUL, P. IV 68. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt! ALECSANDRI, P. A. 94. Și la nuntă petrecea în cîntări și veselie, Cum e rîndul la domnie. id. P. P. 108. ◊ Expr. A ști rîndul = a ști rînduiala, a cunoaște: rostul, mersul treburilor. De unde aș putea cumpăra puțină pîne de-aici, eu nu știu rîndul; n-ai face bine să te îngrijești d-ta? RETEGANUL, P. IV 40. Dolca, haita cea bătrînă... știa rîndul la stînă. ALECSANDRI, P. P. 55. (Regional) Cum e rîndul? = cum stau lucrurile? cum e situația? Cum e rîndu la oraș? – Nu prea bine, Grigoraș. MARIAN, S. 191. A umbla de rîndul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. Că m-o trimes tatu-tău Să-ți umblu de rîndul tău. ȘEZ. I 109. Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău. ALECSANDRI, P. P. 141. ♦ (Regional) Fel, soi. Se duse... să-și aducă niște lemne de rîndul meșteșugului său, căci toate lemnele cîte le avusese... i s-au fost sfîrșit. MARIAN, O. II 159. De rîndul gurii (sau al mîncării) = pentru a mînca, pentru a-și potoli foamea. Avea ce-i trebuie de rîndul gurii. RETEGANUL, P. III 63. Sfarmă-Piatră au rămas acasă, să caute de rîndul mîncării. SBIERA, P. 82.

ROND, ronduri, s. n. 1. Strat de flori (într-o grădină), de obicei de formă rotundă și ridicat deasupra nivelului terenului din jur. Locuia într-o casă cu globuri de sticlă galbene și roșii, înfipte în rondurile grădinii de la stradă. C. PETRESCU, S. 93. Aleea se lărgea și în fața casei cuprindea un rond mare, în forma unei inimi veșnic aprinsă cu flori roșii. REBREANU, R. I 79. 2. Piațetă rotundă de unde pleacă mai multe artere de circulație, avînd la mijloc o plantație de flori sau un monument. Anișoara trimisese mașina înainte, la rondul doi, și ea venea acum pe alee încet, pe jos. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. 3. Inspecție de noapte făcută la un post militar de pază, pentru a controla sentinelele; p. ext. oamenii care fac această inspecție. Întîiul rond îl face locotenentul nostru cel blajin, Velea. SADOVEANU, O. VI 281. Trei camarazi Ieșirăm din tranșee pentru rond. CAMIL PETRESCU, V. 53. ◊ Expr. A fi de rond (sau a face rondul) = a fi însărcinat cu inspecția. Jupîne, da deseară știi că ești de rond... CARAGIALE, O. I 50.

PLATBANDĂ, platbande, s. f. 1. (Franțuzism) Strat de flori într-o grădină, într-un parc, pe o șosea etc.; răzor. Toată grădinuța mea încunjurată cu gard viu... încape într-o singură platbandă a grădinii d-voastră. NEGRUZZI, S. I 96. 2. (Tehn.) Semifabricat metalurgic obținut prin laminare, avînd secțiunea dreptunghiulară.

TULPINĂ, tulpini, s. f. 1. Partea unui arbore cuprinsă între rădăcină și coroană (v. trunchi); parte a unor plante erbacee din care dau ramurile și frunzele (v. lujer, vrej, fir). Era o tulpină ierboasă, plină de boboci galbeni și care semănau surprinzător cu florile trandafirului. GALACTION, O. I 349. Un om care se ascundea într-o tulpină Scorburoasă. DAVILA, V. V. 40. Iaca mătușa Mărioara c-o jordie în mînă la tulpina cireșului. CREANGĂ, A. 48. Două flori dintr-o grădină, Amîndouă-ntr-o tulpină, Crescute din rădăcină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Fig. Fiecare voia parcă să primească ziua aniversării Marii Revoluții, tulpină a lumii noi socialiste, cu mai multă bucurie, cu mai mult fast. STANCU, U.R.S.S. 45. ♦ (Rar) Partea de la mijloc a unui stog, a unei căpițe de fîn. Aici era un băiat pe-o tulpină de fîn și se juca cu ouă roșii în mînă. ȘEZ. II 26. 2. Fig. Origine a unui popor, a unei familii. – Pl. și: tulpine (TOPÎRCEANU, B. 44).

