FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.^[1]

FLOARE-DOMNEASCĂ s. v. garoafă de munte, garoafă sălbatică, garofiță, surguci, toporaș, violetă, viorea.

GAROAFĂ s. (BOT.) 1. v. garofiță de grădină. 2. garoafă de câmp v. garofiță; garoafă de munte (Dianthus superbus) = garofiță, garoafă sălbatică, (reg.) floare-domnească; garoafă sălbatică (Dianthus carthusianorum) a) v. garofiță; b) v. garoafă de munte.

SURGUCI s. 1. panaș. (~ purtat de sultan la turban.) 2. (BOT.; Consolida ajacis) (reg.) bonzari (pl.), cătănioare (pl.), ciocănași (pl.), coconași (pl.), crăcuțe (pl.) gâlceavă, ocheșei (pl.), păpucei (pl.), pinten, pintenaș, tătăiși (pl.), toporași (pl.), ciocul-ciorii, ciocul-păsării, floarea-grâului, floare-domnească, nemțișor-de-grădină, țâța-caprei.

TOPORAȘ s. 1. (pop.) toporel, toporuș. (Un ~ pentru lemne.) 2. (BOT.; Viola odorata; mai ales la pl.) violetă, viorea, (rar) violă, (reg.) călțunaș, cârligel, cocoșel, garoafă, găurea, micsandră, micșunea, nemțoaică, tămâioară, vioară, floare-domnească, flori-mărunte (pl.), flori-mărunțele (pl.), zambilă-de-câmp. 3. (BOT.; Viola alpina; mai ales la pl.) viorea, viorică, (reg.) micșunea-de-munte.

VIOREA s. (BOT.) 1. (Viola odorata) toporaș, violetă, (rar) violă, (reg.) călțunaș, cârligel, cocoșel, garoafă, găurea, micsandră, micșunea, nemțoaică, tămâioară, vioară, floare-domnească, flori-mărunte (pl.), flori-mărunțele (pl.), zambilă-de-câmp. 2. (Viola alpina) toporaș, viorică, (reg.) micșunea-de-munte. 3. (Viola hirta) (reg.) micșunea, tămâioară, toporași (pl.). 4. viorele sălbatice (Viola canina) = (reg.) colțunii-popii (pl.). 5. viorea-galbenă (Cheirantus cheiri) = micsandră, micșunea, (reg.) foaltine (pl.), șiboi, levcoaie-galbenă, vioară-galbenă. 6. (Scilla bifolia) (rar) scila (art.), (reg.) mereoară, zambilă.

floare-domnească s. f., g.-d. art. florii-domnești; pl. flori-domnești

floáre f., pl. florĭ (lat. flos, flóris m., it. fiore m. în sud și f. în nord; pv. cat. sp. pg. flor f., fr. fleur f. E rudă cu germ. blume). Acea parte dintr’un vegetal care conține unu saŭ amîndoŭă organele reproductoare și care de multe orĭ e ornată cu colorĭ strălucitoare și se deschide primăvara. Plantă care produce florĭ frumoase. Mucegaĭ pe un lichid orĭ și pe alt-ceva. Chim. Produs ușor și volatil obținut pin sublimare saŭ descompunere: floare de pucĭoasă. Ornament de metal orĭ de pele la gaura ușiĭ ca să n’o roadă cheia. Fig. Partea cea maĭ bună, elită: floarea armateĭ. Ornament poetic în vorbire: florĭ retorice. Floarea etățiĭ, tinereța; floarea cheiĭ, partea care intră în broască. Floare la ureche, lucru ușor, fleac: pentru mine e floare la ureche a trece Dunărea în not. De florile măruluĭ (saŭ cuculuĭ), degeaba, fără folos. Această basma e albă floare (saŭ curată floare) e ca floarea de albă. A fi în floare, a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ (cum e p. om tinereța, p. o societate bunu mers ș. a.). Copil din florĭ, bastard. Bot. Floarea călugăruluĭ, văcărică. Floare de ceară, ceară. Floare domnească (Trans.), garofă. Floarea grîuluĭ, albăstriță. Floarea regineĭ, tudeliță. Floarea soareluĭ (pin Mold. și soarea soareluĭ și răsărită), o mare plantă erbacee din familia compuselor, heliánthus anuus (ajunge pînă la o înălțime de doĭ metri, face florĭ foarte marĭ galbene cu o mulțime de semințe oleaginoase, care se mănîncă ca medicament contra vermeluĭ numit panglică. E originară din Perú și Mexic. V. eliotrop, eliant). Floarea vîntuluĭ, traducerea numeluĭ anemoneĭ. Floarea voĭniculuĭ, usturoiță. – În Cod. Vor. Și froare. – Florile-s organele reproductoare ale planteĭ, că’n ele se formează semințele. O floare se compune dintr’un cálice (format dintr’un număr variabil de sepale), dintr’o corolă (compusă și ĭa din petale), din stamine (care aŭ fiecare un săculeț numit anteră (plin de polen) și din pistil (ovar, stil și stigmate), care, dezvoltîndu-se, devine fruct. Coada floriĭ saŭ fructuluĭ se numește pedúncul.

garófă (est) și -oáfă (vest) (oa dift.) f., pl. e (ngr. garófalon, garúfalon, garófyllon și karyofylli, d. vgr. karyóphyllon, care e o deformare din indianu katuka-phalam, „fruct mușcător”, planta care produce cuișoarele, supt infl. luĭ karýa, nuc, și phýllon, foaĭe [V. foaĭe, trandafir]; alb. karafilĭ, turc. sîrb. bg. karanfil, it. garófano, fr. sp. girofie. V. calonfir, caranfil și cariofileŭ). Un gen de plante și florĭ mirositoare cu petale dințate care cuprinde peste 150 de speciĭ (dianthus caryophyllus). – Se numește și floare domnească.

!floare-domnească (plantă) s. f., g.-d. art. florii-domnești; pl. flori-domnești

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pîn' vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.

AZVÎRLI, azvîrl, vb. IV. (Uneori în concurență cu zvîrli) 1. Tranz. (De obicei cu arătarea locului sau a direcției; scopul poate fi exprimat sau subînțeles) 1. A arunca departe de sine, printr-o mișcare repede și violentă. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii... – Ian zvîrle-l tu întăi, măi dracule! CREANGĂ, P. 56. Învață buchiile pe de rost... – Ba nici gîndesc, zisei azvîrlind abecedarul sub masă. NEGRUZZI, S. I 9. Într-o groapă-l arunca, Pămînt pe el azvîrlea. ȘEZ. IV 133. ◊ (Obiectul aruncat este un lucru netrebnic sau nefolositor) Prinși de toate părțile, azvîrliră armele jos. DELAVRANCEA, A. 46. Cu o rugină de pușcă, pe care orice vînător ar fi azvîrlit-o în gunoi, nimerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită. ODOBESCU, S. III 14. Culegea la flori domnești... Culegea și nu-i plăcea, Pe toate le azvîrlea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ◊ (Obiectul lansat este un proiectil) Azvîrle o ploaie de săgeți. 2. A da afară din sine, a proiecta în afară (ca urmare a unei impulsiuni lăuntrice). Gura de balaur... azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Izvoarele își tulburau adîncul, ca să-și azvîrle afară undele. EMINESCU, N. 5. Etna... din sînu-i azvîrle stele-n cer. ALECSANDRI, P. III 74. ◊ Fig. Cîțiva țărani... se întoarseră... azvîrlind priviri încruntate pe ferestrele compartimentelor de clasa întîia și a doua. DUMITRIU, B. F. 8. De-aici din vatra caldă-a lumii Mi-azvîrl chemarea-n patru zări: Să nu-ncetăm o clipă lupta Pînă nu-i pace peste țări. BANUȘ, în POEZ. N. 32. II. Intranz. 1. (De obicei urmat de un complement instrumental introdus prin prep. «cu») A arunca cu ceva asupra cuiva (pentru a-l lovi sau a-l face să plece). Cine azvîrle cu bulgări? ALECSANDRI, T. I 110. 2. (Despre animale de ham) A izbi cu picioarele, a fi nărăvaș. Azvîrleau din copite, de zvînta unde loveau. ISPIRESCU, L. 28. III. Refl. A se repezi (într-o anumită direcție sau cu un anumit scop), a se precipita cu mare avînt. Veneau nopți întunecoase; cerul se căptușea cu nouri plumburii, vîntul se azvîrlea gemînd în geamuri. SADOVEANU, O. I 433. Fac vreo două sărituri mai potrivite, mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, și-mi pierd urma. CREANGĂ, A. 50. ♦ A ajunge într-un loc (mai ridicat) printr-o săritură îndemînatică. Moș Nichifor se azvîrle pe capră, dă bici iepelor. CREANGĂ, P. 117. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă. CREANGĂ, P. 159. ◊ Fig. Pînă un copil să sugă, Se azvîrle ca vîrlugă Și rîșnește tot în fugă... într-o clipă ea frămîntă. ALECSANDRI, P. P. 353. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 sg. și pl. azvîrlă, prez. conj. pers. 3 azvîrle. – Prez. ind. și: azvîrlu.

COBI, cobesc, vb. IV. Intranz. (În superstiții) A prevesti ceva rău, a trage a rău. Mai bine să nu mai cobim, plîngîndu-l ca pe un mort. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 273. Voi de ciudă, voi de ură. Stați cobind acum sub șură. ALECSANDRI, P. I 207. ◊ Tranz. Noi, tată, nu-ți cobim moarte. PANN, P. V. II 89. Foicică, flori domnești, Plopule, de ce jelești? Au vro pacoste cobești, Ori de moarte mă vestești? TEODORESCU, P. P. 354.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

URMĂ, urme, s. f. I. 1. Semn concret lăsat de un obiect pe locul unde a stat sau pe unde a trecut (mai ales întipărit de piciorul omului sau de laba unui animal pe pămînt, pe zăpadă etc.). Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. GALACTION, O. I 48. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi urmele bombelor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor? ODOBESCU, S. III 41. Pe aici a trecut cerbul... Vezi urma, Toroipane? ALECSANDRI, T. II 70. ◊ Expr. Pe urma (sau pe urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locul pe unde a trecut sau a existat cineva sau ceva, după cineva sau ceva. S-a pus la pîndă craiul pe urmele copilei. COȘBUC, P. II 200. Nica lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu talpele bășicate pe urma lui Oșlobanu. CREANGĂ, A. 102. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? id. ib. 50. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a lua apucăturile cuiva, a imita pe cineva. ♦ Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe (fig. a unui fenomen); amprentă. Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească. HOGAȘ, M. N. 157. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Vijelia... nu lăsase nici o urmă, de parcă nici n-ar fi fost. STANCU, U.R.S.S. 184. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Ah, durere, în ce parte De tine să fug departe? Urmă-n lume să nu las. ALECSANDRI, P. II 102. ◊ (În construcție cu verbele «a căuta», «a prinde», «a lua» etc.) Banditul sta ascuns și încă nu-i prinsese urma. VORNIC, P. 193. Căutau în țară străină urma fetei Orheianului. SADOVEANU, O. VII 76. Am să le iau urma toată seara, ca un prepelicar. ALECSANDRI, T. I 158. ◊ Expr. A ști de urma cuiva = a ști unde se află și cum trăiește cineva. Ascultați-mă, hatmanul Mihu știe de urma lui Crasneș și a lui Cosma. DELAVRANCEA, O. II 237. A nu mai da de urma cuiva, a pierde (sau a se pierde) urma (sau urmele) cuiva = a pierde (a se pierde sau a face să se piardă) orice știre despre cineva. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită care să-i piarză urma. REBREANU, R. I 241. Cum ați plecat de la noi, a pribegit din sat și nimeni nu i-a mai dat de urmă. GANE, N. III 51. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele. EMINESCU, O. I 176. A-și pierde urma = a dispărea dintre ai săi, a face ca nimeni să nu știe ce face și unde trăiește. Și se duce tot cîntînd Ca să-și piardă urma. IOSIF, P. 51. Nici urmă = de loc, nici un pic, cîtuși de puțin. Nici urmă de zăpadă pe cîmpuri. STANCU, D. 120. Fără urmă (de...) = fără nici un pic (de... ). Și zorile de-atîtea ori m-au găsit în geam, Fără urma somnului. ISAC, O. 56. Am picat în negru loc Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. 2. Sfîrșit, punct sau stadiu ultim. Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era de loc sincer în făgăduielile sale. BĂLCESCU, O. II 219. ♦ (Învechit) Urmare, consecință, rezultat. Și cum să-ndrăznească la o așa faptă Cu totu-mpotrivă și neînțeleaptă! Nu gîndește urma, nu gîndește răul. PANN, P. V. I 57. ◊ Expr. Urma alege v. alege (1). 3. (Mat.) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. ♦ Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. II. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Din urmă = (cu sens local) a) din spate, dindărăt. Ajunse din urmă carul. DUMITRIU, N. 87. Din urmă, vine pe lîngă oameni căpitanul. CAMIL PETRESCU, U. N. 268. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi. CREANGĂ, O. A. 204; b) de la locul unde am rămas. Acum să ne întoarcem iar din urmă. CREANGĂ, P. 174. În urmă = a) (cu sens local) în spate, îndărăt. Se uita mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22; b) (cu sens temporal) apoi, mai tîrziu, după aceea, ulterior. Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui. CARAGIALE, O. III 233. În zădar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale. CREANGĂ, P. 284; c) (însoțit de o precizare de timp, introdusă prin «cu» sau, pleonastic, prin «acum») înainte de momentul prezent, mai de mult (cu atîta timp). Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Cu cinci luni în urmă o văzusem. NEGRUZZI, S. I 50. (Expr.) A rămîne în urmă = a nu ține pasul cu cineva, a se lăsa întrecut de alții pe drum sau, fig., în activitate, în muncă. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. SADOVEANU, B. 69. (Despre ceas) A fi (sau a merge) în urmă = a arăta o oră mai mică decît cea oficială. A rămîne în urmă = a funcționa prost, mergînd mai încet decît normal. Pe urmă = mai tîrziu, după aceea, ulterior. Și pe urmă mi-am mai adus aminte de ceva. C. PETRESCU, C. V. 105. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel. REBREANU, I. 9. Pe urmă au dat foc și pădurii. CARAGIALE, O. III 89. Frunză verde flori domnești Ia tu seama ce iubești Că pe urmă te căiești. HODOȘ, P. P. 104. La urmă = a) în ultimul moment, la sfîrșit de tot, într-un tîrziu. La urmă au venit și muntenii. SADOVEANU, B. 6. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67; b) în definitiv. Sînt eu la urmă vinovată Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrînd Odată? COȘBUC, P. I 129. Pînă la urmă, în cele din (sau de pe) urmă sau la (rar în) urma urmei (sau urmelor) = la sfîrșitul unui șir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot, s-au epuizat toate mijloacele; p. ext. în definitiv, așa-zicînd. Toți recunoșteau pînă la urmă că la ei e liniște. REBREANU, R. II 7. Sculîndu-se, Bul Mihai se duse prin acea pădure pe calea apucată mai departe, pînă în urma urmelor dete de marginea acelei păduri. BOTA, P. 31. Tîrziu, la urma urmei, a văzut Fata că de lapte donița e goală. COȘBUC, P. I 248. La urma urmei ele nu ne pot face nici un rău. IONESCU-RION, C. 25. În cele de pe urmă îi zise: văz, luminate împărate, că tot ce-am cerut mi s-a împlinit. ISPIRESCU, L. 29. La urma urmelor Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș. CREANGĂ, P. 306. (În legătură cu verbe de mișcare) La urmă (sau loc. prep. la urma cuiva) = la locul de baștină al cuiva. Cerinat mai șezu cît șezu la Curte, apoi se întoarse la urma lui. GANE, N. II 89. A opta zi, s-a hotărît Negoiță să se pornească la urma lui, înspre părțile Jiului. CARAGIALE, P. 101. (Expr.) A trimite pe cineva la urmă (sau la urma lui) = a trimite pe cineva (uneori escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Am ordin... cînd oi prinde călugări vagabonzi prin satele mele, să-i trimit la urmă. STĂNOIU, C. I. 32. De s-o deștepta domnul ca ieri... ne trimite la urma noastră. DELAVRANCEA, O. II 153. ◊ Loc. adj. Din urmă = (cu sens temporal) precedent, anterior. Se aflau în Păuna cîțiva refugiați aduși acolo de nenorocirile războiului din urmă. SADOVEANU, P. M. 9. Credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. (Cel sau cel mai) de pe (sau din) urmă = ultimul (dintr-o succesiune). Ogoarele negre și cleioase ieșeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. DUMITRIU, N. 13. Ascultă, Moghilă. Vorba de pe urmă a lui Ștefan e lege? DELAVRANCEA, A. 79. Scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. (Expr.) Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte de moarte. În ceasul de pe urmă mi-oi aduce aminte că-s fiica lui Șoiman bătrînul! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ Loc. prep. În urma cuiva (sau a ceva) = a) (cu sens local) în spatele cuiva. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Călătorii zoreau spre ieșire, cei mulți cu bagajele în mînă, cei puțini cu hamalii în urma lor. REBREANU, R. I 16. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. În lături, înainte, în urmă-i totul moare. ALECSANDRI, P. III 290; b) (cu sens temporal) după aceea, mai tîrziu, ulterior. Aici, în urma frigului, au venit călduri uscate. CARAGIALE, O. VII 34; c) ca consecință a... În urma victoriei U.R.S.S. asupra Germaniei fasciste, o serie de țări din Europa centrală și de sud-est s-au desprins din sistemul capitalist. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. ◊ Expr. (De) pe urma cuiva (sau a ceva) = rămas, dobîndit, obținut de la cineva, rezultat din cauza cuiva Sau a ceva. Știa pe Traico văduv și fără nici un copil de pe urma primei lui căsătorii. GALACTION, O. I 174. Administra averea lui Mihai și a celor două surori ale lui, Cora și Ralu, rămași orfani acum patru ani pe urma unui accident de automobil. C. PETRESCU, Î. I 11. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, O. III 48. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? CREANGĂ, A. 50.

