ZOB s. n. 1. Așchii rezultate în urma tăierii arborilor cu toporul, cioburi mărunte rezultate în urma spargerii unui vas de sticlă, de ceramică etc. ◊ Expr. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți mici, în fărâme; a (se) face praf. 2. (Pop.) Grăunțe de ovăz (amestecate și cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. – Din bg., scr. zob.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândită la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse întrebuințări, roca naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dintâi piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să pună capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = prima și cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin utilizarea uneltelor de piatră (I 1). 3. (Urmat de determinări care arată felul, întrebuințarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră de moară. ◊ Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă, care servește, în litografie, la prepararea clișeelor. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dură folosită la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității care marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și întrebuințat de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. ◊ (Bot.; în compusul) Piatră-linte = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori de culoare albă sau albă-gălbuie, care crește prin pădurile din zona alpină (Astragalus australis). 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formată din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. anal. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. Compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). 5. (Min.; în compusul) Piatra-lunii = varietate de feldspat cu reflexe albăstrui folosită ca piatră semiprețioasă. – Lat. petra.

PRAF, (2, 3) prafuri, s. n. 1. Material format din particule solide foarte fine, provenite din fărâmițarea naturală a scoarței terestre, a unor corpuri solide, din unele procese biologice ale viețuitoarelor etc.; pulbere, colb. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a) a sfărâma în bucăți; a distruge; b) (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui fără rost; c) (fam.) a învinge pe cineva într-o discuție în contradictoriu, a-i anula argumentele; a impresiona profund (prin cele ce spune sau face); a epata. A (se) face praf și pulbere sau a (se) preface în praf = a (se) distruge complet, a nu mai rămâne nimic. A se alege praful sau nu se alege nici praful, a nu rămâne nici praf = a fi complet distrus, nimicit; a fi ucis. A arunca (cu) praf în ochii cuiva = a încerca să înșele pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate, a induce în eroare. A se face praf pentru cineva = a-i purta cuiva o mare grijă, a face tot posibilul pentru cineva. Praful de pe tobă = nimic. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat diferitelor materiale solide reduse la starea de particule foarte fine și care sunt folosite în diferite scopuri. ◊ Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Praf de spumă = preparat care produce în contact cu apa o spumă și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care se întrebuințează în patiserie pentru a face să crească aluaturile, prin bioxidul de carbon pe care îl degajează. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf de mătase = substanță cu aspect lucios, preparată din mică¹ pisată, folosită la zugrăveli. Praf hidrofob = material pulverulent, neinflamabil și imputrescibil, obținut din cenușa de la termocentrale cu adaosuri de păcură, folosit pentru hidroizolări. 3. Spec. Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (pop.) doză dintr-un astfel de medicament. ◊ (Arg.) Praf alb = cocaină. 4. (Pop.) Polen. [Var.: (înv. și reg.) prav s. n.] – Din sl. prachŭ.

PULBERE, pulberi, s. f. 1. Material solid care se prezintă sub forma unor particule fine; praf, pudră. ◊ Expr. A se face (praf și) pulbere sau a se alege (din cineva sau ceva) (praful și) pulberea (sau praf și pulbere) = a se distruge, a se nimici, a pieri. A ridica pe cineva din pulbere = a înălța pe cineva într-o situație foarte bună. A se ridica (sau a se scula) din pulbere = a evolua; a parveni, plecând de jos. A face pulberea praf = a nu face nici o ispravă. ♦ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care indică felul) Mulțime, puzderie. 2. Spec. (Înv.) Praf de pușcă. 3. Substanță explozivă care se prezintă în formă de firișoare sau de granule. – Lat. pulvis, -eris.

CRUȘÂN ~i m. Arbust melifer din a cărui scoarță se prepară o băutură laxativă, iar din lemn se obține cărbune din care se face praful de pușcă. /<ucr. krušyna

PULBERE ~i f. 1) Material solid transformat în particule mici și fine; praf; pudră. ◊ A se face praf și ~ v. PRAF. 2) înv. Praf de pușcă. 3) fig. Mulțime de ființe sau de lucruri. 4) Substanță explozivă în formă de firișoare sau de granule. /<lat. pulvis, ~eris

prăpald s.n. (reg.; în expr.) a da prăpald (pe cineva) = a produce cuiva o impresie copleșitoare; a da gata, a face praf (pe cineva).