VISA, visez, vb. I. 1. Tranz. A avea un vis în timpul somnului, a vedea (pe cineva sau ceva) în vis. Am visat astă-noapte că am împușcat o duzină de rațe. SADOVEANU, O. VII 337. Într-una te-am visat, Oană. DELAVRANCEA, O. II 35. Copiii dorm, visîndu-și jocul. COȘBUC, P. II 51. ◊ Fig. Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori. EMINESCU, O. I 44. ◊ (Cu complement intern) Visase un vis frumos și se deșteptase. ISPIRESCU, L. 230. Ce vis am visat! CARAGIALE, O. III 98. Priviți-i cum visează Visul codrului de fagi. EMINESCU, O. I 101. ◊ Expr. A visa cai (verzi) pe pereți v. cal (1). A visa deștept = a avea halucinații. Am ajuns ca un năuc, visez deștept, nu mai știu ce fac. ISPIRESCU, L. 29. Vrabia mălai visează v. mălai (4). ◊ Intranz. Atunci, după cum văd eu, e rost să visăm urît la noapte. C. PETRESCU, Î. II 6. Mai întîi află că eu nu dorm niciodată, fiindcă visez totdeauna. HOGAȘ, M. N. 21. (Neobișnuit, urmat de o determinare introdusă prin prep. «de» și arătînd obiectul visului) Erhardt adormi și visă de lacul cel mare. GANE, N. II 138. (Fig.) În trupul livezii macii visează. BENIUC, V. 55. Departe, codrii, pe munți, stau încă visînd în ceața lor albastră. SADOVEANU, O. VII 200. ♦ Refl. A se vedea pe sine în vis. Ea zîmbi cînd se visă atît de frumoasă. EMINESCU, N. 29. (Expr.) Unde te visezi? = unde crezi că te afli? unde te trezești? Unde te visezi de umbli cu porcii după tine? CREANGĂ, P. 83. 2. Intranz. Fig. A se lăsa în voia gîndurilor, a imaginației; a sta în reverie. Ochii ei albaștri-spălăciți stau neclintiți, visînd. SADOVEANU, O. I 335. Dar și mai bine-i, cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc, de somn să picuri. EMINESCU, O. I 119. ◊ (Urmat de determinări care accentuează ideea) Cine n-a simțit oare, la vîrsta lui Radu nespusa fericire de a visa deștept ceasuri întregi. VLAHUȚĂ, O. AL. 117. Cînd luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare-nșirați în grădină, La trunchiul unuia pe tine te-aștept, Visînd de deștept. EMINESCU, O. IV 18. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «despre» și arătînd obiectul reveriei) Visez la fericire, răspunse Elena. BOLINTINEANU, O. 463. 3. Tranz. Fig. A dori cu ardoare ceva; a rîvni la ceva. Ea visa pentru Nică al ei un trai ușor, la tîrg. SADOVEANU, E. 94. De mult visez o școală, un ideal de școală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să-nvețe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 31. Își iubea mult patria și multă vreme a visat libertatea ei. BĂLCESCU, O. I 93. 4. Tranz. Fig. (Mai ales în propoziții negative) A-i trece cuiva ceva prin gînd; a-și închipui, a bănui, a nădăjdui. Niciodată nu visase asemenea apartament. C. PETRESCU, C. V. 237. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! EMINESCU, O. I 146. ◊ Intranz. Dar norocul îi fusese mai prietin decît ar fi îndrăznii ca să viseze. GALACTION, O. I 51. Nici nu visa despre ce avea de gînd procletul de zmeu. ISPIRESCU, L. 128. (Expr.) Cînd nici nu visezi sau cînd cu gîndul nu visezi = pe neașteptate. E un suflet acru, în stare să se răzbune cînd nici nu visezi. REBREANU, I. 73. Cînd nici nu visa... numai iată că se trezește cu dînsa. CREANGĂ, P. 323. Cînd cu gîndul nu visează, El în cursă o să cază. PANN, P. V. II 32.