VÎRSTĂ², vîrste, s. f. (Regional; și în forma vrîstă) Dungă sau bandă de altă culoare (într-o țesătură, în penajul unei păsări etc.). Cînd apoi a luat mînile de pe obraji, urmele degetelor îi rămîn pe față ca niște vrîste vineții. SLAVICI, la TDRG. [Bîtlanul are] o vîrstă de pene, care începe de la ochi și se prelungește pînă la partea inferioară a grumazului. MARIAN, O. II 335. Vezi bădița cum se poartă, Anteriu cu vrîstă lată Și cu pălăria naltă. SEVASTOS, C. 181. ◊ Fig. Începu, arătînd spre o vrîstă de nori ce se vedea înspre apus. SLAVICI, N. I 68. 2. Mănunchi de flori; buchet. Culegea la flori domnești, Culegea, vîrstă-și punea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (în forma vîrstră) N-ai casă, nici moșie, Numa vîrstră-n pălărie. BIBICESCU, P. P. 68. – Variante: vrîstă, vîrstră s. f.

floare, flori, s.f. – 1. (bot.) Floarea Paștelui, plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roză (Anemone nemorosa). Semnalată în zona Chiuzbaia, vf. Igniș (Monumente, 1976: 50). ■ Floare domnească „mușcată”. ♦ Floare de colț, plantă caracterizată printr-o tulpină firavă, cu frunze înguste, lânoase, care poartă în vârf un grup de frunze în formă de stea, acoperite cu o pâslă deasă de perișori (Leontopodium alpinum). În Maramureș, se mai numește floare de stâncă, floarea reginei, steluță, albumeală, flocoșică, mucezea. Este originară din Asia Centrală. În Maramureș, e semnalată în Masivul Rodnei (Pietrosul Mare). „Planta își datorează faima înfățișării ei, o minune a naturii. Când o vezi îmbrăcată în scama argintie printre celelalte plante verzi, fără voie întinzi mâna spre ea. Scama îi este apărarea împotriva transpirației, căci în pumnul de țărână în care și-a înfipt rădăcina și trunchiul subpământean este puțină apă” (Ion Simionescu); plantă ocrotită de lege; monument al naturii. 2. (gastr.) Floare de grâu, colac în formă de floare, care se face în sâmbăta Floriilor: „Femeia face la tăt omu din casă câte o floare de grâu, c-așa-i obiceiu” (Papahagi, 1925: 313; Budești). 3. (min.) Floare de mină, eșantion monomineral sau format din mai multe minerale, caracterizat prin culori, forme și dimensiuni cu valoare estetică (ex.: stibină, galenă, baratină, cuarț etc.). ♦ (onom.) Floare, Floarea, Flore, Florea, Florean, Floreanu, Florescu, Florică, Florișteanu, Floruța, nume de familie (1.031 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Floare, Florica, nume de botez tradițional în Maramureș. – Lat. flos, floris „floare” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

floare-domnească s. v. GAROAFĂ-DE-MUNTE. GAROAFĂ-SĂLBATICĂ. GAROFIȚĂ. SURGUCI. TOPORAȘ. VIOLETĂ. VIOREA.

GAROAFĂ s. (BOT.) 1. (Dianthus caryophyllus) (reg.) cuișoare (pl.), scînteiuță, (Transilv. și Maram.) saschiu, (Transilv.) secfiu, vîzdoagă, (prin Transilv.) scaunul-cucului. 2. (Dianthus barbatus) garofiță de grădină, (reg.) scînteuță, secfiu, pușca-lupului. 3. garoafă de cîmp (Dianthus carthusianorum) = garofiță, garoafă sălbatică, (reg.) cuișoare (pl.), (Transilv.) scînteie; garoafă de munte (Dianthus superbus) = garofiță, garoafă sălbatică, (reg.) floare-domnească; garoafă sălbatică (Dianthus carthusianorum) = garofiță, garoafă de cîmp, (reg.) cuișoare (pl.), (Transilv.) scînteie; garoafă sălbatică (Dianthus superbus) = garofiță, garoafă de munte, (reg.) floare-domnească.

GAROFIȚĂ s. (BOT.) 1. (Dianthus carthusianorum) garoafă de cîmp, garoafă sălbatică, (reg.) cuișoare (pl.), (Transilv.) scînteie. 2. (Dianthus superbus) garoafă de munte, garoafă sălbatică, (reg.) floare-domnească. 3. (Dianthus spiculifolius) (reg.) barba-ungurului. 4. garofiță de grădină (Dianthus barbatus) = garoafă, (reg.) scînteuță, secfiu, pușca-lupului.

SURGUCI s. (BOT.; Consolida ajacis) (reg.) bonzari (pl.), cătănioare (pl.), ciocănași (pl.), coconași (pl.), crăcuțe (pl.), gîlceavă, ocheșei (pl.), păpucei (pl.), pinten, pintenaș, tătăiși (pl.), toporași (pl.), ciocul-ciorii, ciocul-păsării, floarea-grîului, floare-domnească, nemțișor-de-grădină, țîța-caprei.

TOPORAȘ s. 1. (pop.) toporel, toporuș. (Un ~ pentru lemne.) 2. (BOT.; Viola odorata) violetă, viorea, (rar) violă, (reg.) călțunaș, cîrligel, cocoșel, garoafă, găurea, micsandră, micșunea, nemțoaică, tămîioară, vioară, floare-domnească, flori-mărunte (pl.), flori-mărunțele (pl.), zambilă-de-cîmp. 3. (BOT.; Viola alpina) viorea, viorică, (reg.) micșunea-de-munte.

VIOLETĂ s. (BOT.; Viola odorata) toporaș, viorea, (rar) violă, (reg.) călțunaș, cîrligel, cocoșel, garoafă, găurea, micsandră, micșunea, nemțoaică, tămîioară, vioară, floare-domnească, flori-mărunte (pl.), flori-mărunțele (pl.), zambilă-de-cîmp.

VIOREA s. (BOT.) 1. (Viola odorata) toporaș, violetă, (rar) violă, (reg.) călțunaș, cîrligel, cocoșel, garoafă, găurea, micsandră, micșunea, nemțoaică, tămîioară, vioară, floare-domnească, flori-mărunte (pl.), flori-mărunțele (pl.), zambilă-de-cîmp. 2. (Viola alpina) toporaș, viorică, (reg.) micșunea-de-munte. 3. (Viola hirta) (reg.) micșunea, tămîioară, toporași (pl.). 4. viorele sălbatice (Viola canina) = (reg.) colțunii-popii (pl.). 5. viorea-galbenă (Cheirantus cheiri) = micsandră, micșunea, (reg.) foaltine (pl.), șiboi, levcoaie-galbenă, vioară-galbenă. 6. (Scilla bifolia) (rar) scila (art.), (reg.) mereoară, zambilă.

cocoșel sm [At: ECONOMIA, 105 / V: (Mol) cuc~ / Pl: ~ei / E: cocoș + -el] 1-10 (Șhp) Cocoș (1-2, 7, 22, 24) (tânăr sau mic). 11 (Îc) ~-de-câmp Plantă erbacee cu flori roșii-cărămizii (Adonis aestivalis). 12 (Ent; pop) ~-de-miazănoapte sau ~-de-miezul-nopții ori ~-de-noapte Greier (Gryllus). 13-14 Băiat sau tânăr bătăios, care se încaieră ușor. 15 Monedă franceză de aur (în valoare de 20 de franci) pe care este gravat un cocoș (1). 16 (Pgn) Monedă de aur. 17 (Reg; lpl) Floricele de porumb. 18 (Pan) Bucată de hârtie îndoită în multe părți, astfel încât să semene cu un cocoș mic Și porumbel. 19 Cui care trece prin capătul osiei ca să-l țină Si: civie. 20 (Pfm) Penis. 21 (Reg; pfm) Mic aluat ce rămâne din facerea pâinii, căruia i se dau diferite forme și se coace în cuptor. 22 (Bot; reg) Ruscuț. (Adonis flammea). 23 (Bot; reg) Scaunul cucului (Dianthus giganteus). 24 (Bot; reg; lpl) Măseaua-ciutei (Erythroimm dens-cauis). 25 (Bot; reg; lpl) Ghiocei-bogați. 26 (Bot; reg; lpl) Porumbei. 27 (Lpl) Dediței. 28 (Bot; reg; lpl) Garofiță-de-grădină (Dianthus bartatus). 29 (Bot; reg; îc) ~-domnesc Floarea-cucului. 30 (Bot; reg; îc) ~ roșu Garofiță (Dianthus carthusianorum). 31 (Bot; reg; îc) ~-turcesc (Silene antiloparum). 32 (Bot; reg; îc) ~ei-ungurești Sovârf (Origanum vulgare).

garoafă sf [At: LB / V: (reg) ~flă, găr~, (Mol) ~fă / Pl: ~fe / E: ngr γαρόφαλλον] 1 (Reg; șîc ~ de ghiveci, ~ de grădină, șîf ~flă) Plantă erbacee ornamentală, cu frunze opuse și liniare, cu flori cărnoase de culori diverse și miros plăcut Si: (pop) buruiene de ghiței, buruiene de germe, calamfir, carafilă, (reg) chirișor, cocoșei, cuișoară de grădină, cuișoare, flori domnești, ~ de ghiveci, – de grădină, garofil (1), garofiță (15), ignele, neghină, neghinea, pahiu, sacfiu, sacfiu îngrămădit, sanfiu, sansiu, sanschiu, sămferel, sâmfireag, sâmfireanje, sânvireni tărcați, scânteiuțe, schinteuță, secfiu, sinferei, văzdoagă, văzdoance umplute, vâzdoage de Rusale (Dianthus caryophyllus). 2 (Bot; reg) Garofiță (9) (Dianthus deltoides). 3 Cuișoriță (Holosteum umbellatum). 4 (Bot; reg; îc) ~fa-craiului Garofița (10) Pietrei Craiului (Dianthus callizonus). 5 (Bot; reg; îc) ~fa-mării Limba-peștelui (Limonium vulgare). 6 (Îc) ~fa-Sebeșului, ~fa de piatră, ~fe (de munte) sau ~fe-sălbatice Plantă cu flori albe sau roz, plăcut mirositoare, plasate câte două sau mai multe pe aceeași tulpină Si: (reg) flori domnești, garofil (2), garofițe (5) (de munte) (Dianthus superbus). 7 (Bot; reg; îc) ~-albă (sau ~fe) Micsandre. 8 (Bot; reg; îc) ~ bărboasă Bălușcă. 9 (Bot; reg; îc) ~-călugărească, ~fe de câmp sau ~fe-sălbatice Garofiță (3). 10 (Bot; reg; lpl sau îc) ~ de apă Crin de baltă (Butomus umbellatus). 11 (Bot; reg; lpl sau îc) ~ de grădină sau ~-turcească Planta Dianthus barbatus Si: buruiene de ghiței, buruiene de jerme, cărânjea, cărunjea, cocoșei, cuișoare, garofițe (14) (de grădină), grozdică, gvordici, inger, neghinele, pietrucele, pușca lupului, sacfiu, sacfiu nemțesc, sacfiu turcesc, sacfiu tărcat, samfiu, sanfiu, sălcuță, scaunul popii, scânteuță, secfiu, susfirăgi, țefliu, ursărel, ursinică, ursuele, vâzdoage, vâzdoance ungurești, zaschiu sălbatic. 12 (Bot; reg; îc) ~ de grădină (sau nemțească) Cuișoare (Dianthus chinensis). 13 (Îc) ~-roșie Planta Dianthus tenuifolius. 14 (Bot; reg; lpl) Ochiul-boului (Callistephus chinensis). 15 (Bot; reg; lpl) Cocoșel (Dianthus collinus). 16 (Bot; reg; lpl sau îc) ~fe-oloage Barba împăratului (Mirabilis jalapa). 17 (Bot; reg; lpl) Mușcată (Pelargonium zonale). 18 (Bot; reg; lpl) Zorele (Pharbitis purpurea). 19 (Bot; reg; lpl) Crăițe (Tagetes patulla). 20 (Bot; reg; lpl) Viorele (Viola mirabilis). 21 (Bot; reg; îf) ~flă sau găr~ Cârciumărese (Zinnia elegans). 22 (Bot; reg; îc) ~fe-roșii Arșinic (Lychnis calcedonica). 23 (Bot; reg) Garofițe (4) de munte.

garofiță sf [At: ALECSANDRI, P. P. 33 / Pl: ~țe, (rar) ~ți / E: garoafă + -iță] 1-2 (Șhp) Garoafă (1) (mică). 3 (Mpl) Plantă erbacee cu frunze lanceolate și flori purpurii Si: buchet de câmp, bumbușca lupului, bumbut, buruiene de ghiței, buruiene de jerme, caramfile, cismuța cucului, cocoșel roșu, cuișoare de câmp, floare domnească, garoafă (9) călugărească, garoafă (9) de câmp, garoafe (9) sălbatice, iarba urâtului, lipitoare, pecingină, pușca lupului, pușcuța lupului, sanfiu de câmp, scânteie, vâzdoage, văzdoance de câmp (Dianthus carthusianorum). 4 (Îc) ~țe de munte Plantă erbacee cu flori mari purpurii Si: (bot; reg) făhiu, garoafă (23), iarba urâtului, ignele, văzdoance de câmp (Dianthus compactus). 5 (Bot; reg; iac) Garoafe (6) de munte. 6 (Bot; reg) Papucul domnișoarei (Impatiens sultani). 7 (Bot; reg; îc) ~ de grădiniță Arșinic (Lychnis calcedonica). 8 (Bot; reg; îc) ~ de mare Sică (Statice). 9 (Lpl) Planta Dianthus deltoides Si: (reg) garoafă (2). 10 (Îc) ~ța Pietrii Craiului Plantă erbacee a cărei tulpină de 10-20 cm poartă o singură floare purpurie brăzdată radial de dungi mai închise (Dianthus callizonus). 11 (Bot; reg; lpl; șîc ~țe rare) Cuișoare (Dianthus chinensis). 12 (Bot; reg; îc) ~ de mare Limba peștelui (Limonium vulgare). 13 (Bot; reg; lpl) Ochiul boului (Callistephus chinensis). 14 (Bot; reg; lpl; șîc) ~țe de grădină Garoafe (11) (Dianthus barbatus). 15 (Bot; reg; lpl) Garoafă (1) (Dianthus caryophyllus).

rug¹ [At: CORESI, ap. TDRG / V: rugă sf / Pl: rugi, ruguri / E: ml rubus] 1 sm (Înv) Mărăcine (1). 2-3 sm (îrg; șîc ~ de mure, ~ de munte, ~ de pădure) Mur² (Rubus caesius și plicatus). 4 sm (Îc) ~ de zmeură, ~ de munte, ~ jidovesc, ~ul jidovului Zmeur (Rubus idaeus). 5 sm (Șîc ~ de măceș, ~ de câmp, ~ sălbatic, ~ă sălbatică, ~ul vacii) Măceș (Rosa canina). 6 sm (rar sn) Tulpina rugului¹ (1-5). 7 sm (Prc) Flori de rug¹ (1-5). 8 sm (Reg; șîc ~ de casă, ~ de flori, ~ domnesc) Trandafir (Rosa). 9 sm (Ban) Salcâm (Robinia pseudacacia). 10 sm (Mol) Viță de Canada (Parthenocissus quinqunefolia) 11 sn (Mol) Viță 12 sn (Mol) Vrej.

șerpoaică sf [At: ALECSANDRI, T. 288 / Pl: ~ice, (reg) ~oici / E: șarpe + -oaică] 1 Femela șarpelui (2) Si: (pop) șerpuliță (1), (reg) șerpoaie (1). 2 (Pop; îe) A fuma ca o ~ A fuma mult, trăgând tare din țigară. 3 (Fig) Femeie seducătoare. 4 (Fig) Femeie perfidă. 5 (Fig) Femeie vioaie. 6 (Reg) Ferăstrău cu lamă lată, cu câte un mâner de lemn la fiecare capăt. 7 (Bot; reg) Crăiță (Tagetes patula). 8 (Bot; reg) Floare-domnească (Leontopodium alpinum).

floare-domnească (plantă) s. f., g.-d. art. florii-domnești; pl. flori-domnești

FLOARE sf. 1 🌿 Partea plantei, alcătuită din foi sau petale, albe sau colorate, adesea mirositoare, care se desvoltă, la o anumită epocă a anului, pe ramurile ei și în care se găsesc organele de reproducere (🖼 2129): zilele omului sînt ca ~a cîmpului ZNN.; proverb: cu o ~ nu se face (primă) vară, dintr’un singur exemplu nu se poate trage nici o concluzie; ~ la ureche, lucru ușor, de puțină însemnătate: lucrurile cele mai grele ... la el erau ~ la ureche ISP.; de florile mărului, Mold. Trans. de flori de cuc, în zadar, de geaba, fără nici un folos, numai cu numele: căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învățătura cîte 20 și 30 de ani ISP.; nu sînt eu numai de florile mărului prințipul Zamfir I. -GH.; nu ți-i greu să-ți pierzi vremea de flori de cuc? ALECS.; nu de flori de cuc i-au pus oamenii numele Procletul RET.; a pune flori după ureche, a înșela, a încornora, a pune coarne: vrei să-mi pui flori după urechi cu sfrijitu cel de Gălușcă? ALECS.; copil din flori, copil nelegitim, bastard ¶ 2 Ori-ce plantă de ornament: un ghiveciu de flori ¶ 3 🌿 Se întrebuințează cu un epitet sau un determinativ spre a denumi o mulțime de plante: FLOARE-BROȘTEASCĂ, plantă cu flori galbene, numită și „piciorul-cocoșului” sau „rărunchiu” (🖼 2130) (Ranunculus acris); FLOAREA-CĂLUGĂRULUI 👉 CĂLUGĂR 2; FLOAREA-CIUMEI = CIUCURAȘI; FLOAREA-CIUTEI = GĂINUȘI; FLOAREA-CRUCII = PRISTOLNIC; FLOAREA-CUCULUI 👉 CUC; FLOAREA-CUNUNII CURCUBEU 2; FLOAREA DOAMNEI, plantă ce crește în vîrful munților și pe pășunile stîncoase cu frumoase flori albe flocoase; numită și „floarea-reginei” „floarea-domniței”, „albumeală”, „flocoșele” (Gnaphalium leontopodium) (🖼 2131); FLOAREA-FÎNULUI FIRUȚĂ¹; FLOAREA-FLORILOR DIOC; FLOARE-DE-FRIGURI = FIEREA-PĂMÎNTULUI 👉 FIERE; FLOARE-FRUMOASĂ BĂNUȚI; FLOAREA-GRÎULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOARE-DE-LEAC¹, plantă, cu flori galbene-aurii, ce crește prin tufișuri umede; se cultivă adesea ca plantă decorativă; numită și „gălbenele”, „bujorel”, „piciorul-cocoșului” (Ranunculus repens); FLOARE-DE-LEAC² GĂLBENELE (🖼 2132); FLOARE-DE-LINGOARE IARBĂ-DE-LINGOARE; FLOAREA-NOPȚII MIRODENIE 2; FLOARE-DE-OCHI SILUR; FLOAREA-PAIULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOAREA-PĂSĂRILOR, FLOAREA-PAȘTILOR, FLOAREA-PAȘTELUI, mică plantă ierboasă a cărei tulpină face o singură floare albă sau roză care se deschide în Martie-Aprilie (epoca Paștilor); numită și „oiță”, „păștiță”, „găinușă”, etc. (Anemone nemorosa) (🖼 2133): pe covorul galben de frunze moarte dedesubt se arăta albă ... floarea-paștelui SAD.; FLOARE-DE-PERINĂ, plantă cu flori galbene-aurii dispuse în capitule mărișoare frumoase; numită și „iarbă-de-perină” întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria) (🖼2134); FLOAREA-REGINEI 👉 FLOAREA-DOAMNEI; FLOAREA-ȘARPELUI = MAMA-PĂDURII¹; FLOAREA-SOARELUI, plantă originară din America, cu tulpina dreaptă și înaltă uneori de 2 metri, cu flori frumoase și mari, galbene; cultivată mai adesea pentru semințele ei oleaginoase; numită și „sora-soarelui” (Helianthus annuus) (🖼 2135); FLOARE-DE-STEA ARȘENIC; FLOAREA-STUPILOR – ROINIȚĂ; FLOAREA-UNTULUI VERIGEL; FLOAREA-VÎNTULUI FLOAREA-PĂSĂRILOR; FLOAREA-ZMEULUI – BARBA-POPII; – FLORI-DE-PAIE, plantă originară din Australia, cu tulpina țeapănă, cu flori frumoase de diferite colori, cari par uscate ca paiele (Helichrysum bracteatum) (🖼 2136); FLORI-DOMNEȘTI – SURGUCI; FLORI-MĂRUNȚELE – TOPORAȘI (Viola adorata) ¶ 4 Desen, înfățișînd o floare cusută, brodată sau tipărită pe o țesătură: ie albă ca laptele împănată cu flori galbene RET. ¶ 5 Strat de mucegaiu ce se formează la suprafața vinului, oțetului, etc. ¶ 6 🔧 Vîrful ascuțit al sfredelului, care pătrunde în lemn ¶ 7 Bărbia cheii (🖼 2137) ¶ 8 📰 Partea caracterului de tipografie care reprezintă litera sau semnul, spre deosebire de restul suportului de plumb (👉 🖼 893) ¶ 9 ~ de făină, făina cea mai fină ¶ 10 🔬 ~de pucioasă, pulbere de pucioasă obținută prin volatizare sau sublimare ¶ 11 Fig. Tot ce poate fi mai bun, mai fin, mai de seamă, elită: întîmpinat de 340 de tineri Greci ... ~a tinerimii I. -GH.; vecinul meu Bogonos e ~a vecinilor NEGR. ¶ 12 Tot ce poate fi comparat cu frumusețea sau frăgezimea unei flori: cu frumoasă și mîndră ~ a înzestrat literatura română I. -GH. ¶ 13 📖 Ornament al stilului: flori de retorică ¶ 14 Momentul cînd un lucru sau o persoană se află în desvoltarea deplină, în toată frumusețea, în toată strălucirea, în toată puterea: în ~a vîrstei; în ~a tinereții ¶ 15 Aromă, parfum (despre băuturi) ¶ 16 † Coloare, față [lat. florem].

DOMNESC adj. 1 De Domn, al Domnului, privitor la Domn; princiar: curtea domnească; casele domnești; cels ce suduiește pre omul cel ~ face mare sudalmă (PRV.-LP.); palmă domnească 👉 PALMĂ ¶ 2 Al curții princiare, al palatului: poimîine, pe vremea asta, să fii cu el la scara domnească (I.-GH.) ¶ 3 🐒 PASĂRE-DOMNEASCĂ = BOT ROS ¶ 4 🌿 BURUIENE-DOMNEȘTI = VÎZDOAGE; FLORI-DOMNEȘTI = SURGUCI, GAROAFĂ, GAROAFE-DE-MUNTE; MĂR ~, varietate de măr mare, cu fața roșiatică, foarte gustos, obținut prin cultură.

GAROAFĂ (pl. -fe) sf. 🌿 1 Gen de plante, cu flori mai adesea roșii, trandafirii sau albe, cu miros foarte plăcut, cu foarte multe specii, din care o parte cresc sălbatice, iar altele se cultivă prin grădini (Dianthus caryophyllus) (🖼 2313); GAROAFE-DE-MUNTE, GAROAFE-SĂLBATICE sau „flori-domnești”, o specie a acestei plante care crește prin fînețele, poienile și pășunile umede din munți (Dianthus superbus) (🖼 2314) [ngr. γαρόφαλου].

AVRĂMEASCĂ s. f. Avrămeasă. Foaie verde de-avrămească, La Iași la curtea domnească Stau florile să-nflorească. ȘEZ. I 239.

CIUNGĂRI, ciungăresc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A mutila, a schilodi. Și apucară voinicii paloșele și se vînzoliră, pînă ce în urmă Florea-nfloritul ciungări oleacă degetul mic al lui Pipăruș Petru. RETEGANUL, P. V 40. 2. (Cu privire la plante) A smulge, a despuia. Vin... s-o ciungărească, Floarea cea domnească... Ei atunei or ciungări Floarea dintre vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208.

BUZDUGAN, buzdugane, s. n. 1. Măciucă sau ghioagă de fier (cu măciulia țintuită), folosită în vechime ca armă de luptă sau ca semn al puterii domnești. 2. Plantă erbacee cu flori verzi-alburii și fructe în forma unor piramide răsturnate (Sparganium ramosum). – Tc. bozdogan.

MÎNDRU, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. (Învechit; despre oameni) înțelept; priceput, isteț; capabil. Aceasta Domnului dați? Aceștia oameri neburi și nu mîndri (î n ț ă l e p t D)? PSALT. 313. Fiți, mîndri. . . ca șerpii. CORESI, ap. DHLR II, 457. Mîndri simt a fac[e] rău, iar a face bine simt neștiutori (a. 1600-1650). GCR I, 141/27. ◊ (Substantivat) Lucrul mic a samă a nu se băga, sau a mîndrilor sau a nebunilor lucru iaste. CANTEMIR, IST. 146. ♦ (Substantivat, m.) Învățat, filozof; mag² (1). Unde-s mîndrii, unde-s cărtularii, unde-s înțelepții lumiei aceștiia ? CORESI, L. 285/3. Chiemă înlăuntru toți vrăjitorii Eghipetului și toți măndrii și spuse lor visurile sale. PALIA (1581),166/2. Mîndrii de la răsărit veniră în Erosalim. N. TEST. (1648), 4^r/8. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Mulțumit, satisfăcut, încîntat, fericit; care are un sentiment de demnitate, de Încredere in calitățile proprii, demn. Cu ce bucurie mîndră mă plimbam în mijlocul mărețului lăcaș, MARCOVICI, C. 15/18. Ce mai veste- poveste, Dinule? întrebă vătaful, mîndru de pozițiunea sa. FILIMON, O. I, 128. A murit cum trebuie să dorească a muri tot românul care se simte mîndru de numele lui ! ALECSANDRI, T. II, 20. Era prea mîndru ca să se plîngă de asta. CARAGIALE, O. III, 28. Încrede-te, stăpînă, zise Galben-de-Soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine. ISPIRESCU, L. 21. D-aproape am văzut-o [moartea] mai mult decît oricine, Ca s-o afrunt, tot mîndru ș-acuma voi putea. MACEDONSKI, O. I, 251. Și cîntă legănîndu-și capul Cobzarul, mîndru cerșetor. IOSIF, PATR. 23. Domnica înțelegea că Pantelimon face toate de dragul ei, se simțea mîndră. REBREANU, R. I, 130. Acolo unde era o cucoană mai frumoasă, domnii zvîrleau mai multe flori, iar ea rîdea mîndră. PAS, Z. I, 238. ♦ Care este pe măsura calităților cuiva, demn de cineva. Mă lăsară-n pace, Ca să cînt în lume, Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume. EMINESCU, O. I, 9.Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, trufaș, înglmfat. Mîndria lui certase Dumnedzău cu stricăciune, căci era mîndru. VARLAAM, C. 328. Nu era mîndru, nici făce cheltuială țării. NECULCE, L. 94. Rușinează-te, om mîndru. CONACHI, P. 272. Unii mîndri și-ngîmfați Ca beșici cu vînt umflați ! ALECSANDRI, T. I, 95. Pe cei slugarnici, mîndri și luxoși îi arăta cu degetul. CREANGĂ, A. 136. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale ? COȘBUC, B. 12. Nu fi mîndru, c-o să-ți pară rău. GALACTION, O. 183. Să tine mai mîndră. ALR II 3 702/172, cf. 3 702/141, 3 722/157, 192, 235. ◊ (Substantivat) Ca un mîndru iarăș în deșert mă laud. CORESI, EV. 4. Să nu-și mai rădice mândrul și sîmățul Glătejul în fală. DOSOFTEI, PS. 35/5. Și pre norodul cel sărac vei mîntui și ochii mîndrilor vei smeri. BIBLIA (1688), 238²/18. Aceste bîrfește mîndrul. CONACHI, P. 265. Nu. . . te mîndri, căci mândrului îi stă Dumnezeu împotrivă. NEGRUZZI, S. I, 250. Cînd mîndrul ajunge domn, pămîntul să cutremură. ZANNE, P. VIII, 391. Mîndrul povață nicicum primește. id. ib. 393. ♦ (Învechit, rar) Pretențios, mofturos. Am un gust deosebit Sînt cam mîndru la iubit. PANN, E. V, 135/5. 4. (Învechit și popular). Frumos, strălucitor, splendid, minunat (ca aspect, înfățișare). Are înlăuntru curți împărătești foarte mândre și frumoase. FL. D. (1680), 49^v/13. El nu rîvnește niciodată mîndrelor îmbrăcăminți a spaniolului, IST. AM. 63^v/3. Radul Vodă au dăruit pe Basta cu o șa și cu sărsamuri de un cal foarte mîndre. ȘINCAI, HR. II, 303/36, cf. I, 15/35. O scoarță purpurie în late vergi florate . . . [Cu] mîndri ciucuri. HELIADE, O. I, 220. O țeară mîndră și binecuvîntată între toate țările. BĂLCESCU, M. V. 307. Folosindu-mă de mîndrul timp, m-am coborît împreună cu dragomanul cancelariei noastre la țărmul numit Cornul de Aur (a. 1859). URICARIUL, V, 170/10. Dragoș mîndru ca un soare A plecat la vînătoare. ALECSANDRI, P. II, 89, cf. I 9.,Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I, 96. Îmbrăcați. . . cu bondițe mîndre. CREANGĂ, A. 75. Dragi-mi erau. . . mîndrele dealuri de după cari-mi zîmbeau zorile. id. ib. 117. Își alese . . . hainele cele mai mîndre și mai bogate. ISPIRESCU, L. 13, cf. 6, 17. Ce mîndru-i satu-n care doarme Copilăria mea-ngropată. VLAHUȚĂ, O. A. 79. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșita-n cale ales alai. COȘBUC, B. 19. Ce mîndre nunți, ce luminate fețe Văzură ochii săi odinioară. IOSIF, P. 29. Multe povești mîndre și frumoase mi-au spus mie părinții și moșii mei. ȘEZ. XII, 102. O mîndră epopee e viața. DENSUSIANU, L. A. 111. Soțul meu, flăcău mîndru și voinic. SADOVEANU, B. 89. Rodico, să-mi vorbești De cerul țării mele, de mîndrele ogoare. EFTIMIU, Î. 166. Cînd a pornit rădvanul cu mireasa (mîndră între celelalte fete. . .), vioara lui Mură a trecut prin toți ca fiorii patimei și ai morții. GALACTION, O. 74. Adormirăm fericiți, luînd cu noi împărăția viselor mîndre. BRĂESCU, A. 79. Îi cumpăram cu bani scumpi un rînd de haine de cele mîndre, domnești. V. ROM. februarie 1957, 109. Avea cupeul cel mai frumos, caii cei mai mîndri. PAS, Z. I, 224. Să le spui curat Că m-am însurat C-o mîndră crăiasă, A lumei mireasă. ALECSANDRI, P. P. 2. Mîndră-i lumea cu feciori Ca grădina cu bujori. JARNIK-BÎRSEANU, D. 400, cf. 150, 412. S-au dat peste cap de s-au făcut un păun mîndru-mîndru și au zburat în ogradă. SBIERA, P. 33. Scoală-te și-mi ieși afară Și te primblă prin ogradă Să crească mîndră otavă. MARIAN, Î. 128. A înflorit mărul acela într-o primăveară . . . nu vedeai tu crăngi, nu frunză, ci numai flori mîndre. RETEGANUL, P. IV, 69. Am giucat pi cei mai hîdă, C-o fost cu cămeșa mîndră. MAT. FOLK. 1437, cf. 1463. Fata era drăgălașă și mîndră, cum a zis cel din poveste, ruptă din soare. MERA, L. B. 85. Pe-atîta cunosc că-i vară, Pe creangă de lozișoară Și pe-o mîndră păpădie care crește la cîmpie. BUD, P. P. 47. Mlndru-i codru și-mpenat. GR. S. VI, 239. Păr des și mîndru. ALRM I/I h 99. Casa mea ie tot așa de mîndră ca ș-a ta. ALR I 248/56, cf. 16/35, 266, 248/63, 65, 129, 257, 266,. 280, 347, 359, 361, 554, 591. Calu aista-i mîndru. ALR I 255/214, cf. ALR II 2 959/102, A I 22, II 12. Ce-i mîndru la sat Și bun de mîncat (Grîul). GOROVEI, C. 180. ◊ (Substantivat) Acasă sînteți, mîndrii mamii? CAMILAR, N. II, 131. ◊ (Adverbial) îmbracă. . . mîndru pe copilă. IST. AM. 90^v/8. Din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed. EMINESCU, O. I, 83. Brizeis cea mîndru cu brîul încinsă. MURNU, I. 16. cf. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 78. Mîndru șuieră Ion Cu coatele pe oblon. BUD, P. P. 30. S-o lăut mîndru. ALR I 16/278. Mîndru-i pieptănat. ib. 16/337. S-o copt mîndru. ALR II 4 008/365. ◊ C o m p u s: mîndra-nopții = barba-împăratului (Mirabilis Jalapa). Cf. BARCIANU. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; regional) Ielele (Mihăileni-Miercurea Ciuc). ALR II 4232/574. ♦ Falnic, semeț. Copaci nalți și mîndri. CONACHI, P. 102. Mîndru vultur ce-n văzduh se cumpănește. ALEXANDRESCU, M. 22. (Trăsnetul) un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I, 252. Acolo veghea un om sur cu frunte mîndră și ochi adînci. TEODOREANU, M. U. 76. ♦ (Regional) Elegant, fercheș (Voiniceni-Tîrgu Mureș). ALR II 3 266/235. II. Subst. 1. S. m. și f. (Popular) Persoană pentru care altă persoană de sex opus simte o afecțiune deosebită, iubire. V. d r a g, i u b i t, i b o v n i c, a m a n t. Eu pe mîndru-ți l-oi aduce. ALECSANDRI, P. I, 11. Miron. . . se oprește Și cu durere-n suflet pe mîndră lui privește. NEGRUZZI, S. II, 132. La mijlocul nucului Scrisu-i dorul mîndrului. F (1889), 31. Le tocise [cizmele] umblînd după mîndre. SADOVEANU, M. 43. Cîntă-ți, mîndro, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul. ALECSANDRI, P. P. 24. Turturică dragă mie, Spune-i mîndrului să vie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 121, cf. 182. Badea. . . Cîți bani a avut Cu mîndrele i-a băut. MARIAN, SA. 17, cf. 77. Măcar lupii să mă mînce, Tot la mîndră mea m-oi duce. HODOȘ, P. P. 43. Eu, mîndruț, te-oi blestema. . . Pentru-o mîndră ce-ai iubit, Că te-ai dus și n-ai venit. BUD, P. P. 6. Mîndră be și chiulește, Mîndru tace și plătește ( = unul petrece pe socoteala celuilalt). Cf. ZANNE, P. III, 452. 2. S. f. sg. (art.) (Regional) Numele mai multor dansuri populare; melodie după care se execută aceste dansuri. Cf. VARONE, D. 113, VI 98, I. CR. I, 155. – Pl.: mîndri, -e. – Din v. sl. мѧдръ.

lemn sn [At: COD. VOR.² 75^v/6 / Pl: ~e / E: ml lignum] 1 (Îvr) Arbore (1). 2 (Îvr) Arbust. 3 (Rel; cu determinările „vieții”, „cunoștinței binelui și răului”) Pom aflat în rai, din ale cărui fructe Dumnezeu le-a interzis lui Adam și Evei să mănânce. 4 (Înv; fig; îs) ~ul vieții Credință creștină. 5 (Trs; șîs ~ sălbatic) Portaltoi. 6 Trunchi sau ramuri ale unui arbore tăiat, care servește la construcții, drept combustibil etc. 7 Bucată ruptă sau tăiată din trunchiul sau ramurile unui arbore sau arbust. 8 (Prc) Trunchi de arbore tăiat și curățat de crengi Si: buștean (2). 9 (Îe) A crăpa ~ele de ger sau a fi (un) ger de crapă ~ele A fi foarte frig. 10 (Îe) A da ~e la cel de îngrădește A face lucruri inutile. 11 (Îe) A încurca ~ele degeaba A nu face nimic. 12 (Îe) A o pune de mămăligă cu ~e verzi A acționa ineficient. 13 (Îe) A intra în ~e de Crăciun A cădea pe gânduri. 14 (Mun; îs) ~ de ouă Bucățele de lemn, îmbibate cu o substanță roșie, care se folosesc la vopsitul ouălor de Paști. 15 (Mun; îlav) A ~e seci Foarte tare. 16 (Mun; pex; îal) Exagerat. 17 (Îe) A rămâne (de) ~ (sau ca de ~) A rămâne nemișcat din cauza surprizei, a unei emoții puternice etc. Si: a încremeni, a înlemni. 18 (Îe) A fi de ~ (sau ca ~ul) A nu simți nimic. 19 (Fig; îae) A fi insensibil la ceva. 20 (Îae) A rămâne imobil. 21 (Îe) A se face de ~ A înțepeni. 22 (Îae) A deveni dur. 23 (Fam; îe) A se face ~ A se îmbăta foarte tare. 24 (Îe) A îngheța ~ A îngheța foarte tare. 25 (Îe) A dormi ~ (sau ca ~ul) A dormi profund. 26 (Îe) A tăcea ~ A nu scoate nici o vorbă. 27 (Îe) A sta de ~ (Tănase) A sta degeaba. 28 (D. oameni; îe) A fi de ~ (Tănase) A fi lipsit de energie și de inițiativă. 29 (D. oameni; îae) A fi prost. 30 (Îe) A fi ~ de tufă A nu fi bun de nimic. 31 (Mol; d. oameni; îe) A sta (sau a ședea) ca găina (sau curca) în ~e A fi posac. 32 (Mol; d. oameni; îae) A fi tăcut. 33 (Îe) A fi ~ A fi foarte beat. 34 (Îe) A dormi de poți tăia ~e pe el Se spune despre cineva care doarme foarte adânc. 35 (Lsg; csc) Material compact, solid și fibros, provenit din prelucrarea trunchiului sau a ramurilor arborilor, care diferă ca rezistență, compoziție și culoare de la o specie la alta și care este folosit la construcții, la confecționarea mobilei, a unor obiecte decorative sau de uz casnic etc. 36 (Îs) ~ verde Lemn (35) abia tăiat, din care nu s-a evaporat apa. 37 (Îs) ~ alb Lemn (35) de brad. 38 (Îs) ~ rotund Tip de material lemnos constituit din trunchiuri nefasonate de arbori, care servesc în special la construirea podurilor și a acoperișurilor de la case. 39 (Ent; Trs; Olt; îc) Vierme-de-~ (sau, reg, codat-din-~, carete-de-~) Car-de-pădure (Bostryohus tipygraphus). 40 (Ent; reg; îc) Tăietor-de-~e Scripcar (Saperda carcharia). 41 (Ent; reg; îc) Stelniță-de-~ Vaca-domnului (Pyrrhocoris apterus). 42 (Ent; Trs; îs) Păduche-de-~ Ploșniță (Cimex lectularius). 43 (Îlv) A ajunge (ori a rămâne, a aduce, a lăsa pe cineva) în sapă de ~ A sărăci. 44 (Îe) A porni (sau a începe) de la lingură de ~ A porni în viață fără avere. 45 (D. diverse alimente, carne, etc.; îe) A sta ~ A rămâne tare în urma fierberii. 46 (Bot; lsg) Țesut conducător și mecanic dur, compact sau fîbros, format din trahee, parenchim și fibre de lignină, care alcătuiește tulpina, ramurile și rădăcina arborilor și arbuștilor. 47 (Pex) Structură vegetală lemnoasă. 48 Obiecte sau părți ale acestora confecționate din lemn (46). 49 (Reg) Unealtă cu vârf ascuțit cu care se fac găuri pentru implantarea semințelor în pământ Si: chitonag. 50 (Reg; îs) Cioc de ~ Ac mare folosit la confecționarea mănușilor. 51 (Reg) Bețișor cu care se împinge dopul la pușca de soc. 52 (Reg) Băț cu care se duce o greutate pe umăr Si: (reg) cobiliță. 53 (Trs; Mol) Butuc al nicovalei. 54 (Reg) Talpă la joagăr. 55 (Mol) Tălpi la războiul de țesut. 56 (Pop; mpl; șîs ~le scării) Carâmbi ai scării. 57 (Reg; lpl) Stâlpi care alcătuiesc stăvilarul la moară. 58 (Mar; Mun) Bârnă. 59 (Reg; lpl) Fiecare dintre prăjinile, lemnele sau crengile legate câte două cruciș, care se așează de o parte și de alta a unui acoperiș de paie, a unei clăi de fân, pentru a le face să reziste împotriva vântului, a furtunii etc. Si: (reg) păianjen, martac. 60 (Pop) Placă lemnoasă pe care sunt fixați colții greblei. 61 (Pop; șîs ~ de pisat) Pisău. 62 (Reg; îs) ~ cu ghiulea Mai². 63 (Reg) Schiuri rudimentare. 64 (Îvr; îs) ~ adâncat Barcă primitivă obținută prin scobirea unui trunchi de copac. 65 (Ban; Trs) Scaun al coșului de la moară. 66 (Trs) Strat de care este prinsă broasca la moară. 67 (Reg; îs) ~ul sobei Vătrai. 68 (Olt) Tindeche la plug. 69 (Trs) Pod la gealău. 70 (Reg) Jujeu. 71 (Reg; îs) Mâță de ~ Cursă pentru șoareci. 72 (Reg; îs) ~ de țigară Țigaret. 73 (Rel; înv) Crace ca instrument de tortură. 74 (Rel; înv; îs) ~ sfânt Cruce pe care a fost răstignit Iisus Hristos. 75 (Pop) Sicriu. 76 (Pop; fig) Moarte. 77 (Îc) ~-câinesc (sau ~ul câinelui, ~-de-câine) Arbust din familia oleaceelor, cu frunze mici și groase, cu flori albe, cultivat prin grădini ca gard viu Si: (reg) măliniță, mălin-negru (Ligustrum vulgare). 78 (Bot; îac) Tulichină (Daphne mezereum). 79 (Bot; reg; îac) Dafin (Daphne laureola). 80 (Reg; îac) Planta Daphne odora. 81 (Bot; reg; îac) Lămâiță (Daphne cneorum). 82 (Bot; reg; îac) Crușân (Rhamnus frangula). 83 (Bot; reg; îac) Verigar (Rhamnus cathartica). 84 (Bot; reg; îac) Salbă-moale (Evonymus europaeus). 85 (Reg; îac) Planta Evonymus latifolius. 86 (Bot; reg; îac) Scoruș (Sorbus aucuparia). 87 (Bot; reg; îac) Drimoc (Viburnum lantana). 88 (Bot; reg; îac) Caprifoi (Lonicera xylosteum). 89 (Îc) ~ul-Domnului (sau ~ul-lui-Dumnezeu, ~-domnesc) Arbust din familia compozitelor, cu flori galbene, dispuse în mici capitule sferice, cu miros de lămâie, cultivat prin grădini și folosit în medicina populară împotriva afecțiunilor digestive Si: lemnuș (12), (reg) rozmarin (Artemisia abrotanum). 90 (Bot; reg; îac) Pelin (Artemisia absinthium). 91 (Bot; reg; îac; șîc ~ul-Maicii- Domnului) Peliniță (Artemisia annua). 92 (Bot; reg; îac) Veninariță (Gratiola offîcinalis). 93 (Bot; reg; îac) Lumânărică (Verbascum thapsus). 94 (Bot; reg; îac) Cimișir (Buxus sempervirens). 95 (Bot; reg; îac) Levănțică (Lavandula angustifolia). 96 (Bot; reg; îac) Jneapăn (Pinus mugo). 97 (Îc) ~ul-Maicii-Domnului, ~-sfânt Plantă ornamentală, foarte aromată, din familia compozitelor, originară din regiunile mediteraneene, cu tulpină ramificată, înaltă până la un metru, cu frunze persistente, cu flori galbene sau albastre, dispuse în mici capitule Si: limbricariță (Santolina chamaecyparissus). 98 (Bot; reg; îc) ~-sfânt Guaiac (Guaiacum officinale). 99 (Îc) ~-dulce Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze imparipenate, cu flori mici liliachii, cu fructul legumă spinoasă Si: (reg) ciorâng, ciorângan, ciorânglav, fîruță, reglisă, zeliznec (Glycyrhiza echinata). 100 (Îac) Plantă erbacee cu flori albastre sau albe, a cărei rădăcină, cu gust dulce, se folosește în industria farmaceutică Si: (reg) dulcișor, reglisă (Glycyrrhiza glabra). 101 (Bot; reg; îac) Feriguță (Polypodium vulgare). 102 (Bot; reg; îac) Răculeț (Polygonum bistorta). 103 (Bot; îc) ~ galben Dracilă (Berberis vulgaris). 104 (Îc) ~-pucios Arbore mic din familia rozaceelor, cu frunze imparipenate, cu flori albe și frunze de mărimea unui bob de mazăre, roșii și astringente la gust Si: (reg) merișor, scoruj, sorb (Sorbus aucuparia). 105 (Îac) Arbust cu ramuri drepte, roșii toamna și iarna, cu frunze, de obicei ovale, vara verzi și toamna roșii, cu flori albe și fructe drupe, negre Si: sânger (Cornus sanguinea). 106 (Reg; îc) ~-râios, ~u-caprei Arbust cu flori albe-verzui sau gălbui, cu fructul o capsulă cu semințe negre (Evonymus verrucosus). 107 (Îc) ~ul-vântului Arbust ornamental din familia oleaceelor, cu frunze ovale și cu flori violete Si: (reg) călin, iorgovan, liliac, melin, orgoian, scumpie (Syringa josikaea). 108 (Trs; îc) ~-pipărat Arbust originar din America a cărui rădăcină se folosește în industria farmaceutică (Lignum sassafras). 109 (Îc) ~ul-bobului Arbust din familia leguminoaselor, cu frunze trifoliate, cu flori galbene-aurii și fructe păstăi Si: drob (Cytisus nigricans). 110 (Reg; îac) Mic arbust cu ramuri lungi și subțiri acoperite cu peri aspri, cu frunze păroase pe partea inferioară și cu flori galbene Si: drob-de-munte (Cytisus hirsutus). 111 (Reg; îac) Mic arbust din familia leguminoaselor, cu frunze lanceolate și cu flori galbene, ale cărui ramuri, fierte în apă, dau o culoare galbenă, folosită la vopsit Si: drobiță (Genista tinctoria). 112 (Bot; reg; îac) Salcâm-galben (Liburnum anagyroides). 113 (Îc) ~-amar Arbore din familia simarubaceelor, care se folosește în industria farmaceutică (Quassia amara). 114 (Bot; reg; îc) ~ul-broaștei Siminoc (Helichrysum arenarium). 115 (Bot; Trs; îc) ~-tătărăsc Arțar (Acer tataricum). 116 (Bot; reg; îc) ~-cu-boabe-albe Hurmuz (Symphoricarpus albus). 117 (Bot; reg; îc) ~-tare Stejar-pufos (Quercus pubescens). 118 (Bot; reg; îc) ~-nelemn Fluierătoare (Tamus communis). 119 (Bot; reg; îc) ~-acru, ~-domestic Cenușar (Ailanthus altissima). 120 (Reg; îc) ~ul-lui-Avram Arbust decorativ, cu flori violete, frumos mirositoare Si: mielărea (Vitex agnus castus). 121 (Reg; îc) ~-de-cuișoare Plantă ornamentală, originară din America, cu flori galbene-aurii, cu fructul comestibil, galben sau negru, cultivată prin grădini Si: cuișor; (reg) angruz, bufte, (Ribes aureum). 122 (Reg; îc) ~-de-aloe Gențiană (Gentiana). 123 (Bot; reg; îc) ~-de-apă Cătină-mică (Myricaria germanica). 124 (Bot; reg; îac) Bucuria-casei (Impatiens balsamina). 125 (Reg; îc) ~-de-acăț, ~-alb Specie de salcâm folosită în medicina populară pentru tratarea unor afecțiuni pulmonare și digestive (Robinia pseudacacia). 126 (Bot; reg; îc) ~-alb Lămâiță (Philadelphus coronarius). 127 (Reg; îac) Arbore nedefinit mai îndeaproape. 128 (Îc) Burete-de-~ Planta Lobaria pulmonaria. 129 (Bot; îvr; îc) ~-de-oleu Măslin (Olea europaea).

BUZDUGAN, buzdugane, s. n. 1. Măciucă sau ghioagă de fier (cu măciulia țintuită), folosită în vechime ca armă de luptă sau ca semn al puterii domnești. 2. Plantă acvatică cu frunze plutitoare, cu flori verzi-alburii și cu fructe în formă de măciucă; capul-ariciului, șovar (Sparganium ramosum). – Din tc. bozdoğan.

BUZDUGAN, buzdugane, s. n. 1. Măciucă sau ghioagă de fier (cu măciulia țintuită), folosită în trecut ca armă de luptă sau ca semn al puterii domnești. 2. Plantă acvatică cu frunze plutitoare, cu flori verzi-alburii și cu fructe în formă de măciucă; capul-ariciului, șovar (Sparganium ramosum). – Din tc. bozdoğan.

pană¹ sf [At: PSALT. 157 / V: (îrg) pea~ / Pl: pene, (reg) ~ne, (înv) peni / E: ml pinna] 1 Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care, lateral, sunt așezate simetric fire pufoase. 2 (Rar; îe) Ușor în pene Îmbrăcat subțire. 3 (Îae) Prost îmbrăcat. 4 (Rar; îe) Smuls de pene Rușinat. 5 (Rar; îe) A lua (pe cineva) în (sau prin) pene A muștrului. 6 (Îe) A se umfla în pene A se lăuda. 7 (Reg) A umbla cu pălăria (sau cu căciula) ~ A ține pălăria sau căciula pe vârful capului. 8 (Irn; îae) A se fuduli. 9 (Reg; îe) A scăpa ca prin pene A scăpa cu greu dintr-o situație complicată, dintr-o primejdie etc. 10 (Reg; îe) A scăpa din pene rele sau a-i da (cuiva) penele cele bune A ajunge să-și câștige singur existența. 11 (Îae) A se însănătoși. 12 (Reg; îe) A scoate pene A ajunge într-o situație bună. 13 (Îae) A se îmbogăți. 14 (Reg; îc) ~na-zburătorului Plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mari, violete sau albe, fară miros (Lunaria annua). 15 (Bot; îae) Ferigă (Struthiopteris officinale). 16 (Bot; îc) ~na-gâștei Specie de mușchi cu tulpina puternică, dreaptă, cu ramuri dispuse regulat formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). 17 (Reg; îc) ~na-cocoșului Plantă din familia liliaceelor (Aspidistra elatior). 18 (Pex; rar) Aripă. 19 (Spc) Aripă, mai ales de gâscă, folosită la măturatul vetrei, la ștersul prafului etc. 20 Smoc de pene¹ de la aripă sau din coada păsărilor, care servește la uns foile de plăcintă. 21 (Fig) Pasăre. 22 (Lpl) Fulgi și pene¹ (1), de obicei curățate de cotoare, folosite la umplerea pernelor, saltelelor etc. 23 (Pex) Așternut bun de pat, cu perne de puf. 24 (Fig; lpl) Situație bună. 25 (Fig; lpl) Comoditate. 26 Pană¹ din aripă, mai ales de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, folosită altădată ca ustensilă de scris cu cerneală Si: (îvr) penuș¹. 27 (Pgn; lit) Tot ceea ce servește ca ustensilă de scris cu cerneală. 28 (Rar) Penel. 29 (Fig) Scriere. 30 (Rar; îe) A avea ~ (frumoasă) A avea scris frumos. 31 (Fig) Stil de a scrie al unui autor. 32 (Fig) Măiestrie de scriitor. 33 (Fig) Artă de a scrie. 34 (Pex) Scriitor. 35 Plută făcută din cotoml unei pene¹, folosită pentru a ține cârligul undiței la adâncimea voită. 36 (Reg) Nadă artificială. 37 Podoabă, făcută din una sau mai multe pene¹, care se poartă la pălărie, în păr etc. 38 (Prc) Penaj. 39 (Reg) Floare de grădină sau de câmp, nedefinită mai îndeaproape. 40 (Pex) Podoabă pentru pălărie, purtată mai ales de flăcăi, confecționată din flori naturale sau artificiale Vz păun. 41 (Înv; îs) ~ grecească Floare artificială. 42 (Bot; reg; îc) Pene-feciorești(-mierii) sau pene-de-toamnă, pene-de-ale-domnești Ruși-de-toamnă (Callistephus chinensis). 43-44 (Bot; reg; îc) Peană-de-iarnă sau pene-de- iarnă Tufănică (Chrysanthemum indicum și sinense). 45 (Bot; reg; îc) Pene-de-mătase Arșinic (Lychnis chalacedonica). 46 (Bot; reg; îc) Peană-de-hohic Drobiță (Geanisa tinctoria). 47 (Bot; reg; îc) Peană-de-turc (Phyteuma tetramerum Schur). 48 (Bot; reg; îc) ~na-vâzgoiului Păpădie (Taraxacum officinale). 49 (Reg; îc) ~na-leului Plantă nedefinită mai îndeaproape, probabil, gura-leului. 50 (Bot; reg; îc) ~na-soarelui Floarea-soarelui (Helianthus annuus). 51 (Bot; reg; îc) ~na-cucului Garoafă (Dianthus caryophyllus). 52 (Bot; reg; îae) Mierea ursului (Pulmonaria mollissima). 53 (Bot; reg; îc) Peană-crudă Floare-grasă (Sedum spurium). 54 (Bot; reg; îc) Pene-domnești Canale (Impatiens balsamina). 55 (Bot; reg; îc) Mușcată¹ (Pelargonium zonale). 56 (Bot; reg; îc) Pene-albe Moșițel-prost (Matricaria inodora). 57 (Bot; reg; îc) Pene-bătucite Cârciumăreasă (Zinnia elegans). 58 (Bot; Mol) Trestie (Phragmites communis). 59 (Bot; reg) Lemnul-vântului (Syringa josikaea). 60 (Reg) Cunună de spice folosită ca podoabă. 61 (Reg) Pămătuf de busuioc cu care se aghesmuiește Si: (reg) peniță. 62 (Reg) Bor al pălăriei. 63 (Trs; Ban) Motiv ornamental în formă de floare pentru broderii, țesături sau pentru imprimat pe piele Si: (reg) păun. 64 (Reg) Pănușă (1). 65 (Rar) Înotătoare de pește. 66 (Spt; îs) Categoria ~ Categorie în care intră boxerii având greutatea corpului între 54 și 57 kg. 67 Bucată de lemn sau de metal, de obicei de forma unei prisme triunghiulare, folosită pentru despicarea lemnelor, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Si: (reg) ic, nadă¹, penuș¹. 68 (Tip) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. 69 (Reg) Felioară de slănină pentru împănat carnea, când se gătește. 70 Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau la înțepenirea unor obiecte sau părți ale lor, la asamblarea demontabilă a unor organe de mașini, a unor elemente de constmcție etc. 71 Grindă de lemn, de oțel sau de beton armat, așezată transversal pentru a susține căpriorii și învelitoarea acoperișului unei construcții. 72 (Pop) Bucată de lemn care ridică sau coboară, fixând piatra morii. 73 (Pop) Schimbătoare la plug. 74 Bețișor cu care se răsucește frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza Si: codar, (reg) încordător, sucitor. 75 (Reg) Lemn crestat care se fixează pieziș în vârtejul din acoperișul strânii și de care se prinde căldarea în care fierbe laptele. 76 (Mol; Buc) Cui de lemn de care se atârnă strecurătoarea cu caș. 77 Scândurică pe care se așază strecurătorile pentru a se scurge cașul. 78 Parte a ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. 79 Lamă metalică a unor instrumente de tăiat. 80 Tăiș. 81 (Rar; la instrumentele muzicale de suflat) Ancie. 82 Parte turtită a undiței, opusă cârligului, de care se leagă sfoara. 83 Parte lată de la capătul vâslei, care intră în apă. 84 Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 85 (Trs; Mar) Fiecare dintre paletele de scândură de la roata morii de apă. 86 (Trs) Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. 87 (Tip) Lopățică pentru frecarea și ungerea literelor cu cerneală. 88 Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale Si: plectru. 89 (Reg) Cordar la cobză. 90 (Îs) ~na căpăstrului sau Ștreang sau curea cu care se priponește calul. 91 (Reg) Șfichi la bici. 92 (Reg) Crestătură făcută la urechea oii, pentru a o recunoaște Si: (reg) furculiță. 93 (Reg) Tăietură în formă de pană¹ care se face la diferite procedee de altoire. 94 (Îe) A tăia-n ~ (ceva) A despica în curmeziș, oblic, ascuțit, în formă de pană¹ (68). 95 (Îs) ~ de somn Bucată de carne de somn de la burtă sau de la coadă, de obicei sărată. 96 (Reg; îla) Plin ~ Umplut până la refuz Si: doldora, ticsit.

PRUNCĂ, prunce, s. f. 1. Copil de sex feminin, în vîrstă fragedă. Se afla în alt loc o muiere, care asemenea rămase văduvă și avea o pruncă. MARIAN, O. I 183. Declară tutulor că jupînul Rănică i-a fost ucis pe pruncii și pruncele d-sale. ODOBESCU, S. III 235. Eu cerșătoream încă pruncă fiind și apoi la șasesprezece ani m-am aflat fără pîine. NEGRUZZI, S. III 496. 2. Fată (tînără). La picioare-i el s-aruncă Lîngă el să vin-o roagă, Ea s-așază dulce, pruncă, Lîngă el în mîndră șagă. EMINESCU, O. I 154. Haide, bade, de mă ia Pîn’ ce-s pruncă tinerea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. Pe cel deal, pe cel colnic, Trece-o pruncă ș-un voinic. ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ (Adjectival) Fig. Volnicia domnește ca mai înainte, dar nu acea volnicie pruncă, floare plăpindă a pustietății, ci slobozenia cea bărbată și luminoasă. RUSSO, O. 25.

măcriș s [At: ANON. CAR. / V: (reg) macrâci, macrici, mac~, magriș, mecreș, mecriș, mocriș, necriș / E: nct] 1 (Buc; șîc ~u-caprei) Plantă cu tulpina ramificată în partea superioară, cu frunze numeroase, variate ca formă și acrișoare la gust, folosite în medicină și în alimentație Si: (pop) acriș (Rumex acetosa). 2 (Șîc ~ul-cailor, ~ul-calului, ~mărunt) Plantă mică, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de spadă, care crește prin pășuni și prin locuri nisipoase și uscate Si: (reg) lugeru-broaștii, schiaz (Rumex acetosella). 3 (Bot; reg; îc) "ul-calului (sau ~-cailor) ori ~-căiesc (sau, sst, ~-crăiesc) Specie de ștevie (Rumez conglomeratus). 4 (Bot; reg; îae) Specie de ștevie (Rumex patientia). 5 (Bot; reg; îae) Specie de ștevie (Rumez acutus). 6 (Bot; reg; îc) ~-ciobănesc Specie de măcriș cu tulpina dreaptă, uneori foarte înaltă, ramificată în partea superioară, cu florile dispuse în spice (Rumex arifolius). 7 (Bot; reg; îc) ~-domnesc Specie de măcriș (Rumex obtusifolius). 8 (Bot; reg; îc) ~-de-grădină (sau -lat) Specie de măcriș (Acetosella rotundifolia). 9 (Bot; reg; îc) ~-de-apă Ștevie de baltă (Rumex palustris). 10 (Pop; șîc macrișul-caprei, macrișul-caprelor, macrișul-caprei-de-pădure, macrișul-calului, macriș-domnesc, macrișul-iepurelui, macrișul-iepurilor, macriș-iepuresc, ~-oii, macrișul-ursului, ~ul-păsării, ~ul-păsărilor, macriș-păsăresc, macrișu-cucului, ~-de-pădure, ~-păduresc, ~-pădureț, macriș-de-câmp, macriș-de-piatră, macriș-cu-trifoi, macriș-trifoios, macriș-domnesc, macriș-nemțesc, macriș-de-minte, macriș-acru) Mică plantă erbacee cu rizom târâtor, cu frunze acrișoare, acoperite cu peri, asemănătoare ca formă cu frunzele trifoiului, și cu flori albe sau roșietice Si: măcrișor (4), (reg) trifoi-măcriș (Oxalis acetosella). 11 (Înv; îs) Sare de ~ Oxalat acid de potasiu. 12 (Bot; reg; șîc ~-iepuresc, ~-de-râuri, ~-de-spin, ~-spinos) Dracilă (Berberius vulgaris). 13 (Olt) Vin acru, prost. 14 (Bot; Buc; îc) Macrișul-caprei Degetăruț (Soldanelis montana). 15 (Bot; reg; îc) Macriș-de-baltă Năsturel (Nasturtium officinale).

rozetă sf [At: AARON, A. 18 / V: (reg) rozet sn, ~zată, ruz~ sf ruzet sn / Pl: -te / E: fr rosette] 1 Mică plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunzulițe lunguiețe și cu flori galben-aurii, plăcut mirositoare Si: rezedă, (reg) busuioc-domnesc, prescure, rechie¹ (3), zmeurică (Reseda odorata) 2 (Îs) ~ta-vânturilor Roza (5)-vânturilor. 3 (Bot; șîc ~-galbenă, ~-sălbatică) Rechie¹ (2) (Reseda luteola). 4 (Bot) Zorea (Pharbitis piirpurea). 5 Motiv decorativ sau ornament în formă de roză (1) în pictură, sculptură, arhitectură etc. Si: rozace (1). 6 (Înv) Bijuterie în formă de roză (1). 7 Ornament pentru rochii, de obicei din panglică, având forma unei roze (1). 8 (În trecut) Placă rotundă ca un nasture, prinsă în partea de sus din față a cizmei, pe care o purtau ostașii de cavalerie. 9 (Reg) Țintă de alamă prinsă ca decor pe cureaua păstorilor. 10 Insignă pentru butonieră, reprezentând decorații de un anumit grad. 11 Rotiță la pinten. 12 (Arh) Fereastră circulară cu vitralii, de mari dimensiuni, deasupra portalurilor bisericilor gotice Si: roză (7), rozace (2). 13 (Teh) Armătură sau guler marginal al unor piese, servind ca element de legătură, de suspensie sau de protecție. 14 Stea de manevră în formă de roză (1) la unii robineți.

MĂCRÍȘ subst. 1. Numele a două plante erbacee cu flori, de obicei, roșietice: a) (și, Bucov., în sintagma măcrișu caprei, PANȚU, PL.) plantă cu tulpina ramificată în partea superioară, cu frunze numeroase, variate ca formă și acrișoare la gust, folosite în medicină și în alimentație ; (popular) acriș (Rumex acetosa) ; b) (și în sintagmele măcrișul cailor, PANȚU, PL., măcrișul calului, ddrf, măcriș mărunt, panțu, pl.) plantă mică, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de spadă, care crește prin pășuni și prin locuri nisipoase și uscate, (regional) lugeru-broaștii, schiaz (Rumex acetosella). Cf. ANON. CAR. Așadară legumile se împart: în ceale cocenoase și foioase. De aceastea se țîn: . . . cartifiolul, știrul, spinalul, tot fealiul de salată, macrișul, mărariul. ECONOMIA, 124/9, cf. BARONZI, D. 137. Măcrișul sau acrișul (Rumex acetosa) crește prin pîrloage, pe ogoare și finețe. SEZ. XV, 65, cf. VIII, 39, PĂCALĂ, M. R. 19. Se fierb frunze de măcriș și zeama se dă bolnavului. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 75, cf. BIANU, D. S. Se pisează rădăcina de macriș și firele se fierb în zeama aceasta. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 107. Comun prin finețe este măcrișul (Rumex acetosa), iarăși nu tocmai bine văzut de cosași, căci strică fînul; vitele nu-l mănîncă cu plăcere, din cauză că e acru la gust. SIMIONESCU, FL. 144. Creștea un măcriș fraged, acrișor. V. ROM. septembrie 1 954, 123. Pe hat se mai aflau niște buruieni bune de leac, măcriș acru cu frunza lată, cît vrei. CAMILAR, N. II, 384, cf. I, 271. Diferite buruiene se numesc: troscot. . . cruce- mare, macriș. H III 139, cf. IV 44, GRAIUL, I, 286, BUD, P. P. 45. Frunză verde de măcriș. BÎRLEA, B. 81. ◊ Măcrișul calului (sau cailor) ori măcriș căiesc (sau, suspect, crăiesc) = numele a trei specii de ștevie: a) Rumex conglomeratus. Cf. LB, PONTBRIANT, D., BRANDZA, D. 424, BARCIANU, TDRG, BUJOREAN, B. L. 383, ALR SN III h 653, A III 325 ; b) Rumex patientia. Cf. BUJOREAN, B. L. 383 ; c) Rumex acutus. Cf. LB. Măcriș ciobănesc = specie de măcriș cu tulpina dreaptă, uneori foarte înaltă, ramificată în partea superioară, cu florile dispuse în spice (Rumex arifolius). PANȚU, PL. Măcriș domnesc = specie de măcriș (Rumex obtusifolius). Cf. POLIZU, BARCIANU, COMȘA, N. Z. 38, ALR I 1 916/266, 283. Măcriș de grădină (sau lat) - specie de măcriș (Acetosella rotundifolia). Cf. LB, ALEXI, W., ALR I 1 951/900. Măcriș de apă = ștevie de baltă (Rumex palustris). Cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU. 2. (Popular ; și în sintagmele macrișul caprei. ALR I 1916/164, 178, 190, 764, 770, 772, macrișul caprelor. PANȚU, PL., macrișul caprei de pădure, H IX 436, macrișul calului, DDRF, macriș domnesc. ALR I 1 916/266, 283, macrișul iepurelui, PANȚU, PL., macrișul iepurilor, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, ALR I 1 916/388, macriș iepuresc, PANȚU, PL., măcrișu oii, PĂCALĂ, M. R. 20, macrișu ursului, ALR I 1 916/576, măcrișu păsării, ib. 1916/186, 200, măcrișul păsărilor, ib. 1 916/227, macriș păsăresc, LB, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, BRANDZA, D. 181, ALR I 1916/160, 584, macrișu cucului, ALR I 1916/158, 782, măcriș de pădure, ALR I 1916/94, 215, 223/ 370, 554, 556, 582, 588, 780, macriș păduresc, ALR I 1916/100, măcriș pădureț, ib. 1 916/249, macriș de cîmp, ib. 1916/339, 803, 880, macriș de piatră, ib. 1916/337, macriș cu trifoi, COTEANU, PL. 21, macriș trifoios, ȘINCAI, în DR. V, 556, LB, BRANDZA, D. 181, macriș domnesc, ALR I 1916/266, 283, macriș nemțesc, ib. 1916/768, macriș de minte, ib. 1 916/229, macriș acru, ib. 1916/792) Mică plantă erbacee cu rizom tîrîtor, cu frunze acrișoare, acoperite cu peri, asemănătoare ca formă cu frunzele trifoiului, și cu flori albe sau roșietice ; măcrișor, (regional) trifoi-măcriș (Oxalis acetosella). Cf. LB, BRANDZA, D. 181, BARCIANU. Macrișul iepuresc sau macrișul păsăresc (Oxalis acetosella) e mai puțin cunoscut. ȘEZ. XV, 65. La nevoie, se mănîncă, mai ales la munte, cînd se isprăvesc proviziunile de acasă: jir, știr, lobodă, ceapă și ai sălbatec, ciocu-corbului, măcrișu oii, rădăcină-dulce. PĂCALĂ, M. R. 116. Mă rog, n-ai putea să-mi spui dumneata dacă în țara fericită a miresmelor se găsește măcrișul iepurelui? HOGAȘ, M. N. 107. În excursiune, însetat, transpirat, mestecînd cîteva frunze din acest măcriș, simți o răcorealâ plăcută. SIMIONESCU, FL. 63, cf. ALR I 1 916. Sare de măcriș = oxalat acid de potasiu. 3. (Regional ; și în sintagmele măcriș iepuresc, GRECESCU, FL. 44, BUJOREAN, B. L. 383, măcriș de rîuri, BRANDZA, D. 115, BIANU, D. S., măcriș de spin, LB, POLIZU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., măcriș spinos. BIANU, D. S., com. din BRĂDIȘORUL DE JOS-ORAVIȚA) Dracilă (Berberius vulgaris). Cf. H XII 237. Aici este un copăcel măcrișu; are ghimpi, poami roșî șî acri. ALR I 1951/600, cf. 1951/596, 690. 4. (Prin nord-estul Olt.) Vin acru, prost. Cf.CIAUȘANU, GL. 5. Compuse: (Bucov.) macrișul-caprei = degetăruț (Soldanelio morúana). PANȚU, PL. ; macriș-de-baltă = năsturel (Nasturtium officinale). PANȚU, PL. – Și: (regional) macriș, macríci (ALR SN III h 653, ALR I 1916/298, 339, 941, 1 951/94), macrîci (ALR I 1 951/278, 315, 339), magríș (ib. 1951/112, ALR II 6 021/105), mecríș (ALR I 1951/355, 357,1916/357), mecréș (ALR II 6021/349), mocríș (ALR I 1916/355), necríș (ALR II 6021/29) subst. - Etimologia necunoscută. Cf. L. ROM. 1 965, 106, unde se susține proveniența din acru.

FLOARE flori f. 1) Organ de reproducere al plantelor superioare având o corolă frumoasă și viu colorată. ~ de tei. ◊ În ~ a) care se află în perioada înfloririi; b) frumos și puternic. A da în ~ a începe să înflorească. În ~ea vârstei tânăr. ~ la ureche se spune despre un lucru ușor de îndeplinit. De florile mărului (sau de flori de cuc) fără nici un folos; degeaba. 2) Plantă erbacee cu organul reproducerii frumos colorat și plăcut mirositor. ~ de câmp. ◊ Copil din flori copil născut în afara căsătoriei; bastard. ~ea-soarelui plantă erbacee agricolă cu flori mari galbene, cultivată pentru semințele ei, din care se extrage ulei comestibil. ~ea brumei brândușă. ~ea-grâului albăstriță. ~ -domnească garofiță de munte. 3) Orice plantă cultivată în scopuri ornamentale. Flori de cameră. 4) Imagine în forma organului de reproducere al plantelor (desenată, pictată etc.). Rochie cu flori. 5) Strat de mucegai care acoperă unele lichide (vin, moare, dulceață etc.). 6) Partea superioară mai lată a unui obiect alungit (cui, caracter tipografic etc.). 7) fig. Partea cea mai de frunte; elită. ~ea tineretului. 8) pop. Roșeața obrazului. 9) înv. Culoare frumoasă. [G.-D. florii] /<lat. flos, ~oris

CIUBOȚICĂ, ciuboțele, s. f. 1. (Mold.) Gheată. Era băiatul Dragomanului încălțat în niște ciuboțele domnești. CAMILAR, N. I 20. 2. Compus: ciuboțica-cucului = plantă erbacee, cu flori galbene mirositoare, care crește prin livezi și poieni (Primula officinalis). Aci era un cîmp unde m-am jucat eu cînd eram copil și culegeam ciuboțica-cucului! C. PETRESCU, A. 306. – Variantă: cioboțică s. f.

tărtăcuță sf [At: POLIZU / V: (reg) ~tăgu~, tăt~, tătărc~, tertec~ sf, ~cuț s / Pl: ~țe / E: tătarcă + -uță] 1 Plantă erbacee agățătoare, din familia cucurbitaceelor, cu flori albe și cu fructul roșu, de mărimea unui măr domnesc Si: (reg) curcubetă, curcubețea, tărtănică, tătarcă (5) (Coccinia indica). 2 (Bot; reg; șîc ~țe-rotunde) Dovleac (3) (Cucurbita pepo). 3 (Bot; reg; lpl) Dovleac-turcesc (Cucurbita melopepo). 4-6 (Prc) Fructul tărtăcuței (1-3). 7 (Pop; rar; îcs) De-a ~ța De-a rostogolul. 8 (Mun) Vas făcut din fructul uscat al tărtăcuței (2). 9 (Pop; fig; gmț) Ființă mică, bondoacă. 10 (Pfm; fig; gmț) Cap¹ (1). 11 (Înv; pex) Turban (1). 12 (Bot; reg) Hrișcă-tătărească (Fagopyrum tataricum). 13 (Reg) Ciupercă mică, nedefinită mai îndeaproape.

MINUNE s. f. 1. Fenomen supranatural fapt extraordinar atribuit forței divine, m i r a c o l, (învechit) c i u d ă, c i u d e s ă, d i v ă; p. e x t. lucru ieșit din comun, curios, inexplicabil, m i n u n ă ț i e (1), c i u d ă ț e n i e. Că mirure feace Domnul. PSALT. 202, cf. 76, 138. Că pentru noi multe și mari minuni fapt-au făcătoriul și Dumnezeul nostru. CORESI, EV. 64, cf. 84, GCR I, 84. Cu acea minune ne învață pre noi H[risto]s care oameni arată către alți oameni iubire striini oaspeților, călătorilor, streinilor, săracilor lor. CHEIA ÎN. 20^v/14, cf. 90^v/29, GCR I, 140/21. Minunea sf[î]ntului Neculae (a. 1675). GCR I 223/30. Și întinzînd mîna mea, voiu lovi pre eghipteani în toate minunile meale. BIBLIA (1 688). GCR I, 41²⁴ /24. Iară Ștefan plin de credință și de puteare făcea minuni și seamne mari întru norod (a. 1688). GCR I, 283/38, cf. 258/17. Dumnezeu iaste carele prin sfinții săi le face minunile (a. 1 775). id. ib, II 108/3. Cum poci socoti că Dumnezeu va face minuni? MARCOVICI, D. 11/14. Ce văzură?. . . Minune înspâimîntată ! Că suflînd o dată boarea Au căzut jos toată floarea. B[RAC, ap. GCR II, 174/32. Moartea [este]. . . minune, care vestește, a ceriului îngrijire. CONACHI, P. 292. Cunoscînd deci din minunea aceasta și. . . înfățișarea Mîntuitorului, se sculă de la masă, ca un nevrednic de-a mînca în asemine companie sfîntă. NEGRUZZI, S. I, 83. Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne și dobitoace, Nu rămîne-ndoială. ALEXANDRESCU, O. I, 195. Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, P. III, 19. Hiperion,. . . Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. EMINESCU, O. I, 177. Lumea. . . alerga să vadă, ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 229. Icoană făcătoare de minuni. id. A. 73. Acea fantastică ființă a posomoritelor visuri păgîne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blîndul și cuviosul episcop. ODOBESCU, S. III, 55. Tu ești sfînt, așa se spune, Faci minuni. COȘBUC, P. I, 71. Minunea sfîntului arhanghel Mihail. PAMFILE, S. T. 46. Mărie, a grăit el, minunile sînt ale nopții și, la lumina zilei, se dovedesc a nu mai fi minuni. SADOVEANU, N. P. 42. Oamenii de știință nu vor să recunoască minunile. id. O. IX, 463. Cînd bătea vîntul turbai, Cu zăpadă mestecat, Fluierul minuni făcea, Gerul că mi-l alunga ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 511. Un crai de prin locurile acele auzise și el de o așa minunie. I. CR. II, 176. ◊ (În construcții exclamative care exprimă uimire, neîncredere, de obicei însoțit de determinări) Mai știi, minunea dracului? BARONZI, L. 48. Minunea dracului, fă! n-ați auzit ce spunea inspectorul? Spunea că vezi ca-ntr-o panoramă. SP. POPESCU, M. G. 25. Ei, mare ți-e minunea ta, Doamne! PMAFILE, J. II, 154. ◊ L o c. a d v. (Ca) prin minune = în mod inexplicabil, uimitor, pe neașteptate, dintr-o dată; ca prin farmec. Și atunci ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului. CREANGĂ, P. 307. Un oraș nou răsare ca prin minune pe apă, alături de cel vechi de pe uscat. BART, E. 330. Niște buruieni oarecare, păstrate ca prin minune pe marginea drumurilor. GALAN, B. I, 84. Oboseala îi pieri ca prin minune. PREDA, D. 225. ◊ E x p r. E minune (sau ce minune) = e de mirare (că...). Mutară hotarul și munții apostolii, nu e minune. CORESI, EV. 277. E minune oare că pentru el visul era o viață? EMINESCU, N. 36. 2. Lucru, fapt, fenomen etc. extraordinar, care trezește admirație, minunăție (2); p. g e n e r. lucru excepțional. Cît nu era nuntă, și era minune. NECULCE, L. 69. Azi minune mult mai mare o femeie ni arată. ASACHI, S. L. I, 143. Nu simțiți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni? EMINESCU, O. I, 157. Și-n apa lor [a giuvaierelor] râspîndit-am minunea tinereții. MACEDONSKI, O. I, 3. Minunile făcute însă de om – în curs de două, trei mii de ani. . . mă miră, dar nu mă amețesc. IONESCU-RION, C. 49. Da – trebuie să fie frumos, tată ! – spune ea mai departe – cum că nu vedem și noi așa minune? SP. POPESCU, M. G. 25. Ducînd în inimi cîntec și-nchinare Călătoresc în sfînt convoi pioșii. În drum i-adastă codrii vechi, pletoșii, Doinind minuni din vremuri legendare. CERNA, P. 35. Privește-n jurul tău – e marea vieței; pleacă și o-nfruntă, Îmbată-ți ochii-n contemplarea Minunilor ce te așteaptă. DENSUSIANU, L. A. 14. Un psihologism și o sociologie moderate, o detașare sceptică de propriile-ți idealuri. . . și un simț artistic extrem pot dărui minunea unei opere de artă perfectă. IBRĂILEANU, S. L. 64. Cîntăreț al suferinței, al minunilor trecute, Într-a îngerilor lume liniștit acuma du-te. EFTIMIU, Î. 178. Soarele și omul înfrățiți Din lumini vor împleti minuni. BENIUC, M. 42. Noi știm că-n lume i-o putere ce schimbă oameni și destin, Dezvăluind privirii noastre Minunea vremilor ce vin. FRUNZĂ, Z. 45. Din cîntece pierdute pînă astăzi Și din puterea visului vînjos Ai închegat, cu palme bătucite, Minunea de la Argeș mai în jos. LABIȘ, P. 19. Strada lui cea mare, cu minunea mulțimii îngrămădite și gălăgioase . . . îl amețise. BARBU, Ș. N. 9. ◊ Cele șapte minuni (ale lumii sau, rar, din lume) = nume sub care sînt cunoscute șapte monumente antice (majoritatea dispărute azi) impresionante prin dimensiune și prin realizare tehnică și artistică. Au fost rădicat un stîlp de piatră înaltu și minunat soarelui, carele să chiamă Colos, și acela-i unul din ceale 7 minuni din lume. N. TEST. (1648), 267^v/31. Una din cele 7 minuni,. . . Peste care stelele vechi, blestemate se sting. BOUREANU, S. P. 10. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat, și pe dînsa ca pe o minune de soție. NEGRUZZI, S. I, 73. Vasîlca a născut o minune de fată. PAMFILE, J. II, 154. Un sătean. . . avea o singură fată frumoasă, frumoasă, minune de frumoasă. RĂDULESCU-CODIN, L. 19. ◊ F i g. Dar mai gingașă minune decît tine, poezie, Este a copilăriei alintată bucurie. BELDICEANU, P. 124. ◊ Minunea minunilor, formulă care exprimă superlativul calității. Ține-te zdravăn, stăpîne că iar am să zbor . . . la crăiasa zînelor, Minunea minunilor Din ostrovul florilor. CREANGĂ, P. 221. Împăratul nu mai putu de bucurie, cînd văzu că fiul său îi aduce în casă minunea minunilor. ISPIRESCU, L. 38. ◊ E x p r. Mare minune sau minune mare v. m a r e¹ (VI 1). Mare minune să (nu). . . v. m a r e¹ (VI 1). ♦ Persoană care se distinge prin calități deosebite, întruchipare a perfecțiunii, a frumuseții. Tu să mori, dulce minune! ALECSANDRI, P. I, 16, cf. 125, 209, III, 5, 20. Tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari și mînă rece. EMINESCU, O. I, 120, cf. 55. Iacă, colo-n mijloc, o minune mîndră și mlădioasă, un chip frumos de femeie. REBREANU, N. 35. ♦ (Prin Bucov. și Maram.; prin antiteză) Lucru deosebit de rău; pacoste. Cf. ALR I 1 405/370, ALR II 3 116/362 , 3 542/386. ♦ (Regional, art.) Dracul (Filea-Reghin). Cf. COMAN, GL. 3. (Astăzi rar) Mirare (1), uimire. Nu numai Petru și Andrei prinse-i minune, ce și pre cei ce era cu unșii. CORESI, EV. 331, cf. 332. Îngerii sănt cuprinși de spaimă și de minune. VARLAAM, C. 70. Să mirară cu minune mare. N. TEST. (1648), 47^v/1. Sufletele lor în greutate Să topiia biați de răutate, Că-și ieșiră și di-nțălepciune, De te lua de dînșii minune. DOSOFTEI, PS. 376/8, cf. 30/14. Minune cuprinse pre cei adevărați. BIBLIA (1688), 370²/7. Cît de cu lesne. . . în nimica s-au întors, a toți muritorilor minune aduce. CANTEMIR, IST. 269. Frumos lucru și cu minuni era tuturor a privi atunce împărat creștin aice la noi. MUSTE, LET. III, 51/16. Văzură pe voinicul acela cu piatra de gît spînzurată și cum au văzut, cîte trei călugării, de mare minune, au rămas fără de glas (a. 1747). GCR II, 41/41. Să se întîmple aceasta oamenilor celor cu evlavie și carii au viață mai mult dreaptă decît slobodă, aceasta adevărat mă umple de minune. MAIOR, P. 35/6. Cu mirare și minune Precum au văzut tot spune. BĂRAC, A. 24/21. Trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorințe. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 21. ♦ De minune = a) l o c. a d j. admirabil, minunat extraordinar. Și bînd mult cu acel pahar, s-au îmbătat și fiind beți, au stricat un lucru scumpu domnescu și de minune ca acela. NECULCE, L. 9. S-au descoperit într-un rîu al ghianii o floare de o frumusețe de minune. CR (1838), 8³/6. De cîte ori fudulia, amoriul și uriciune Au născut fapte înalte de laudă, de minune. CONACHI, P. 283. Nu tăgăduiesc că în sara aceea ea era de minune. NEGRUZZI, S. I, 64, cf. 40. Zugrăvea. . . cîte o bibliotecă de minune. FILIMON, O. I, 122. Cum ai petrecut noaptea ? – . . . Cît se poate de bine . . . mai ales că am avut un vis de minune. ALECSANDRI, T. I, 199, cf. id. P. II, 176; b) l o c. a d v. în mod excepțional, grozav. Trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130. Ieși în curînd, schimbată în hainele ei de totdeauna, și învălită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune. EMINESCU, G. P. 71. Îi picase lui moș Nichifor două iepușoare, care mergeau de minune la drum. CREANGĂ, P. 109. Ghetele sînt gata și-mi vin de minune; foarte potrivite. CARAGIALE, O. II, 137. Vîntul bate de minune ! ODOBESCU, S. III, 87. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. A. III, 34. La curte se petrecea de minune. MIRONESCU, S. A. 23. Toate-au avut preț și s-au vîndut de minune. GALACTION, O. 261. Haina albastră a tîmplarilor mecanici, cu guler soldățesc și mînecuțe de piele, mi-ar fi stat de minune. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 281. (Glumeț) O na- diceancă pe dricuri care scutura de minune, cu roțile galbene, coșul verde și capra neagră. GANE, N. II, 145. (Învechit; ca determinant al unui adjectiv, dă acestuia valoare de superlativ) Locul e frumos de minune. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 74. ◊ L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Cu minune = (în chip) uimitor. Acesta iaste lucru mai cu minune. iOASAF, 165^r/12. Cu o nimfă să-ntălneaște care fuge cu minune. BĂRAC, A. 74/15. (Învechit) A minune = în mod uimitor, Îi tăiară și capul și-i a minune. DOSOFTEI, V. S. septembrie. cf. noiembrie 134^v/19. (Regional) D-a minune = numai așa, ca să vedem ce-o să se întîmple, din curiozitate, (familiar) ca chestie. Ia spune-mi d-a minune, ce are bărbatul meu, de este ziua porc și noaptea. . . este om? ISPIRESCU, L. 54, cf. 46. Urmărea și ea lucrurile, să vază d-a minune: unde are să ducă norocul pe cioban? RĂDULESCU-CODIN Î. 163, cf. 186, 203. ◊ E x p r. (Regional) A fi (sau a face pe cineva) de minune (sau de minunea lumii) = a fi (sau a face pe cineva) de rîs. Chiar azi am să-l reclam. . . De minunea lumii am să-l fac ! REBREANU, I. 361. Tu-i fi catană în țară, I-oiu fi fată de ocară, Tu-i fi cătană în lume, I-oiu fi fată de minune. MÎNDRESCU, L. P. 61. Mulți ostași s-auza Blăstămîndu-și mamele Pîn'ce i-a făcut în lume, De necaz ;i de minune. RETEGANUL, TR. 73. Fire-ai de minunea lumii să fii, blestematule ! MAT. DIALECT. I. 181. (Regional) A se duce minune = a se duce vestea. De la școală apoi, fiind june, și de vitejie Bătu în lobonți, cît să duse minune. BUDAI-DELEANU, T. V. 36. ♦ (Învechit) Admirație. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mării tale. BIBLIA (1688) [prefață] 7/20. - Pl.: minuni și (rar) minuniuri (BL III, 129). – Și: (învechit) minúine, (regional) minunie, menúne (DENSUSIANU, Ț. H. 25, BL V. 137) s. f. – Lat. * mirio, -onis.

pelin [At: N. TEST. (1648), 309^v/15 / V: (reg) pil~ / Pl: ~i și (18-20) ~uri / E: bg пелин] 1 sm (Reg; șîc ~-alb, ~-adevărat, ~-bun, ~-de-grădină, ~-de-rusalii, ~-negru, ~-verde) Plantă erbacee din familia compozitelor, mirositoare și cu gust amar, cu rizom ramificat, cu tulpină dreaptă și înaltă, cu frunze compuse, spintecate, păroase și cenușii și cu flori galbene, folosită în medicină și la prepararea unor băuturi alcoolice Si: iarba-fiarelor, lemnul-Domnului, peliniță (4), peliș³ (Artemisia absinthium). 2 sm (Bot; reg; șîc ~-alb, ~-mic) Peliniță (1) (Artemisia austriaca). 3 sm (Bot; reg, șîc ~-mic) Peliniță (2) (Artemisia pontica). 4 sm (Reg; șîc ~-de-mături, ~-de-purici) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori verzui, dispuse în capitule ovale, care crește prin locuri nisipoase și din care se fac mături Si: (reg) peliniță (3) (Artemisia scoparia). 5 sm (Bot; reg; șîc ~-de-câmp, ~-păsăresc, ~-sterp, ~ul-calului, ~-negru) Pelinariță (Artemisia vulgaris). 6 sm (Îc) ~-maritim Plantă cu frunzele argintii, păroase, strânse în formă de tufă deasă la baza lujerului care poartă florile (Artemisia maritima). 7 sm (Reg; îc) ~-nemirositor (sau de-drumuri) Plantă cu tulpina aproape lemnoasă, culcată și ramificată de la bază, cu florile galbene-roșietice, care crește pe câmpuri nisipoase (Artemisia campestris). 8 sm (Bot; reg; îc) ~-alb Pelinuță (Artemisia petrosa). 9 sm (Bot; reg; îc) ~-domnesc Lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum). 10 sm (Bot; reg; îc) ~-bun Lilicele (Iberis amara). 11 sm (Bot; reg; îc) ~-nemțesc Floare de grădină nedefinită mai îndeaproape. 12 sm (Fig) Amărăciune. 13 sm (Fig) Durere. 14 sm Necaz. 15 sm (Bot; reg) Crizantemă (Chrysanthemum indicium). 16 sm (Bot; reg) Liliac (Syringa vulgaris). 17 sm (Bot; reg) Plevaiță (Xeranthemum annuum). 18 sm (Bot; reg) Plevaiță (Xeranthemum foetidum). 19 sm (Bot; reg) Rogoz. 20 sm (Reg) Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. 21 sn (Șîs ~de mai) Vin cu gust amărui, obținut prin tratarea lui, după anumite procedee, cu pelin (1). 22 sn Cantitate determinată de pelin (21). 23 sn Ceai foarte amar preparat din frunze de pelin (1) și folosit în scopuri curative.

săpunel, ~ea [At: I. GOLESCU, C. / V: (reg) sapon~, saponele sfp, săpon~, sop~, sorpon~, sorponele sfp, sup~ / Pl: ~ei, ~e / E: săpun + -el, -ea] 1-3 sn Săpunaș (1-3). 4 smf (Bot; reg; îs soponele domnești) Săpunariță (1) (Saponaria officinalis). 5 sm (Reg; îf saponel) Mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și cu flori mari roșii-purpurii Si: (reg) cimbrișor (1), cimbru (1) (Thymus comosus). 6 sm (Bot; reg) Vălul-miresei (Gysophila muralis). 7 sf (Lpl) Plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, cultivată pentru ornament Si: (reg) dumitraș, floarea-sfintei-Mării, salbă¹ (15)-moale, sălcioară (5), scânteiuțe (12), stele-chineze, vinețele (Aster novae-angliae). 8 sf (Lpl) Săpuneală (9) (Aster laevigatus). 9 sf (Reg; lpl; îf soponele) Flori-de-toamnă (Aster salignus). 10 sf (Reg; lpl) Scânteiuțe (9) (Aster novi-belgii).

BURUIANĂ, ❍BURIANĂ (pl. -ieni) sf. 🌿 1 Plantă ierboasă care crește, fără a fi cultivată, pe cîmp, pe locurile semănate, prin grădini, etc., iarbă rea, iarbă sălbatică, bălărie: îngrădirile se părăduesc, pămîntul s’acopere de buruiană VLAH.; buruiana crescuse naltă și abia se mai zărea în fund ODOB.; proverb: buruiana proastă crește și pe piatră sau buruiana rea crește și în drum; buruieni se găsesc și în grădina cea mai bună; se sperie de toate buruienile PANN., despre cineva foarte fricos, care se sperie și de umbra lui ¶ 2 Iarbă de leac, plantă întrebuințată ca mijloc de vindecare: chemă pe împărăteasă și-i dete buruienile să le fiarbă și să le bea ISP. ¶ 3 ~-CÎINEASCĂ¹ – BREIU¹; – ~-CÎINEASCĂ² = TREPĂDĂTOARE¹; – ~-DE-ABUBĂ = PĂPĂLĂU; – ~DE-CEAS-RĂU = VETRICE 1; – ~DE-CEL-PERIT= VENTRILICĂ1 – ~DE-CINCI-DEGETE, plantă ierboasă, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri lungi, cu flori mari, galbene, dispuse într’un corimb la vîrful tulpinei; numită și „găinuță”, „gălbenușe” sau „scrîntitoare” (Potentilla recta) (🖼 679); – ~DE-DALAC-LĂSNICIOR; – ~-DE-FRIGURI¹ TRAISTA-CIOBANULUI; – ~-DE-FRIGURI² = LAPTELE-CUCULUI¹; – ~-DE-FRIGURI³ 👉 FRIG 5, BOGLARI; – ~-DE-IN = LINARIȚĂ; – ~-DE-LUNGOARE, BURUIANA-LINGOAREI = LEUȘTEAN; – ~-DE-NEGEI¹, BURUIANĂ-MĂGĂREASCĂ AIOR² ; – ~-DE-NEGEI² = LAPTELE-CÎINELUI¹; – ~ -DE-NEGEI³ LAPTELE-CUCULUI¹;- ~-DE-TRÎNJI = IARBĂ-DE-ȘOALDINĂ; – ~-PORCEASCĂ, plantă ierboasă cu rădăcina groasă, cu frunzele acoperite cu peri albi și aspri, cu flori galbene, dispuse în capitule (Ilypochoeris radicala) (🖼 680); – -PUCIOASĂ = IARBĂ-PUTUROASĂ; – BURUIANA-SURPĂTURII, mică plantă ierboasă, de un verde-deschis sau gălbue, cu flori verzui; numită și „boșoroagă” sau „,sincerică” (Scleranthus annuus) (🖼 681); -BURUIANA-VIERMELUI -PUNGULIȚĂ; – BURUIENI-DE-CEL-PERIT = VENTRILICĂ; – BURUIENI- DOMNEȘTI = VÎZDOAGĂ [sl. burjanŭ].

strugure [At: CORESI, TETR. 13 / V: strug, (îvp) strugur / Pl: ~ri / E: ns cf shtrudhull] 1 sm Fructul viței de vie în formă de ciorchine Si: (îvr) poamă. 2 sm (Prc) Boabă din acest ciorchine Si: (îvr) poamă, (înv) ouă. 3 sm (Pex) Reprezentare plastică a strugurelui. 4 sm (Îvr; pan) Ciorchine (de fructe sau de flori). 5 av Îndesat, îngrămădit unul lângă altul. 6 sm (Reg; îc) ~-acru, ~-sărât, ~ri-necopți, ~ri-verzi, ~ri-cruzi Aguridă (1) (Ribes grossularia). 7 (Trs; mpl; șîc ~ri-de-grădină) Coacăză (1). 8 (Ban; lpl; șîc ~ri-de-ai-mari) Agrișă. 9 sm (Bot; îc) ~rii (sau, reg, ~rile-ursului) ori (reg) ~rul-urșilor Mic arbust cu tulpina culcată, cu frunzele persistente, pieloase, cu flori roșietice sau albe, grupate în formă de ciorchine în vârful ramurilor și cu fructul o bacă mică, roșie, lucioasă, comestibilă Si: (reg) afină, camnincă, merișorul-câinelui, porumbeaua-ursului, sărbezele-(roșii), strugurel (Arctostaphyllos uva-ursi). 10 sm (Îc) ~ri-negri Arbust fără spini, cu fructele în formă de boabe negre, comestibile, cu miros caracteristic, care crește prin păduri de munte sau cultivat Si: (reg) agriș-negru, coacăz-(negru), pomușoară-(neagră), smordină, smordină-neagră, strugurei-negri (Ribes nigrum). 11 sm (Îc) ~le-vulpii Plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice Si: ochiul-lupului Vz ochi (Plantago indica). 12 sm (Reg; îc) ~ri-spinoși (sau domnești) ori ~rul-ursului Agriș. 13 sm (Reg; îc) ~rul-câinelui sau (~r-câinesc) Zârnă (Solanum nigrum). 14 sm (Reg; îc) ~rul-lupului Dalac (4) (Vitis sylvestris). 15 sm (Reg; îc) ~ri-de-mare Cârmâz (2) (Phytolacca americana). 16 sm (Reg; lpl) Coacăz (Ribes rubrum). 17 sm (Reg; lpl) Agriș (1).

OS (lat. ossum) s. n. 1. Organ dur, de culoare albicioasă, format dintr-o componență organică de celule și fibre de colagen, impregnată cu substanțe minerale, în special fosfat și carbonat de calciu. O. este format dintr-un strat extern de țesut compact, acoperit de periost, și dintr-un strat intern de țesut spongios; porțiunea centrală a o. este umplută cu măduvă. Între ele, o. se leagă prin articulații și sunt mobilizate de mușchi. O. constituie elementele de bază ale scheletului vertebratelor și, după forma lor, se împart în: lungi (ex. femurul humerusul), scurte (ex. o. tarsiene, vertebrele) și plate (ex. o. iliace, o. craniului). O. determină forma forma generală a corpului și constituie un suport pentru părțile moi ale organismului; ele servesc ca suprafață de inserție a mușchilor, care prin contracția lor pun în mișcare oasele. Pe parcursul vieții o. se restructurează: celulele vechi se distrug și în locul lor se dezvoltă celule noi. La om, sistemul o. este alcătuit din 205 o. Structura oaselor reflectă adaptarea la factorii mecanici care acționează asupra lor. ◊ Os alveolar = porțiune din oasele maxilare care înconjoară alveolele dentare. ◊ Os hioid v. hioid. ◊ Os lacrimal = lamelă osoasă subțire, situată pe peretele intern al orbitei. ◊ Os iliac = os coxal. ◊ Os occipital v. occipital. ◊ Os parietal v. parietal. ◊ Os temporal v. temporal. ◊ Os unciform = os situat în extremitatea internă a capului, care prezintă pe fața sa interioară o apofiză ca un cârlig; se articulează pe fața inferioară cu baza metacarpienelor patru și cinci. V. schelet. (ZOOL.) Os de sepie = sepion. ◊ (MED. VET.; la cal) Os mort = exostoză. ♦ (La pl.) Oseminte. ♦ Os (1). prelucrat, folosit la fabricarea unor obiecte în industrie, în artele decorative etc. 2. Fig. Neam, viță. ◊ Expr. (A fi) din os domnesc (sau de domn) = (a fi) din familie domnitoare. 3. Osul-iepurelui = plantă subarbustivă, perenă, înaltă de 70 cm, foarte spinoasă, cu florile roz adunate în vârful ramurilor, care au un miros greu (Onosis spinosa). Crește prin pășuni și fânețe aride și pe soluri nisipoase. Rădăcina și frunzele se utilizează în medicina umană și veterinară.

măr m. (pl. meri), pom ale cărui roade sunt bune de mâncate (Pirus malus); de florile mărului, în zadar, fără folos. ║ n. (pl. mere), poamă rotundă și plină, de sâmburi a mărului: merele crețești și domnești sunt foarte gustoase; mărul lupului, aconit. [Lat. vulg. MELUM = clasic malum]. ║ adv. ca un măr: a fost bătut măr.

MîSTIC, -Ă adj., subst. 1. Adj. Care are un înțeles obscur, greu de pătruns sau de explicat; care rămîne neînțeles, ascuns, secret. Cf. NEGULICI, ARISTIA, PLUT., PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., COSTINESCU. Calcule geometrice zidite după o închipuită și mistică sistemă. EMINESCU, N. 45, cf. id. O. I, 32, 9. Tu-mi evoci o lume-ntreagă, De care nu știu ce putere, Ce doruri mistice mă leagă. VLAHUȚĂ, O. A. I, 60, cf. III, 49, SCRIBAN, D. ◊ (Ironic) Într-o oglindă . . . domnii de la senat examinează cum le vine surîsul mistic. ARGHEZI, P. T. 108. ◊ (În context figurat) Efebul cu ochi palizi, flori mistice de-o clipă. MACEDONSKI, O. I, 174, cf. 162. Testament mistic = testament pe care testatorul îl depune din timpul vieții, ca măsură de prevedere, la tribunal, închis și sigilat; testament secret. Cf. LM, MAIORESCU, D. I, 435. Cînd testatorele va voi să facă un testament mistic sau secret, trebuie neapărat să-l iscălească sau că l-a scris el însuși sau că a pus pe altul a-l scrie, HAMANGIU, C. C. 205. Testamentul. . . mistic, adică semnat de testator, strîns și sigilat și apoi prezentat tribunalului.PR. drept, 418. 2. Adj. Care aparține misticismului, care se referă la misticism, care vădește misticism. Cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, V. La Lenau însă, chiar fondul prim e sobru, dureros, sectant-creștin, mistic. GHEREA, ST. CR. I, 175, cf. II, 128, SADOVEANU, O. IX, 214, GALACTION, O. 335. Poetul consideră sclavia femeii ca un soi de blestem mistic, CONTEMP. 1950, nr. 178, 4/2. Problema se reduce... la înlocuirea fantasticului absurd sau mistic cu un fantastic de natură științifică. ib. NR. 183, 8/6. Castilia mistică și aridă e prea puțin cunoscută în străinătate. RALEA, S. T. I, 346, cf. II, 17. În evul mediu, cu mentalitatea lui mistică . . ., alchimiștii aspirau să găsească piatra filozofală. PARHON, B. 8. ◊ F i g. Arama răsunîndă din locuința sîntă, Cu mistica sa limbă azi plînge, mîine cîntă. HELIADE, O. I, 112. S. m. și f. (Rar la f.) Adept al misticismului. Cf. BARCIANU, V. D[umne]zeu misticului modern e ba natura, ba suprema iubire. GHEREA, ST. CR. II, 315. Misticii francezi. . . se ridică împotriva metodelor sterile ale scolasticei. OȚETEA, N. 187. Simboliștii francezi, mergînd pe căi deschise altădată de mistici, au numit metaforele. . . „corespondențe”. VIANU, M. 78. 4. S. f. Totalitatea practicilor propagate de misticism sau de o doctrină mistică (2); p. e x t. misticism. Cu toată excesiva mistică a dragostei, romanul rămîne o operă de virtuozitate. LOVINESCU, C. IV, 119. Mistica religioasă a fost folosită de fasciștii noștri. CONTEMP. 1949, nr. 138, 6/2. În epocile premergătoare sîngeroaselor bătălii, mistica își reia totdeauna un rol. RALEA, S. T. III, 122. În evul mediu, mistica apocaliptică cunoaște o nouă înviorare, colorîndu-se însă din ce în ce mai mult cu pesimismul. V. ROM. iunie 1957, 130. – Pl.: mistici, -ce. – Din fr. mystique.

MIROSÍ vb. IV. 1. I n t r a n z. A percepe cu simțul mirosului, a simți un miros. Nari au și nu mirosesc. PSALT. (1651), ap. CCR 110/18, cf. LEX. MARS. 231. De i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las' ! CREANGĂ, P. 28. (Cu complement intern) Iară altu nemină den flori nu priimescu. . . și miroseală de-ntrînsele mirosescu. CORESI, EV. 309. Și fără veste ne veni glas de cîntători a gloate multe și miros de tămîi nepovestite și mirosim miros de mir scumpu. DOSOFTEI, V. S. octombrie 80^r/31. Mirosi. . . mirosire bine mirositoare. BIBLIA 1688 6¹/47. ◊ T r a n z. Cum dădu însă de cum mirosi mîncarea, uită pe Ion. REBREANU, I, 111. Omul la nevoie miroase și ce nu e voie. ROMÂNUL GLUMEȚ, 9. ♦ T r a n z. A apropia nasul de ceva, inspirînd adînc, a trage aer în pe nări pentru a simți un miros; (despre animale) a adulmeca. Zimbrul. . . rabdă sete multă, stînd lîngă apă și tot mirosește pămîntul. GCR II, 110/4. (a. 1777). O îmbia și pe dînsa să le miroasă. ISPIRESCU, L. 20. Cățelul se apropie să mă miroasă. CARAGIALE, O. II, 98. Cu botul întins, miroase aerul. SADOVEANU, O. III, 66. [El] tot n-ar fi mirosit aceste flori. C. PETRESCU, C. V. 297. Caii, după ce mirosiseră apa tulbure și învălurată opriră în loc. CAMIL PETRESCU, O. II, 547. Dulăul se apropie de noi, ne miroase hainele, încălțămintea, își clatină coada stufoasă U.R.S.S. 39. Au mirosit numai fînul de ocoalele celor cuminți. SBIERA, P. 1, cf. 314. El îmi ceru o floare din cosița mea s-o miroase, FUNDESCU L, P. I, 25. Cinele șade pe fîn: Nici mănîncă, nici va să lase Calul măcar să-l miroase, se spune despre oamenii zglrciți și despre cei care, neputîndu-se sluji de un lucru, împiedică pe alții să-l întrebuințeze. Cf. ZANNE, P. I, 370. Cățeaua pînă nu ridică coada, cînii n-o miroase. id. ib. 401. Și nasul miroase florile cele mai frumoase și din el iese zeama cea mai urîtă. id. ib. II, 305. ◊ (Cu complementuL „urme”) Cel patru cîni domnești se opriră sus, amirosind urmele. SADOVEANU, F. J. 201. Privea numai zările, cu capul ridicat, ca și cum ar fi căutat să miroase urmele vrășmașilor. id. O. I. 17. Dolca vesel se scula Cîmpul de-alung apuca, Botul prin iarbă vîrînd, Urmele tot mirosind. ALECSANDRI, p. p. 55. ◊ (În contexte figurate) Această minunată și dumnezeiască floare. . . pre carea mirosind, adecă citind-o cu înțelegem, ne umplem de prea scumpul ei miros GCR II, 30/17. Numai din cînd în cînd voi mirosi floarea veștejită a trecutului. I. NEGRUZZI, S. VI, 87. ◊ F i g. Cineva, carile macar cât de puțin citiala sfintelor și a profanelor. . . scrisori, va fi amirosit. . . tăgăduitoriu a să afla nu poate. CANTEMIR, HR. 169. 2. T r a n z. F i g. A-și da seama de o situație (conducîndu-se după anumite indicii); a se orienta într-o anumită problemă; a simți (din vreme, de departe), a presimți, bănui. Vădzind Catargiul lucrurile întralt chip și amirosind că . . . va să-l oprească și să-l trimită la împărăție, au dat Catargiul știre la boieri. M. COSTIN, O. 115. UIn gelos amiroasă ca un copoi amorezații de-o poșta de departe. DACIA LIT. 282. Îl și miros pă român ce-i poate osu, fără nici să socotească în cît l-am cumpărat. JIPESCU, O. 128. Simțeam că mitocanul de cumnatu-teu mă mirosise, știa că mă țiu după voi. CARAGIALE, T. II, 47. După ce alergă. . . și nu găsi pe Țugulea, mirosi ea că trebuie să fie la împăratul. ISPIRESCU, L. 319. Știu eu. Am mirosit punerea la cale ce ați avut. I. NEGRUZZI, S. IV, 56. Eu, cît i-am văzut, am mirosit ceva și m-am aținut în urma lor. AGÎRBICEANU, L. T. 224. Copoii vamali miroseau afacerile puse la cale în taverna cunoscută. BART, E. 342. Eu fac prinsoare cu dumneata că moș Costache a îngropat undeva banii. . . N-ai mirosit nimic, nu bănuiești nimic? CĂLINESCU, E. O. II, 30. Făcuseră amîndoi drumuri multe și miroseau numaidecît pe călătorul îndoielnic. CAMIL PETRESCU, O. II, 146. Guvernul, care mirosise ceva în legătură cu manevrele generalului. . , vru să forțeze mîna acestuia. PAS, Z. IV, 189, cf. id. L. I, 249. Ce-ai mai mirosit prin oraș? ȘCL 1950, 257. ◊ I n t r a n z. Cu mare bucurie vă așteptăm, cu atît mai mare cu cît, pe cît miros eu, aduceți cu dv. și pe Gherești. CARAGIALE, O. VIII, 189, cf. 449. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. A. III, 71. După cîte am mirosit eu, toată lumea este agitată de chestiunea asta. T. POPOVICI, S. 234. 3. I n t r a n z. A avea (și a răspîndi) un miros (2). Iar mirosăște frumos țara aceia. HERODOT (1645), 190, cf. 156, LEX. MARS. 208. Oh, cîți trandafiri miroasă. BĂRAC, A. 45. Floare ca argintul Mirosind în tot pămîntul. id. ap. GCR II, 174/2. În loc să mirosească, putori din el izvoresc. PANN, E. I, 8/5. Cununi de flori uscate fîșîiesc amirosind. EMINESCU, O. I, 50. Jimbla și salamul miroseau. DELAVRANCEA, H. T. 117. Pute în loc să miroasă. VISSARION, FL. 137. Biata fată dă să mintă că mîncările miroasă. RETEGANUL, P. V, 25. Multe flori sînt pe lume, dar puține miroase. ZANNE, P. II, 610. Nici nu pute, nici nu miroase, se zice despre un lucru fără nici o însemnătate sau despre oamenii care ne sînt indiferenți. Cf. id. ib. 683, 684, I, 101. ◊ (Cu determinări modale sau urmat de o comparație) Bine mirosești. MINEIUL (1776), 105^v2/10. Și era pă acel cîmp flori foarte frumoase și mirosea ca tămîia și ca zmirna și ca libanul. ALEXANDRIA (1799), ap. GCR II, 167/10. Miroși grozav de urît. STANCU, R. A. IV, 300, cf. id. D. 75. Cine trăiește la un loc cu porcii, miroase rău la toți cînii. ZANNE, P. I, 607. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „a” sau, învechit, „de” și arătînd obiectul sau substanța în discuție) Mînule . . . mirosîia de mirosuri scumpe. DOSOFTEI, V. S. decembrie 196^v/19. Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea. ALECSANDRI, POEZII, 328, cf. id. T. 905. Miroși a rom. . . – Ei, bravos! Vrei să miros a gaz? CARAGIALE, O. VI,124. Aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac, VLAHUȚĂ, O. A. 371. Dragu mi-i badiu din joc, Că miroasă-a busuioc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 34, cf. 36. Că patu-i făcut de fîn Și-amiroas-a om bătrîn. MARIAN, SA. 90. Dragu mi-i cu cine săr, Că miroasă-a calapăr. DOINE, 71. Gura ta mńinoas-a pești. ARH. FOLK. I, 173. Tot vasul miroase a ce cuprinde. ZANNE, P. IV, 173, cf. BARONZI, L. 49. Am o ciotuță de tei, Și-amiroasă a bumburei (Strugurele). GOROVEI, C. 359. ◊ ( I m p e r s.) Miroase-a igrasie. . . Din tavan, Bucăți de tencuială-ncep să cadă. MINULESCU, V. 129. Miroase-a mucigai. C. PETRESCU, II, 203. Mirosea, în amurg, a fum și-a flori de măr. SADOVEANU, O. VII, 315, cf. I, 137. ◊ F i g. Tu miroși a omor! Eu nu te-mbrățișez. I. NEGEUZZI, S. VI, 406. Gospodăria noastră mirosea a hărnicie și curățenie. VLASIU, A. P. 47. Toate miroseau parcă a singurătate și a pustiu. SADOVEANU, O. I, 97. (I m p e r s,) De la gară trec prin niște uliți triste: miroase a scăpătare și părăginire. CARAGIALE, O. I, 74. ◊ E x p r. A mirosi a pămînt (sau a groapă, a colivă) = a fi pe moarte. Cf. ZANNE, P. I, 240, III, 176, VI, 524. A mirosi a butoi = a fi beat. Com. ȚEPEȘ-VODĂ-CERNAVODĂ. A-i mirosi (cuiva) rău sau a nu(-i) mirosi (a) bine = a) a presimți consecințele nefaste ale unui fapt; b) a i se părea că nu este lucru curat, cinstit, la mijloc. Cf. ZANNE, P. II, 640. (Rar) Nu miroase a nas de om = nu este cinstit, onorabil, demn. Să umblați numai așa frunza frăsinelului. . . și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om. CREANGĂ, P. 188. A-i mirosi (cuiva) a catrință, se zice despre cel care umblă după femei. Cînd s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință și cu astă rînduială n-am să am folos de el niciodată. CREANGĂ, A. 14. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase = se face că nu știe nimic despre ceva la care a participat; nu se rușinează de o faptă rea a sa. (Cu parafrazarea expresiei) Veniră acasă și dormiră ca și cînd usturoi nu mîncase și gurile nu le miroseau. ISPIRESCU, L. 372. ♦ F i g. A anunța, a prevesti. Toată forfota asta mirosea a inspecție. CAMILAR, N. I, 383. (I m p e r s.) Nori negri alergau prin văzduh, dar nu prea mirosea a ploaie. SANDU-ALDEA, U. P. 136. M-am gîndit la socotelile astea, îndată ce mi-am dat seama că mirosea a praf de pușcă. VORNIC, P. 144. ♦ F i g. A se auzi, a se vorbi. Iară limba romană la ei tot mirosește și nici cum de tot nu o părăsesc (a. 1652). ap. MURNU, GR. 38. 4. T r a n z. (Rar) A umple de miros. Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă Cu frunzele de argint Lumea-ntreagă mirosind. JARNIK-BÎRSEANU, D. 70. ◊ R e f l. (Învechit) Carele va face într-acesta și chip ca să să mirosască, întru dînsul va pieri sufletul aceluia. biblia (1688), 62¹/14. – Prez. ind.: miros (accentuat și, regional, miros) și (învechit) mirosesc, pers. 6 miroase și mirós; prez. conj. pers. 3 și 6: să miroasă; imper.: miroase. – Și: (învechit și regional) amirosí vb. IV, (regional) mirosá (ALR I/I h 77) vb. I, mirusí (ALR II 3165/2,414), minosí vb. IV, minosá (ALR I/I h 77) vb. I, miorosî (ALR I 1215/704), amirusí (ALR II 3 165/551) vb. IV, amirosá (ALR I/I h77), amirusá (ib.) vb .I, aminosí (ALR II/I MN 7, 6 847/260, ALR II 3165/95, 310, 316, 605) vb. IV, aminusá (ALR I/I h 77) vb. I, amninusí (ALR II 3 165/365, 386), amnerosí (ib. 3165/64), immirosí (COSTINESCU) vb. IV.- Din slavonul миросати.

TĂRTĂCUȚĂ, tărtăcuțe, s. f. 1. Plantă agățătoare, din familia cucurbitaceelor, cu flori albe (Coccinia indica). 2. Fructul tărtăcuței (1), asemănător cu dovleacul, de formă lunguiață și de culoare roșie. Pe brîul sobei, de jur împrejur, sînt înșirate gutui, mere domnești și tărtăcuțe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 148. Tărtăcuță brează, Tot cîmpul nechează (Glonțul). ȘEZ. VII 102. Tărtăcuță unsă, în frunziș ascunsă (Iepurele). TEODORESCU, P. P. 230. 3. Fig. (Glumeț) Cap. V. dovleac. Mama a repetat ca să-mi intre în tărtăcuță odată G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 232. ♦ Ființă mică, bondoacă. Băieții se nasc mărunți, tărtăcuțe. STANCU, D. 87. Cînd m-o vedea tărtăcuța mea îmbrăcat așa, ce o să mă mai sărute. I. CR. IV 91. – Variante: tertecuță (ȘEZ. VIII 127), tătărcuță s. f.

țitron¹ [At: BORZA, D. 49 / V: ~om sm / Pl: ~i sm, ~oane sn / E: drr țitroană] (Bot; Trs; Mar) 1 sm (Șîc măr-de-~) Lămâi (Citrus limon). 2 sm (Reg; îc) Măr-de-~ Lămâie. 3 sm (Îc) ~-sălbatic Iederă (Hedera helix). 4 sm (Îc) ~-domnesc Numele unei plante nedefinite mai îndeaproape, probabil steregoi (Veratrum nigrum). 5 sm (Îc) ~-de-friguri Numele unei plante nedefinite mai îndeaproape, probabil urechelniță (Sempervivum tectorum). 6 smn Floare de lămâi.

ARNĂUT sm. 1 🌍 Albanez ¶ 2 Servitor, vizitiu, etc. îmbrăcat în haine cu colori vii (altădată se vedeau mulți asemenea servitori în casele boierești, astăzi mai rar) (🖼 222 : un ~ mustăcios intră și întinse stăpînului său un lung ciubuc (NEGR.) ¶ 3 Voluntar albanez sau de alt neam recrutat cu leafă de Domnii fanarioți; garda Curții era compusă din arnăuți îmbrăcați în dulame cu fir și purtînd pistoale, hangere: arnăuții Domnului purtau fel de fel de arme și flori în tot chipul la straie (LET.) ¶ 4 Poteraș pentru prinderea haiducilor: Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și ’n Codrean le slobozea (ALECS.-P.) ¶ 5 Joc popular (SEV.) = ARNĂUȚEASCĂ ¶ 6 🚜 Grîu de primăvară (numit și grîu ~), cu bobul lungueț și în muchii, de coloare frumoasă galbenă deschisă; se seamănă mai mult prin Dobrogea; mai puțin bun pentru pîine, e mai des întrebuințat la fabricarea pastelor făinoase, macaroane, fidea, etc.: Grîu de vară ~, A dat Domnul s’a făcut (MAR.) [tc. arnaut].

hervaneà f. mantie domnească substituită cabaniței în 1832, sub Vodă Sturza și Ghica, când vechea învestitură cu cabanița și cuca a fost înlocuită cu hervaneaua și cu o tocă de samur cu flori de diamant. [Turc. HARVANI, un fel de tunică rotunjită și fără mâneci].

lobodă sf [At: ST. LEX. 89^v1/8 / V: (reg) ~bădă, ~budă / Pl: (rar) ~de / E: slv лобода, srb loboda, bg лобода] 1 Plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, cu ramuri divergente, cu frunze alterne, cu flori verzui, monoice, dispuse în glomerule, reunite în spice, care crește spontan sau este cultivată (Atriplex latifolia). 2 (Îc) ~-de-grădină, (reg) ~-albă, ~-albă-de-grădină, ~-bobată, ~-bună, ~-domnească, ~-porcească, ~-roșie Plantă erbacee de cultură din familia chenopodiaceelor, cu frunze triangulare, de obicei roșii Si: (reg) lobodină, spinat, știr, talpa-gâștei (Atriplex hortensis). 3 (Îc) ~-de-drumuri, (reg) ~-de-câmp, (rar) ~-lucitoare Plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, care crește prin locuri virane, cu frunze verzi-strălucitoare pe partea superioară și albe-argintii pe cea inferioară (Atriplex nitens). 4 (Îc) ~-sălbatică (rar) ~-tatarică^[1] Plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, care crește prin locuri umede și sărate, cu frunze adânc dințate și cu flori verzui (Atriplex tatarica). 5 (Rar; îs) ~-litorală Plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, care crește prin locuri sărate și pe malul mării, cu frunze cărnoase și cu flori verzui monoice, dispuse în spice lungi Si: (reg) căpriță (Atriplex litoralis). 6 (Îc) ~-porcească Planta Atriplex oblongifolia. 7 (Reg; îc) ~-roșie Planta Atriplex rosea. 8 (Reg; îc) ~-cu-frunze-înguste Planta Atriplex patula. 9 (Reg; îc) ~-nebună, ~-bolundă, ~-câinească Plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, care crește prin locuri cultivate și necultivate, cu tulpina erectă, alburie, cu frunze romboidal-ovale și cu flori alburii Si: (reg) căpriță, laba-gâștei, piciorul-caprei, piciorul-gâștei, spanac-sălbatic, trepădătoare (Chenopodium album). 10 (Îc) ~-puturoasă Plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, urât mirositoare, cu tulpina difuz-ramificată, cu frunze albe-cenușii și cu flori verzi, dispuse în glomerule, care crește pe marginea drumurilor și pe ziduri Si: (reg) buruiană-de-bubă-rea, spanac-puturos, susai-puturos (Chenopodium vulvaria). 11 (Bot; reg; îc) ~-puturoasă Spanac-porcesc (Chenopodium hybridum). 12 (Bot; reg; îc) ~-albă Spanacul-ciobanilor (Chenopodium bonus-henricus). 13 (Bot; reg) Iarba-drumurilor (Chenopodium urbicum). 14 (Reg; îc) ~-mică Planta Chenopodium wolfii. 15 (Pfm; îe) A se plimba (sau a umbla) ca vodă prin (sau în) ~ A umbla fără griji (dându-și importanță). 16 (Bot; reg) Ghirin (Obione verrucifera). 17 (Mol; îc) ~-galbenă Plantă nedefinită mai îndeaproape. 18 (Mol; îc) ~-țigănească Plantă nedefinită mai îndeaproape. 19 (Pex) Mâncare gătită din lobodă (2). corectat(ă)

MENTĂ s. f. 1. Numele a două specii de plante erbacee din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare: a) (și în sintagmele minta calului, PANȚU, PL., mintă de cîmpuri, id. ib., mintă sălbatică, id. ib.) plantă erbacee cu flori roz care crește sălbatică prin lunci, prin tufișuri umede, pe lîngă izvoare și pe marginea apelor ; izmă, (regional) voieștniță, izmă proastă, izmă sălbatică (Mentha silvestris) ; b) (și în sintagmele mintă de grădină, PANȚU, PL., mintă moldovenească, id. ib.) plantă erbacee aromatică cu flori trandafirii sau violacee, cultivată în grădini ; se întrebuințează la prepararea unor produse medicinale, cosmetice și a unor băuturi ; izmă, izmă bună, (popular) izmă de leac, (regional) izmă domnească (Mentha piperita). Vai de voi, cărtulari și farisei fățarnici, că zeciuiți mintă, cimbrul și cheminul. N. TEST. (1648), 46^v/11. Ierburile ceale mirositoare: săfranul, măgeranul, busuiocul, mintă. ECONOMIA, 124/13. Oale cu magioran, mintă, calapăr. NEGRUZZI, S. I, 323, cf. LM. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I, 84. Apa țîșnește cristalină pe culcușul de mentă cu frunza întunecată și cu parfumul amar. PETRESCU, S. 141. Rășina topită de căldură biruie mirosul răcoros al tufelor de mintă. id. Î. II, 203. Trecu pe cărărușa grădiniții, printre tufe de busuioc și mintă. SADOVEANU, O. IX, 34. Astăzi altă fată Și un alt băiat s-alintă Pe o pajiște cu mintă. BENIUC, M. 106. ◊ Mentă creață = izmă creață (Mentha crispa). A, iaca, mintă creață și cimbru și sulcină Și ierburi de cîmpie și plante de grădină. ALECSANDRI, T. II, 196, cf. BUJOREAN, B. L,. 385. Și din mine-o răsări. . . Din musteață Mintă creață. JARNIK-BÎRSEANU, D. 324. Ș-apoi foaie mintă creață, Puica badei cea isteață. ȘEZ. I, 167, cf. XII, 141, PĂSCULESCU, L. P. 132. (Mold.) Minta broaștei (sau broaștelor) sau (Transilv.) mintă lîngorii = izmă broaștei (Mentha aquatica). PANȚU, PL. 2. (Învechit) Esență uleioasă, plăcut mirositoare, extrasă din mentă (1). Vinars cu mentă. LM, cf. NICA, L. VAM. ◊ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esență extrasă din mentă (1). Își dăduseră întîlnire toate miresmele. . . de cerneală de tipar și de pastile de mintă. C. PETRESCU, C. V. 129. După fiecare țigară, băga în gură o bomboană de mentă. PAS, Z. I, 285. ♦ (Regional) Băutură spirtoasă preparată cu frunze de mentă (1). Cf. H II 262, III 196, V 382, VII 172. 3. Compuse: minta-mîței = cătușnică (Nepeta cataria). PANȚU, PL. ; mintă-sălbatică = izma-pădurilor (Calamintha officinalis). id. ib. ; (Transilv.) mintă-turcească = roiniță (Melissa officinalis). id. ib. – Și: mintă s. f. Din v. sl. мѧта, lat. mentha, fr. menthe.

SOCLU, socluri, s. n. 1. Suport, postament de piatră, de marmură sau de beton, care susține o coloană, o statuie etc. În mijlocul pieței, deasupra soclului ghilotinii unde în vremea țarismului erau executați revoluționarii, s-au așezat acum figurile a cinci muncitori puternici, din bronz. SAHIA, U.R.S.S. 27. Aveam încredere în oameni... și în domnii de piatră și de bronz de pe socluri. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. 290. Sfincși pe socluri de-alabastru, așezați pe două rînduri... S-odihnesc cu moliciune printre flori de trandafir. MACEDONSKI, O. I 103. ♦ Partea de metal a unei lămpi cu incandescență, care se fixează în dulie. ♦ Piesă prin intermediul căreia se fixează tuburile electronice de șasiul aparatelor în care sînt montate. 2. Partea de jos (de obicei ieșită în afară) a unei clădiri, a unui grilaj de fier etc. V. temelie.

coacăz sm [At: DDRF / V: (înv) ~căs, ~câs, ~ăț, ~ăță sf / Pl: ~i / E: drr coacăză] (Bot) 1 (Șîs ~roșu) Arbust din familia saxifracee, cu frunze formate din cinci lobi, cu flori galbene-verzui și fructe comestibile grupate în mici ciorchini Si: coacăză, (Trs) gonghicitoare, (Mol) pomușoară, ribizei, rozincin(e), strugurași(-roșii), strugurei (-roșii). 2 (Reg; îf -ăț) Arbore de pădure din ale cărui ramuri se fac ciubuce. 3 (Bot; reg) Ghimpe (Ruscus aculeatus). 4 (Îs) ~ de munte Arbust cu frunze ascuțite, păroase la partea superioară și lucioase la cea inferioară, cu flori mici, verzi-gălbui și cu fructe ca niște bobițe roșii (Ribes alpinum). 5 (Bot; îae) Păltior (Ribes petraeum). 6 (Bot; îae) Merișor (Vaccinium vitis idaea). 7 (Bot; îf ~ăț, ~ăță; șîc ~ sălbatic, ~ domnesc) Agriș (Ribes grossularia). 8 (Bot; îc) ~ negru Struguri negri (Ribes nigrum).

mentă sf [At: ALECSANDRI, T. II, 196 / V: min~ / E: slv мѧта, lat mentha, fr menthe] 1 (Șîc minta-calului, mintă-de-câmpuri, mintă-sălbatică) Plantă erbacee cu fiori roz care crește sălbatică prin lunci, prin tufișuri umede, pe lângă izvoare și pe marginea apelor Si: izmă, (reg) voieștniță, izmă-proastă, izmă-sălbatică (Mentha silvestris). 2 (Șîc mintă-de-grădină, mintă-moldovenească) Plantă erbacee aromatică cu flori trandafirii sau violacee, cultivată în grădini, ce se folosește la prepararea unor produse medicinale, cosmetice și a unor băuturi Si: izmă, izmă-bună, (pop) izmă-de-leac, (reg) izmă-domnească (Mentha piperita). 3 (Bot; îc) ~-creață Izmă-creață (Mentha crispa). 4 (Bot; Mol; îc) Minta-broaștei (sau -broaștelor), (Trs) minta-lângorii Izma-broaștei (Mentha aquatica). 5 (Înv) Esență uleioasă, plăcut mirositoare, extrasă din mentă (1-4). 6 (Îs) Bomboană (sau pastilă) de ~ Bomboană aromată cu esență extrasă din mentă (1-4). 7 (Reg) Băutură spirtoasă preparată cu frunze de mentă (1-4). 8 (Bot; îc) Minta-mâței Cătușnică (Nepeta cataria). 9 (Bot; îc) Mintă-sălbatică Izma-pădurilor (Calamintha officinalis). 10 (Bot; Trs; îc) Mintă-turcească Roiniță (Melissa officinalis).

MEȘTEȘUGIT, -Ă adj. 1. (Astăzi mai ales familiar; despre realizări ale oamenilor) Făcut cu artă, cu măiestrie, cu talent, cu pricepere, cu dibăcie; (despre acțiunile, manifestările oamenilor) talentat, priceput, abil, dibaci; care vădește talent, pricepere, dibăcie. Arăta și organile cele meșteșugite ce arată ceasurile. AETHIOPiCA, 61^r/33. O cetate Tare și meșteșugită. BĂRAC, A. 6/7. Astor. . . cu o meargere foarte meșteșugită au ajuns supt zidiurile cetății. BELDIMAN, N. P. II, 191/12. O față schimbătoare ș-un grai meșteșugit Sînt chipuri lesnicioase pre om de amăgit. NEGRUZZI, S. II, 301. Avea. . . o grădină frumoasă, bogată de flori și meșteșugită. ISPIRESCU, L. 81, cf. MÎNDRESCU, UNG. 173. De la bucătărie se auzeau tacturi meșteșugite din cuțit și satîr. BRĂESCU, A. 49. Arătară în cuvinte meșteșugite că așteptau mult de la îndurarea domnească. SADOVEANU, O. X, 176, cf. 386. Căută după aceste vorbe o ieșire meșteșugită din întunecarea prevestitoare de furtună în care se cufundase arhiducele. VORNIC, P. 109. ◊ (Prin lărgirea sensului) O mînă meșteșugită, șu[n] glas frumos, îngeresc, P-o inimă simțitoare, negreșit că o robesc. PANN, E. I, 20/1. ◊ (Prin analogie) Painjenul. . . face o țesătură meșteșugită (a. 1878). ap. TDRG. ◊ (Adverbial) Băț meșteșugit lucrat. GOROVEI, CR. 448. Pînzeturi și stofe fine, pielărie meșteșugit lucrată. N. A. BOGDAN, C. M. La biserică la sf. Harálamb, dascălul toacă meșteșugit. BRĂESCU, A. 70. 2. (Învechit, rar; despre oameni) Șiret, viclean, perfid. Meșteșugitul vizir crezu că ar fi bine să facă a străluci dinaintea ochilor lor o mincinoasă lucoare de pace. BĂLCESCU, M. V. 87. 3. (Învechit, rar; în opoziție cu natural) Realizat de mîna omului. Acesta se numește magnet firesc, spre a-l deosebi de cel meșteșugit. AR (1829), 138¹/7. 4. (Astăzi rar; în opoziție cu a u t e n t i c) Artificial, nefiresc, fals; căutat, forțat. Care linbă nu avea opu (lipsă) de învățătura gramaticei la școală, fiind limbă firească, nu meșteșugită. MAIOR, IST. 265/13, cf. POLIZU. Nicăieri declamații. . ., simțiri meșteșugite, extazieri si desperări de ocazie, pretutindenea concepție naturală. MAIORESCU, CR. I, 288. Ai întîlnit o inimă rece în care nu ardea decît un foc meșteșugit. I. NEGRUZZI, S. III, 244. – Pl.: meșteșugiți, -te. – Și: (învechit și regional) meșterșugít, -ă adj. MÎNDRESCU, UNG. 173. – V. meșteșugi.

salcie¹ sf [At: PSALT. 285 / V: (îvp) ~lce (Pl: sălci, selci), (pop) ~lcă, (înv) sălcie / Pl: sălcii, (rar) ~ii / E: ml salix, -icis] 1 (Șîc salcă-amărâtă, salcă-aplecată, salcă-bițoasă, salcă-care-plânge, salcă-domnească, salcă-plecată, salcă-sălbatică, salcă-supărată, salce-mlăjoasă, ~-pletoasă, ~-plângătoare, ~-jalnică, ~-moartă, ~-plecată, ~-albă, ~-bătrână, ~-poloasă, ~-răchitoasă) Arbore cu ramuri foarte lungi, subțiri și flexibile, care sunt aplecate în jos Si: (reg) lozie, răchită, răchițică, sălcuță (3), (Salix babylonica). 2 (Reg; îc ~-albă, ~-alburie) Mic arbore cu ramurile erecte și flexibile, cu lemn ușor, moale, a cărui scoarță conține salicilină, folosită în medicină, iar frunzele tanin, utilizat la tăbăcitul pieilor Si: (reg) lozie, răchită, sălcuță (4) (Salix alba). 3 (Rar; șîc ~-de munte, ~-pentandră) Arbore înalt până la 12 m, cu scoarța brună închisă, cu frunzele fin și dens dințate, mirositoare și lucioase, cu florile galbene-verzui și cu fructul capsulă ovală lanceolată (Salix pentandra). 4 (Rar; șîc ~-triandră) Arbust cu ramurile lungi, subțiri și flexibile, cu frunzele lanceolate sau oblonge, ascuțite și dințate, de culoare verde închis, lucioase pe partea superioară, cu flori galbene-verzui și cu fructul capsulă (Salix triandra). 5 (Bot; reg; șîc salce-crestată, ~-căprească, ~-moale, ~-de-munte) Iov (Salix capraea). 6 (Bot; reg: șîc ~-fragedă, ~-plesnitoare) Răchită (Salix fragilis). 7 (Bot; reg: șîc ~-roșie, ~-purpurie, salce-neagră) Răchită roșie (Salix purpurea). 8 (Bot; reg: șîc salce-vânjoasă, ~-de-mlaje, ~-roșie, ~-americană) Mlajă (Salix viminalis). 9 (Bot; reg: șîc ~-albicioasă) Mlajă (Salix incana). 10 (Reg; șîc salce-aurită) Arbore cu frunze foarte subțiri și lungi, de culoare verde închis și cu nervuri foarte pronunțate (Salix aurita). 11 (Bot; reg; șîc ~-cenușie, ~-sălbatică) Zălog (Salix cinerea). 12 (Reg) Arbore din familia salicaceelor, cu ramuri lungi, subțiri și mlădioase, cu frunze lanceolate, cu flori galbene-verzui, dispuse în amenți (Salix rubens). 13 (Reg) Arbore din familia salicaceelor, cu ramuri lungi, subțiri, și mlădioase, cu frunze lanceolate, cu flori galbene-verzui (Salix rubra). 14 (Bot; reg) Iov (Salix silesiaca). 15 (Îc) ~-brumărie (sau rar, -dafnoidă) Arbore cu frunzele ca ale dafinului (Salix daphnoides). 16 (Îc) Salce-cu-foi-de-mirt Arbore care are frunzele ca ale mirtului (Salix myrsinites). 17 (Îc) Salce-cu-foi-de-rozmarin (sau -târâtoare) Arbore care are frunzele liniare, verzi închise ca ale rozmarinului (Salix rozmarinifolia). 18 (Îc) ~-pitică (sau rar, -reticulată, -retusă) Arbust alpin care crește în boschete, cu frunze mici, lucioase, având pe partea inferioară nervuri proeminente (Salix retusa). 19 (Îc) ~-de-pârâu Arbore cu lujeri subțiri, verzui sau bruni, cu frunze late, relativ mici, rotunjite, de culoare verde închis, lucitoare, cu nervuri subțiri (Salix starkeana). 20 (Îc) Salce-galbenă Arbore cu lujeri de culoare galbenă sau galbenă-roșcată (Salix alba vitellina). 21 (Fam; îe) A umbla pe după ~ A vorbi pe ocolite. 22 (Reg; îs) Tată de ~ Tată vitreg . 23 (Îs) Frate de ~ Frate vitreg. 24 (Reg; îs) Copil de ~ Copil vitreg. 25 (Îs) Rudă de ~ Amant. 26 (Prc) Ramură de salcie¹ (1), care se folosește adesea la împletitul gardurilor, al coșurilor, cu scop ornamental. 27 (Reg; prc; adesea cu determinarea „de la Florii”) Ramură de salcie¹ (1) verde (și înflorită) care se duce de către credincioși și se împarte în biserică, în duminica Floriilor Si: (pop) stâlpare (2), mâțișor, (reg) sălcuță (5). 28 (Bot; reg; șîc ~-mirositoare, salcă-domnească, salcă-ce-miroase-frumos) Răchițică (Elaeagnus angustifolia). 29 (Reg) Pat de crengi (de salcie¹ (1)) pe care se așază claia de fân. corectat(ă)