șperlui, șperluiesc, vb. IV 1. (înv.; despre rufe) a spăla cu leșie. 2. (reg.) a face praf.

dobza (-zez, -at), vb. (Trans.) A bate, a face praf. – Var. (Mold.) dobzăla, dobzăli. Mag. dobzani „a umfla” (Candrea); după Scriban, în legătură cu sl. dolobuzati „a săruta, a mîngîia”, care pare mai puțin probabil. Var. mold. a primit un suf. expresiv -li. Der. dobză, s. f. (Trans., în expresia a bate dobză, a pedepsi aspru), deverbal în care a putut influența dobă „tobă” sau cobză.

fleci (-cesc, -it), vb. – A mărunți, a zdrobi, a terciui; a reduce un corp solid la o masă inconsistentă. – Var. fleciui, flecui. Creație expresivă, făcînd parte din aceeași familie și corespunzînd aceleiași intenții ca fleașc; cf. și lat. flaccus, flaccidus „fleșcăit”, pol. flaczeć „a fleșcăi” (după Cihac, II, 110, pol. ar fi etimonul cuvîntului rom.). Var. flecui are și sensul de „a murdări, a umple de noroi”, care derivă în mod evident din cel primar; totuși, DAR îl pune în legătură cu germ. flecken, cu care are în comun numai intenția expresivă. Cu schimbare de suf. s-a obținut var. flecni, vb. (Trans., a închega; a bate, a face praf; a îmbăta), ale cărui sensuri pleacă toate de la acela de „a se înmuia”, cf. fleșcăi. A dat naștere la o lungă serie de der. expresivi, a căror idee comună este cea de „obiect fără consistență”. Der. fleac, s. n. (bagatelă, nimicuri; moft), a cărui origine expresivă nu ridică probleme (cf. Iordan, BF, II, 174), trebuie să fi desemnat la început fie un „cuvînt fără consistență” fie un obiect flasc cum ar fi o cîrpă nefolositoare sau o fructă zdrobită, cf. semantismul sp. papandujo. Totuși, DAR îl pune în legătură cu germ. Fleck „petic” (plecînd de la o confuzie cu flec, cf. aici); Körting 3804 și Loewe 57 pleacă de la lat. flaccus, cf. Giuglea, Dacor., III, 1090 și REW 3343; iar Scriban propune o relație cu rut. fljak care pare der. din rom. Este cuvînt identic cu felegă, s. f. (cîrpă), cf. rut. felegi „zdrențe” (după Tiktin și DAR, rut. este etimonul cuvîntului rom.); peletic, s. n. (pensulă de olar), cf. Iordan, BF, II, 186; felegos, adj. (zdrențuros). – Der. flecar, adj. (vorbăreț, palavragiu), cf. sl. flekavŭ „bîlbîit”, tot formație expresivă (după Cihac, II, 109, rom. provine din sl.); flecări, vb. (a sta la taifas, a pălăvrăgi); flecărie, s. f. (bîrfă, vorbă de clacă); flecăti, vb. (Trans., a pălăvrăgi); flecăros, adj. (palavragiu); flecușteț, adj. (nimic, bagatelă); fleoancă (var. fleancă, flioancă, fleoarcă, fleoarță, fleandură, fleanță, fle(a)ură, fulendriță, loandră, moleandră), s. f. (cîrpă; gură, cioc, limbă; femeie ușoară), pentru ale cărei asociații semantice cf. Iordan, BF, II, 167-72; fle(o)ncă(n)i, vb. (a pălăvrăgi); fle(o)ncăneală (var. fle(o)ncănitură), s. f. (bîrfă, vorbă de clacă); flencău s. m. „băiat, tînăr” prin încrucișare cu flăcău, cf. trăncău și, în general, paralelismul cu der. lui tranc; fleace, s. f. (noroi, glod); fleciu, adj. (flasc, zdrobit, moale, stricat); flencheș, adj. (cu coarnele căzute); flenduros, adj. (zdrețuros); fleng (var. flenc), adj. (cu urechile căzute); flențoi, adj. (zdrențăros); fleorțotină, s. f. (prostituată); fleoș, adj. (moale, flasc); fleuri, vb. (Trans., pălăvrăgi); fleros, adj. (Trans., palavragiu); tranca-fleanca, interj. (exprimă ideea de flecăreală); fleț, adj. (tont, prost); nătăfleț, adj. (tont). În general, și cu excepția articolului citat al lui Iordan, toate cuvintele menționate aici se consideră că fac parte din familii diferite. Fleandură este pus de obicei în legătură cu germ. (săs.) flander „zdrențuros” (Borcea 186; DAR), sau cu sl. (sb., ceh.) flandra „prostituată” (Cihac, II, 109; DAR), cuvinte care au la bază numele de Flandes, cf. ceh. flandra, pol. fladra „pînză” (Daničič, III, 60); însă istoria acestor cuvinte este neclară și Miklosich, Fremdw., 88 și Wander., 15 consideră că sb., pol., rut. flandra provin din rom. Este vorba mai curînd de o rădăcină comună expresivă. Fleoarță, de origine necunoscută pentru DAR, ar avea legătură cu săs. Flärre „ruptură”, după Drăganu, Dacor., V, 273 și ar fi identic cu fleură, după același autor, pe cînd Cihac, II, 660, pune în legătură acest cuvînt cu ngr. φλύαρος „palavragiu”; Bogrea, Dacor., I, 258, îl consideră ca un rezultat al încrucișării lui flaut cu fluer, sau al lat. flabrum „șuier al vîntului”.