mustra, vb. tranz., refl. – 1. A certa, a dojeni. 2. A se lua la întrecere (Papahagi, 1925; D. Pop, 1970). 3. A se înfrunta, a se certa: „Nu-i mândră ca mândrele, / Să mustră cu florile / Pân tăte grădinile” (Țiplea, 1906: 436). – Lat. monstrare „a arăta, a indica; a denunța, a acuza” (Șăineanu; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

SMULGE, smulg, vb. III. 1. Tranz. A scoate (o plantă, un organ al corpului) din locul unde se află crescut, trăgînd cu putere. Adam și cu Filoftei vîsleau să-și smulgă brațele din umeri. DUMITRIU, P. F. 19. A chitit un stejar care era mai gros, pe care a vrut să-l smulgă din pămînt, dar n-a putut. CREANGĂ, O. A. 271. Floare albă din grădină, Smulge-te-aș din rădăcină, Să te dau la mîndra-n mînă. HODOȘ, P. P. 192. [Băiatul] a smuls două pene din o aripă. ȘEZ. IV 171. ◊ Refl. Fig. Am de gînd să mă smulg din rădăcină și să mă duc pe furtună unde se bat munții în capete. SADOVEANU, N. P. 114. ◊ Expr. A-și smulge barba sau părul (din cap) = a-și manifesta puternic durerea sau desperarea. Profira cu celelalte muieri și cu copiii începuseră să țipe și să-și smulgă părul. GALACTION, O. I 290. Și mă-ta, cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap și a o boci. CREANGĂ, A. 21. Oh! nenorocitul de mine! strigă Moțoc smulgîndu-și barba. NEGRUZZI, S. I 155. ♦ (Cu privire la păsări, prin metonimie) A jumuli de pene. [Femeia] să smulgă puii aceștia, să puie doi în frigare și să ducă degrabă unul fript la călătorul de la nr. 4. NEGRUZZI, S. III 195. ♦ A scoate, a desface ceva din locul unde se află prins, înțepenit; a desprinde. Moșul Careba... începu să smulgă șindrilele acoperișului. DUMITRIU, N. 215. ◊ Fig. Mură... smulgea din scripca lui atîta alean, atîta gingășie și atîta dor... GALACTION, O. I 69. Smulg aceste versuri dintr-a inimii durere. MACEDONSKI, O. I 9. Și ciuturi nouă smulge tu din liră-mi. EMINESCU, O. I 120. ◊ Refl. Ancora se smulge tîrîndu-se pe fund. BART, S. M. 21. (Fig.) Voinicul... se smulse din legăturile în care îl ținea farmecul Omfalei. ISPIRESCU, U. 71. 2. Tranz. A scoate cu violență ceva din mîna cuiva; fig. a obține ceva cu mari eforturi. Noaptea se iveau cîțiva oameni cu arme și le smulgeau cu sila mîncare. DUMITRIU, N. 189. Toate încercările lui n-au izbutit să-i smulgă măcar o promisiune precisă. REBREANU, R. I 259. Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A smulge (pe cineva) din ghearele morții = a salva (pe cineva) de la moarte. 3. Tranz. A da la o parte cu putere, a îndepărta cu o mișcare bruscă. Era să vă calce, vorbi tînărul înalt care-i smulsese de pe linie. C. PETRESCU, C. V. 37. ◊ Fig. Pe luminoasele culmi am rămas. Fruntea și ochii cu rouă mi-i spăl, Negura ruptă mi-o smulg din obraz. TULBURE, V. R. 25. ◊ Expr. A smulge (cuiva) masca v. mască (1). ♦ A retrage cu o mișcare bruscă. Își smulse mîna parcă ar fi atins o piele de șarpe. REBREANU, R. I 228. 4. Refl. A se despărți, a se dezlipi, a se depărta (dintr-o dată, cu putere). Mama se smulge de lîngă noi fugind, cu Iulius în brațe, spre soldatul cu piciorul de lemn. SAHIA, N. 52. ◊ Tranz. Nici moartea nu mă va putea smulge de lîngă tine. ALECSANDRI, T. 981. – Forme gramaticale: perf. s. smulsei, part. smuls și (învechit și regional) smult (SADOVEANU, F. J. 706, EMINESCU, O. I 107, BUDAI-DELEANU, Ț. 243).

Begonia schmidtiana Regel (syn. B. schmidtii hort.). Specie cu flori mici, numeroase, de mărime mijlocie, albe sau roșii, dispuse în inflorescențe în formă de panicul. Tulpina erbacee, înaltă de cca 35 cm. Frunze mici, păroase, cu pețiol de cca 5,5 cm, cordiforme, pe partea inferioară roșietice, pe cea superioară verzi-metalic, lungi de cca cm și late de cca 3,5 cm). Se folosește în parcuri și grădini sau ca floare tăiată.

livadă sf [At: (a. 1684) IORGA, S. D. VIII, 29 / V: (îvr) lev~, ~de, ~die, ~vea~, ~vede, ~vedie, ~vezea / Pl: ~vezi, (îrg) ~de, ~văzi, ~vezuri / E: bg ливада, ucr левада]

1 (Udp „de”, care arată felul, specia) Suprafață de teren plantată cu pomi fructiferi. 2 (Șîs ~ de sau cu fân) Întindere de pământ pe care se lasă să crească iarbă pentru cosit sau pentru pășunat Si: delniță (2), fâneață, islaz. 3 (Pop) Loc îngrădit pe lângă casă, cultivat cu legume, flori etc. Si: grădină (1). 4 (Înv) Pajiște artificială sau naturală, amenajată ca loc public de odihnă și agrement Si: parc. 5 (Mun; Trs) Zonă inundabilă a unei ape curgătoare, unde iarba crește din abundență. 6 (Olt; Ban) Loc de pe care s-a cosit fânul. 7 (Olt) Porțiune de pământ arabil, lăsată nelucrată și necultivată Si: pârloagă, țelină. 8 (Mun) Pădure tânără de tufe Si: braniște (2).

mălin sm [At: BRANDZA, FL. 541 / V: (reg, 3-5, 7) ~ă sf / Pl: ~i / E: drr mălină¹] 1 (Bot; șîc ~-alb, ~-negru) Arbust sau arbore mic din familia rozaceelor, cu flori mici, albe, puternic mirositoare, dispuse în ciorchine, a cărui scoarță, amară, cu proprietăți astringente, este utilizată în medicina populară Si: (reg) prun sălbatic (Prunus Padus). 2 (Bot; reg) Vișin-turcesc (Prunus maraleb). 3 (Bot; Trs; Mar; șîc ~-roșu) Liliac (Syringa vulgaris). 4 (Bot; Buc; îc) ~-alb Liliac alb (Syringa vulgaris alba). 5 (Bot; Buc; îc) ~-verde Liliac franțuzesc (Syringa persica). 6 (Bot; reg; șîc ~-negru) Lemn-câinesc (Lygustrum vulgare) 7 (Bot; reg; șîc ~-alb-de-pă-lemn) Sirinderică (Philadelphus coronarius). 8 (Bot; reg; șîc ~-roșu) Verigar (Rhamnus cathartica). 9 (Bot; reg; îae) Crușin (Rhamnus frangula). 10 (Bot; reg) Mesteacăn alb (Betiila alba). 11 (Bot; reg) Salcâm (Robinia pseudacacia). 12 (Bot; reg) Năfurică (Artemisici annua). 13 (Bot; reg) Brad (Abies alba). 14 (Bot; Trs) Pin (Pinus). 15 (Bot; reg) Jneapăn (Juniperus communis). 16 (Bot; reg; îc) ~-de-grădină Arbust cu flori albe sau roșietice, cu fructul o capsulă plină cu numeroase semințe, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Dentizia crenata). 17 (Bot; reg; îc) ~-sălbatic Tulichină (Daphne mezereum). 18 (Bot; reg; îc) ~-negru Arin-negru (Alrinus ghetinosa). 19 (Bot; reg; îc) ~-roșu Soc (Sambucus nigra). 20 (Sst) Zmeur (Rubus idaeus). 21 (Med; reg; csnp) Erizipel.

panar s [At: DLR / A: nct / Pl: nct / E: nct] (Reg) Floare albă de grădină nedefinită mai îndeaproape.

MĂLÍN s. m. I. (Bot.) 1. (Și în sintagmele mălin alb, lb, mălin negru, BRANDZA, FL. 541, PANȚU, pl.) Arbust sau arbore mic din familia rozaceelor, cu flori mici, albe, puternic mirositoare, dispuse în ciorchine, a cărui scoarță, amară, cu proprietăți astringente, este întrebuințată în medicina populară ; (regional) prun sălbatic (Prunus padus). Iată mintă, săbiuță . . ., sălvie. . . Toate într-un smoc de flori de salcîm, de mălin și de liliac. NEGRUZZI, S. I, 98. Frunză verde ș-un mălin, Prin tufarii de arin, Se rotește coasa bine. BELDICEANU, P. 88. În fund sînt mălinii cu frunze întunecate sub care am plîns în serile triste. PETICĂ, O. 280. Din albele crenguțe de mălin, Petale mici cu palide nervuri Îmi plouă tot parfumul din păduri. CAZiMIR, L. U. 9. Culeseră din pădure ramuri de tei și de mălin cu care împodobiră luntrea. STĂNOIU, C. I. 96. Înălțat în ceru-albastru și senin, Se ridică-n floare albă un mălin. BOTEZ, P. O. 164. Mălinii înfloriți își revărsau miresmele tari asupra cerdacului. SADOVEANU, O. I, 85. ♦ Vișin-turcesc (Prunus mahaleb). Cf. GRECESCU, FL. 197, PANȚU, PL. 2. (Transilv. și Maram. ; și în sintagma mălin roșu) Liliac (Syringa vulgaris). Cf. COTEANU, PL. 13, LB, PANȚU, PL. Liliacul (Syringa vulgaris), numit prin unele locuri mălin roșu, iorgovan, scriuțe, e destul de cunoscut în popor. ȘEZ. XV, 56. Frunză verde de mălin, Plecat-a stîna Dunchii Și cu fratele Bercii. BUD, P. P. 20, cf. 79. Cînd îi ieși din grădină, Rumpe-o creangă de mălină. BÎRLEA, B. 126, cf. ALR I 1 917/100, 170, 223, 350, 381. ◊ (Prin Bucov.) Mălin alb = liliac alb (Syringa vulgaris alba). Cf. PANȚU, pl., BUJOREAN, B. L. (Prin Bucov.) Mălin verde = liliac franțuzesc (Syringa persica). Cf. PANȚU, PL. 3. (Regional ; și în sintagma mălin negru) Lemn-cîinesc (Lygustrum vulgare). Cf. LB, PONTBRIANT, D. Lemnul-cînesc, mălinul negru sau lemnul-cîinelui face niște fructe negre, niște bobițe din cari se capătă un negru pentru boirea vinului. PAMFILE, I. C. 224, cf. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 215, PANȚU, PL. 4. (Regional; și în sintagma mălin alb de pă lemn, BULET. GRĂD. BOT. V, 65) Sirinderică (Philadelphus coronarius). Cf. PONTBRIANT, D. 5. (Regional) Numele a doi arbuști: a) (și în sintagma mălin roșu. DAMÉ, T_,2, 38) verigar (Rhamnus cathartica). Cf. CIHAC, II, 185, DAMÉ, T_.2, 38 ; b) crușîn (Rhamnus frangula). Cf. CIHAC, ii, 185, DDRF. 6. (Regional) Mesteacăn alb (Betula alba). Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 7. (Regional) Salcîm (Robinia pseudacacia). Com. din RUDARI-BĂILEȘTI. 8. (Regional) Năfurică (Artemisia annua). Cf. BULET. GRĂD. BOT. V, 54, PANȚU, PL. 9. (Regional) Numele mai multor specii de conifere: a) brad (Abies alia) (Ștei-Hunedoara). ALR I 1 950/Í16 ; b) (prin Transilv.) pin (Pinus). ALR I 1 949/87, cf. 1 949/138 ; c) jneapăn (Juniperus communis). Vine marea mare, Vine-n tulburare. . . Unda se aduce Lumea s-o îmbuce: Tot mălini, călini, Brazi din rădăcini. MARIAN, Î. 107, cf. ALR I 1 947/138, 320. 10. Compuse: mălin-de-grădină = arbust cu. flori albe sau roșietice, cu fructul o capsulă plină cu numeroase semințe, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Deutzia crenata). PANȚU, PL. ; mălin-sălbatic = tulichină (Daphne mezereum). ib. ; mălin-negru = arin-negru (Alnus glutinosa). DDRF ; mălin-roșu = soc (Sambucus nigra). LM. 11. (Suspect, sens etimologic) Zmeur (Rubus-idaeuș). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. II. (Regional, cu sens neprecizat, probabil) Erizipel (Petrestii de Jos-Turda). ALR II/I MN 61, 4 206/250. – Pl.: mălini. – Și: (regional, I 2, 4) mălină s. f. – Derivat regresiv de la mălină¹.

ANAFORĂ 1. Fenomen sintactico-semantic constând în reluarea printr-un substitut* (sau anaforic*) a unui termen plin referențial, exprimat anterior, numit antecedent*. Relația antecedent-substitut, numită „relație anaforică” sau „interpretativă”, procură referința substitutului, component care, în afara contextului, este lipsit de referință proprie. 2. În lucrări mai noi, după model englezesc, este desemnată prin anaforă și clasa de cuvinte fără referință proprie, alcătuită, mai ales, din pronume și adverbe pronominale, care primesc referința de la un component exprimat anterior, numit antecedent; sin. cu anaforic; substitut. 3. În GB*, anafora primește o accepție mai restrânsă și mai tehnică în raport cu 2; caracterul mai restrâns pleacă de la clasificarea expresiilor nominale în trei categorii: anafore, pronominale, nominale referențiale, GB introducând o distincție conceptuală între anafore și pronominale. ● Anafora, în accepția GB, păstrează din accepția clasică trăsătura lipsei de referință proprie, fiind obligată să-și procure referința prin legare* de un nominal referențial, numit antecedent, altfel spus, prin coreferențialitate cu antecedentul. Această legare se realizează tehnic prin coindexare*. ● Anafora adaugă la accepția clasică o condiție tehnică a domeniului de legare, al cărei rol este de restrângere, pe baze sintactice (prin relațiile de guvernare*), a domeniului în care anafora și antecedentul pot fi legate și, implicit, de delimitare față de clasa pronominalelor. Astfel, principiul (a), destinat legării anaforelor (vezi LEGARE), cere ca anafora să fie legată în categoria ei guvernantă, în timp ce principiul (b), destinat legării pronominalelor, cere ca pronominalele să fie libere în categoria lor guvernantă. De ex., în fraza: Profesorul_i crede că elevii_j lui_i nu se_j ajută destul (unul pe altul)_j, reciprocele* se și unul pe altul sunt anafore, fiind legate (vezi indicele j) de nominalul referențial elevii în limitele aceleiași propoziții, în timp ce nominalul lui nu are trăsăturile unei anafore, ci ale unui pronume, fiind liber în limitele aceleiași propoziții (este coindexat cu nominalul profesorul aparținând altei propoziții). 4. ~ textuală Elemente de recurență, de reluare, într-o formă sau alta, a temei* (vezi TEMĂ₄), asigurând coeziunea* și coerența* textului. Vezi COERENȚĂ; COEZIUNE₂; GRAMATICĂ (A TEXTULUI). 5. În retorică, figură* sintactică realizată prin repetarea unui cuvânt/ grup de cuvinte la începutul unor fragmente succesive de enunț, fie ele unități sintactice ori metrice: propoziții în frază, fraze în context*, versuri în strofă (vezi COLON); anafora realizează un paralelism* sintactic după schema x.../x.../x...: Căci toată a mea viață îți fu ea închinată,/ Căci alt decât iubirea ea nu avu mai sfânt/ Căci tu ești încă astăzi dorința-mi neschimbată/ Și visu-mi cel din urmă aicea pe pământ (Alexandrescu). Anafora are o dublă funcție în text: emfatică sau de intensificare (vezi EMFAZĂ) – prin repetiție; de creare a simetriei specifice paralelismului – prin poziția fixă a elementului reluat. Termenul care realizează anafora se numește anaforic*. ● În funcție de numărul construcțiilor sintactice afectate, anafora poate fi actualizată ca: bicolon (două reluări): Și de-ai călca nouă țări/ Și de-ai trece nouă mări/ Floricică n-ai găsi... (Alecsandri); Dar soarele, aprins inel/ Se oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială/ Se oglindi în pielea-i cheală (Barbu); tricolon (trei reluări); Sunt ne-nțelese literele vremii... ?/ Suntem plecați sub greul anatemii...?/ Suntem numai spre-a da viață problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers? (Eminescu); repeteție multiplă: De-aș fi pașă sau vizir/ N-aș avea sileaf de fir./ Nici seraiul de granit/ Cu pridvorul aurit;/ Nici bogate caicele,/ Nici eunuci privighetori;/ Nici harem cu cadânele, /Nici grădini cu scumpe flori (Bolintineanu) – transpunere a unui paralelism de tip popular enumerativ. În poezia romantică, anafora multiplă are funcție retorică, adesea rezultată din combinarea cu interogații*/ exclamații*: Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?/ Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?/ Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?/ – Este domnul României: Barbu Dimitrie Știrbey!... (Eminescu). În limbajul poetic modem, anafora cu mai mulți termeni favorizează acumularea* enumerativă: Uite-n livadă-n stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii/ Uite firul ierbii (Arghezi). ● După poziția elementului repetat în cadrul untăților sintactice/ metrice, se disting mai multe tipuri anaforice: la început de vers sau de propoziție (vezi exemple supra); la începutul și la mijlocul versului: Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva (Arghezi); la începutul unor fraze succesive, într-un context mai larg: Acela ar lăuda-o cântând imnul elenicei Artemide (...). Acela ar face să răsune fanfara vânătorilor triumfale (...). Acela ar clădi cu sfinte miresme, cu smirnă și cu tămâie altarul vânătorilor (Odobescu). În frază, anafora este sursă de ritm*, segmentând enunțul în grupuri sintactice; de aceea, constituie un procedeu predilect al prozei poetice: Și clopotele, clopotele acelea care în orașul tăcut al Iașilor întovărășesc toate împrejurările vieții, clopote pentru viață și clopote pentru moarte, clopote pentru dureri și clopote pentru bucurii, au început parcă să sune iarăși... (Anghel); vezi EPIFORĂ; PARALELISM. G.P.D.(1-3); M.M.(4)

bujor s.m. I (bot.) 1 Nume dat mai multor specii de plante, din familia ranunculaceelor, cu florile mari, unele cultivate ca plante decorative (Paeonia): a) (și bujor-de-grădină) plantă cu florile mari, roșii, roz sau albe; b) (și bujor-de-cîmp) plantă cu florile roșii ca sîngele. ◊ Bujor românesc = specie de bujor ocrotită de lege, cu tulpina înaltă de 50-80 cm și cu florile mari sîngerii (Paeonia peregrina, var. romanica). ♦ restr. Floarea acestor plante. ◊ compar. Frumoasă, roșie ca un bujor (c. NEGR.). ♦ fig. Roșeață naturală a obrajilor. Pălărie cu flori Și pe față cu bujori (POP.). ♦ fig. (la pl.) Obraji roșii. De supărare i-au pălit bujorii. 2 Compus: bujor-de-munte = smirdar (Rododendron kotschyi). 3 Gemănariță, poroinic (Orchis papilionacea). II analog. 1 (hipocor.) (Nume pentru o) persoană tînără, frumoasă. Cincizeci de finișori, Tinerei, mîndri bujori (ALECS.). 2 (Nume dat unui) bou sau vițel cu părul roșu. • pl. -i. și bajor s.n. /<slav. божоуръ, bg. божур, srb. božur.

dimprejur adj. invar., adv. (grădina ~, A plantat flori ~.)

MIRA² vb. I. R e f l. (Franțuzism învechit) A se vedea, a se privi ca într-o oglindă. Baba cochetă și sulemenită se mirează în oglinda rîurilor. ALECSANDRI, ap. CADE. ◊ T r a n z. f a c t. O fantastică grădină Ce mirează flori de lotus în oglinda unui lac. id. ib. ♦ I n t r a n z. A se reflecta, a se răsfrînge. Și mirînd din apă vezi Cum la ochi ș-auz răzbate, Printre fum și prin scîntei, Trista voace de femei. ASACHI, S. L. I, 177. - Prez. ind.: mirez. – Din fr. mirer.

MIROSITOR, -OÁRE adj. Care are sau răspîndește un miros (2). Aceasta iaste jărtva cea dulce mirositoare înaintea lui D[u]mn[e]zeu (a. 1642). GCR I, 101/25. Ladanul. . . făcîndu-să în locu împuțicios, iaste mirositori. HERODOT (1645), 190. Ca o grădină plină de flori mirositoare ale raiului (a. 1652). GCR I, 159/14. Iubesc afumăturile ceale cu bună mirezmă și. . . ierhile ceale mirositoare. CHEIA ÎN. 99^r/5. Nucușoara mirositoare (a. 1773). GCR II, 97/29. Se nu se țînă în pivnițele ceale de vin orice feliu de. . . bucate greu amirositoare. ECONOMIA, 169/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., lb. Păduri din care, ca dintr-un rai, sufla un abur prea dulce și mirositoriu. DRĂGHICI, R. 61/8, cf. 86/11. Pomii cei. . . mai frumos mirositori din lume. GORJAN, H. I, 3/4. Cucoana preoteasa iubește florile mirositoare. NEGRUZZI, S. I, 323. Multe flori mirositoare! Dar ca voi, mici lăcrimioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume. ALECSANDRI, P. I, 122. El puse jos dulcea lui sarcina pe malul mirositoriu al unui lac albastru. EMINESCU, N. 65. Îl freacă pe dinăuntru cu . . . buruiene mirositoare și prielnice albinelor. CREANGĂ, P. 238. Se gîndeau tustrei fumînd iarba cea nouă și mirositoare, adusă de peste mări. SADOVEANU, O. V, 512. Împărat întru sine sfatul Că acea frumoasă floare mirositoare Să o ia să strălucească La curtea împărătească. POP., ap. GCR II, 314. Dorul meu ș-al dumitale Facâ-l Dumnezeu o floare, O floare mirositoare, Ca s-o pun la cingătoare. HODOȘ, P. P. 34. – Pl.: mirositori, -oare. – Și: (învechit) mirositóriu, -oáre, amirositór, -oáre, amirositóriu, -oáre (lb) adj. – Mirosi + suf. -tor.

*BEGONIE sf. 🌿 Gen de plante ornamentale cultivate în grădini pentru frumusețea florilor și a frunzelor lor mari și de diferite colori (Begonia) (🖼 434) [fr.].

BUJOR sm. 1 🌿 Plantă originară din sudul și vestul Europei și care se cultivă prin grădini pentru frumusețea florilor sale roșii ca sîngele (Paeonia off.) (🖼 641) ¶ 2 = SMIRDAR 1 ¶ 3 = POROINIC 1 ¶ 4 = BUSUIOC-ROȘU¹ ¶ 5 Fig. Copil, bărbat frumos, femeie frumoasă ca un bujor: mă! înc’așa ~ de copilă n’am văzut (ALECS.) [srb. blg. božur].