POTIR, potire, s. n. 1. Cupă de metal prețios, cu gura lată și marginile răsfrînte, din care se bea altădată vin sau alte băuturi alcoolice (v. pocal); p. ext. conținutul acestei cupe. Cuparul îi aduse potirul de aur din care beau domnii. ODOBESCU, S. I 78. ◊ Fig. Socotea că e în drept să soarbă cu nesaț potirul de cristal al celor mai mari satisfacții pe urma băiatului. VORNIC, P. 9. ♦ Pahar de aur sau de argint cu picior, în care se păstrează în biserici cuminecătura. Templul centenar arse într-o clipă din strașină pînă-n temelie... chiar clopotul se topi împreună cu argintul potirului. ALECSANDRI, S. 7. 2. Parte a unei flori, alcătuită din corolă și caliciu. Florile galbene, albastre și roșii, ca trezite din somn, își ridicau încet cătră ceruri potirul lor strălucitor. HOGAȘ, M. N. 180. Rîd brebeneii cei albi, iar crinul cîmpiei deoparte Ține potirul plecat, că-i greu de-adunatele-i lacrămi. COȘBUC, P. II 62. Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere, Apoi sorb limpedea rouă din a florilor potire. ALECSANDRI, P. A. 126.