frige (frig, fript), vb. – 1. prăji. – 2. A coace. – 3. A arde, a face scrum. – 4. A pune la foc (pentru a tortura). – 5. A bate, a altoi, a ciomăgi, a face praf. – 6. A arde, a fi fierbinte. – 7. (Refl.) A se arde, a se prăji. – 8. (Refl.) A se păcăli, a rămîne păgubaș. – 9. (Refl.) A pierde. – Mr. frigu, fripșu, friptă; megl. frig, friș, fris. Lat. frῑgĕre (Pușcariu 648; Candrea-Dens., 642; REW 3510; DAR), cf. alb. fergoń (Philippide, II, 643), it. frigere, prov., fr. frire, cat. fregir, sp. freir, port. frigir. Der. frigare, s. f. (vergea de fier în care se înfige carnea spre a fi prăjită), cu suf. -are, ca vînzare, crezare (analogia cu grătar, pe care o propune DAR nu constituie o explicație suficientă; după Pușcariu 650, din lat. *frῑgalis; după Candrea-Dens., 643, de la un lat. *frῑgaria); frigăruie, s. f. (carne tăiată în bucăți mici și friptă la frigare); frigări, vb. (a înfige; refl. pop., a fi stăpînit de dorință); frigătoare, s. f. (frigare; Trans., plită de gătit); înfrigări, vb. (a înfige); friptoare, s. f. (Trans., Banat, arșiță, căldură excesivă), de la part. fript, cu suf. -oare; friptură, s. f. (carne friptă), cu suf. -ură, cf. băutură, căutătură, corcitură etc. (după Meyer-Lübke, Rom. Gramm., II, 492; Pușcariu 654; Candrea-Dens., 654; REW 3508 și DAR, din lat. frῑctūra, cf. mr. friptură și frῑxūra › fr. fressure; însă această ipoteză nu este necesară); fripturist, s. m. (persoană care profită de politică pentru interese personale); fripturism, s. n. (politică a propriului interes).

jumuli (jumulesc, jumulit), vb. – 1. A smulge fulgii de la o pasăre, a curăța de pene. – 2. A escroca, a jefui, a jecmăni. – 3. A ciomăgi, a face praf. Mag. gyomlálni „a smulge” (DAR; Scriban). Sînt greșite relațiile pe care le stabilesc Cihac, II, 161, cu juli, și Philippide, II, 719, cu alb. humëljoń „a distruge”. Din același etimon provine jimui, vb. (Trans., despre porci, a scurma pămîntul cu rîtul). – Der. jumuleală, s. f. (acțiunea de a jumuli; furt; jupuire, jecmănire); jumulitor, adj. (care jumulește; care vinde scump); jumulitură, s. f. (jumuleală). Cf. jimi.

prăși (prășesc, prășit), vb. – A săpa, a curăța de buruieni. – Megl. prăsǫs, prășiri. Sl. prašiti „a se face praf” (Cihac, II, 285), cf. sb., cr., slov., ceh. prašiti și praf. – Der. prașilă (var. prășilă, prașe), s. f. (săpare, curățare de buruieni), dintr-un sl. *prašilo (după părerea improbabilă a lui Byhan 328, într-un sl. prąštilo); prășit, s. n. (prașilă); prășitor, s. m. (cel care prășește); prășitoare, s. f. (mașină de prășit). După Miklosich, Wander., 18, rut. prašuwaty provine din rom.

risipi (risipesc, risipit), vb. – 1. A dispersa, a împrăștia. – 2. A izgoni, a fugări. – 3. A cheltui, a toca. – 4. A face praf, a distruge. – 5. A irosi, a prăpădi. – Var. rîsipi, răsipi. Sl. rasypati (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 213; Conev 79). Der. risip, s. n. (înv., ruină); risipă, s. f. (ruină; stricăciune, desfacere; dezordine; prăpăd); risipitor, adj. (cheltuitor, distrugător). Din rom. provin ucr. prisipati (Bogaci), săs. rissipin.

sbranca adv. – (În expresia): a da sbranca, a face praf, a pustii, a prăpădi. – Var. zbranca. Probabil de la isbrăni „a lichida”. În Mold.

scrum (-muri), s. n. – Cenușă, coajă arsă, resturi de la ardere. – Mr., megl. scrum. Var. înv. scrumb. Origine incertă. Explicația prin tc. cuman. kurum „funingine” (Meyer 409; Șeineanu, II, 318; Densusianu, Hlr., 383; Pascu, II, 161; Capidan, Raporturile, 458; Pușcariu, Lr., 258), cf. mag. korom, nu pare suficientă. Legătura cu alb. škrumb (Philippide, II, 733; Rosetti, II, 122), este evidentă: dar nu și explicația sa. Mai probabil e vorba de o formație expresivă, ca în (s)grunț sau sdrum(ica), explicație care servește și pentru scruntar; ideea de bază este cea de a „a se face praf”. Der. scruma (var. scrum(u)i), vb. (a arde, a incinera); scrumelniță (var. scrumieră), s. f. (cenușieră); scruntar, s. n. (loc nisipos și pietros la marginea unei ape; Mold., insuliță, dună), pornind probabil de la *scrunt „țăndări, fărîme” (după părerea de nesusținut a lui Giuglea, Dacor., III, 627), din v. germ. scrunta › germ. Schrund „crăpătură”); scrunțar, s. n. (teren accidentat), din același cuvînt, probabil contaminat cu sgrunț; scrupos, adj. (Mold., sfărîmicios), fără îndoială în loc de *scrumpos, de la scrumb (legătura cu sl. krupa „griș”, propusă de Tiktin, nu pare convingătoare). – Din rom. provin bg. skrum (Capidan, Raporturile, 211), ngr. σϰοῦρμος (Murnu, Lehnw., 42), și desigur alb. škrumb, škrump. – Cf. scurma.

scurma (-m, -at), vb. – A zgîrma, a scormoni. – Var. scruma, scîrma, Olt. scîrmîi.De la scrum „cenușă”, care mai de mult trebuie să fi însemnat „praf în general”; animalele care scurmau pămîntul în bucățele mici. Ideea de „a face praf” este denumirea semantică generală pentru scrum, scurma și sdrumica; forma primitivă este scruma, care apare și cu sensul de „a arde”. Explicația pornind de la lat. *excorrimāre (Giuglea, Cercetări lexicografice, 26; Tiktin; REW 2254; Candrea, GS, VII, 196), cf. rîma, nu pare izbutită. Der. scurmător, adj. (care scurmă); scurmătură, s. f. (țărînă; scormonire); scormoni, vb. (a săpa, a scurma), cu suf. expresiv -ni, cf. var. scromoli cu suf. -li, tot expresiv (după Scriban, Arhiva, XXV, 134, din mag. karmolni; după Pușcariu, Dacor., I, 239-41, din cormană); scormoneală, s. f. (scurmat); scormonitor, adj. (care scormonește); sdrumica, vb. (a pulveriza, a sfărîma), probabil în loc de *scrumica, cf. mr. sdrumin(are), sdrumig(are), pe care Pascu, Archiv. Rom., VI, 26 și REW 7440a îl reduc la lat. rumināre (după Koerting 3389 și Cihac, I, 163, din lat. *exdemicāre, cf. contra Densusianu, Rom., XXXIII, 286; după Tiktin, Pușcariu, Dacor., VIII, 107 și Candrea, de la dumica contaminat cu sdrobi).

toc interj. – Poc, trosc; imită zgomotul de lovitură, de bătaie. Creație expresivă, cf. tic, tac, cioc, boc, poc. – Der. toc, s. n. (partea mai ridicată a tălpii la încălțăminte), datorită zgomotului pe care-l produce (după Cihac, II, 707, Tiktin și Candrea, din it. taccone, prin intermediul ngr. ταϰούνι, sau al bg. takun, tokun, tok, cf. Bernard 42; dar această der. este dificilă și ultima formă din bg. ar putea proveni din rom.); toacă, s. f. (bucată de lemn uscat sau de fier turnat, al cărui sunet înlocuiește în mănăstiri dangătul clopotelor; dangăt, bătaie de clopot; numele popular al unei constelații, Pegas), cd. calabr. tocco, care denumește un instrument asemănător (it. raganello), alb. tokë (Philippide, II, 737; der. din alb., sugerată de Cihac, II, 720, este improbabilă); tocălie, s. f. (toacă; hădărag, titirez, morișcă de vînt pentru a speria păsările; piedică la războiul de țesut), cu l expresiv; toca, vb. (a bate, a bate la ușă; a trage clopotele; a tropăi; a sparge lemne; a mărunți, a tăia mărunt; a face praf, a sfărîma, a face pulbere; a risipi, a irosi; a ruina, a-și pierde averea; a pisălogi, a plictisi; a flecări, a trăncăni; a clămpăni berzele din cioc), mr. toc, tucat, tucare, cf. Schuchardt, ZRPh., XXII, 397 și REW 8767 (după Densusianu, Hlr., 198; Pușcariu 1746 și Candrea, de la un lat. *toccāre, cf. it. toccare, prov., cat., sp., port. tocar, fr. toucher); tocăni, vb. (a bate; a pisa, a tăia mărunt), cu suf. expresiv -ni; tocană, s. f. (mîncare cu carne tăiată mărunt și fiartă înăbușit; Maram., terci de mălai); tocănit, s. n. (bătut); tocător, s. n. (fund de bucătărie); tocătoare, s. f. (fund); tocătură, s. f. (carne tocată; tăietură). – Din rom. provin mag. tóka „scîndură de tocat” și tokány „tocătură” (Edelspacher 23).

a face praf (și pulbere) expr. 1. a bate foarte rău. 2. a impresiona puternic (pe cineva).

ZOB, zoburi, s. n. 1. (În expr.) A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți, a (se) face praf. 2. Grăunțe de ovăz (amestecate și cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. – Bg., sb. zob.

electronită s. f. (formație ironică) ◊ „Noul delict are rădăcini multe în civilizația contemporană. Este, pe de altă parte, și consecința unei goane care s-ar putea numi electronită: dezvoltarea enormă a activităților inginerești – din păcate, deseori – în detrimentul celor umaniste. O altă sursă e sempiterna fudulie omenească; diplomomania, patalamomania, nevoia de a se lăfăi cu titluri academice, fie pentru a face praf pe un recalcitrant viitor tată-socru, fie pentru a epata pe o dulcinee rezistentă.” R.lit. 5 III 81 p. 17 (din electron[ică] + -ită)

*friábil, -ă adj. (lat. friabilis, d. friare, a sfărma, a pisa). Fiz. Care se face praf, sfărămicĭos: peatră, pămînt friabil.

2) pațachínă, baț- și pas- f., pl. e (sîrb. pasjakovina, d. pasjak, scîrnă de cîne, din cauza mirosuluĭ acestuĭ copăcel). Un copăcel fără spinĭ, cu fructe roșiĭ care pe urmă se fac negre, numit și lemn cînesc, crușeĭ și crușîn (rhamnus frángula saŭ frángula alnus), a căruĭ scoarță se întrebuințează în medicină, ĭar cărbunele la făcut praf de pușcă și la desemnat. Alt copăcel, ale căruĭ poame-s purgative, numit și verigar, salbă moale și mălin negru (rhámnus cathártica). Roĭbă.

colbăi, -esc, (colbui), vb. tranz. – A face praf, a prăfui. – Din colb.

colboti, -esc, (colbăti), vb. tranz., refl. – 1. A (se) mișca, a (se) zgâlțâi. 2. A (se) zăpăci. – Cf. colbăi „a face praf”, datorită unei mișcări haotice.

friabil a. care lesne se poate face praf: piatră friabilă.

spulberà v. 1. a (se) face praf; 2. fig. a prăpădi, a nimici. [Lat. *EXPULVERARE].

țărână f. 1. pământ fărâmat: sa făcut praf și țărână; 2. pământ ce acopere pe un mort: fie-i țărâna ușoară! [Vechiu-rom. țărină, țarină («să le răsipească praștii să-l facă țărină de arat»! Moxa = lat. *TERRINA].

praf n. 1. țărâna fărâmată în foarte mici părticele: haină plină de praf; 2. orice substanță pisată și făcută praf: praf de zahăr; 3. medicament ca praf: prafuri de chinină; 4. fig. nimicire, ruină totală: a face praf, nu s’a ales nici praf de averea sa; 5. mijloc de amăgire: aruncă praf în ochi; 6. amestec de silitră, pucioasă și cărbune, care se înflăcărează lesne și servă la încărcarea armelor de foc: praf de pușcă. [Slav. PRAHŬ].

prășì v. a săpa țarina de mai multe ori curățind-o de buruieni. [Slav. PRAȘITI, a face praf (desțelinind un câmp)].

sdrumicà v. 1. a face praf: așa urs oștirea întreagă e în stare s’o sdrumice CR.; 2. a se nimici: libertatea și legea popoarelor se sdrumică BĂLC. [Compromis între verbele sinonime dumica și sdrobì].

ZOB s. n. (Pop.) 1. Așchii rezultate în urma tăierii arborilor cu toporul, cioburi mărunte rezultate în urma spargerii unui vas de sticlă, de ceramică etc. Expr. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți mici, în fărâme; a (se) face praf. 2. Grăunțe de ovăz (amestecate și cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. – Din bg., sb. zob.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nicio) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să)... = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face!? = cum?! cum se poate (una ca asta)?! Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nicio importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândită la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse utilizări, roca naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dintâi piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se obosi zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să pună capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = cea mai veche și cea mai îndelungată perioadă din istoria omenirii, care a durat circa un milion de ani și în care principala materie primă pentru confecționarea uneltelor, a ustensilelor și a armelor a fost piatra (I 1). 3. (Urmat de determinări care arată felul, utilizarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră de moară. ◊ Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă, folosită la confecționarea formelor de tipar litografice. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dură folosită în trecut la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității care marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și folosit de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. ◊ (Bot.; în compusul) Piatră-linte = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori de culoare albă sau albă-gălbuie, care crește prin pădurile din zona alpină (Astragalus australis). 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formată din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. anal. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. Compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). 5. (Min.; în compusul) Piatra-lunii = varietate de feldspat cu reflexe albăstrui folosită ca piatră semiprețioasă. – Lat. petra.

PRAF, (2, 3) prafuri, s. n. 1. Material format din particule solide foarte fine, provenite din fărâmițarea naturală a scoarței terestre, a unor corpuri solide, din unele procese biologice ale viețuitoarelor etc.; pulbere, colb. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a) a sfărâma în bucăți; a distruge; b) (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui fără rost; c) (fam.) a învinge pe cineva într-o discuție în contradictoriu, a-i anula argumentele; a impresiona profund (prin cele ce spune sau face); a epata. A (se) face praf și pulbere sau a (se) preface în praf = a (se) distruge complet, a nu mai rămâne nimic. A se alege praful sau nu se alege nici praful, a nu rămâne nici praf = a fi complet distrus, nimicit; a fi ucis. A arunca (cu) praf în ochii cuiva = a încerca să înșele pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate, a induce în eroare. A se face praf pentru cineva = a-i purta cuiva o mare grijă, a face tot posibilul pentru cineva. Praful de pe tobă = nimic. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat diferitelor materiale solide reduse la starea de particule foarte fine și care sunt folosite în diferite scopuri. ◊ Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Praf de spumă = preparat care produce în contact cu apa o spumă și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care se utilizează în patiserie pentru a face să crească aluaturile, prin dioxidul de carbon pe care îl degajează. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf de mătase = substanță cu aspect lucios, preparată din mică¹ pisată, folosită la zugrăveli. Praf hidrofob = material pulverulent, neinflamabil și imputrescibil, obținut din cenușa de la termocentrale cu adaosuri de păcură, folosit pentru hidroizolări. 3. Spec. Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (pop.) doză dintr-un astfel de medicament. ◊ (Arg.) Praf alb = cocaină. 4. (Pop.) Polen. [Var.: (înv. și reg.) prav s. n.] – Din sl. prachŭ.

PULBERE, pulberi, s. f. 1. Material solid care se prezintă sub forma unor particule fine; praf, pudră. ◊ Expr. A se face (praf și) pulbere sau a se alege (din cineva sau ceva) (praful și) pulberea (sau praf și pulbere) = a se distruge, a se nimici, a pieri. A ridica pe cineva din pulbere = a înălța pe cineva într-o situație foarte bună. A se ridica (sau a se scula) din pulbere = a evolua; a parveni, plecând de jos. A face pulberea praf = a nu face nicio ispravă. ♦ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care indică felul) Mulțime, puzderie. 2. Spec. (Înv.) Praf de pușcă. 3. Substanță explozivă care se prezintă în formă de firișoare sau de granule. – Lat. pulvis, -eris.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

FERFENIȚĂ s. f. (De obicei în expr.) A face (sau a rupe) ferfeniță = a rupe tare, a distruge, a face praf. Ferfeniță ai făcut toate înfloriturile și mărgeluțele. REBREANU, I. 45. Ba și el, uneori, sărindu-și din minți, își rupea ciubotele ferfeniță, jucînd împreună cu noi. CREANGĂ, A. 82. ♦ (Adjectival) Rupt, zdrențuit. Și urechile, ferfeniță pe margini, parcă i le crestase cineva cu foarfeca. STANCU, D. 7. Am o găină pestriță Și la coadă ferfeniță (Mătura). GOROVEI, C. 222. – Variante: ferfeliță (GALACTION, O. I 310), ferferiță (RETEGANUL, P. III 41) s. f.

CAPOT¹ adj. invar. (Învechit, în limbajul jucătorilor de cărți; numai în expr.) A face (pe cineva) sau a fi capot = a nu lăsa pe ceilalți jucători (sau a nu fi lăsat) să facă nici un joc, a-l face (sau a fi) marț; p. ext. a cîștiga un mare avantaj asupra cuiva, a-l face praf, a-l da gata. N-ai prins nici o carte și ești capot. HOGAȘ, DR. 220. Să vă fac eu o suplică cu litere latine și veți vedea cum voi face capot pre ministru cu tot departamentul său. NEGRUZZI, S. I 281.

CHISELIȚĂ, chiselițe, s. f. (Și în forma chisăliță) 1. Fiertură de știr, lobodă etc. sau de fructe (mai ales de prune). În cetate-aici erau... Toți străjerii și-așteptau, Povestind și-întinși pe iarbă, Chisăliță să le fiarbă. COȘBUC, P. I 326. Am cerut la Paviloaia niște cireșe, ziceai că ți-e dor de chiseliță. La TDRG. Foaie verde crucildiță, Dragostea de copiliță, Ca zeama de chisăliță: Cine-nghite, tot sughiță. TEODORESCU, P. P. 338. 2. Amestec din care nu se mai alege nimic; terci, talmeș-balmeș. Cînd e moină, se topește întîi zăpada, pe urmă se dezgheață noroiul peste care ea se așezase și formează laolaltă un terci, o chisăliță. PAS, Z. III 276. Ouăle, cînd am vrut să le iau, erau toate numai o chisăliță. CREANGĂ, A. 55. ◊ Expr. A face (praf și) chiseliță (pe cineva) = a snopi (pe cineva) în bătăi, a bate măr; fig. a distruge pe cineva în discuție, în luptă de idei. Zmeii crezură că l-a făcut praf și chiseliță pe Ghibirdic. La TDRG. Te întind jos și te fac chiseliță, de bătaie! ALECSANDRI, T. 236. – Variantă: chisăliță s. f.

COLBĂI, colbăiesc, vb. IV. (Mold., Transilv.) 1. Tranz. A umple de praf, a prafui. Iată, prea puternice, a zis filozoful, cum și-a colbăit Bîrliban barba. SADOVEANU, D. P. 60. 2. Intranz. A face praf, a stîrni praful. Colbăind cu coada... se tîrie cinele pînă în apropierea ei. SLAVICI, N. I 34.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos, așezat în partea stîngă a pieptului și care constituie centrul motor al circulației sîngelui la om și la animalele superioare. Prin blănița de sobol însă, vatamanul simțea tremurînd inima, ornicul vieții. SADOVEANU, O. VII 33. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. Inima-i zvîcnește tare. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. În creșterea țării, în rîvna măreață, Partidul e inima ceea de viață, Crescîndu-și în oameni voinica vîlvoare. DEȘLIU, N. 46. Cît a apărut Viața Romînească la Iași, G. Ibrăileanu a fost inima ei în înțeles anatomic. SADOVEANU, E. 177. ◊ Expr. A da inima din cineva, se spune despre cel care face un efort foarte mare. Am muncit de-a dat inima din noi. CREANGĂ, P. 160. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii, a-și dezlega băierile inimii, a ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii v. baieră. ♦ (Prin extensiune, metaforic) Piept. El strînse... pe Maria la inima lui. EMINESCU, N. 70. 2. (Popular) Stomac; p. ext. burtă, pîntece. Rîseră pînă se ținură cu mîinile de inimă. ISPIRESCU, L. 248. Mă roade la inimă, de foame ce-mi e. CREANGĂ, P. 259. N-am pus nimică la inimă de două zile. ALECSANDRI, T. 1577. ◊ Expr. Pe inima goală = pe nemîncate, cu stomacul gol. Că doar nu-ți pleca de aici pe inima goală. HOGAȘ, DR. II 20. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă v. soare. 3.. (La cărțile de joc) Cupă. II. 1. (Considerat ca sediu al sentimentelor) a) (În legătură cu bucurii, plăceri) Se înveseliră cu inima cînd le veni veste. BĂLCESCU, O. II 184. Inimă supărăcioasă, Mor și nu te văz voioasă, Fă-ți, inimă, voie bună! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adv. După voia inimii = după voie, după plac, nestingherit. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, bucuros, cu mare plăcere. Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă. CREANGĂ, P. 93. ◊ Expr. A-i crește (cuiva) inima (în piept) sau a crește inima din cineva v. crește. A rîde inima în cineva sau a-i rîde cuiva inima = a fi bucuros, mulțumit, a se simți foarte bine. Așa făcu; și-i rîdea inima babei de bucurie. CREANGĂ, P. 4. Te strînge-n brațe la sine, De rîde inima-n tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 13. A unge (pe cineva) la inimă = a produce (cuiva) o satisfacție, o plăcere, a încînta. Viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă. ISPIRESCU, L. 37. Cît îi cere (cuiva) inima = atît cît vrea, cît poftește. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva voinței sau dorinței sale. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Și îl durea la inimă cînd îl luau în rîs. ISPIRESCU, L. 36. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea pentru că-l durea inima cînd vedea că nu se silesc copiii la învățătură. GHICA, S. A. 71. Năframa-i arde cu pară, Ca și inima amară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A arde (sau a seca, a frige) pe cineva la inimă = a provoca cuiva o durere vie, o supărare mare. M-o fript la inimă, nu altă. ȘEZ. II 74. Să nu-ți sece inima, Cum ai secat tu pe-a mea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva (sau a provoca mila cuiva). Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine. CREANGĂ, P. 78. A i se topi (cuiva) inima, se spune cînd cineva este în prada unor sentimente chinuitoare. Fața mi s-a veștejit, Inima mi s-a topit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. A se sfîrși la inimă = (cu sens hiperbolic) a se îmbolnăvi, a muri de durere. Cînd o zi nu te zăresc, La inimă mă sfîrșesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. A avea (ceva) pe inimă = a fi chinuit de un gînd (pe care nu vrei să-l spui), a suferi (în ascuns). A-și răcori inima = a spune ce ai pe suflet, a vorbi deschis (pentru a te ușura de o suferință, de o amărăciune). A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decît ar trebui. A-i strica (cuiva) inima = a-i strica (cuiva) buna dispoziție, a întrista, a mîhni (pe cineva). Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba. CREANGĂ, P. 249. A rămîne cu inima friptă = a rămîne mîhnit, dezolat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars prin inimă, exprimă spaima și durerea celui lovit pe neașteptate de o veste rea. Inimă albastră = a) inimă tristă, îndurerată; tristețe, melancolie. Se întorceau cîntînd de inimă albastră. SADOVEANU, E. 117; b) furie, mînie, necaz, v. albastru. Inimă rea = mîhnire, întristare, amărăciune. A zăcut două săptămîni și a murit de inimă rea. GALAN, Z. R. 61. Văzînd că se prăpădește de atîta inimă rea, i s-a făcut bătrînei milă și s-a gîndit cum i-ar mai risipi gîndurile negre. CARAGIALE, O. II 329. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mîhni (sau a mîhni pe cineva). Nu-ți face și d-ta atîta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo. CREANGĂ, P. 31. c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la raiul vieții mele. ALECSANDRI, P. A. 111. Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie. NEGRUZZI, S. I 141. Mult, bade, te-am așteptat Aseară pe înnoptat; Tot cu foc și cu lumină Și cu dor de la inimă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) tronc (mai rar cu tronc) ia inimă v. tronc. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a avea afecțiune pentru cineva, a iubi pe cineva. Uite-aici, în inimă, vă am pe toți! Așa sînt eu!... Și începu să-i sărute pe rînd. DUMITRIU, P. F. 67. A-i rămîne (cuiva) inima la... = a rămîne cu gîndul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. Și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A avea tragere de inimă (pentru... ) sau a-l trage (pe cineva) inima să... (sau a...) = a se simți îndemnat, a avea atracție, zel pentru a face ceva. De altfel, tragere de inimă pentru învățătură n-avusesem eu niciodată. VLAHUȚĂ, la TDRG. Nu-l trăgea inima a pleca. ISPIRESCU, L. 33. Toată ziua muncea bietul băiat ca un rob, iar noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. BOLINTINEANU, O. 402. d) (În legătură cu bunătatea sau cu răutatea, în expr.) Inimă dreaptă = om drept. O inimă dreaptă s-a stîns cu tine. SADOVEANU, O. VI 51. Îmi place dorința dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă care nu sufere să rămîie răutatea nepedepsită. CARAGIALE, P. 129. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos. Și avea o inimă bună, cum nu prea se găsește. SADOVEANU, O. VI 32. Nevasta acestui serac era muncitoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 37. Era în Iași un tînăr... frumos și bun la inimă. NEGRUZZI, S. I 81. A avea inima deschisă = a fi sincer. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, drept, fără reticențe. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. A avea inima largă = a fi mărinimos, darnic. A se muia la inimă = a deveni bun, milos; a se îndupleca. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. A nu lăsa pe cineva inima să (nu)..., se spune cînd cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. Pe mine însă inima nu mă lasă a crede la atîta necredință. NEGRUZZI, S. I 49. (La forma afirmativă, numai în interogații) Cum te-a lăsat inima să pleci? BARANGA, I. 171. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. Îl roagă... ca prieten și băiat de inimă. CARAGIALE, O. III 13. A fi fără inimă sau a fi rău (sau cîinos, negru) la inimă = a fi rău, răutăcios, înrăit. Fata babei era slută, leneșă... și rea la inimă. CREANGĂ, P. 283. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, dușmănos, rău. Impăratul-Roș, avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. A izbutit a domoli o inimă sălbatică. NEGRUZZI, S. I 47. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, nepăsător și rău. Cucuzel... scotea lacrimi din orice inimă împietrită. CREANGĂ, A. 12. Bade, inimă de piatră, Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil. După suferiri multe, inima se-mpietrește. ALEXANDRESCU, M. 6. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Parcă îi zicea inima ceva. ISPIRESCU, L. 34. Pesemne inima le spunea că spînul nu le este văr. CREANGĂ, P. 210. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune) Și nu-i era, zău, nimănui în piept inima rece. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ Cu inimă = a) (loc. adv.) energic, cu viață. Cîntă mai cu inimă! Lucrează mai cu inimă!; b) (loc. adj. și adv.) inimos, curajos. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. ◊ Expr. A (sau a-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța. Cu inima ușoară = fără griji, bine dispus; cu conștiința împăcată. Iar el, cu inima ușoară și mintea cuprinsă de un fel de beție, umbla repede. DUMITRIU, P. F. 58. Mihai, fără a pierde inima... își culege puterile din nou. BĂLCESCU, O. II 90. A-și lua inima în dinți = a se îmbărbăta, a-și face curaj. Își luă inima-n dinți și bătu la geam. BUJOR, S. 56. Fata babei atunci și-a luat inima-n dinți și a zis... CREANGĂ, P. 291. A-și ține inima cu dinții v. dinte. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. A mai prinde (la) inimă = a căpăta putere, curaj. După ce mai prinse nițică inimă, strînse frîul. ISPIRESCU, L. 18. Harap-Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. 2. (Considerat ca centru și simbol ai vieții sufletești în general) V. suflet, conștiință, minte, cap, gînd. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului. CREANGĂ, P. 209. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima sau din adîncul inimii = din tot sufletul, din toată puterea. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită. III. Fig. 1. Caracter, fire. Frumusețea chipului depinde de vreme și chiar de oameni, frumusețea minții și a inimii depinde de tine și durează pînă la moarte. V. ROM. septembrie 1953, 48. Nenea Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. 2. Ființă, om. O faptă, o operă în sprijinul păcii... este azi dorința cea mai scumpă a inimilor tinere de pretutindeni. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 1/1. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Cum poate-n lume-a fi Pedeapsă pentru inimi ce vreau a se jertfi? ALECSANDRI, T. II 183. IV. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) 1. Mijloc, centru, interior. Oamenii se adunaseră în inima satului și stăteau nehotărîți, plini de așteptare și neliniște. DUMITRIU, N. 27. Suie carele spre inima cîmpului. STANCU, D. 187. Acum intram în inima codrului. GALACTION, O. I 209. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia dinainte cu cea dinapoi. Din inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Inima carului leagă osia dinainte cu osia dinapoi. I. IONESCU, M. 711. ