UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci, a cotrobăi (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.: (înv. și pop.) îmbla vb. I.] – Lat. ambulare.

UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. ◊ Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.

ȘANTAJA, șantajez, vb. I. Tranz. A face uz de șantaj pentru a obține ceva; a supune unui șantaj. – Din șantaj.

PREVALA, prevalez, vb. I. (Livr.) 1. Intranz. A avea preponderență; a predomina. 2. Refl. A se folosi de ceva, a face uz de ceva în vederea realizării unui scop. – Din fr. prévaloir, lat. praevalere.

OPUNE, opun, vb. III. 1. Tranz. A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistând sau făcând uz de forță), a pune piedici, a ține piept; a zădărnici. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a scoate în evidență, prin comparație, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. [Prez. ind. și: (reg.) opui] – Din lat. opponere, fr. opposer (după pune).

A SE AJUTA mă ajut intranz. 1) A face uz; a se servi; a se folosi. ~ de un baston. 2) A face (concomitent) schimb de ajutor (cu cineva). /<lat. adjutare

BRIGAND ~zi m. 1) Persoană care comite jafuri, făcând uz de forță; hoț de drumul mare; tâlhar. 2) Om necinstit. /<fr. brigand

CONVENȚIONALISM n. 1) Caracter convențional. ~ul ideilor. 2) Procedeu convențional. A face uz de ~. 3) Curent în filozofia matematicii, conform căruia noțiunile și teoriile științifice reprezintă numai simboluri și convenții stabilite de savanți în mod arbitrar. [Sil. -ți-o-] /<fr. conventionalisme

A SE FOLOSI mă ~esc intranz. (urmat de un complement indirect cu prepoziția de) 1) A face uz; a se servi, punând în aplicare; a uza. ~ de manual. 2) A dispune trăgând foloase; a beneficia. ~ de încrederea cuiva. /Din folos

HAIDAMAC ~ci m. pop. 1) Bărbat înalt și puternic (care umblă fără rost); haidău. 2) înv. Persoană care comitea jafuri, făcând uz de forță; bandit; tâlhar. /<turc. haydamak

A MANEVRA ~ez 1. intranz. 1) (despre vehicule) A face manevre. 2) fig. A face uz de diverse mijloace (incorecte) pentru a atinge un anumit scop. 2. tranz. (aparate, dispozitive, instalații tehnice etc.) A folosi cu ajutorul mâinilor, dirijând cu dibăcie; a mânui; a manipula. /<fr. manoeuvrer

ORATOR ~i m. 1) Persoană care ține un discurs în public (făcând uz de un stil elevat). 2) Persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; vorbitor. /<lat. orator, fr. orateur

RETOR ~i m. 1) (în antichitatea greco-romană) Profesor de retorică. 2) înv. Persoană care putea ține un discurs în public, făcând uz de un stil elevat; orator. /< ngr. rítor, lat. rhetor, ~oris

SARCASTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care exprimă sarcasm; plin de sarcasm; caustic. 2) Care face uz de sarcasm; înclinat spre sarcasm. /<fr. sarcastique

SENTENȚIOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) (despre stil, vorbire, ton etc.) Care conține sentințe. 2) (despre persoane) Care folosește multe sentințe în vorbire; care face uz de multe maxime. 3) Care are formă de sentință. [Sil. -ți-os] /<fr. sentencieux

A SE SERVI mă ~esc intranz. A se folosi în calitate de instrument; a face uz (în vederea obținerii unui rezultat); a se sluji; a se folosi. /<fr. servir

SOFIST ~stă (~ști, ~ste) m. și f. 1) (în antichitatea greacă) Filozof sau orator profesionist. 2) Persoană care face uz de sofisme. /<ngr. sofistís, lat. sofista, fr. sophiste

TÂLHAR ~i m. 1) Persoană care comite jafuri făcând uz de forță; hoț de drumul mare; brigand. 2) pop. Persoană care comite fapte nedemne. 3) fam. Persoană șmecheră și poznașă; hoț; hoțoman. /<ung. tolvaj

TERORIST² ~stă (~ști, ~ste) m. și f. 1) Adept al terorismului. 2) Persoană care terorizează; om care face uz de teroare. /<fr. terroriste

TOP'UZ ~uri n. ist. Buzdugan cu măciulia îmbrăcată în argint și împodobit cu pietre scumpe, înmânat de sultan unui domnitor la înscăunare. ◊ Cu ~ul cu forța; făcând uz de forță. /<turc. topuz

A UZA ~ez 1. tranz. A face să se uzeze; a ponosi; a jerpeli. ~ metode moderne. 2. intranz. A face uz; a se servi, punând în aplicare; a se folosi. ~ează o tehnologie nouă. /<fr. user

A SE ZGREPȚĂNA mă zgreapțăn intranz. pop. 1) A se freca cu unghiile sau cu un obiect (pentru a înlătura senzația de mâncărime); a se scărpina. 2) A se ridica cu greu în sus făcând uz de mâini, de labe sau de gheare; a se cățăra. 3) A se apuca strâns cu ghearele, cu mâinile sau cu labele; a se agăța; a se anina; a se prinde. /Orig. nec.

prevalida, prevalidez, vb. I refl. (înv.) a se prevala (de ceva), a se folosi, a face uz (de ceva).

sălăbăraș, sălăbărașă, adj. (reg.) care face uz de violență, care folosește forța.

RECURGE vb. III. intr. A apela (la cineva sau la ceva); a se servi, a face uz de... [P.i. recurg. / după fr. recourir].

SOFIST, -Ă s.m. și f. Denumire dată în Grecia antică profesorilor care predau contra plată filozofia și arta retoricii și care au devenit mai tîrziu simpli retori venali, gata să demonstreze orice. ♦ (Astăzi) Cel care face uz de sofisme. [Cf. fr. sophiste, gr. sophistes – înțelept].

ȘANTAJA vb. I. tr. A practica șantajul, a face uz de șantaj. [< șantaj + -a].

ARHEOFIZICĂ s. f. știință care preconizează pentru cercetările arheologice folosirea metodelor și aparatelor de care face uz geofizica. (< arheo- + /geo/fizică)

PREVALA vb. I. intr. a avea întâietate, preponderență; a predomina. II. refl. a se folosi, a face uz de ceva. (< fr. prévaloir, lat. praevalere)

RECURGE vb. intr. a apela la cineva sau la ceva; a face uz de... (după fr. recourir)

SERVI vb. I. tr. 1. a îndeplini anumite funcții, însărcinări față de cineva; a sluji. 2. a aduce (bucatele) la masă. ◊ a oferi cumpărătorilor cele cerute. 3. (la unele jocuri sportive sau la cărți) a pune mingea sau cărțile în joc. II. intr. a folosi la..., a avea rolul de... III. refl. a se folosi, a face uz de... ◊ (despre oameni) a lua să mănânce sau să bea. (< fr. servir)

SOFIST, -Ă s. m. f. 1. (în Grecia antică) profesor de filozofie și arta retoricii, plătit, gata să demonstreze orice. 2. cel care face uz de sofisme. (< fr. sophiste, lat. sophista)

prevala (prevalez, prevalat), vb. refl. – A predomina; a face uz de ceva. Lat. praevalere (sec. XIX).

bas continuu (it. basso continuo; fr. basse cotinue; germ. Generalbass; engl. thorough-bass), partida* basului (III, 1) instrumental în muzica perioadei 1600-1750 (cu excepția compozițiilor destinate interpretării la un singur instrument), adjectivul continuu exprimând importanța primordială ce s-a atribuit în această perioadă basului ca fundament al armoniei* și al muzicii însăși, precum și importanța instrumentistului care îl interpretează ca promotor al ansamblului*. Majoritatea autorilor cuprind în definiție și cifrajul*, precum și practica de a completa basul cu armonii improvizate, asimilând astfel b. cu basul cifrat*, or, în practica muzicală a epocii s-a notat adesea fără cifre, iar în muzica de cameră interpretarea lui de către un instr. melodic de registru (1) grav (deci fără a se cânta și armoniile complementare) a fost acceptată drept o soluție echivalentă. Limitele perioadei, supranumită de unii autori chiar epoca b. (germ. Generalbasszeitalter) se indică în definiție, desigur, doar orientativ. Începuturile perioadei se întrepătrund cu practica it. de acompaniere a muzicii polif. cu un basso per organo sau basso seguente (sec. 16); în muzica destinată cultului religios, s-a făcut uz de b. până și în compozițiile create în prima jumătate a sec. 19 (mise* de Haydn, Mozart, Schubert). Abrev. (în partiturile epocii) b. c.

musica figurata (figuralis), în opoziție cu cantus planus*, muzică ce făcea uz de „figurile” notației (III) mensurale (v. musica mensurata); în sec. 17-18, melodica obținută prin figurație*. Sin.: cantus figuratus.

cinelimbă s. f. (cinem.) Limbaj special al cinematografiei ◊ „Studenții regizori de la Institutul de artă teatrală și cinematografică au dovedit, pentru moment, că știu să facă uz de cinelimbă; urmează să demonstreze că au de ce și ce să comunice prin intermediul acestei limbi, bine învățate.” Luc. 2 XII 67 p. 10. ◊ „Prima lecție de cinelimbaj [...] Eram un țânc pe care taică-său abia îl dusese la primul meci de fotbal, când – tot cu tata – am văzut ce înseamnă limbaj într-o sală de cinema. (E ceea ce azi critica evoluată numește foarte frumos – cinelimbă!)” R.lit. 20 II 75 p. 17 (din cine- + limbă; I. Mareș în SMFC V p. 69, I. Iordan în SCL 4/70 p. 393)

OSMAN, casa lui Osman, Casa Otomană (Osman-oğullari, Âl-i Osman) – dinastie turcă ce a domnit între anii 1299 (data tradițională) și 1922 în Statul otoman (Devlet-i Osmaniye), căruia i-a dat și denumirea, derivată de la numele întemeietorului familiei, Osman I, din tribul turco-oğuz Kayi, venit în sec. 13 din Asia Centrală, sub presiunea mongolilor. Suveranii otomani, 36 la număr, au purtat cu toții titlul de han, moștenit din tradiția central-asiatică, iar cei de până la 1453 (cucerirea Constantinopolului), și pe cel de beğ (turc.) sau emir (arab) = „principe”. Primul suveran otoman căruia i s-a atribuit, de către califul abbasid de la Cairo, titlul de sultan („deținător de putere”) a fost Baiazid I, după victoria asupra cruciaților de la Nicopole (1396). Tot el a fost primul căruia europenii i-au spus Imperator Turcarum („împărat al turcilor”), după ce acesta a anexat minusculele „împărății” (țarate) bulgare de Târnovo (1393) și de Vidin (1396). Tentativa imperială a lui Baiazid I, anihilată în 1402, de către Timur Lenk, a fost reluată, treptat, după 1413 și a fost încununată cu succes sub Mehmed II, „adevăratul fondator al Imperiului otoman”, căruia după 1453 i se spune padișah („împărat”). Din 1517, o dată cu Selim I, care a cucerit Egiptul, a pus capăt Califatului abbasid și a luat sub protecție centrele sfinte ale Islamului, Mecca și Medina, suveranul otoman devine și calif (halife = „locțiitor” al Profetului Mahomed), adică liderul comunității islamice (sunnite). În acest fel, sultanul otoman se transformă într-un triplu suveran: han turco-mongol; Caesar romano-bizantin și calif arabo-musulman, deși de acest ultim titlu s-a făcut uz mai ales în perioada decăderii puterii otomane. Un specific al acestei dinastii a constat în practica legală a suprimării tuturor fraților și rudelor considerate ca reprezentând un pericol potențial pentru unitatea statului. Sultanatul, ca instituție, a fost desființat în 1922, dată ce semnifică și sfârșitul Imperiului Otoman, iar califatul în 1924, după proclamarea Republicii Turcia (1923). Ultimul sultan otoman, al 36-lea, care a deținut și titlul de calif, a fost Mehmed VI (Vahideddin), iar ultimul Osmannoğlu, Abdul-Medjid II, a deținut doar calitatea de calif (1920-1924). Unii suverani otomani, mai ales cei din perioada viguroasei expansiuni otomane, au purtat și titlul de Gazi („luptător în războiul sfânt” = gaza = cihad). Cei mai mari suverani din Casa lui Osman au fost cei din perioada expansiunii și a apogeului: Baiazid I, Mehmed II, Selim I, Sűleiman I Magnificul (pentru turci: Kanunî = Legiuitorul). În perioada declinului s-au distins reformatorii Selim III, Mahmud II, precum și Abdul-Hamid II, acesta din urmă fiind însă cunoscut și ca „sultanul roșu” pentru absolutismul său.

întrebuințéz v. tr. (d. trebuință). Fac uz, mă servesc de: întrebuințez cuțitu ca să taĭ pîne. Daŭ ocupațiune, daŭ de lucru: această fabrică întrebuințează mulțĭ lucrătorĭ. Fac să se consume, să treacă: a întrebuința apa la spălat, a întrebuințat treĭ zile pînă să ajungă.

*servésc v. tr. (lat. servire, fr. servir). Slujesc, fac slujbă, fac serviciŭ: a-țĭ servi stăpînu, țara. Fac serviciĭ, îndatorez: a-țĭ servĭ prieteniĭ. Furnisez, împlinesc cele cerute: negustoru m’a servit bine, a-ĭ servĭ cuĭva o rentă. Fac efect, folosesc: medicamentu m’a servit bine. Tratez cu, aduc, ofer: ne-a servit limonadă, ne-a servit cu limonadă, ne-a servit prînzu. Ajut la servit: a-țĭ servĭ vecina turnîndu-ĭ vin. V. intr. Slujesc, îs slugă: Ion a servit la noĭ. Funcționez (ca funcționar, ca soldat): a servĭ patriiĭ. Oficiez ca preut: a servĭ la hram. Îs întrebuințat: bricĭu servește la ras. Îs folositor: acest lucru maĭ servește încă. Țin loc, împlinesc rolu de: coarnele servesc bouluĭ ca arme, drept arme, (maĭ rar) de arme, el mĭ-a servit de călăuză. V. refl. Mă slujesc, mă folosesc, fac uz de: a te servĭ de compas, de mînĭ (maĭ rar: cu compasu, cu mĭnile), de informațiunile cuĭva. Ĭaŭ dintr’o mîncare: eŭ mă servesc singur. Îs adus, îs oferit: cina se servește la 6, la cină nu se servește vin. – Fals servă îld. servește.

întrebuințà v. 1. a face uz, a se servi de; 2. a da de lucru: fabrica întrebuințează mulți oameni. [V. trebuință].

sofístic, -ă adj. (vgr. sophistikós). Dc natura sofizmeĭ: raționament sofistic. Care face uz de sofizme: scriitor sofistic. Sf. Mișcare de gîndire care, în vechile orașe greceștĭ, maĭ ales la Atena, era reprezentată de sofiști. Adv. În mod sofistic.

sofistic a. 1. de natura sofismului: raționament sofistic; 2. care face uz de sofisme: scriitor sofistic.

stimulent n. 1. ceea ce stimulează: a face uz de stimulente; 2. fig. îmboldire: un stimulent în contra apatiei.

uzà v. 1. a se servi, a face uz de; 2. a consuma prin întrebuințare: lampa uzează mult gaz; 3. a strica prin multă uzare: a uza repede încălțămintele; 4. fig. a slăbi, a distruge: necazurile l’au uzat (= fr. user).

servì v. (activ) 1. a fi în serviciul unui stăpân ca servitor; 2. a se consacra serviciului: a servi patria sa; 3. a împlini anumite funcțiuni: a servi Statul; 4. a îndatora, a face servicii: a servi pe amicii săi; 5. a furnisa: croitorul mă servește bine; 6. a pune pe masă: a servi prânzul; 7. a face serviciul divin: a servi pe D-zeu ║ (neutru) 1. a fi servitor; 2. a fi soldat; 3. a fi bun la, a fi destinat pentru: acest aparat servește la; 4. a fi de folos: acest instrument nu mai poate servi; 5. a ținea loc de: a servi de tată. ║ (reciproc) 1. a face uz de: a se servi de un dicționar; 2. a trage folos din: a se servi de relațiunile altuia; 3. a fi servit la masă: supa se servește la începutul prânzului.

UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. ♦ A se comporta, a se manifesta într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.; (înv. și pop.) îmbla vb. I] – Lat. ambulare.

UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.

ȘANTAJA, șantajez, vb. I. Tranz. A face uz de șantaj pentru a obține ceva; a supune unui șantaj. – Din șantaj.

PREVALA, prevalez, vb. I. 1. Intranz. A avea preponderență; a predomina. 2. Refl. A se folosi de ceva, a face uz de ceva în vederea atingerii unui scop. – Din fr. prévaloir, lat. praevalere.

ACT, acte, s. n. 1. (Urmat de diverse determinări) Manifestare a activității umane; acțiune, fapt. Semnarea tratatului de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cît și încheierea de tratate de prietenie cu alte țări democratice și doritoare de pace din vecinătatea noastră sînt acte de întărire a păcii generale și a independenței noastre, acte de asigurare a condițiilor externe favorabile pentru nestingherita continuare a operei de dezvoltare democratică și de ridicare economică a Romîniei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140. ◊ Act istoric = acțiune, realizare, înfăptuire de importanță istorică pentru stat, pentru societate. Adînca nepotrivire în viața interioară a statului nostru, pricinuită de existența monarhiei, a fost lichidată prin actul istoric al înlăturării monarhiei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 137. Act de autoritate = dispoziție, decizie, hotărîre care emană de la o autoritate. ◊ Expr. A face act de autoritate = a face uz (uneori abuz) de autoritatea pe care ți-o dă o anumită calitate sau situație. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele sau drepturile cuiva, neluate în seamă pînă atunci. A lua act (de ceva) = a) a înregistra, a nota (ceva); b) a declara în mod formal că a luat cunoștință de ceva. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. 2. Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop; faptă, acțiune, lucrare. ◊ Act reflex v. reflex. 3. Diviziune mai mare în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice (marcată pe scenă prin coborîrea cortinei). Piesa «O scrisoare pierdută» de I. L. Caragiale are 4 acte. 4. Document emanat de la o autoritate, prin care se atestă un fapt, o obligație, o învoială sau care reprezintă o încheiere, o concluzie etc. Act de stare civilă. Cu acte în regulă, infractorii au fost deferiți justiției. ▭ Îl cheamă Ion C. Tudoran, dar acesta e un nume pentru actele de la primărie. BOGZA, C. O. 361. Din zilele principilor războinici, sau curînd după dînșii, se găsesc cele mai multe acte prin care moșnenii își vînd moșiile. BĂLCESCU, O. I 138. ◊ Act de acuzare = încheiere scrisă, întocmită de autoritatea care a anchetat o cauză penală, și care servește ca bază de dezbateri la proces. ◊ (Fig.) Viața nouă a femeii muncitoare din țara noastră se deosebește fundamental de viața înrobită a femeilor din țările capitaliste și constituie un adevărat ac de acuzare împotriva putredei și fățarnicei «civilizații» imperialiste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2575. ♦ (La pl.) Documente prin care se legitimează cineva. Ai acte? – Pl. și: (3, învechit) acturi (ALECSANDRI, S. 176).

OPUNE, opun, vb. III. 1. Tranz. A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistând sau făcând uz de forță), a pune piedici, a ține piept; a zădărnici. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a evidenția prin comparație contrastul dintre ele. 3. Refl. (Despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. [Prez. ind. și: (reg.) opui] – Din lat. opponere, fr. opposer (după pune).

FOLOSI, folosesc, vb. IV. 1. Tranz. A întrebuința, a utiliza, a face uz (de ceva). Se vede afară, între crestele munților, cum oamenii, la rîndul lor au folosit, pentru a se adăposti, cele mai strîmte și încurcate văi, cele mai neașteptate văgăuni. BOGZA, Ț. 13. ◊ Refl. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «de») Mă folosesc de dicționar. ▭ Ortografiile etimologiste corespundeau... intereselor și preferințelor clasei stăpînitoare din trecut care, atunci cînd nu vorbea în limbi străine, se folosea de un jargon al ei, iar în scris întrebuința forme cît mai complicate și mai greu accesibile maselor. L. ROM. 1953, nr. 2, 7. 2. Intranz. (Construit cu dativul) A fi de folos, a ajuta; a servi. De mi-i duce ca vîntul, tu mi-i folosi. CREANGĂ, P. 197. Formulele costelive ale mecanicii sînt, mai peste tot locul, foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice, de povățuiri înțelepte și de fapte interesante, care pot să placă și să folosească oricărui cititor. ODOBESCU, S. III 11. Da bine, măi, la ce-a să-ți folosească ție un cui în părete? ALECSANDRI, T. I 320 ◊ (Fără complement indirect în dativ) Orice lucru bun folosește. ◊ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la persoane) Pe bolnav aceste băi nu îl folosesc. NEGRUZZI, S. II 255. 3. Refl. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «de», «de la», «din») A avea, a trage folos; a profita. Caii, folosindu-se de îngîndurarea lui moș Gavril, mergeau încet, la pas. MIRONESCU, S. A. 135. Cel dintîi era mai pozitiv și a știut să se folosească de șederea mea la țară. BOLINTINEANU, O. 394.

ÎNTREBUINȚA, întrebuințez, vb. I. Tranz. A face uz, a uza de..., a folosi, a utiliza. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263. Moțoc... întrebuința creditul ce avea la domn spre împilarea gloatei. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Refl. pas. Astfel de cîni se întrebuințează la alergături îndelungate după căprioare. ODOBESCU, S. III 64. Fierul care nu se întrebuințează ruginește. ◊ (Rar, cu privire la persoane) A aflat de la un amic și prieten al lui ce-i întrebuințat la telegraf. ALECSANDRI, T. 855.

ÎNTREBUINȚAT, -Ă, întrebuințați, -te, adj. De care s-a făcut uz; folosit, utilizat, uzat. Unelte noi și unelte întrebuințate.

PREVALA, prevalez, vb. I. 1. lntranz. A avea preponderență, a predomina. Este absurd și dușmănos să spui că în opera sa [a lui Caragiale] prevalează limbajul mahalagiilor. L. ROM. 1953, nr. 1, 50. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se folosi, a face uz de ceva, în vederea unui anumit scop. A se prevala de un drept cîștigat.

UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. (În concurență cu merge) I. (Uneori cu o determinare care precizează felul de locomoție) A se mișca dintr-un loc în altul cu picioarele, cu un vehicul, călare. Drumețul se opri. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Cu căruța umblă în lume-n sus și-n jos, mai tînăr și mai frumos decît fusese pîn-atunci. RETEGANUL, P. I 10. Și pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculț. EMINESCU, O. I 83. Tu vorbești, amice, cu un despreț superb despre toate acele petreceri cinegetice în care vînătorul n-are nevoie să umble pe jos. ODOBESCU, S. III 15. ◊ Fig. Cîte-un cuvînt frumos, sonor îl obseda, îi umbla prin gură, enervant ca un fir de păr. VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. ◊ Expr. A umbla cu nasul în (sau pe) sus v. nas. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) v. cap¹ (I 1). A umbla pe două cărări v. cărare. A umbla forfota v. forfotă. A-i umbla cuiva prin (sau în) cap, se spune cînd îi trece cuiva prin minte o idee sau cînd cineva este preocupat de un gînd, muncit de o idee. Și-auzi! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră! COȘBUC, P. I 126. Astfel de gînduri îi umblau fetei prin cap. RETEGANUL, P. I 56. Omul turbat... nu mănîncă, nu bea... și-i umblă prin cap gînduri rele. ȘEZ. II 191. Umblă (sau să umbli) sănătos (sau cu bine), urare adresată celui care pleacă. Mai rămîi sănătoasă, babo! – Umblă sănătos, Prichindel, maică! CARAGIALE, P. 62. Vă urez să umblați sănătoși și să petreceți bine. id. O. VII 43. Să umbli, bade, cu bine Și vezi să nu-ți uiți de mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. ♦ A se ține de (sau după) cineva, a urma pe cineva; fig. a căuta insistent să obții simpatia cuiva. Aceasta venea după ce aflase că Ion umbla serios după Ana. REBREANU, I. 31. Joe umbla după Junona. ISPIRESCU, U. 11. Lamele... umbla după dînsul, păscînd în preajma lui. DRĂGHICI, R. 149. 2. (De obicei urmat de determinări locale sau modale) A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări. Dar tu pe unde ți-ai trăit viața? – Ei, eu am umblat pe depărtate locuri... îngînă Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 22. Am mai umblat pe-aici... dar sînt Amar de ani, amar! COȘBUC, P. I 228. Ivane, cînd te-i sătura tu de umblat prin lume atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. Am fugit din palatul lui și de-atunci umblu rătăcind noaptea. ALECSANDRI, T. I 435. Pentru ochi ca sfîntul soare, Umblu noaptea pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Metaforic) Dar sufletul... cine știe pe cîte răspinteni stă, cine știe pe cîte căi a vrăjilor umblă. EMINESCU, N. 21. ◊ Expr. A umbla creangă (sau creanga) v. creangă. A umbla (de) frunza frăsinelului v. frăsinel. A umbla haimana (sau lela) v. c. A umbla teleleu (Tănase) v. teleleu. A umbla de ici-colo (sau de colo pînă colo) = a se mișca agitat din loc în loc, a nu avea astîmpăr. Nadina era veselă, ciripea, umbla de ici-colo să se intereseze de masă. REBREANU, R. II 99. Umblară de colo pînă colo, adunînd uscățele. RETEGANUL, P. I 44. A umbla cu minciuni = a fi foarte mincinos, a purta minciunile (sau bîrfelile) de la unul la altul. ◊ (Cu arătarea scopului pentru care se face acțiunea) Cu calul acesta am umblat și eu a peți. RETEGANUL, P. II 10. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, O. A. 249. Noi umblăm să colindăm Și la gazdă o-nchinăm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 516. ◊ Expr. A umbla de (sau în) rîndul cuiva = a-i purta cuiva de grijă; a vedea de cineva. (Atestat în forma îmbla) Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău De trei ani fără-ncetare De cînd zaci la închisoare. ALECSANDRI, P. P. 141. ◊ Tranz. După ce umblase toate țările, se întorsese acasă mai cuminte. ISPIRESCU, la TDRG. Ei că mi-au umblat Țara-n lung și-n lat. TEODORESCU, P. P. 460. Pentru sprîncene-mbinate Umblu țara jumătate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ♦ (În obiceiurile populare, determinat prin: «cu plugușorul», «cu colindul», «cu steaua» etc.) A merge din casă în casă pentru a face urări în ajunul unor sărbători. Pe acolo, prin fundul Moldovei, umblă băieții și flăcăii strașnic cu plugușorul. SADOVEANU, O. I 398. ♦ A se duce de colo-colo; a se duce peste tot, pe la toți sau prin toate părțile. Umblă prin sat, iarna, vara, și cumpără bucate de la bogătani. STANCU, D. 95. Anița începu a umbla prin casă rînduind. SADOVEANU, O. VII 152. ♦ A se plimba, a circula. Dosarul l-am luat acasă... – Ai umblat cumva cu el prin oraș? – Cum o să umblu, tov. Andrei? De la laborator am venit direct acasă. BARANGA, I. 202. Oamenii umblau cete prin cetate ca în zi de sărbătoare. ISPIRESCU, L. 36. Astăzi îi o săptămînă De cînd umblam prin grădină Cu iubita mea de mînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. 3. (Despre păsări și insecte) A zbura. Pînă și flutureii umblau tot doi cîte doi. ISPIRESCU, L. 133. Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înșiruiți trîmbă. id. ib. 287. Un roi de albine se învîrtea în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo. CREANGĂ, P. 238. ♦ (Despre nori) A se mișca pe cer. (Atestat în forma îmbla) Îmbla norii în toate părțile. SBIERA, P. 5. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în» și indicînd o anumită activitate sau un loc de care e legată o anumită activitate periodică) A merge, a se duce regulat; a frecventa. Femeile din Viișoara umblau la tîrg des cu paseri, cu lăptării, cu ouă. SADOVEANU, O. VII 358. Cînd a umblat la școala din sat a fost cel mai iubit elev al învățătorului. REBREANU, I. 52. Acum e vremea lucrului, umblați la lucru, că apoi și mîncare veți căpăta. RETEGANUL, P. IV 75. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... S-aud și pînă aici... pocnete de bici. De la băieții ce umblă la arat. D. BOTEZ, P. O. 26. El cu Pahon umblă la oi și eu rămîn la stînă de fac cașul. RETEGANUL, P. I 15. Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și cîștigau mulți bani. CREANGĂ, P. 4. 5. (Urmat de determinări modale) A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Eu iarna singură-mi țes tortul Și umblu și eu cum socot Că-i portul. COȘBUC, P. I 128. I-ar plăcea să umble frumos îmbrăcat. EMINESCU, N. 36. Am mîncat pîne, legume Ș-am umblat falnică-n lume. HODOȘ, P. P. 140. A rămas lada-ncuiată Și ea umblă neschimbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. ♦ (Construit cu nume predicative) A se comporta, a se purta, a fi. Cînd umbla întunecat Simion, umbla întunecat și Niță Negoiță, omul său. SADOVEANU, F. J. 614. Tu-mi umblai sfios, Sorine, Și plîngea durerea-n mine, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 6. (Regional) A-i merge cuiva treburile într-un anumit fel, a i se întîmpla lucruri neprevăzute, a întîmpina situații neașteptate, a se comporta sau a proceda într-un anumit fel. Peste cîteva zile vine la împăratul feciorul cel mijlociu și iar se roagă să-l lase, doară el va fi mai norocos decît cel mare. Ce să vă mai înșir vorbă? Acesta încă umblă chiar ca cel mai mare. Acum stau ca opăriți amindoi. RETEGANUL, P. II 8. Cum am umblat, cum nu, destul că mi-am pierdut punga. id. P. IV 24. Moșneagul... s-a dus la babă înapoi cu cucoșelul, povestind babei cum o umblat și ce-o văzut. ȘEZ. I 184. 7. Fig. (Despre buze, gură, ochi) A se mișca mereu. Ochii ei umblau îngrijiți în toate părțile. GANE, N. I 62. Ochii ei frumoși și dragi Priveau tot spre poala rochii, S-a pus Lina pe tăcut, Și vedeam că-i umblă ochii, Umblă ochii, Ca la șerpi îi umblă ochii, Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 50. ◊ Expr. A-i umbla cuiva gura (ca o moară sau ca melița) v. gură (I 3). A-i umbla cuiva limba = a vorbi (mult, repede). Îi umblă limba cu ascuțime. SADOVEANU, P. M. 78. 8. (Despre vehicule) A se deplasa pe un drum, pe o linie, pe un traseu; a circula, a merge. (Atestat în forma îmbla) Trenurile nu mai îmblau între Novinshaia și Prohladnaia de vreo trei zile, din pricina omătului. CONTEMPORANUL, III 569. ♦ (Despre ambarcații) A merge pe apă, a pluti. Hai să fugim cu pluta ceea la frate-meu Vasile în Borca, zise Dumitru; căci plutele începuse a umbla. CREANGĂ, A. 29. Cît te uiți în lung și-n lat, Nu mai vezi pămînt uscat, Ci tot ape tulburele, Umblînd corăbii pe ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320. 9. (Despre unelte, aparate, instalații) A fi în funcțiune; a funcționa. Toate plugurile umblă, Numai plugușorul meu L-a-nțepenit dumnezeu. STANCU, D. 9. Am stat la roata morii, Și roata umblă des, Și roata morii cîntă Cuvinte cu-nțeles. COȘBUC, P. I 60. O arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă pe care umblau numai 500 de mori. CREANGĂ, P. 242. Și venea apa, venea, Umbla moara de pocnea. TEODORESCU, P. P. 152. 10. (Urmat de construcții de tipul: «din mînă în mînă») A trece, a ajunge (de la unul la altul). Sticla pe urmă umblă din mînă în mînă. REBREANU, I. 14. Umbla prin mîinile lor, de la unul la altul, ca o minge. ISPIRESCU, L. 108. Pîn’ veneai, bade, la noi, Eram floarea florilor... Și umblam din mînă-n mînă Ca cîrligul la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. ◊ Expr. A umbla din gură-n gură v. gură (I 3). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a circula, p. ext. a avea curs. Un nume folosit de ceilalți cu rost și fără rost... se ștergea ca o monedă dintre cele ce umblau prea mult. CAMIL PETRESCU, O. II 347. Uite, eu din ăștia îți fac napoleoni... – Și umblă? Nu-i cunoaște lumea? VLAHUȚĂ, la TDRG. 11. A căuta, a scotoci, a cotrobăi. Aseară cînd am venit de la laborator, a început să umble prin hîrtii. BARANGA, I. 210. Umblă bătrînul în traistă. Scoate un codru galben de mămăligă. STANCU, D. 264. La ce-mi umblați în lucrurile mele? Asta nu-mi place. VLAHUȚĂ, O. A. 113. ♦ A se atinge de un lucru oprit, a pune mîna în ascuns pe ceva (mai ales cu scopul de a fura). (Atestat în forma îmbla) Aprinde făcliile și fuga la grajd, să vadă cine îmblă la cal. SBIERA, P. 75. ◊ Refl. impers. N-ai observat? Nu cumva se umblase la sigiliu? BARANGA, I. 202. 12. A lucra cu..., a se servi de..., a se atinge de..., a mînui. Spuneți că în afară de voi patru n-a mai umblat nimeni cu aceste dosare. BARANGA, I. 207. Soldatul Uțupăr Pantilie, umblînd cu o armă încărcată, s-a împușcat singur din greșeală. STANCU, D. 39. Gîndeai că tot cu de-acelea a umblat, așa se făcu a nu-i păsa de ele. RETEGANUL, P. IV 12. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... (pentru a-și atinge scopul, pentru a scăpa de o neplăcere). Văzu el că în luptă dreaptă nu se putea măsura cu Mihai, și începu a umbla cu șotia. ISPIRESCU, M. V. 33. Nu mai umbla și sfinția-ta cu scornituri de-aceste. CREANGĂ, A. Nu umbla cu tertipuri!... Să-mi spui sincer de mă iubești. CONTEMPORANUL, VI_II 202. Tu umbli cu lingușeli Trei fețe de crai ca să înșeli. TEODORESCU, P. P. 106. ◊ Expr. A umbla cu mofturi v. moft. A umbla cu fofîrlica v. fofîrlica. 13. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după» și arătînd obiectul căutat) A căuta (în toate părțile) ceva sau pe cineva, a se sili să găsească ceva, să pună mîna pe ceva. Nici eu n-am învățat! strigă el la urmă, umblînd după un băț ca să ne croiască. SADOVEANU, P. M. 63. Acum umblu flămînd și ostenit după un șerpe. RETEGANUL, P. I 3. Tot așa strică cîte un perete, umblînd după șoarece. id ib. V 43. ◊ Expr. A umbla cu limba scoasă după cineva (sau ceva) v. limbă (I). ♦ Fig. A căuta să obțină un avantaj, un folos, să ajungă la o situație favorabilă. Să știi, părinte frățioare... că noi nu umblăm după dobîndă personală... ci voim spor pentru folosul obștii. SADOVEANU, P. M. 208. Toți umblă după posturi, adică după lefi. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ Expr. A umbla după cai verzi = a căuta șă obții ceva ce nu există; a dori imposibilul. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A umbla după doi iepuri deodată = a se apuca de mai multe treburi deodată (și a nu isprăvi nici una); a urmări în același timp două scopuri diferite. A umbla după colaci calzi v. colac. 14. (Urmat de propoziții finale) A se strădui, a se sili, a căuta, a încerca să... Părinții cu fete mari umblau în ruptul capului să le mărite. AGÎRBICEANU, S. P. 23. Pe mine nu mă-ntîmpină nime, cînd mă duc la dînsul; doar cînele lui care umblă să mă rupă. CONTEMPORANUL, VI_I 98. Am bade ca ș-o lumină, Umblă două să mi-l ia, Dumnezeu să nu li-l dea. HODOȘ, P. P. 113. ♦ A avea de gînd, a avea intenția..., a vrea să... Umblu să mă mărturisesc. GALACTION, O. I 252. Mă-ta nu umblă să te crească, ci să te prăpădească. SBIERA, P. 25. Așa, bine că mi-ai spus, Că eu asta n-o știam Și să te spînzur umblam. PANN, P. V. I 101. De-i umbla, doamne-a o bate, N-o bate cu alte fapte, Numai cu străinătate. ȘEZ. III 62. ♦ A fi pe cale de a..., a se pregăti să... Cînd umbla să se culce, a văzut pe ceilalți doi dormind. ȘEZ. II 51. ◊ Expr. A umbla să moară = a fi gata să moară, a se afla pe moarte. A aflat el că frățini-său umblă să moară și s-a rugat să-l lase de la ocnă să meargă acasă. CARAGIALE, O. I 266. (Prin exagerare) Cei chemați umblau să moară de frică, de cum se văzură închiși pe acel cîmp ce le amintea groaznica pedeapsă a popilor. VISSARION, B. 373. – Variantă: (învechit și regional) îmbla vb. I.

UZ s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi; folosire, întrebuințare, folosință. Produse de uz casnic. ▭ Această persoană... a pierdut de mult un ochi și uzul comod al mîinii drepte. CARAGIALE, O. II 227. ◊ Expr. A face uz de... = a (se) folosi de... În primul rînd Meyerhold nu face uz de cortină. SAHIA, U.R.S.S. 152. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește, care nu se mai întrebuințează. Acolo sînt piesele scoase din uz care nu mai pot fi reparate și care vor fi vîndute la fier vechi. DEMETRIUS, C. 16. Sînt amîndoi acum... zvîrliți ca obiectele scoase din uz. C. PETRESCU, Î. II 253. ♦ Mod de folosire curentă a unui cuvînt. Limba scrisă este mai îngrijită decît cea vorbită, respectă mai strict normele, fixate prin tradiție literară și prin uz, ale limbii. IORDAN, L. R. 19. 2. (Jur.) Drept de a se folosi de un obiect care este proprietatea altuia. 3. (Franțuzism) Uzanță. [Poporul a păstrat] portul, uzurile și moravurile. MACEDONSKI, O. IV 114. ◊ Expr. A fi afară din uz = (despre cuvinte sau expresii) a fi neobișnuit, neconform cu uzanțele sau cu un anumit mod de a vorbi în societate. A! Domnule conservator, această expresiune nu este parlamentară, e afară din uz. ALECSANDRI, T. 1688. 4. (Învechit) Comportare, manieră. Trebuie să luăm lucrurile cu uzul subțire și cînd vei dovedi că este adevărat ceea ce-mi spui, atunci îl vom pedepsi după vină. FILIMON, C. 245.

UZA, uzez, vb. I. 1. Tranz. A toci prin folosire îndelungată, a deteriora, a degrada. (Refl.) Stofa s-a uzat. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A slăbi, a se epuiza, a se consuma (de boală, de bătrînețe etc.). 2. Intranz. A face uz de...; a întrebuința, a (se) folosi. De cîte presiuni uzează politicianismul chiar în justiție. C. PETRESCU, C. V. 108.

SERVI, servesc, vb. IV. 1. Tranz. A îndeplini anumite funcții, însărcinări, îndatoriri față de cineva. Dacă voi mai revedea vreodată patria mea, va fi numai pentru ca s-o servesc și să-mi jertfesc viața pentru ea, dacă va fi nevoie. KOGĂLNICEANU, S. A. 35. ◊ (Complementul indică timpul servit) Inspectorul îi mai făgădui să-i socotească și anii ce-i servise pînă atunci. REBREANU, I. 82. ◊ Intranz. (Construit cu complementul în dativ) Doi oameni scumpi patriei comune pentru cunoștințele cele întinse, talentele și zelul de a-i servi. GHICA, A. 763. ♦ Intranz. A face serviciu, a funcționa ca... Fusese condamnat ca să servească șapte ani ca soldat în regimentul de artilerie din Synope. BART, S. M. 25. ♦ Intranz. A lucra în calitate de om de serviciu, a sluji. A servit trei ani la oraș. ♦ A lucra pentru..., în interesul, în slujba cuiva; a sprijini. La 1848... serveam și interesele mișcării. SADOVEANU, O. I 419. ♦ A fi de folos, util, a aduce servicii cuiva. Cu ce te pot servi? 2. Intranz. (Despre lucruri, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «ca», «de» sau «drept») A folosi la..., a avea rolul de..., a fi utilizat ca... O altă odaie dindărăt va fi servit de dormitor copiilor, avînd aspectul nud al unei săli de internat, cu lucruri puține și tari. CĂLINESCU, E. 50. Pînă în clasa cincea liceală n-am știut la ce poate servi o perie de dinți. C. PETRESCU, Î. II 53. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext tartufilor politici ca să închidă jurnalul și să exileze pe autor. NEGRUZZI, S. I 94. ♦ Refl. A se folosi, a face uz de... Manfred și Faust, adînci cugetători, Fantasme ce-n veghere ședeați pînă la zori... Urcatu-v-ați prin lumea de umbre și de vise, Servitu-v-ați de cuget ca punte peste-abise. MACEDONSKI, O. I 48. ♦ Refl. (Neobișnuit, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A întrebuința. O stațiune preistorică ai cărei lăcuitori se serveau cu arme de piatră nelustruită și de os. ODOBESCU, S. II 421. 3. Tranz. (Complementul indică lucruri de mîncare, de băut) A pune, a aduce la masă. (Refl. pas.) S-a servit friptura. SAHIA, N. 59. ♦ (Complementul indică lucrul oferit sau persoana căreia i se oferă) A prezenta cuiva o mîncare ca să ia dintr-însa, a da cuiva dintr-o mîncare, a trata pe cineva. Izbuti să-i așeze și să le servească cîte ceva. REBREANU, R. I 193. Din cînd în cînd se scula să-și servească musafirii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. ♦ Fig. A da, a transmite. Încercă să-i servească ultimele noutăți despre Nadina. REBREANU, R. I 254. ♦ Refl. A lua să mănînce. Scoase din buzunarul vestei o cutiuță de email cu pastile parfumate și, înainte de a se servi, o întinse Sabinei. C. PETRESCU, C. V. 14. ♦ (Impropriu) A lua dintr-o mîncare sau o băutură oferită; a mînca, a bea. Acum servește dulceață! C. PETRESCU, Î. I 38. ♦ (Despre vînzători, funcționari etc.) A oferi solicitanților cele cerute; (în special) a executa o comandă. Ceru o cafea neagră, dar chelnerul nu se grăbi să-l servească. C. PETRESCU, C. V. 313. ♦ A asigura o prestare de serviciu; a deservi. Opt ascensoare, în mișcare continuă, se ridică și se coboară, servind cele 19 etaje. BART, S. M. 41. ♦ Tranz. (Folosit și absolut) (La unele jocuri sportive cu mingea și la jocul de cărți) A pune (mingea sau cartea) în joc. Se aude din culise glasul Corinei: «20-20. Eu servesc». Pe urmă cîteva scurte bătăi de minge și apoi tot glasul ei: «21-20». SEBASTIAN, T. 85. ♦ A plăti, a furniza. A servi o rentă. – Prez. ind. și: (învechit) serv (CARAGIALE, O. III 146, ALECSANDRI, S. 6).

ȘANTAJA, șantajez, vb. I. Tranz. A face uz de șantaj, a căuta să obții ceva pe calea șantajului. Or să caute vreun pretext ca să te șantajeze. GALAN, B. I 43. Cîțiva din a patra fumau și se lăsau șantajați de alții care le cereau țigări, că altfel îi pîrăsc. PAS, Z. I 113.

UTILITATE. Subst. Utilitate; utilizare, folosire, întrebuințare, uz, uzaj, valorificare, valorificație, fructificare. Aplicabilitate, aplicare, aplicație. Eficiență, eficacitate, spor, randament, productivitate. Cîștig, avantaj, beneficiu, folos, folosință (înv.). Importanță, însemnătate, valoare, preț. Utilitarism. Pragmatism. Utilitarist. Pragmatist. Adj. Util, practic, uzual, folositor, de folos, necesar, de primă necesitate, indispensabil, trebuincios, de trebuință, trebuitor. Utilizabil, aplicabil, practicabil. Eficient, eficace, sporitor (rar), spornic, productiv; fertil, fecund, rodnic (fig.). Avantajos, convenabil, rentabil, lucrativ, profitabil. Însemnat, însemnător (înv.), important, valoros, de preț. Utilitar. Utilitarist. Pragmatic. Vb. A fi util (folositor etc.). A utiliza, a folosi, a întrebuința, a aplica, a face uz de.... A se folosi, a se întrebuința, a fi de folos, a servi, a sluji. A fi eficient (eficace, fertil etc.). A fi avantajos (rentabil etc.). V. acumulare, cîștig, importanță, necesitate, preț.

zapcilâc sn [At: (a. 1741) URICARIUL, X, 59 / V: ~cial~, ~ciarl~, ~lic, ~cirl~ / Pl: ~uri / E: zapciu + -lâc] (Înv) 1 Zapciu (3). 2 încasare a dărilor sau a datoriilor făcând uz de forță Si: executare (14), (înv) zapcială, (înv) zapciitură.

folosi [At: VARLAAM, C. 259/2 / Pzi: ~sesc / E: folos] 1 vi (Construit cu dativul) A fi de folos sau de ajutor (cuiva) Si: a ajuta, a servi. 2 vi (Înv; constmit cu dativul; urmat de o determinare introdusă de pp „cu” sau „dintru”; fșa) A avea sau a trage folos de pe urma cuiva sau din ceva. Nu-și folosi nimica dintru aceasta. 3 vr (Urmat de determinări introduse prin pp „de”, înv „din”) A avea sau a trage folos de pe urma cuiva sau din ceva. 4 vr A profita (de cineva sau de ceva ). 5-6 vtr (Forma reflexivă este urmată de o determinare introdusă prin pp „de” Mă folosesc de...) A face uz (de ceva) Si: a utiliza, a întrebuința.

jefui [At: VARLAAM, C. 347 / V: jăcui, jăf~, jăhui, jăui, jecui, jehui / Pzi: ~esc / E: jaf + -ui] 1 vt A fura bani sau obiecte în cantități mari (făcând uz de violență) Si: a prăda. 2 vt (Jur) A săvârși un jaf (1). 3 vt A stoarce pe cineva de bani sau de alte bunuri materiale prin forță sau prin înșelăciune Si: a jăpcăni, a jecmăni. 4 vt A exploata. 5 vt (Imp) A plagia. 6 vt (Imp) A răpi și a viola o femeie. 7 vt A devasta.

întrebuințat, ~ă [At: PRAVILA (1814), 143/19 / V: (înv) ~țit² / Pl: ~ați, ~e / E: întrebuința] 1 a De care s-a făcut uz Si: folosit, utilizat. 2 a Care a fost folosit prea mult. 3 sm (Înv; cdp fr) Funcționar. 4 sm (Jur; înv) Beneficiar. 5 a (Sst) Strâmtorat.

uzat, ~ă a [At: ECONOMIA, 38/15 / S și: usat / Pl: ~ați, ~e / E: uza] 1 (Înv) De care se face uz (1) în mod obișnuit, frecvent. 2 (Fig; d. cuvinte, construcții, expresii etc.) Care și-a pierdut valoarea expresivă prin întrebuințare frecventă. 3 Care s-a stricat în urma unei folosiri îndelungate Si: rablagit, deteriorat², rupt, tocit¹. 4 (Fig; d. oameni sau părți ale corpului lor) Care și-a pierdut forțele, sănătatea printr-o activitate îndelungată sau sub acțiunea anumitor factori Si: consumat³ (2), epuizat (4), obosit, slăbit.

sălăbăraș, ~ă a [At: DLR / Pl: ~i, ~e / E: ns cf sălăbărie, sălăbăgie] (Reg) Care face uz de violență.

sofist, ~ă smf, a [At: NICOLAU, P. 101/12 / Pl: ~iști sm, (înv) ~i / E: ngr σοφιστής, fr sophiste] 1 sm, (rar) sf Profesor de retorică și de filozofie din antichitatea greacă clasică, care avea poziții critice, raționaliste față de concepțiile sociale, morale și religioase tradiționale și care adopta un relativism gnoseologic și etic, afirmând că orice opinie poate fi susținută sau combătută. 2 smf (Pex) Persoană care într-o discuție, într-o demonstrație etc. face uz de sofisme. 3 a Care aparține sofismului. 4 a Care se referă la sofism.

lacrimogen, -ă adj. 1 (despre substanțe) dacriogen. În anumite situații, poliția face uz de gaze lacrimogene. 2 fig. (iron. sau deprec.; despre creații, manifestări etc. ale oamenilor) <fig.; iron. sau deprec.> lăcrimos, patetic. A primit o scrisoare lacrimogenă. A văzut un film lacrimogen.

FOLOSI (-sesc) I. vb. intr. 1 A aduce folos, a fi de folos: să știi ... cum să-ți fii însuși ție de folos și cum să poți ~ și pe alții PANN. ¶ 2 A trage folos. II. vb. refl. Tr.-Carp. A trage folos ¶ 2 A întrebuința, a face uz.

ACT A face act de prezență = A se duce într-un loc pentru puțin timp, din datorie sau din politețe: Boiangiu era calm. Se stăpânea. Își zicea că mare lucru n-are să fie nici acuma. Doar să patruleze puțin, să facă act de prezență. (LIVIU REBREANU) Noi am făcut doar act de prezență. Evoluția echipei nu a mai fost aceeași, dar am avut și mari probleme de lot. (http://liga2.prosport.ro) A face un act de autoritate = A face uz (uneori abuz) de autoritatea pe care ți-o dă o anumită calitate sau situație: Ofițerul este obligat să facă act de autoritate adesea cu subordonații săi. (http://www.scientia.ro) Bine, i-a atras atenția că „fiți atent că faceți totuși un act de autoritate, că vi s-ar putea lua în nume de rău lucrul acesta”, l-a sfătuit pe mitropolit… (www.crestinortodox.ro) A face un act de dreptate = A recunoaște meritele sau drepturile cuiva, neluate în seamă până atunci: Erau convinși că fac un act de dreptate! Că strivesc prin urletele lor viscerale orice împotrivire! Se simțeau infailibili! (MUGUR BURCESCU) „Proiectul de lege este un act de dreptate făcut celor care au avut curajul să se opună regimului opresiv comunist”, a mai spus Muraru. Conducerea școlii i-a făcut un act de dreptate și a fost imediat repus în drepturi. (http://www.mediafax.ro) A lua act de ceva = a) A constata, a lua cunoștință de ceva: Am luat act de prezența ta aici și ne bucurăm că ai venit. b) A declara în mod formal că a luat cunoștință de ceva: El lua act de o nouă posibilitate a sa de a se apropia de taina existenței. (LUCIAN BLAGA) DIRECTORUL Comp. bar., strigând puternic: [...] Dv. vă... încuiați, ca să zic așa, în ordinea dv. de zi, și apoi, de aci, nu mai vreți să... ieșiți! Rog să se ia act de aceasta. Aceasta nu e... lucru curat! Vom protesta! vom umple... toate gazetele! (I. L. CARAGIALE)

ÎNTREBUINȚAT, -Ă, întrebuințați, -te, adj. De care s-a făcut (mult) uz; care a fost folosit; uzat, purtat². – V. întrebuința.

MĂTURĂ ~i f. 1) Obiect de uz casnic, făcut din tulpini de mălai sau din tulpinile altor plante, cu care se mătură. 2) Plantă erbacee cu tulpina foarte ramificată și stufoasă din care se fac astfel de obiecte. [G.-D. măturii] /Orig. nec.

profanà v. 1. a nu trata cu respect cele sfinte sau a le întrebuința la scopuri profane; 2. fig. a face un uz nedemn: a profana amiciția.

ÎNTREBUINȚAT, -Ă, întrebuințați, -te, adj. De care s-a făcut (mult) uz; care a fost folosit; uzat, purtat². [Pr.: -bu-i-] – V. întrebuința.

OBERȚAL, oberțali, s. m. (Ieșit din uz) Chelner care făcea încasările de la clienți. – Ober + țal.

A RECTIFICA rectific tranz. 1) (texte, enunțuri, calcule etc.) A transforma din greșit în corect; a corecta. 2) A aduce în conformitate cu destinația; a face să corespundă uzului. ~ traseul unei rute. 3) chim. (amestecuri lichide) A supune unei operații de separare a componenților volatili prin distilare. 4) tehn. (suprafețe metalice) A prelucra prin așchiere cu ajutorul unui abraziv. /<fr. rectifier, lat. rectificare

APELANT, -Ă adj., s.m. și f. (Ieșit din uz) (Cel) care face apel contra unei hotărîri judecătorești. [Cf. fr. appelant].

consumați(un)e f. 1. fapta de a consuma, desăvârșire: până la consumațiunea secolelor; 2. uzul ce se face cu obiectele: producțiunea trebuie să fie raport cu consumațiunea; 3. vânzare de mărfuri; 4. ceea ce s’a băut ori s’a mâncat întró cafenea, într’un restaurant.

întrebuințare f. 1. uz ce se face de ceva; 2. destinațiunea unui lucru.

sdelcă f. contract (vorbă ieșită din uz): hai să facem sdelcă mai întâi AL. [Rus. SDIELKA].

OBERȚAL, oberțali, s. m. (Ieșit din uz) Chelner care făcea încasările de la clienți. [Pr.: obăr-] – Ober + țal.

CERCETAȘ, -Ă, cercetași, -e, (1) s. m., (2) s. m. și f. 1. Persoană trimisă să cerceteze, să ia informații despre ceva; militar care execută cercetarea (4). Să mori, secere, fără nume, De e nevoie, cercetașe! TOMA, C. V. 377. Într-o zi, cam pe înserate, cercetașii domniei, rupți de oboseală... deteră peste un voinic cu pletele revărsate ce zicea din fluier de te slăvea. DELAVRANCEA, V. V. 219. Am zărit mai adineauri trecînd într-acolo vreo doi cercetași de ai voștri! ODOBESCU, S. III 571. 2. (Ieșit din uz) Persoană care făcea parte dintr-o organizație de cercetășie.

OBERȚAL, oberțali, s. m. (Germanism ieșit din uz) Ospătar care făcea încasările într-un local de consumație. Eu eram oberțal la bufet. CARAGIALE, T. II 193.

PASTRAMAGIU, pastramagii, s. m. 1. (Ieșit din uz) Cel care face sau vinde pastramă. Astfel, zi de zi, sporea numărul cojocarilor, opincarilor și al găietănarilor, cu maghernițe de băcani și pastramagii printre ei. CAMIL PETRESCU, O. II 63. 2. (Depreciativ) Derbedeu, pezevenchi, mitocan, țopîrlan. Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă-mă de pastramagiul! CARAGIALE, O. I 50.

CIRCULAȚIE, circulații, s. f. Faptul de a circula. 1. Mișcare, deplasare, de obicei pe o cale de comunicație. ♦ Spec. Deplasare a sevei în plante sau a citoplasmei în interiorul celulelor. 2. Mișcare, curgere a unui lichid, a unui gaz, a unui curent etc. în interiorul unui circuit sau al unei conducte. 3. Transmitere, schimb de bunuri, de mărfuri (prin intermediul banilor), transformare a mărfurilor în bani și a banilor în mărfuri. ◊ Loc. adj. De mare circulație = foarte răspândit. ◊ Expr. A fi în circulație = a fi întrebuințat, a avea valoare. A pune (sau a introduce, a da) în circulație = a face să intre în uz, să se răspândească, să funcționeze. (Fam.) A scoate (pe cineva) din circulație = a obosi peste măsură (pe cineva), a extenua. – Din fr. circulation, lat. circulatio, -onis.

PROPAGANDIST, -Ă s.m. și f. 1. Persoană care face propagandă. 2. (Ieșit din uz) Activist de partid care conduce un cerc de studiu în cadrul învățămîntului de partid. [Cf. fr. propagandiste, rus. propagandist].

CIRCULAȚIE s. f. 1. mișcare, deplasare (de oameni, de vehicule pe o cale de comunicație etc.). 2. mișcare a unui corp într-un circuit. ♦ a pune în ~ = a face să intre în uz. ◊ mișcare a sângelui în aparatul circulator și a sevei în plante. 3. (ec.) schimb de bunuri, de mărfuri. ♦ ~ bănească (sau monetară) = circulația banilor în procesul schimbului. (< fr. circulation, lat. circulatio)

arhaism n. 1. mod învechit de a vorbi: au fapt în loc de au făcut; 2. vorbă ieșită din uz (ca craiu, voevod, letopiseț). Arhaismele au intrat definitiv în domeniul istoriei. Cele relative la cultura națională sunt necesare pentru înțelegerea trecutului. Ele nu sunt rare în poeziile Iui Eminescu și unele dintr’însele revin sub pana prozatorilor (Filimon, Odobescu, Ioan Ghica), cari s’au străduit să reînvieze graiul strămoșesc.

CIRCULAȚIE, circulații, s. f. Faptul de a circula. 1. Mișcare, deplasare, de obicei pe o cale de comunicație. ♦ Spec. Deplasare a sevei în plante sau a citoplasmei în interiorul celulelor. 2. Mișcare, curgere a unui lichid, a unui gaz, a unui curent etc. în interiorul unui circuit sau al unei conducte. 3. Transmitere, schimb de bunuri, de mărfuri (prin intermediul banilor), transformare a mărfurilor în bani și a banilor în mărfuri. ◊ Loc. adj. De mare circulație = foarte răspândit. ◊ Expr. A fi în circulație = a fi folosit, a avea valoare. A pune (sau a introduce, a da) în circulație = a face să intre în uz, să se răspândească, să funcționeze. (Fam.) A scoate (pe cineva) din circulație = a obosi peste măsură (pe cineva), a extenua. – Din fr. circulation, lat. circulatio, -onis.

ÎNSEMNA, însemn și însemnez, vb. I. I. Intranz. unipers. A avea un anumit înțeles, o anumită semnificație; a fi, a marca, a arăta, a reprezenta. L-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. Arald, ce însemnează pe tine negrul port.? EMINESCU, O. I 97. ◊ Expr. A nu însemna nimic = a nu avea nici o însemnătate, nici o importanță, nici o valoare. O lacrimă în ochii ei Nimic nu-nseamnă. COȘBUC, P. I 79. Ce înseamnă asta? se spune pentru a arăta dezaprobarea față de purtarea cuiva. Ce înseamnă asta? Sperii copiii, unde te trezești? SAHIA, N. 53. ♦ (Despre cuvinte) A avea sensul de..., a exprima o anumită noțiune. ♦ A reprezenta..., a corespunde, a fi egal cu... A vorbi corect înseamnă a o face așa cum cere uzul lingvistic. VIANU, S. 6. Un han lîngă un șleah însemnează lucru mare. SADOVEANU, O. VII 28. II. Tranz. 1. A nota (prin scris sau prin alte semne), a face o însemnare, a scrie (a desena, a grava), a înregistra. Înregistrează vești ce vin din tot universul, înseamnă vești triste și vești bune. ANGHEL, PR. 103. Cîte greșeli va face, să i le însemne cu cărbune pe ceva. CREANGĂ, A. 3. Însemnă, pe grozavele acele porți de aramă, o mare cruce. NEGRUZZI, S. I 89. ◊ Intranz. Am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemna măcar cîtuși de cît, e greu. CREANGĂ, A. 18. 2. A marca, a delimita, a determina. Cu cofa de brad, Măriuca trecea prin iarbă spre casă și intra pe ușa care însemna în lumină o pată neagră. SADOVEANU, O. V 179. Rari copaci, aliniați perpendicular, însemnau șoseaua județeană ce leagă Costeștii cu Roșiorii. REBREANU, R. I 70. Piața se întinde ovală... însemnată cu stîlpușori de lemn. NEGRUZZI, S. I 36. 3. A aplica unui lucru un semn caracteristic (după care să se poată recunoaște sau găsi ușor); a marca. Ciobanul înseamnă oile. ◊ Refl. pas. Cu omor și pustiire drumul lor se însemna. NEGRUZZI, S. I 118. ◊ Expr. A însemna cu fierul roșu = a înfiera. 4. (Învechit) A indica, a nota. S-apropie de scrinul ce i-l însemnase bolnavul. EMINESCU, N. 79. Cred în sincerul și lealul ajutor ce mi se dă astăzi de imperiul rusesc și-mi însemnez de îndată mie și lumii întregi la ce anume scop are să-mi serve acest ajutor. ODOBESCU, S. III 452. 5. (Rar) A lua act, a remarca, a observa, a afla. Acest onorabil sărdar e director la Agie și am însemnat că el ne urmărește ca umbra peste tot locul. ALECSANDRI, T. 429.

circulație sf [At: (a. 1833) URICARIUL VII, 224/15 / V: cer~, (rar) ~iune, (înv) țir~ / Pl: ~ii / E: ns cf fr circulation] 1 Mișcare (continuă și regulată) în interiorul unui circuit (închis) Si: circulare (1), circulat¹ (1). 2 (Fzl) Mișcare continuă a sângelui în organism Si: circulare (2), circulat¹ (2). 3-4 (Spc) Deplasare a sevei în plante sau a citoplasmei în interiorul celulelor Si: circulare (3-4), circulat¹ (3-4). 5 (D. oameni, animale, vehicule) Deplasare pe o cale de comunicație Si: circulare (5), circulat¹ (5). 6 (D. mijloace de transport în comun) Mers organizat și regulat (după un anumit itinerar) Si: circulare (6), circulat¹ (6). 7-8 (Ecn; jur) Transmitere (sau schimb) de bunuri de la un proprietar la altul Si: circulare (7-8), circulat¹ (7-8). 9 (D. noțiuni abstracte) Răspândire. 10 (D. bunuri, cuvinte, expresii etc.; îe) A fi în ~ A fi întrebuințat. 11-13 (D. cărți, mărfuri etc.; îe) A pune (sau a introduce sau a da) în ~ A face să intre în uz, să se răspândească, sau să funcționeze. 14 (Îe) A scoate din ~ A opri să mai circule. 15 (Fam; îae) A extenua (pe cineva). 16 (Îla) De mare ~ Foarte răspândit. corectat(ă)

CIRCULAȚIE, circulații, s. f. Faptul de a circula. 1. Mișcare, deplasare, trecere pe o cale de comunicație. Circulație aeriană, feroviara, fluvială, marină, rutieră. 2. Mișcare, curgere a unui lichid, a unui gaz, a unui curent în interiorul unui circuit sau al unei conducte. 3. Transmitere, schimb de bunuri sau de mărfuri (prin intermediul banilor). ♦ Circulație monetară = circulația monedelor în procesul de schimb. ♦ Loc. adj. De mare circulație = foarte răspândit. ♦ Expr. A fi (sau a nu mai fi) în circulație = a fi (sau a nu mai fi) întrebuințată, a (nu mai) circula. A pune (sau a introduce, a da) în circulație = a face să intre în uz, să se răspîndească, să funcționeze. A scoate din circulație = a suspenda, a scoate din uz; a opri răspîndirea și folosirea unui lucru. – Fr. circulation (lat. lit. circulatio, -onis).

PROPAGANDIST, -Ă, propagandiști, -ste, s. m. și f. 1. Persoană care face propagandă; propagator. 2. (Ieșit din uz) Activist de partid care conducea un cerc de învățământ politic. – Din fr. propagandiste, (2) din rus. propagandist.

A CONSFINȚI ~esc tranz. 1) (idei, obiceiuri etc.) A face să intre adânc în uz; a consacra; a încetățeni; a statornici; a înrădăcina; a împământeni. 2) (acte, hotărâri etc.) A recunoaște ca fiind valabil; a valida; a consacra. 3) (relații, atitudini etc.) A face să capete caracter legal; a legaliza; a oficializa. /con- + a sfinți

POSTĂVĂREASĂ, postăvărese, s. f. (Ieșit din uz) Nevasta postăvarului; femeie care face sau vinde postavuri.

Lucia După cum se știe, romanii foloseau un sistem de denominație personală, probabil de origine etruscă, mult deosebit față de obișnuitul nume unic al celorlalți indo-europeni. Fiecare individ purta 3 nume: praenomen - prenume, așezat înaintea numelui, nomen – numele ginții căreia îi aparținea și cognomen – un supranume, de obicei o poreclă. Dintre foarte puținele prenume (18, dintre care erau în uz în epoca clasică numai 10) făcea parte și Lúcius, atestat cu mare frecvență dintr-o epocă foarte veche (printre alții, tradiția romană a păstrat amintirea unui legendar adversar al lui Romulus, Lucius Tarpeius). Considerîndu-se că prenumele era inițial atribuit copiilor născuți ziua, pe lumină, la fel ca și Manius (de la mane „dimineața”, devenit în rom. mîine), încă din antichitate Lucius era explicat prin vb. lucio, lucere „a face lumină”, „a lumina” și subst. lux, lumen „lumină” (aparținînd rădăcinilor indo-europene leuk- louk-, luk; din aceeași familie fac parte lat. luna și Lucifer, gr. leukós „alb”, leússein „a vedea”, vechi germ. Leuhtan - de unde germ. Licht și engl. light „lumină”, v.sL lucĭa „rază”, sanscr. ruc „strălucire”, rucas „strălucitor” etc.) soluție invocată și astăzi în mod curent, deși există și opinia că nu e decît o etimologie populară. Corespondentul feminin al lui Lucius, cunoscut încă din epoca precreștină, era Lúcia a cărui popularitate crește mai ales după sec. 4, datorită bisericii, care începuse să celebreze cultul unei martire din timpul împăratului Dioclețian. În onomasticonul creștin sînt preluate și cognomenele, devenite nume independente, Lucianus, Luciana, Lucilianus (derivate din Lucius și Lucilius – nume gentilice – și atestate în epoca imperială). Prin intermediar grecesc – Lúkios, Lukía, Lukianós, Lukiána, Lukilianós – numele romane ajung la slavi și prin aceștia la români, sub vechile forme Luchie și Luchio (rare și relativ tîrzii), Luchian (păstrat ca nume de familie) și Luchiana, Luchilian. Din secolul trecut toate aceste forme au fost eliminate din inventarul nostru de prenume în favoarea formelor reluate din latină Lucia, Lucian, Luciana (pentru toate se folosește hipoc. modern apusean Luci; apare uneori și Lulu, din franceză), astăzi destul de frecvente. ☐ Engl. Lucy, fr. Luce, fem. Lucie, Lucien, fem. Lucienne (cu hipoc. Lulu), germ. Lucia sau Luzia, Lucius, it. Lucio, Lucia, Luciano, Luciana, magh. Lúciusz, Lucia, Lucian, bg. Luția, Lucia, Lukian, rus. Lukii, Lukia, Liuții, Liuția, Lukian, Lukiana etc. ☐ Din istoria veche ne sînt mai cunoscuți Lucius Cornelius Sylla și Lucius Septimius Sever, Lucius Sergius Catilina, Lucius Annaeus Seneca, Lucius Apuleius, Lucian din Samosata etc.; din literatura română modernă Lucian Blaga; pictorul Luchian etc. ☐ În literatura pastorală renascentistă, tema luc- (lux, lucis) a servit pentru derivarea multor nume de personaje, unele folosite apoi ca prenume: Lucino, Lucinda, Lucela, Lucerino, Relucina (sp. relucir „a străluci”) etc. Adăugăm și alte cîteva personaje literare cunoscute: Lucien Leuwen, din romanul cu același nume de H. Stendhal. Lucien Bergeret, unul dintre cele mai complexe caractere din opera lui A. France (în ciclul Istoria contemporană).

MERMÉR subst. (Turcism ieșit din uz) Stuc. [Cu ghips] se fac tencuielile cunoscute subt numirea turcească mermer. MN (1 836), 50¹49. Pereții odăilor, toți cu mermer (stuc), imitînd marmurile cele mai rare. REV. NOUĂ, II, 173. - Pl.: ? – Din tc. [yalancı] mermer.

MARCHITĂNIE, marchitănii, s. f. 1. Locul unde își expunea mărfurile un marchitan; p. ext. mărfurile pe care le vindea marchitanul. 2. Mărfuri metalice mărunte și variate, de uz casnic. 3. Negustorie pe care o făcea un marchitan; comerț cu articole de marchitănie (2). [Var.: marchidănie s. f.] – Marchitan + suf. -ie.

MĂTURĂ, mături, s. f. 1. Obiect de uz casnic în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume sau din nuiele, paie etc., cu care se curăță o suprafață. ◊ Loc. vb. A da cu mătura = a mătura (1). 2. Numele a două plante erbacee întrebuințate la confecționarea măturilor (1): a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi și violete; mei-tătăresc (Sorghum vulgare); b) plantă înaltă până la 2 metri, cu frunze late și cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccaratum). ♦ Lan de mături (2). 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, stufoasă, cu frunze mici, alungite, de un verde-deschis, cu flori verzi, folosită la confecționarea măturilor (1) (Kochia scoparia). 4. (În sintagma) Mături de vrăjitoare = simptom de boală la pomii fructiferi și la unii arbori, cauzat de unele ciuperci microscopice sau de bacterii și caracterizat prin apariția pe ramurile atacate a unor ramificații degenerescente subțiri și dese. – Et. nec.

OLTEAN, -Ă, olteni, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte din populația de bază a Olteniei sau este originară de acolo; (la pl.) populație care locuiește în Oltenia. 2. (Ieșit din uz) Precupeț (originar din Oltenia) care făcea comerț ambulant cu fructe, legume etc. II. Adj. Care aparține Olteniei sau oltenilor (I), privitor la Oltenia sau la olteni, originar din Oltenia; oltenesc. – Olt (n. pr.) + suf. -ean.

APELABIL adj. (ieșit din uz) În privința căruia se poate face apel. [Cf. fr. appelable].

comercial n. 1. privitor la comerț: bogăție comercială; dreptul comercial, totalițațea regulelor, legilor și uzurilor relative la comerț; 2. unde se face mare comerț: oraș comercial.

MARCHITĂNIE, marchitănii, s. f. (Înv.) 1. Loc unde își expunea mărfurile un marchitan; p. ext. mărfurile pe care le vindea marchitanul. 2. Mărfuri metalice mărunte și variate, de uz casnic. 3. Negustorie pe care o făcea un marchitan; comerț cu articole de marchitănie (2). [Var.: marchidănie s. f.] – Marchitan + suf. -ie.

MĂTURĂ, mături, s. f. 1. Obiect de uz casnic în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume sau din nuiele, paie etc., cu care se curăță o suprafață. ◊ Loc. vb. A da cu mătura = a mătura (1). 2. Numele a două plante erbacee folosite la confecționarea măturilor (1): a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi și violete; mei-tătăresc (Sorghum vulgare); b) plantă înaltă până la 2 metri, cu frunze late și cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccaratum). ♦ Lan de mături (2). 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, stufoasă, cu frunze mici, alungite, de un verde-deschis, cu flori verzi, folosită la confecționarea măturilor (1) (Kochia scoparia). 4. (În sintagma) Mături de vrăjitoare = simptom de boală la pomii fructiferi și la unii arbori, cauzat de unele ciuperci microscopice sau de bacterii și caracterizat prin apariția pe ramurile atacate a unor ramificații degenerescente subțiri și dese. – Et. nec.

CIRCULAȚIE, circulații, s. f. Faptul de a circula. 1. Mișcare, deplasare, trecere a oamenilor, a animalelor sau a vehiculelor pe o cale de comunicație. O grămadă de oameni așa de mare, încît ea oprește circulația. GHEREA, ST. CR. II 138. ♦ Mers organizat și regulat (potrivit unui anumit orar și itinerar) al diverselor mijloace de transport în comun. Circulația trenurilor. 2. Mișcare (continuă și regulată) a unui lichid, a unui gaz, a unui curent în interiorul unui circuit sau al unei conducte. Circulația apei calde prin radiatoare. ▭ În Uniunea Sovietică, pe lîngă irigarea obișnuită, de suprafață, se introduce o nouă metodă de irigare, subterană sau de condensare. Ea se bazează pe circulația vaporilor de apă în pămînt, provocată de acțiunea căldurii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. ♦ Mișcare continuă a sîngelui în organism prin vasele sistemului circulator. 3. Transmitere, schimb de bunuri sau de mărfuri (care de obicei se face prin intermediul banilor). Circulația mărfurilor este punctul de plecare al capitalului. MARX, C. I 159. Circulația este suma tuturor raporturilor reciproce dintre posesoriide mărfuri. MARX, C. I 174. ◊ Loc. adj. și adv. De mare circulație = foarte răspîndit. ◊ Expr. (Despre bunuri, cuvinte, expresii etc.) A fi (sau a nu mai fi) în circulație = a fi (sau a nu mai fi) întrebuințat, a (nu mai) circula. A pune (sau a introduce, a da) în circulație = a face să circule, să intre în uz, să se răspîndească. Cu ocazia centenarului lui I. L. Caragiale a fost pusă în circulație o serie de mărci poștale jubiliare. A da în circulație = a inaugura circulația pe o arteră de comunicație, a pune la dispoziția oamenilor și a vehiculelor un drum, o cale nouă de comunicație, a deschide o nouă arteră de comunicație. A scoate din circulație = a suspenda, a opri circulația unui lucru, a retrage dreptul sau mijlocul de a se răspîndi, de a fi întrebuințat. ◊ Circulație monetară = circulația monedelor în procesul de schimb. – Pronunțat: -ți-e.

MĂTURĂ, mături, s. f. 1. Obiect de uz casnic, în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume, sau de nuiele, paie etc., cu care se mătură. Ce-are, mă, cîinele ăsta al tău, Pațanghele?! întrebă Matei al Barbului, ștergîndu-și cu mătura zăpada de pe opinci. PREDA, Î. 75. Și să văd pe maică-mea Cu mătura măturînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. 2. Plantă erbacee din familia gramineelor, bogat ramificată, cultivată în scopuri industriale sau pentru facerea obiectului descris mai sus (Sorghum vulgare). Nu i-a fost greu fugarului să se tîrîie într-un lan de mături. POPA, V. 126. Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adînce, dese, Păsări îmblînzite-n cuiburi distind penele alese. EMINESCU, O. I 43.

mătură sf [At: NECULCE, L. 239 / V: (reg) ~re, ~tără / Pl: ~ri / E: nct] 1 Obiect de uz casnic, în forma unui mănunchi, făcut din nuiele, paie etc. cu care se curăță gunoiul. 2-3 (Îlv) A da cu ~ra A mătura (1, 2). 4 (Fig; rar; dep) Barbă mare. 5 Plantă erbacee, bogat ramificată, cu flori verzi și violete, utilizată la confecționarea măturilor (1) Si: (pop) bălur, flocoasă, mălai-tătăresc, mei-tătăresc, (reg) tătarcă (Sorghum vulgare). 6 (Șîc ~re-cu-bobu-negru) Plantă erbacee, înaltă până la 2 metri, cu frunze late și tulpina bogată în materii zaharoase, utilizată la confecționarea măturilor (1) (Sorghum saccharatum). 7 (Csc) Lan de mături (5-6). 8 (Șîc ~-de-grădină, ~ri-de-grădină, ~ri-de-țară, ~ri-de-casă) Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze verde-deschis, cu flori verzi, abia vizibile, folosită și la curățat Si: măturică (5) (Kochia scoparia). 9 (Bot; reg; îc) ~ra-Maicii-Precesta sau ~-turcească Năfurică (Artemisia annua). 10 (Bot; reg; îc) ~ra-raiului Floarea-raiului (Chrysanthemum cinerariifolium). 11 (Reg; îc) ~-albă Plantă nedefinită mai îndeaproape. 12 (Trs) Bidinea. 13 (Ban) Unealtă cu care se amestecă în laptele pus la fiert, în laptele în care s-a pus cheagul etc. Si: (reg) măturică (10), măturice (4), măturișcă (4), măturoi (6), măturuță (3). 14 (Ban; art.) Dans țărănesc care se joacă în perechi, unul dintre dansatori ținând în loc de parteneră o mătură (1). 15 (Ban; art.) Melodie după care se execută mătura (14).

MANIPULA vb. I. T r a n z. 1. (Complementul indică diverse substanțe, materiale etc.) A manevra, a mînui; (complementul indică instrumente, aparate sau sisteme tehnice) a pune în mișcare, a face să funcționeze, (franțuzism ieșit din uz) a mania. Alunecau printre țevi și cazane, manipulînd în mod primitiv un element pe care nu-l cunoșteau îndeajuns. V. ROM. august 1960, 79. (R e f l. pa s.) [Dinamometrele] trebuie să se manipuleze ușor, să aibă pornire constantă. IONESCU-MUSCEL, FIL. 61. ◊ (În contexte figurate) Timpul e un instrument greu de manipulat. RALEA, S. T. III, 47. ◊ I n t r a n z. F i g. Manipulăm cu același material limbistic. MAIORESCU, CR. III, 368. 2. (Complementul indică bani sau credite, cifre) A face operații financiare (vînzînd, cumpărînd, trecînd banii de la un cont la altul etc.). Acei cari au negociat și au manipulat operațiunile împrumuturilor. GHICA, ap. CADE. Abilitatea. . . de a manipula cifrele. I. IONESCU, M. 245. – Prez. ind.: manipulez. – Și: (învechit) mînipulá vb. I. PONTBRIANT, D. – Din fr. manipuler. – Mînipulá: prin apropiere de mînă.

MĂTURĂ s. f. 1. Obiect de uz casnic, în forma unui mănunchi, făcut din tulpini de sorg sau din nuiele, spini (v. t î r n), paie, etc., cu care se mătură. Au oborît pre turci, ca cum i-ar mătura cu o mătură. NECULCE, L. 239, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 224, MAN. GÖTT. Du-te la apă, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, îi zise mă-sa, arătîndu-i coceanul măturei. ISPIRESCU, L. 361. Măturile și le face singur gospodarul, afară de cele făcute din hlujanul de mălai tătărăsc pe cari și le cumpără de la gospodarii cari se îndeletnicesc cu aceasta. PAMFILE, I. C. 245, cf. id. DUȘM. 230, 242, NICA, L. VAM. Ce-are, mă, cîinele ăsta al tău, Pațanghele?! întrebă Matei al Barbului, ștergîndu-și cu mătura zăpada de pe opinci. PREDA, Î. 75. Și să văd pe maică-mea, Cu mătura măturînd, Cu lacrimi din ochi stropind! JARNIK-BÎRSEANU, D. 199. Să nu steie două mături la un loc, că are să fie sfadă în casă. ȘEZ. XVIII, 50. Mătură de găteje. ALRM II/I h 407/346. Mătură de nuiele. ib. h 407/182. Mătura veche ajunge la grajd (= bătrînii sînt uneori neglijați). Cf. BARONZI, L. 61. Mătura cea nouă în cui se atîrnă (= orice lucru nou se prețuiește mai mult). Cf. ZANNE, P. III, 226. Tăfălog, tăfălog, De la ușe pîn-la foc (Mătura). ȘEZ. XIII, 25. Hîrșco, hîrșco prin cenușă, Pînă la mama Nastasia Zi-i s-o puie acia (Mătura). GOROVEI, C. 222. Și sucită, Și-nvîrtită, Și țăpoasă, Noduroasă (Mătura). PAMFILE, C. 26. ◊ L o c. v e r b. A da cu mătura = a mătura. Femeia. . . mai pune un lemn pe foc, dă cu mătura pe jos. DEMETRIUS, A. 91. ♦ F i g. (Rar, depreciativ) Barbă mare. Erau boieri cu ișlice și anterie, cu bărbi mari și cu înfățișare gravă. . . își făceau temenele, se apropiau unul de altul, își scoteau ișlicele ca să-și poată săruta unul altuia, solemn, măturile. SADOVEANU, O. XI, 223. 2. Numele a două plante erbacee întrebuințate la confecționarea măturilor (1): a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi și violete ; (popular) mei-tătăresc, mălai-tătăresc, (regional) tătarcă, bălur, flocoasă (Sorghum vulgare) ; b) (și în sintagma măture cu bobu negru, PANȚU, PL.) plantă înaltă pînă la 2 metri, cu frunze late, cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccharatum). Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adînce, dese, Păsări îmblînzite-n cuiburi, distind penele alese. EMINESCU, O. I, 43, cf. GRECESCU, FL. 601. Mâlaiul-mare, mălaiul-tătăresc, mătura, bălurul sau flocoasa, din spicul căruia se fac măturile late. PAMFILE, A. R. 196. Asemănătoare meiului sînt măturele sau meiul-tătăresc. SIMIONESCU, FL. 311. Nu i-a fost greu fugarului să se tîrîie într-un lan de mături și să vadă fața cantonului. POPA, V. 126, cf. ALR SN I h 145. ALRM SN I h 100, ALR I 935. ♦ (Cu sens colectiv) Lan de mături (2). Către seară urcase un clin pieptiș din dreapta Și se oprise să răsufle într-o margine de mătură. POPA, V. 74. 3. (Și în sintagmele mătură de grădină, mături de grădină, mături de țară. GRECESCU, FL. 498, mături de casă, MORARIU, PL. 462) Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze de un verde-deschis, cu flori verzi, abia vizibile, folosită și la măturat; măturică (Rochia scoparia). Să se împlînte nuiale de mesteacăn, de vișini de cei selbateci sau de mături de ceale albe de grădină. ECONOMIA, 220/2, cf. LB. Mătură de grădină, boz. . . precum și alte flori de cîmp. . . se fierb. . . și apoi nepoata se scaldă cu apă de aceasta. MARIAN, NA. 280, cf. BRANDZA, FL. 418. GRECESCU, FL. 498, N. LEON, MED. 50. Mătura, măturică (Kochia scoparia) crește sub formă de tufă, dintr-un hluj, crăcoasă, naltă ca de un metru. . . și cu ea se mătură casa. ȘEZ. XV, 81. Mătură de grădină (Kochia scoparia) poate fi socotită printre plantele de podoabă, nu numai folositoare. SIMIONESCU, FL. 407, cf. BUJOREAN, B. L. 384. 4. Compuse: (Bot.) mătura-maicii-Precesta sau mătură-turcească = năfurică (Artemisia annua). Cf. BULET. GRĂD. BOT. V, nr. 3-4, 54, PANȚU, PL. ; mătura-raiului = floarea-raiului (Chrysanthemum cinerariifolium). BULET. GRĂD. BOT. V, nr. 3-4, 55; (regional) mătură-albă = plantă nedefinită mai de aproape, H VII 480 ; (regional) mătură-vînătă = plantă nedefinită mai de aproape, ib. 5. (Prin Transilv.) Bidinea. Cf. ALR II/I H 291, A I 12, 23. 6. (Ban.) Unealtă cu care se mestecă în laptele pus la fiert, în laptele în care s-a pus cheagul etc. ; (regional) măturică (3), măturice (3), măturișcă (3), măturoi (2), măturată. Cf. CHEST. V 139/29, 51, 140/57, 145/26. 7. (Prin Ban. ; mai ales art.) Dans țărănesc care se joacă în perechi, unul dintre dansatori ținînd în loc de parteneră o mătură (1); cînd perechile se schimbă, cel care rămîne fără parteneră trebuie să danseze cu mătura. Cf. H XVIII 151, 228. – Pl.:mături. – Și: (regional) măture, mătără (A II 3, 12) s. f. - Etimologia necunoscută.

lampagiu¹ s.m. 1 (înv.) <înv.> lampar, lampist. Lampagiul făcea sau vindea lămpi. 2 (ieșit din uz) <ieșit din uz> fanaragiu², lampist. Lampagiii se ocupau cu aprinderea și stingerea felinarelor de pe străzi.

FOAIE, foi, s. f. 1. Frunză. ♦ Compus: foaie-grasă = numele a două plante erbacee cu frunze cărnoase, cu flori albastre-violete ori albe cu pete galbene (Pinguicula vulgaris și alpina). ♦ Sepală sau petală. 2. Bucată dintr-un material cu una dintre dimensiuni foarte mică în raport cu celelalte două. 3. Bucată dreptunghiulară de hârtie (de scris): filă a unei cărți, a unui registru sau a unui caiet. ◊ Foaie volantă = a) tipăritură pe o singură față care se difuzează cu un prilej deosebit; b) filă de hârtie izolată. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba purtarea sau atitudinea față de cineva, devenind mai aspru. ♦ (Urmat de determinări) Adeverință, dovadă oficială care atestă un drept, o obligație, etc. ◊ Foaie de drum = bilet (individual sau colectiv) plătit de autoritatea care-l eliberează și pe baza căruia se poate face o călătorie cu trenul. (Ieșit din uz) Foaie de zestre (sau dotală) = act care consemnează zestrea unei fete sau a unei femei căsătorite. 4. (Înv.) Ziar, revistă. ♦ Foaie de titlu = pagina de la începutul unei publicații pe care este imprimat titlul (și subtitlul) complet al unei cărți, numele autorului, locul și data apariției, editorul sau editura care publică lucrarea. 5. Lățimea unei pânze: bucată de pânză întrebuințată în toată lățimea ei la confecționarea unei haine. ◊ Foaie de cort = material gros impermeabil, din care se confecționează corturi sau alte obiecte de protecție. ♦ (La pl.) Fustă. 6. Strat de aluat, subțiat cu vergeaua, din care se fac plăcinte, tăiței, etc. [Pr.: foa-ie] – Lat. folia (pl., devenit sg., al lui folium), (4) după fr. feuille.

REFORMA, reformez, vb. I. 1. Tranz. A schimba (în bine); a înnoi, a primeni o stare de lucruri, o concepție etc.; a face o reformă (1). 2. Tranz. A scoate din uz o unealtă, o mașină etc.; a da la reformă (3) datorită degradării totale sau parțiale. 3. Tranz. A scoate o persoană din evidența sau din serviciul armatei (ca inapt din punct de vedere fizic). 4. Refl. (Înv.) A se forma din nou, a se reface. – Din fr. réformer, lat. reformare.

brut (-turi), s. n. – Pîine neagră. Sl. brotŭ, de la v. germ. brot (› germ. Brot), cf. Cihac, II, 29. Cuvînt înv., puțin folosit. – Der., de uz curent: brutar, s. m. (persoană care face sau vinde pîine); brutăreasă, s. f. (femeie care face sau vinde pîine; soția brutarului); brutăresc, adj. (de brutari); brutărească, s. f. (dans tipic); brutărie, s. f. (clădire unde se face sau se vinde pîinea).

PROPRIETÁTE (< fr., lat.) s. f. 1. (Dr.) Stăpânirea deplină a unui bun în baza unui drept recunoscut de lege. ◊ P. publică = proprietate care aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, fiind formată din bunuri care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice sunt bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile și pot fi date în administrarea regiilor autonome ori a instituțiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate. ◊ P. privată = proprietate care aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale, fiind formate de obicei din orice bunuri, cu excepția celor aflate exclusiv în proprietate publică, și asupra cărora titularul sau proprietarul exercită posesia, folosința și dispoziția în interes propriu, însă în limitele determinate de lege. P. privată este conform Constituției garantată, iar în condițiile legii, inviolabilă; bunurile p. private se află în circuitul civil. ◊ (EC.) P. imobiliară = terenul și resursele naturale ca și amenajările și construcțiile atașate terenului prin prin activitate umană. ◊ P. intelectuală = drepturile referitoare la: opere literare, artistice și științifice; interpretări ale artiștilor interpreți și execuții ale artiștilor executanți, fonograme și emisiuni ale radiodifuziunii; invenții în toate domeniile activității umane, descoperiri științifice; desene și modele industriale; mărci de fabrică, de comerț și de serviciu, precum și nume comerciale și denumiri comerciale; protecția împotriva concurenței neloiale și orice alte drepturi aferente activității intelectuale în domeniile: industrial, științific, literar și artistic. 2. Obiect, bun aflat în proprietatea (1) cuiva. 3. Caracteristică, însușire, trăsătură predominantă a cuiva sau a ceva. 4. Calitatea unui cuvânt, a stilului etc. de a fi propriu (4).

plenuì v. a face plean, a prăda (vorbă ieșită din uz): arseră orașul și plenuiră țara împrejur BĂLC.

FOAIE, foi, s. f. 1. Frunză. Pe cîmpie, undele unui vînt umed purtau foile galbene care luceau și treceau tremurînd, ca niște fluturi tîrzii. SADOVEANU, O. I 445. La răspîntii crește stogul De foi moarte de curînd. TOPÎRCEANU, S. A. 22. Ea ca șarpele prin foi Vine-ncet, pe ochi îmi pune Mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Ei, vorba ăluia, în pofida căpșunelor, mîncau foile. ISPIRESCU, L. 213. Acolo-n ochi de pădure, LÎngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 54. ◊ (Urmat de determinările «verde», «lată», «îngustă» etc., servește ca introducere în poezia populară) Foaie verde flori de fragă, Picioarele mi se leagă Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. ♦ Sepală sau petală. Roza la noi se numea «rujă», pînă ce au venit grecii și i-au zis trandafir... (cu treizeci de foi). NEGRUZZI, S.I 101. 2. Bucată dintr-un material cu una din dimensiuni foarte mică în raport cu celelalte două. Foaie de tablă. 3. Bucată de hîrtie, de obicei de formă dreptunghiulară (servind la scris); filă a unei cărți, a unui registru sau a unui caiet. Întorcînd foile încet, fără foșnet, ca să nu tulbure tăcerea. V. ROM. noiembrie 1953, 325. Scoțînd carnetul, întinse un creion ș-o foaie de hîrtie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. Astfel ea uitat-au poate Aste foi de dînsa scrise. EMINESCU, O. I 125. ◊ Fig. Pe toată ziua rupem cîte o foaie din frumoasa carte a vechiei. NEGRUZZI, S. I 204. ◊ Foaie volantă = tipăritură pe o singură foaie care este răspîndită în public; filă detașată dintr-un caiet, carte etc. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba atitudinea sau purtarea față de cineva, devenind mai aspru. Dascălul văzu că a cam scrîntit-o și-o întoarce pe foaia ailaltă. ISPIRESCU, L. 273. ♦ Adeverință, dovadă oficială care atestă un drept, o obligație etc. Foaie de angajament. ◊ Foaie de drum = bilet (individual sau colectiv) plătit de autoritatea care-l eliberează și pe baza căruia se poate face o călătorie cu trenul. (Ieșit din uz) Foaie de zestre sau foaie dotală = act care consemnează zestrea unei fete sau a unei femei căsătorite. Curg foile de zestre, ca ploaia, la părinții lui Mătăhuz-Împărat. ISPIRESCU, L. 291. Mi-a zis că a veni deseară cu feciorul său să petreacă aici cîteva ceasuri și să se înțeleagă cu dumneata asupra foaiei de zestre. ALECSANDRI, T. I 34. 4. (Învechit) Ziar, revistă. Redacția acestei foi va primi orice plîngere dreaptă a cetățenilor și va face să răsune coloanele sale în favorul celor nedreptățiți. BOLINTINEANU, O. 247. Povestea asta se tipări în foaia «Propășirea». NEGRUZZI, S. I 94. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie «Dacia literară». KOGĂLNICEANU, în DACIA LIT. 10. 5. Lățimea unei pînze; bucată de pînză întrebuințată în toată lățimea ei la confecționarea unei haine. Fustă de lînă dintr-o foaie. SEVASTOS, N. 47. ♦ (La pl.) Fustă. Bluzuliță de culoare deschisă, fără mîneci, foi închise. SAHIA, U.R.S.S. 21. ◊ Foaie de cort = bucată de pînză impermeabilă din care se face un cort. Am scos foaia mea de cort și ne-am înfășurat amîndoi, mai mult capetele. SAHIA, N. 80. 6. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. «de») Strat de aluat întins și subțiat, din care se fac plăcinte, tăiței etc. Am subțiat [șnițelul] ca pe o foaie de plăcintă. CAMIL PETRESCU, T. II 70. Două lumînări de seu ard p-o masă rotundă... bună pentru întins foi de plăcintă. DELAVRANCEA, S. 40.

laiznă sf [At: PAȘCA, GL. / Pl: ~ne / E: ns cf ger Leiste] (Reg) Bucată de lemn folosită pentru a da mai multă stabilitate sau a face mai comodă utilizarea unor obiecte de uz casnic Vz leaț.

MIÁR s. m., s. n. 1. S. m. (Învechit, rar) Miaș. Deacă auzi sutașul, postîmpi cătră miiari și-i. . . grăi vezi ce veri să faci. CORESI, L. 110/6. 2. S. n. (Ieșit din uz) Bancnotă de o mie de lei; (familiar) o mie de lei. Cf. GR. S. VII, 119, BL V, 60, IORDAN, L. R. A. 161. Babalîcul . . . stă înfundat în cazinou. Joacă pe miare. STANCU, R. A. V, 318. A aprins un teanc de miare și s-a aplecat sâ-i facă lumină englezului. T. POPOVICI, S. 63. - Pronunțat: mi-ar. – Pl.: (1) miari și miare. – Mie + suf. -ar. Pentru 1, cf. și lat. m i l l i a r i u s.

lichidare s.f. I 1 <rar> lichidațiune. Lichidarea contului se face la scadență. 2 încheiere, terminare, <rar> lichidațiune. A venit timpul lichidării acestor vechi răfuieli. 3 desființare, dizolvare, închidere. Lichidarea fabricii a declanșat greva salariaților. 4 desființare, suprimare, <fig.> destrămare. Lichidarea rețelei de spionaj este meritul întregii echipe de contraspionaj. 5 desființare, suprimare, <fig.> dezrădăcinare, eradicare, extirpare, <fig.; livr.> eradicație, <fig.; pop. și fam.> stârpire. Lichidarea corupției este un imperativ major. 6 achitare, onorare, plată, plătire, <rar> liberare, plătit¹, <înv. și pop.> răfuială, <înv.> exoflisire¹, răfuire, răspundere, umplere, <grec.; înv.> exoflisis, <ieșit din uz> liberație. Lichidarea ratei la bancă se face la sfârșitul fiecărei luni. (rar) v. 7 Desăvârșire. Ducere la capăt. Ducere la sfârșit. Împlinire. Îndeplinire. Înfăptuire. Realizare. 8 (fam.) v. Aneantizare. Desființare. Distrugere. Nimicire. II fig. (fam.) v. Asasinare. Asasinat¹. Omorâre. Suprimare. Ucidere.

magie s.f. I 1 magism. În magie practicile ezoterice joacă un rol esențial. 2 (în credințe și superstiții) descântec, farmec, sortilegiu, vrajă, vrăjitorie, <rar> descânt, fermecărie, taumaturgie, <înv. și pop.> descântătură, <pop. și fam.> farmazonie, <pop.> borboase, dătătură, drăcărie, drăcie, fapt, făcătură, făcut¹, fermecătorie, fermecătură, legământ, legătură, meșteșug, solomonie, solomonire, trimis², <înv. și reg.> măiestrie, vrăjitură, <reg.> băbărie, boboană, bolmoajă, boscoană, bosconitură, mânătură, năprătitură, râvnă, râvnitură, solomonărie, solomoneală, vraci, vrajbă², vrăjărie, vrăjeală, vrăjit¹, <înv.> fărmăcitură, fermecăciune, nălucință, vâlhovnicie, vâlșebnicie, vrăjie, <ieșit din uz> grații (v. grație). Țiganca i-a făcut o magie de deochi. 3 magie albă = teurgie. În magia albă se produc efecte miraculoase prin mijloace naturale, bazate pe fenomene fizice, fiziologice sau psihice, pentru a face bine. II fig. (de obicei urmat de determ. în gen.) farmec, fascinație, încântare, <fig.> poezie, vrajă, <fig.; înv.> taină, vrăjie. Învăluit de magia melodiei, nu a auzit telefonul.

FOIȚĂ, foițe, s. f. Diminutiv al lui foaie. 1. Foaie subțire de hârtie. ◊ Foiță de țigară = bucată mică de hârtie specială, foarte subțire, de formă dreptunghiulară, în care se învelește tutunul pentru a face o țigară. ♦ (La pl.; fam., ieșit din uz) Cărți de joc; p. ext. joc de cărți. ♦ Foaie subțire de hârtie roșie, care se folosea în loc de fard. ♦ Foaie subțire de metal. 2. Frunzuliță. 3. (Biol.; în sintagma) Foițe embrionare = straturile de celule (endodermul, ectodermul și mezodermul) ale embrionului în stadiul de gastrulă. – Foaie + suf. -iță.

învechí v. 1. a se face vechiu, a se uza; 2. a ieși din uz.

FOIȚĂ, foițe, s. f. Diminutiv al lui foaie. 1. Foaie subțire de hârtie. ◊ Foiță de țigară = bucată mică de hârtie specială, foarte subțire, de formă dreptunghiulară, în care se învelește tutunul pentru a face o țigară. ♦ (La pl.; fam., ieșit din uz) Cărți de joc; p. ext. joc de cărți. ♦ Foaie subțire de hârtie roșie, care se folosea în loc de fard. ♦ Foaie subțire de metal. 2. Frunzuliță. 3. (Biol.; în sintagma) Foițe embrionare = straturile de celule (endodermul, ectodermul și mezodermul) ale embrionului în stadiul de gastrulă. – Foaie + suf. -iță.

CITIRE, citiri, s. f. Acțiunea de a citi. 1. Lectură. Un curtean cu nas subțire Pravilei dădu citire. CASSIAN, în POEZ. N. 110. Trăsnetul... nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. ISPIRESCU, L. 51. ◊ (Ieșit din uz) Carte de citire = manual pe care elevii învățau să citească. 2. Descifrare, înțelegere, pătrundere, interpretare. A învățat citirea unui bilanț. – Variantă: cetire (NEGRUZZI, S. I 5) s. f.

PAROLIST, -Ă, paroliști, -ste, s. m. și f. (Franțuzism ieșit din uz) Persoană care se ține de cuvînt, care face ceea ce promite. (Adjectival) Nu se prea ținea de vorbă. Dar acum e omul cel mai parolist. La TDRG.

biceps sm [At: CĂLINESCU, E. O. II, 266 / Pl: ~pși / E: fr, lat biceps] 1 Mușchi cu extremitatea superioară despărțită în două ligamente. 2 (Uz curent) Mușchi dintre umăr și cot, care face să se îndoaie antebrațul.

*AB'UZ (pl. -uzuri) sn. 1 Întrebuințare rea, greșită, nedreaptă, peste măsură: face ~ de libertatea presei; a făcut ~ de morfină; ~ul, tîlhăria, avem să le stîrpim (ALX.) ¶ 2 ⏲ ⚖️ ~ de putere, faptul unui slujbaș care trece peste puterile ce i-au fost încredințate: autoritatea cade prin ~ul puterii cu care a călcat libertatea (I. -GH.) ¶ 3 Obiceiu rău, vătămător, neorînduială: se hotărî să stîrpească abuzurile ¶ 4 Înșelăciune, înșelătorie: ~ de încredere: dacă ~ul de încredere... se va săvîrși de vre-o slugă... pedeapsa va fi închisoarea (COD.PEN.) [fr. abus < lat.].

*AMUZA (-uz, -uzez) I. vb. tr. A desfăta, a face pe cineva să petreacă, să rîdă. II. vb. refl. A se desfăta, a-și petrece timpul cu lucruri plăcute [fr.].

ADJUTANT, adjutanți, s. m. 1. Ofițer atașat unui comandant sau unui șef militar într-o unitate militară, îndeplinind atribuții similare unui secretar; ofițer care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Ieșit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzător plutonierului; persoană având acest grad ♦ Cel mai mare grad de subofițer; persoană având acest grad. – Din fr. adjudant.^[1]

1) *práctic, -ă adj. (vgr. praktikós, care consistă în acțiune, d. práktes, lucrător, executor, prásso, lucrez, execut). Care consistă în aplicațiune, în acțiune (în opoz. cu teoretic, științific, speculativ): gramatica practică a uneĭ limbĭ. Comod, ușor de mînuit: o mașină practică. Care știe să tragă folos (nu ideolog): Englejiĭ îs foarte practicĭ. S. m. și f. Practician, care se pricepe bine în diagnoză: acest medic e un practic distins. S. f., pl. ĭ. Execuțiune, aplicațiune, întrebuințarea regulelor și principiilor uneĭ științe saŭ arte (în opoz. cu teorie): a pune în practică o regulă. Exercițiŭ, facere: practica bineluĭ e o mare mulțămire. Experiență, deprindere, uz: a cîștiga practica afacerilor, a ști o limbă din practică. Pl. Uzurĭ la ceremoniĭ, acte exterioare ale cultuluĭ: practicĭ religioase. Obiceĭurĭ, maĭ ales urîte: aĭ face bine să lașĭ aceste practicĭ. Adv. În mod practic: s’a condus practic în vĭață. – Pe la 1800 se zicea practicós (adj.), după ngr., ca plicticos, simandicos.

ADJUTANT¹, adjutanți, s. m. 1. Ofițer atașat unui comandant sau unui șef militar într-o unitate militară, îndeplinind atribuții similare unui secretar; ofițer care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Ieșit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzător plutonierului; persoană având acest grad. ♦ Cel mai mare grad de subofițer; persoană având acest grad. – Din fr. adjudant.^[1]

Ius et norma loquendi... (lat. „Uzul și normele limbajului”) Horațiu Ars poetica (vers. 73) – Poetul își exprimă convingerea că: „Multe cuvinte care au dispărut vor renaște și multe care astăzi sînt la cinste mare vor dispărea, dacă așa cere uzul care este în materie de limbă arbitrul ce face legi și norme”. LIT.

BACHELITĂ s. f. Rășină sintetică, de mare valoare tehnică, din care se fac piese izolatoare întrebuințate în electrotehnică și diverse obiecte de uz comun. Călimară de bachelită.

* DEROGA (-rog) vb. intr. 1 A se abate de la, a înfrînge, a modifica o convenție, un act, o lege, un obiceiu ¶ 2 A fi contrar celor convenite sau stabilite prin lege, prin uz ¶ 3 A lucra, a săvîrși împotriva, contrar cu ceva ¶ 4 Ⓕ A face un lucru nevrednic de starea, de rangul său [fr.].

A CASA ~ez tranz. 1) (sentințe ale unei instanțe judecătorești inferioare) A anula în urma unui recurs sau a unui apel. 2) (lucruri vechi, mașini, aparate deteriorate etc.) A scoate din uz; a da la reformă; a reforma. 3) rar (obiecte fragile) A face să-și piardă integritatea (prin ciocnire, lovire, apăsare etc.). /<fr. casser

A REGENERA ~ez tranz. 1) A face să se regenereze. 2) (materiale sau produse uzate) A repune în uz, restabilind proprietățile inițiale. 3) A substitui prin ceva mai bun. /<fr. régénérer, lat. regenerare

jug (juguri), s. n. – 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. – 2. Suprafață pe care o poate ara o pereche de vite într-o zi. – 3. Povară, tiranie, robie. – 4. Gîtar, hamut. – 5. Jujeu. – 6. Cadru la ferăstrăul acționat de forța apei. – 7. Grindă. – 8. Dispozitiv de prindere la războiul de țesut. – 9. Suport de lemn pentru năvod. – Var. (Mold.) giug. Mr. giug, megl., istr. jug. Lat. iŭgum (Pușcariu 916; Candrea-Dens., 913; DAR; REW 4610), cf. it. giogo, prov. jo, fr. joug, cat. jou, sp. yugo, port. jugo. Der. jugan, s. m. (bou; cal castrat), în sensul de „devenit bun de jug”, întrucît taurii și caii necastrați nu sînt buni ca animale de povară (după Tiktin, de la procedeul castrării, care se făcea cu ajutorul unui clește în formă de jug; însă acest uz nu pare să poată fi documentat); jugăni, vb. (a castra); jugăneală, s. f. (castrare); jugănitor, s. m. (persoană care castrează animale); jugănar, s. m. (persoană care castrează animale); jugar, adj. (bun de jug), cu suf. -ar (după Pușcariu 917, REW 4604 și Candrea-Dens., 916, din lat. iŭgārius); jugărit, s. n. (preț al lemnului pe care îl pot căra din pădure o pereche de boi înjugați); jugărel (var. jugurel, jugureț), s. m. (dumbeț, sclipeț, Teucrium Chamaedrys); jugului, vb. (a pune la jug, a înjuga); înjuga, vb. (a pune la jug, a înjuga, a subjuga, a înrobi; refl., a se dedica în exclusivitate; refl., a se uni; Arg., a fugi, a scăpa), cf. lat. iŭgāre; înjugătură, s. f. (pereche de animale înjugate); înjugător, adj. (bun de jug, bou destinat aratului); desjuga, vb. (a scoate din jug); subjuga, vb. (a oprima, a împila), format pe baza fr. subjuguer; jugastru, s. m. (arbore cu lemnul alb și tare, Acer campestre), mr. giugastru, megl. jugastru, de la jug cu suf. -astru, sau poate de la un lat. *iŭgāster (Pușcariu 918; Candrea-Dens., 917; REW 4605; DAR), deoarece se folosea la confecționarea jugurilor (este greșită der. propusă de Cihac, II, 511, din mag. javor < sl. javorŭ; după Diculescu, Elementele, 482, din gr. ζύγαστρον, de la ζυγόν „ulm”; cf. Rosetti, I, 168).

PORȚELAN, (2) porțelanuri, s. n. 1. Produs ceramic, alb și translucid, obținut prin arderea unei paste formată din cuarț, caolin, feldspat etc., folosit la fabricarea vaselor industriale și de laborator, a izolatoarelor electrice, a vaselor de uz casnic, a unor obiecte decorative etc. V. faianță. Ca să facă și el ceva, împinse în lături scrumiera de porțelan, C. PETRESCU, O. P. I 191. Ceaiul... fu servit în cești de porțelan subțire japonez. CĂLINESCU, E. O. I 84. Sala era pardosită cu oglinzi, păreții de porțelan, ușile de cristal. NEGRUZZI, S. I 240. ◊ (Metaforic) în rada portului, departe, sub cerul de porțelan, două vapoare negre zăceau ancorate. BART, E. 19. 2. Obiect (vas, statuetă, bibelou etc.) făcut din acest material. Magazin de porțelanuri. Colecție de porțelanuri. – Variantă: (rar) porcelan, (2) porcelanuri și porcelane (GALACTION, O. I 324), s. n.

VALS, valsuri, s. n. Dans în trei timpi, cu mișcări line și dese de învîrtire, care se dansează în perechi; melodia după care se dansează. Muzica cîntă un vals, a cărui legănare domoală vine pînă la noi, prin noaptea liniștită. SADOVEANU, O. VII 226. Perechile se învîrteau dincolo, în ritmul unui vals somnoros. C. PETRESCU, S. 106. Nadina reuși să înduplece pînă și pe Miron Iuga să facă un vals bătrînesc cu ea. REBREANU, R. I 220. ◊ (Ieșit din uz) Vals-boston = boston. Orchestra, angajată de gazda noastră, a cîntat un vals-boston. CAMIL PETRESCU, U. N. 106. – Variantă: (învechit) valț (MACEDONSKI, O. I 135, ALECSANDRI, T. 1007, NEGRUZZI, S. I 65) s. n.

Zenaida Destul de puțin folosit astăzi, Zenaída continuă la noi un nume pers. gr. Zenais, gen. Zenaidos, la origine derivat cu valoare adjectivală de la Zen, forma de acuzativ pentru Zeus. Divinitatea supremă în mitologia greacă, stăpînul zeilor și al oamenilor, zeu al cerului, al luminii, al fulgerelor și tunetelor, mai tîrziu al dreptății și ordinii, Zeus ar fi fost căsătorit succesiv cu șapte zeițe care au dat naștere altor zei și zeițe, iar din dragostea lui cu diverse muritoare s-ar fi născut eroii. Identificat cu Iupiter la romani și chiar înrudit etimologic cu acesta, Zeus purta un nume a cărei veche semnificație „lumină, cer luminos” era perfect corespunzătoare atribuțiilor sale inițiale (pentru semnificație și cuvinte românești din aceeași mare familie → Diana, Dionis, Iuliu). Zenaida este calendaristic și a ajuns la noi prin intermediar slav, ca majoritatea numelor de aceeași proveniență. Atestat începînd din sec. 16, sub diferite forme (Zinaida, Zina – acesta este și nume calendaristic independent, Zănica, Zinca, masc. Zincă – astăzi nume de familie, Zincu etc.), numele se păstrează și astăzi în uz, fără a fi însă prea frecvent. Din aceeași familie onomastică face parte în ultimă instanță și foarte puțin frecventul Zéno (formă de influență catolică, venită prin maghiară sau prin germană), continuatorul unui cunoscut nume gr. Zénon, purtat de doi celebri filozofi ai antichității: Zenon din Citium, 336 – 264 î.e.n., fondator la Atena al școlii stoice și Zenon din Elea, 490 – 430 î.e.n., discipol al lui Parmenide și strălucit reprezentant al școlii eleate. Zenon este la origine un hipocoristic de la numeroasele compuse cu Zen- „Zeus”, ca Zenobios (→ Zenovia), Zenodotos (un renumit filolog din Efes, sec. 3 î.e.n., conducător al bibliotecii din Alexandria), Zenodoros, Zenophanes etc. • Magh. Zinajda, bg., rus. Zinaida.

MEMÉNTO subst. invar. 1. (Ieșit din uz) Carnet mic de buzunar sau (rar) foaie în care se fac însemnări pentru a reaminti anumite date, nume, probleme etc. V. a g e n d ă, n o t e s. Scriind cu creionul pe un memento (foaie) ce-l poartă totdeauna cu dînșii. BREZOIANU, R. 10/18. 2. Carte care rezumă esențialul unei științe sau al unei discipline; memorator (1). V. b r e v i a r. Cf. DM, DN. Memento medical. 3. Însemnare, notă, semn distinctiv care reamintește cuiva un anumit lucru; p. ext. aducere aminte. Cf. ȘĂINEANU, D. U., CADE, DM. Pentru poet și pentru patriot, „Pionul” e un rezervoriu nesecat de inspirație, un permanent memento al trecutului. LL I, 20. – Din fr. mémento, lat. memento (imper. al lui meminisse).

al (f. a, pl. ai, ale), art. – 1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. – 2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de gen. (uzul impune: fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracție de art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). 3. Art. caracteristic al pron. pop. – 4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui”: ai Galeongiului (Iorga), fiii Galeongiu. A dat naștere la numeroase patronime, mai ales în Bucov.: Asiminei „fiul Siminei”. – 5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la”: după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu). Lat. ille, illa, prin faza intermediară el, ea, care este pron. pers. (Pușcariu 53; DAR; D. Găzdaru, Descendenții demonstrativului latin ille în limba romînă, Iași, 1929).

CONFERINȚĂ, conferințe, s. f. 1. Expunere publică asupra unei teme științifice, literare, politice etc. A ține o conferință. A asculta o conferință, ▭ Cînd, anul acesta, am anunțat o conferință despre frumos... s-a crezut că publicul nostru va rămîne nepăsător la asemenea chestiuni. MACEDONSKI, O. IV 140. 2. Adunare a reprezentanților unor state, ai unor organizații etc. pentru a lua hotărîri cu privire la anumite probleme. Conferință de pace. Conferință feroviară internațională. ▭ În perioada pregătirii ultimei conferințe unionale a tinerilor scriitori, s-au ținut... seminarii, în care – după un referat despre o problemă generală de creație – s-au discutat operele tinerilor participanți. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 318, 3/3. ♦ For superior al unui partid comunist sau muncitoresc, care se poate reuni atunci cînd nu e posibil să fie convocat congresul și care reunește un număr mai mic de delegați decît congresul. Conferința Națională [din 1945] a Partidului Comunist Romîn se ține în condițiile terminării victorioase a celui de al doilea război mondial. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 5. 3. Consfătuire; convorbire, ședință intimă. Conferințele cercurilor științifice studențești trebuie să fie adevărate sesiuni științifice, în care profesorii și studenții să discute împreună, pe larg, la un nivel superior, probleme de știință și tehnică. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 348, 1/6. În tinda căminului cultural se adunau neîncetat delegații la conferința pe plasă. DUMITRIU, N. 281. L-am găsit în conferință cu ambasadorul englez. GHICA, S. 373. ◊ Conferință de presă = consfătuire, discuție între reprezentanții presei și reprezentanți ai conducerii unui stat, unui partid, unei organizații etc., cu prilejul căreia aceștia din urmă fac celor dintîi o serie de declarații cu caracter oficial. (Ieșit din uz) Conferință (a profesorilor) = organ de sancțiune și control format din consiliul profesorilor în școlile secundare din trecut. Ce dezordine! Ce scandal! Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. – Variantă: (învechit) conferență (CARAGIALE, O. II 325) s. f.

A FACE fac 1. tranz. I. 1) (bunuri materiale sau valori spirituale) A realiza prin efort fizic sau intelectual. ~o casă. ~ poezii. 2) (obiecte care necesită îngrijire) A aranja în ordinea cuvenită. ~ patul. 3) (avere, bani etc.) A aduna, sporind mereu. ◊ ~ banul cu ciocanul a câștiga ușor bani mulți. 4) (urmat de o propoziție complementară cu verbul la conjuctiv) A determina acționând într-un anumit fel. ~ să plece. 5) (persoane) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a numi; a califica; a eticheta; a considera; a taxa. ◊ A-l ~ (pe cineva) cum îi vine la gură a ocărî (pe cineva), folosind cuvinte la întâmplare. 6) (mai ales abstracte) A efectua, procedând într-un anumit fel. ~ un bine. ◊ Tace și face se spune despre cineva care înfăptuiește pe tăcute un lucru surprinzător. Una zice și alta face spune într-un fel și procedează altfel. Ușor de zis, greu de făcut (sau ușor a zice, greu ~) nu e ușor să rezolvi o problemă complicată. ~ pomană a) a dărui cuiva ceva; b) a face cuiva un mare bine. ~ abstracție a nu lua în considerare; a ignora. ~ uz de forță a folosi puterea în scopuri nepermise. A nu avea ce face (sau ce să facă) a) a nu fi ocupat cu ceva; b) a nu avea posibilitatea de a se împotrivi; a nu avea încotro. Ce are ~ ? a) ce importanță, ce legătură este? N-are ~ n-are importanță. 7) (supărări, necazuri, plăceri, bucurii etc.) A avea drept efect; a pricinui; a cauza; a provoca; a produce. ◊ A-i ~ cuiva de lucru a complica cuiva rezolvarea unei chestiuni. A i-o ~ bună (sau lată) a pricinui un mare rău. 8) (pictură, știință, politică etc.) A practica în mod sistematic. 9) (în îmbinări cu substantivul ce indică o instituție sau o formă de învățământ) A frecventa, studiind. ~ Universitatea. 10) (drumuri, distanțe) A străbate de la un capăt la altul; a parcurge. ◊ A-și ~ drum (la cineva) a căuta pretext pentru a vizita pe cineva. 11) (intervale de timp, perioade) A consuma, efectuând un lucru. ◊ ~ chindia a se odihni la chindii. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerează ideea de semnalizare) ~ (cuiva) cu degetul. ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi). 2) (sugerează ideea de transformare) ~ om (pe cineva). ◊ ~ de ocară (sau de rușine) a compromite, atrăgând oprobriul public. ~ (pe cineva) din cal măgar a-și bate joc de cineva, înjosindu-l. ~ (pe cineva) cuc (sau tun) a-l îmbăta tare (pe cineva). ~ (cuiva) coastele pântece a bate tare pe cineva. ~ praf (pe cineva) a nimici, a distruge pe cineva. ~ ochii mari a se mira. ~ fălci (burtă sau pântece) a se îngrășa. ~ genunchi a se evidenția urmele genunchilor la pantalonii purtați mult. 3) (sugerează ideea de îmbolnăvire) ~ gâlci. 4) (sugerează ideea de perpetuare a speciei) ~ copii. ~ fructe. ~ floare. 5) (sugerează ideea de relație) ~ prietenie. ◊ ~ gură a face gălăgie. III. (împreună cu unele substantive formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se imbină): ~ chef a chefui. ~ glume a glumi. A-și ~ griji a se îngrijora. ~ dragoste (sau sex) a săvârși actul sexual; a se împerechea. 2. intranz. I. 1) A acționa după cum dictează împrejurările sau conștiința; a proceda. 2) (mai ales în superstiții) A vesti apariția (unui fenomen sau a unui eveniment). ~ a ploaie. 3) (în povești și în superstiții) A lega prin vrăji; a vrăji; a fermeca. ~ de dragoste. 4) A prezenta o anumită valoare (bănească); a valora; a prețui; a costa. Cât face un palton? 5) A fi egal. Trei ori trei fac nouă. 6) A prezenta interes. Face să vezi acest oraș. 7) A fi convenabil. Face să zbori cu avionul. 8) (în vorbirea dialogată ca remarcă a autorului) A exprima prin grai; a reda prin cuvinte; a zice; a spune. 9) (urmat de un complement circumstanțial ce indică o direcție) A lua direcția; a se îndrepta; a apuca. ~ la stânga. ~ spre sat. 10) A căuta să apară altfel decât este. ~ pe deșteptul. II. (împreună cu onomatopeele formează locuțiuni verbale intranzitive) ~ hârști! ~ zdup. /<lat. facere

PIAȚĂ, piețe, s. f. I. 1. Loc special amenajat unde se face comerț cu mărfuri cu amănuntul, mai ales cu produse agroalimentare. ◊ (Ieșit din uz) Trăsură (sau mașină) de piață = trăsură (sau mașină) care transportă, contra cost, persoane, bagaje etc. ◊ Expr. A face piața = a cumpăra alimentele necesare pentru hrana zilnică. (Fam.) A se certa ca la piață = a se certa violent și folosind cuvinte grosolane. 2. Loc întins și deschis dintr-o localitate, unde se întâlnesc sau se întretaie mai multe străzi, adesea amenajat cu spații verzi, statui etc. II. (Ec. pol.) 1. Totalitatea relațiilor generate de actele de vânzare-cumpărare. 2. Categorie economică a producției de mărfuri în care își găsește expresia ansamblul actelor de vânzare- cumpărare privite în unitate organică cu relațiile pe care le generează și în conexiune cu spațiul în care se desfășoară. ◊ Piață internă = totalitatea relațiilor de vânzare-cumpărare care au loc în interiorul unei țări. Piață mondială = ansamblul relațiilor care se stabilesc între țările participante la circuitul economic mondial. Economie de piață = formă modernă de organizare și funcționare a economiei în care prețul și volumul producției depind în principiu de confruntarea dintre cerere și ofertă. – Din it. piazza.

AGHIOTANT, aghiotanți, s. m. (Ieșit din uz) Ofițer sau subofițer atașat pe lîngă un comandant militar. Gîgîlicea Ionel, care făcea pe aghiotantul lui Grigoraș, venea fugind de-i scăpăra opincuțele și vestind că «vin soldații!». BUJOR, S. 172. După cîteva zile de ședere în Cotroceni, unde venea tot orașul să ne vadă și să ne aducă hrană, într-o noapte veni un aghiotant al lui Omer-Pașa, cu șapte trăsuri brașovene, și ne anunță că este ordin să plecăm îndată. BOLINTINEANU, O. 263. – Pronunțat: a-ghi-o- și a-ghio-.

PARA², parale, s. f. 1. Veche monedă divizionară, a cărei valoare a variat după epoci; (astăzi la pl. sau în expresii) ban de valoare neînsemnată (v. gologan). Avea în chimir puține parale mărunte de argint și a băut vin de acele parale. SADOVEANU, P. J. 522. Nu căpătase niciodată o para mai mult decît îi trebuia. CARAGIALE, O. III 60. Supt Mircea cel Bătrîn tot soldatul primea pe zi cîte doi bani roșii care fac 13 parale. BĂLCESCU, O. I 15. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para sau a fi, a se afla fără (nici o) para (chioară sau frîntă) = a nu avea nici un ban. Se afla omul la bătrînețe împovărat de două copile destul de coapte, care trebuiau numaidecît măritate și el n-avea para frîntă, nemite cu ce să le înzestreze. CARAGIALE, O. III 199. Prin scrisoarea din 5 aprilie... îmi dai comisioane pe cari cu părere de rău nu le pot face pînă a nu primi bani de la tine sau de-acasă, căci acum mă aflu fără para. BĂLCESCU, la GHICA, A. 503. A lega paraua cu zece noduri v. lega (I 3). (În legătură cu «a da socoteală», «a achita», «a plăti») Pînă într-o para sau pînă la (o) para = pînă la ultimul ban; fără să lipsească nimic, exact. Nu mai datora nimănui nimic; achitase pe Lambrino pînă într-o para. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Se dă dator să plătească pînă la para. CARAGIALE, S. N. 84. (În legătură cu evaluări bănești) Ca o para = fără discuție, sigur, clar, neîndoielnic. O moșie, care face 250 de mii de lei ca o para. CARAGIALE, O. II 23. (Familiar) A ști cîte parale face cineva = a fi bine lămurit în privința cuiva, a ști că nu prețuiește mult, că nu-i mare lucru de capul lui. A face (pe cineva) de două parale = a spune cuiva vorbe grele, a-l ocărî strașnic, a-l batjocori, a-l face de rîs. A lua (pe cineva) la trei parale = a-i cere cuiva socoteală pentru ceea ce a făcut, a-i face mustrări, a-l lua din scurt. ◊ Cinci parale = monedă, astăzi ieșită din uz, care valora a douăzecea parte dintr-un leu. Întinzînd în întuneric pumnul în care strîngea gologanul, ea suspină: «numai... cinci parale!». VLAHUȚĂ, N. 112. 2. (Familiar, mai ales la pl.) Bani; avere în bani. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aș zice nimica. Mi le ia și pace bună! Dar îs paralele lui. SADOVEANU, B. 128. Tu totdeauna ai fost băiat cu parale. Ai avut bani de cînd te știu. CAMIL PETRESCU, N. 43. Țara geme-n angarale, Vodă numără parale. LIT. ANTIMONARHICĂ 110. ◊ Expr. (Familiar) Face parale = merită să fie apreciat, are valoare, e bun, frumos. Acuma-i vremea să ne grăbim. Acuma face parale calul bun și prietinul statornic. SADOVEANU, O. I 512. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale = este lipsit de valoare.

PEHLIVAN, pehlivani, s. m. 1. (Turcism ieșit din uz) Acrobat, scamator, jongler, saltimbanc. Pehlivanii arapi... ce-i adusese din țara turcească făcură și ei feluri de năzdrăvănii și de jocuri minunate și nevăzute locurilor noastre. ODOBESCU, S. I 136. Înăuntru și afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învîrtelile și strîmbăturile pehlivanilor și ale măscăricilor domnești. FILIMON, C. 58. 2. Șarlatan, escroc, pișicher, chiulangiu, mincinos. Mare pehlivan! gîndi administratorul. Cum îl întorc și-l sucesc, tot nu pot scoate nimic de la el! STĂNOIU, C. I. 35. Pehlivan făr’ de rușine! Tu ți-ai bătut joc de mine; Iar de-acum te ține bine C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. 3. Om glumeț, mucalit, poznaș. Mireasa dă de spălat pe mînă mai întîi nunului ș-apoi socrului; și în vreme ce mireasa le toarnă, cîte un pehlivan de băiat se alătură pe la spate și zmac! pe mîinile nunului cu niște tărîțe, huște sau chiar cenușă. SEVASTOS, N. 257.

PRIMAR², -Ă, primari, -e, adj. 1. Începător, inițial, primordial, originar; p. ext. de prim grad, de bază. Negura de apă îi închidea de pretutindeni ținîndu-i pe loc ca să frămînte un pămînt descompus în elementele-i primare. SADOVEANU, Z. C. 191. Cînd omul se-ndoiește de un princip primar, Nimica nu mai crede, căci nu mai înțelege Nimic aici în lume: aceasta e o lege. BOLINTINEANU, O. 154. ◊ (Ieșit din uz) Învățămînt primar, școală primară (sau clase primare) = învățămînt elementar. Acolo și-a făcut el cele patru clase primare. VLAHUȚĂ, O. AL. II 20. ♦ (Rar) Simplist. Situația este... mai complicată decît se judecă în mod primar de către lume. CAMIL PETRESCU, U. N. 111. 2. (Geol.; în expr.) Era primară = era paleozoică. Terenuri primare = terenuri formate în timpul erei primare. 3. (În expr., ieșit din uz) Medic primar = medic șef al unui spital, al unui oraș sau (în trecut) al unui județ. ♦ (În expr.) Văr primar (sau vară primară) = grad de rudenie între copiii mai multor frați și surori.

TREBUINȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj., adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Îmi face trebuință (sau am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Ieșit din uz) Treabă, afacere, chestiune. – Trebui + suf. -ință.

APELA vb. I. intr. A face apel la cineva, a adresa o cerere, o rugăminte; a chema. ♦ (Ieșit din uz) A se adresa unei instanțe judecătorești superioare pentru a cere schimbarea sau infirmarea unei hotărîri date de o instanță inferioară. [< fr. appeler, cf. lat., it. appellare].

ROVE, tunel de mari dimensiuni (7,12 km lungime, 22 m lățime, 11 m înălțime) din Franța, care făcea legătura între Ron și M. Mediterană. Construit între 1912 și 1927, a fost scos din uz în 1963, când a avut loc prăbușirea boltei.

ÎNCHEIETOR, încheietori, s. m. (Mil.; ieșit din uz) Gradat (de obicei ajutorul comandantului) care merge imediat în spatele unității din care face parte. Încheietor de pluton.

PIRAMIDĂ, piramide, s. f. 1. Poliedru cu bază poligonală și cu fețe triunghiulare care se unesc într-un punct comun. Piramidă pentagonală. Trunchi de piramidă v. trunchi. 2. Monument gigantic de piatră în formă de piramidă (1). La vîntul din pustie, la răcoarea nopții brună, Piramidele din creștet aiurind și jalnic sună Și sălbatec se plîng regii în giganticul mormînt. EMINESCU, O. I 44. Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniștire, Cînd nu mai e mișcare în lumea, celor vii, Deșteaptă priveghează a mea tristă gîndire, Precum o piramidă se-nalță în pustii. ALEXANDRESCU, M. 101. 3. Grămadă de diferite obiecte sau materiale aranjate aproximativ în formă de piramidă (1). Mîncă pe îndelete, copios, printre călătorii purceși în vilegiatură, cu piramidele lor de bagaje. C. PETRESCU, O. P. I 28. Lungiți la rînd, sub petecul de umbră, la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborîți hamalii negri, pe jumătate goi. BART, E. 19. Făcu o piramidă de patruzeci și șepte căpăține. NEGRUZZI, S. I 156. ◊ (Mil.; ieșit din uz) Piramidă de arme (sau de puști) = grup de puști, de obicei în număr de trei, așezate cu talpa patului pe pămînt și sprijinite una de alta la vîrful țevii. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie și se loveau cu palmele peste umeri, să se încălzească, apoi suflau aburi albi, împrejurul cîtorva piramide de puști cu baionetele puse. DUMITRIU, N. 105. 4. Figură de gimnastică, executată de mai multe persoane care se așază unele pe umerii celorlalte, în rînduri suprapuse tot mai înguste, amintind forma unei piramide (1).- Pl. și: (regional) piramizi (BASSARABESCU, S. N. 77).

CAMERISTĂ, cameriste, s. f. 1. (Ieșit din uz) Femeie care se afla în serviciul personal al unei doamne. 2. Femeie de serviciu care face curățenie în camerele unui hotel, motel etc. – Din fr. camériste.

fișăraie Cuvîntul apare la Udrescu, în expresia a se ține fișăraie „a umbla, forfota, a se ține în șir unul după altul; a se fofila (eschivîndu-se de la treabă)”; în Lex. reg. I, p. 80 (din Rîmnicu-Vîlcea), fîrșeraie „lucruri mărunte scoase din uz”; se mai adaugă fușer „chiulangiu”, din Lex. reg. II (Banat), apoi a fușări „a face un lucru pe fugă, fără temei” (MCD, p. 173, din Deda, și p. 210, din Someș-Guruslău). Punctul de plecare trebuie căutat în germană, unde găsim pe de o parte Fuschelei „fîțîială”, fuschern, „a zăpăci”, pe de altă parte Pfuscher „lucru de mîntuială¹”. Pfuscher „trișor ”. Se pare că cele două grupuri de cuvinte au fost contopite într-unul singur.

COLECTA, colectez, vb. I. Tranz. 1. A aduna, a strânge la un loc lucruri, bani etc. pentru un anumit scop. 2. (Ieșit din uz) A strânge în mod organizat de la producători diferite produse. 3. (Despre abcese sau răni) A face puroi; a coace. – Din fr. collecter.

BRIGADĂ s.f. 1. Echipă organizată pentru anumite sarcini de producție. ◊ (Ieșit din uz) Brigadă artistică (de agitație) = echipă artistică de amatori (care, în programe scurte, își propuneau să facă agitație politică în jurul problemelor importante din viața unei colectivități). 2. Unitate militară compusă din două sau trei regimente din aceeași armă. 3. Subunitate silvică formată din mai multe cantoane (2) și supravegheată de un brigadier silvic. [Pl. -găzi, -gade. / < fr. brigade, rus. brigada].

nuntă (nunți), s. f. – Ceremonia de căsătorie, cununie. – Mr. numtă, lumtă, megl. nuntă, istr. nuntę. Lat. nuptiae (Pușcariu 1208; Candrea-Dens., 1260; REW 5999), cf. it. nozze (sard. nuntas, nunsas, cors. nonza), prov. nossas, fr. noces. Fonetismul nu este normal. S-a căutat să se explice rezultatul rom. prin încrucișarea lat. nuntiāre (Densusianu, Hlr., 127) sau plecînd de la pl. *nupți › nunți (Pușcariu; Byck-Graur 25). Cipariu, Arhiv., 469, urmat de Pascu, Beiträge, 11; Philippide, II, 660 și Scriban ar prefera să pornească de la lat. nupta, ipoteză care nu înlătură problema. Oricum, trebuie să se admită un infix nazal *nunptiae, fie prin încrucișare cu nuntiāre (cf. v. sard. nunça „întîlnire”), fie prin simplă propagare; și de la pl. numpți s-a putut trece la numți, mr. nunți. Uz general (ALR, I, 254). Der. nuntaș, s. m. (invitat la nuntă); nunți (var. nunti), vb. (a face nuntă); nuntit, s. n. (nuntă). – Din rom. provine mag. nunta (Edelspacher 20).

păcătuì v. 1. a face păcate, a cădea în păcat; 2. a greși în contra unei regule: a păcătui în contra uzului.

PREFĂCĂTURĂ, prefăcături, s. f. 1. (Învechit) Transformare, schimbare; evoluție, dezvoltare. Prefăcătura [limbii] adusă de ani și de trebuință, măsurată pe noima aplecărilor și a năravurilor neamurilor, e nesimțită la uz și la vedere. RUSSO, O. 75. Prefăcătorie. Acolo cu prefăcături, cu marghiolii și cu viclenii îl făcu de spuse cum are atîta stare. ISPIRESCU, L. 280. Gîndeai că, orbit de frumuseță și nuri, N-ai cerceta nici mustra a tale prefăcături. CONACHI, P. 221.

VATRĂ, vetre, s. f. 1. Un fel de platformă înălțată, amenajată în tinda caselor țărănești, pe care se face focul pentru a pregăti mâncarea; parte plană din interiorul cuptorului (de pâine) sau al sobei, care susține cuptorul sau soba în afară și pe care se poate ședea sau dormi. ◊ Expr. A îmbătrâni în vatră = a rămâne fată bătrână, nemăritată. A rămâne cu sluta în vatră = a nu-și putea mărita fata. A cloci pe vatră = a lenevi (la căldură), a trândăvi. A cădea cuiva în vatră = a fi oaspete nepoftit și supărător al cuiva. ♦ Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul; partea inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic, pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 2. Locuință, așezământ stabil, cămin, casă (părintească). ◊ Loc. adj. De vatră = care și-a făcut gospodărie și s-a statornicit într-un loc. ♦ Loc de baștină, de origine. ◊ Expr. (Ieșit din uz) A lăsa (un ostaș) la vatră = a elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar. ♦ Cuib al unui animal sălbatic, cu puii în el. 3. Locul principal, central al unei așezări, al unei instalații etc.; locul pe care s-a clădit ceva, pe care se construiește sau unde se așază ceva. ◊ Vatra satului = suprafața de teren pe care se întinde satul. 4. (Pop.) Porțiune de pământ, pe un câmp, care se deosebește de restul locului printr-o vegetație diferită sau prin absența vegetației. – Cf. alb. vatre.

VATRĂ, vetre, s. f. 1. Partea cuptorului unde se face focul; (în vechile case țărănești) suprafață plană care prelungește cuptorul în afară și pe care se poate sta sau dormi. ◊ Expr. A îmbătrâni în vatră = a rămâne fată bătrână, nemăritată. A rămâne cu sluta în vatră = a nu-și putea mărita fata. A cloci pe vatră = a lenevi (la căldură), a trândăvi. A cădea cuiva în vatră = a fi oaspete nepoftit și supărător al cuiva. ♦ Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul; partea inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic, pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 2. Locuință, cămin, casă (părintească). Loc. adj. De vatră = care și-a făcut gospodărie și s-a statornicit într-un loc. ♦ Loc de baștină, de origine. ◊ Expr. (Ieșit din uz) A lăsa (un ostaș) la vatră = a elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar. ♦ Cuib al unui animal sălbatic, cu puii în el. 3. Locul principal, central al unei așezări, al unei instalații etc.; locul pe care s-a clădit ceva, pe care se construiește sau unde se așază ceva. ◊ Vatra satului = suprafața de teren pe care se găsesc casele și construcțiile anexe gospodărești. 4. (Pop.) Porțiune de pământ, pe un câmp, care se deosebește de restul locului printr-o vegetație diferită sau prin absența vegetației. – Cf. alb. vatrë.

CAPĂT, capete, s. n. (Înlocuiește adesea pe «cap») Extremitate a unui obiect; parte extremă (în special finală) a unei perioade de timp; punct final, mai rar inițial, al unei situații, împrejurări, stări; margine, limită, sfîrșit. Acuma se vedea la capătul dorințelor sale! SBIERA, P. 97. Fă-te tu cerșitor Ia capătul ist de pod, și eu la celalalt și să vezi cum are să ne deie amîndouă carboavele de pomană bietul om! CREANGĂ, P. 298. Casa din capătul uliței era galbănă, cu ferești poleite de lună, cu perdele albe. EMINESCU, N. 63. Pe la capătul anului 1593... BĂLCESCU, O. II 41. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîrșit, îndelungat, întins. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective. CAMILAR, TEM. 127. Bătrînul dascăl... într-un calcul fără capăt, tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr’de capăt, Cînd a serii raze reții Asfințind din ceruri scapăt. EMINESCU, O. I 66. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început; (în legătură cu verbul «a scrie») cu alineat nou. În capăt = a) exact, deplin, în cap. Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, [moartea] iar pornește la dumnezeu, să primească porunci. CREANGĂ, P. 313. Eu mă duc să gătesc banii. Cinci mii în capăt? ALECSANDRI, T. 257; b) (rar) În frunte, în cap. Mîndra masă e întinsă... Iar în capăt cine șade? ALECSANDRI, P. P. 206. Din capăt = de la început. Spuse din capăt toată întîmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit. CREANGĂ, P. 45. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; consecvent. Rupse plicul și, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, pînă la capăt. BART, E. 21. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru) = a face să înceteze, a termina. De-acum logodnei punem capăt, Curînd începem nuntă mare. BENIUC, V. 103. A da de capăt = a ajunge la sfîrșitul unui lucru, a duce la bun sfîrșit. Locul însuși era o poveste lungă și-ncurcată... căreia nu-i mai dădeau de capăt pînă ce nu-ncetau, apăsați de somn. EMINESCU, N. 67. A scoate (sau a duce) ceva la (sau în) capăt (bun) = a termina ceva cu succes, a izbuti. Seceratul a fost dus la bun capăt de femei. STANCU, D. 215. De mă vei asculta, pe toate ai să le biruiești și să le scoți la capăt. bun. ISPIRESCU, L. 22. Asta-i o treabă foarte grea, și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși bine dintr-o situație, dintr-o încurcătură, a face față unor greutăți, a ieși la socoteală. Cu lemnele o s-o scoatem noi la capăt iarna asta. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege, a avea trai bun cu cineva. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de» ) Fragment mărunt, rămășiță. Capăt de luminare. ▭ Ian trece-mi, camarade, și mie capătul [de țigară]. CAMILAR, N. I 11. ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pină-ntr-un capăt de ață. 3. Extremitate a unor obiecte de uz gospodăresc (osia carului, brațele ferăstrăului, sulul războiului de țesut etc.). Taie un sulhari de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază cum trebuie, pune roata la loc. CREANGĂ, P. 135.

LABOARE s. f. (Latinism ieșit din uz) Muncă. Ceea ce treizeci de ani de... studii și de laboare nu fuseseră în stare să facă, au făcut cîteva nopți. M. I. CARAGIALE, C. 106. Laboarea ce se impunea acelora nu a fost mai puțin titanică. MACEDONSKI, O. IV 116. Arătau mai multă bunăvoință... pentru așa ingrată laboare. ODOBESCU, S. II 327.

NOTAR, notari, s. m. 1. (Azi mai ales determinat prin «de stat») Funcționar public învestit cu puterea de a autentifica acte juridice. Notarul de stat poate face singur inventarierea sau să delege pe secretarul biroului de notariat de stat. B. O. 1953, 4. 2. (Ieșit din uz; în vechea administrație) Secretar al primăriei unei comune rurale. Avea însă notarul doi băieți Și popa o fetiță. BENIUC, V. 36. Notarul se încrunta la oameni. AGÎRBICEANU, S. P. 30.

REFORMA, reformez, vb. I. 1. Tranz. A schimba (în bine); a înnoi, a primeni o stare de lucruri, o concepție etc.; a face o reformă (1). 2. Tranz. (Cu privire la un material, o mașină, o unealtă etc.) A scoate din uz, a da la reformă (3). 3. Tranz. (Mil.; învechit) A scoate un militar din evidența sau din serviciul armatei (ca inapt din punct de vedere fizic). Fusese înrolat două luni și apoi reformat. PAS, Z. I 305. 4. Refl. (Franțuzism învechit) A forma din nou, a reface. Greșeala este de a propovădui că limbile se reformează, cînd dimpotrivă, limbile se formează zi pe zi. RUSSO, S. 65.

BUZAR (pl. -re) sn. Bucată rotundă de lemn sau piatră ce se pune de-o parte și de alta a focului făcut sub cerul liber, în așa fel ca să se poată așeza vasul de fiert ȘEZ. [buză].

învechésc v. tr. (d. vechĭ). Fac vechĭ: timpu învechește toate. V. refl. Devin vechĭ, mă uzez: haĭnele astea s’aŭ învechit. Ĭes din uz, mă demodez: moda asta, cuvîntu acesta s’a învechit. – Vechĭ vechesc: să nu se vechească domnia (Cost. 1, 263). V. îmbătrînesc.

ECONOMAT, economate, s. n. (Ieșit din uz) Magazin care aproviziona pe salariații unei instituții sau unei întreprinderi. De ce nu era obligat patronatul să facă economate, să înființeze cantine? PAS, Z. IV 48.

TREBUINȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. Faptul că Voltaire n-a înțeles pe Shakespeare se generalizează pentru trebuința cauzei. GHEREA, ST. CR. II 73. O neapărată trebuință a face să reînvieze spiritul de unire și dorința de lucrare. GHICA, A. 796. ◊ (În legătură cu verbul «a avea») Cine are trebuință, să vie la dînsul. ISPIRESCU, L. 1. Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. N-am trebuință de tine ca să-mi învăț limba mea. NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Loc. adj. și adv. De trebuință = folositor, necesar, util. Aceea are să fie de trebuință la talpa iadului. CREANGĂ, P. 146. Sultanul Suleiman crezu de trebuință 300000 de otomani, pentru a putea alunga din Moldova pe Petru Rareș. HASDEU, I. V. 83. Este de trebuință a populariza între romîni aceste idei. BĂLCESCU, la GHICA, A. 357. Dobitocul se face omului de trebuință. CONACHI, P. 290. ♦ Interes. Să nu se ceară adevăr de la cea care are trebuință să-l tăinuiască. SADOVEANU, D. P. 140. 2. (Ieșit din uz) Treabă, chestiune, afacere. Am o trebuință cu d. Nae Girimea. CARAGIALE, T. II 78. Sărmanii oameni era să facă un drum... zădarnic, pentru că acolo nu aveau nici o trebuință. DRĂGHICI, R. 24. – Pl. și: (învechit) trebuinți (CONACHI, P. 265).

*consácru și -éz, a -á v. tr. (fr. consacrer, lat. consécro, -áre, d. săcer, sacru). Dédic luĭ D-zeŭ: a consacra o biserică. Fac la liturghie consacrarea pîniĭ și vinuluĭ. Sfințesc, sancționez, fac durabil. Fig. Rezerv, daŭ: a consacra studiuluĭ tot timpu. Autorizez, întăresc, consfințesc: cuvînt pe care l-a consacrat uzu.

OCOL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. (Adesea în construcție cu verbele «a face», «a da» etc.) Mișcare în jurul unui punct fix, de jur împrejurul unui loc (v. tur); deplasare în spațiu, care nu urmează calea cea mai dreaptă (v. înconjur). Făceau ocoluri largi, se apropiau de copaci, apoi iarăși se speriau și se depărtau. DUMITRIU, N. 149. Stai, călăreț! întoarce-ți calul semeț. Fă un ocol. ARGHEZI, V. 225. Ea mai face-o dat-ocolul Adunării. EMINESCU, L. P. 145. ◊ Fig. Întîi știrea, făcînd ocolul satului, stîrni curiozitate. REBREANU, R. II 230. ◊ Loc. adj. De ocol = ocolit, indirect. Pe această cale, deși de ocol, credem c-am ajuns aproape de dezlegarea primei întrebări. CARAGIALE, N. F. 15. ◊ Loc. adv. Cu ocoluri = pe departe, indirect. Îi vorbi și de fratele ei, cu ocoluri, cu băgare de seamă. DUMITRIU, N. 211. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. Un memoriu în care arăta, de data aceasta fără ocol, că, dacă nu sînt rezolvate cererile cuprinse în el, muncitorii vor recurge la acțiuni. PAS, Z. IV 217. Rămase încremenit: binoclul ei îl ochise drept, fără ocol. BASSARABESCU, S. N. 167. 2. Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat; cuprins. Mă mir cum d-avu răbdare domnul să nu-nceapă vînătoarea de cum dădurăm în ocolul slobod al Cîmpulungului. DELAVRANCEA, O. II 105. Prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare, țîșnește tina în sus. ODOBESCU, S. III 187. ♦ Cotitură, cot. Spre culmile întunecate și tot mai înalte dinspre apus se întoarce Oltul, scriind cu argint, în verdele liniștit al cîmpiei, un ocol elegant, plin de frumusețe. BOGZA, C. O. 243. Identific, după dîmb și după ocolul șoselei, locul unde sîntem. CAMIL PETRESCU, U. N. 263. ♦ (Învechit) Circumferință. Ocolul acestui bulz erea ca de doisprezece stînjini. GORJAN, H. II 18. 3. (Concretizat) Împrejmuire, îngrăditură, gard făcut în jurul unui loc; p. ext., loc îngrădit. La miazăzi, pe culmea de tufe ruginite, Se văd niște ocoale, cu lungi șuri pentru boi. BELDICEANU, P. 62. Tabăra impregiuru-i avînd ca s-o-ntărească Un lung ocol de cară legate strîns cu lanțuri. ALECSANDRI, P. III 219. ◊ (Poetic) Zvelta insulă apare... Sărutată cînd de valuri, cînd de vînturi asaltată Printre-o- colul spumei albe. MACEDONSKI, O. I 161. ♦ (Adesea determinat prin «de vite») Loc îngrădit, uneori acoperit, unde se închid vitele. La ocoale se adunaseră tamazlîcurile, cu mugete. SADOVEANU, F. J. 427. Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. Sărmanele duc lipsă de nutreț. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. ♦ Loc unde se închid vitele de pripas sau cele prinse pe semănături străine. 4. (Concretizat) Curte, ogradă. Răgete lungi Pornesc din ocol. Tălăngile, trist Tot sună dogit. BACOVIA, O. 10. În larg d-ocol s-adună curtenii și fac roată. COȘBUC, P. II 201. Bade-n ocolul tău Puteare-aș să umblu eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. Cu bățul se-nvîrtește Ca să-și facă-n jur ocol; Dar abia e locul gol, Și mulțimea năvălește Iarăși stol. COȘBUC, P. I 226. 6. (Ieșit din uz) Circumscripție administrativă (judiciară, silvică, agricolă); sediul ei; p. ext. instituție care conduce una din aceste forme de împărțire administrativă. Judecătorie de ocol. cm Tinerii ei feciori domnești... se întîmpinase în ocolul Focșanilor și se lăsase cu taberile lor amestecate la satul Săpățeni. ODOBESCU, S. I 170.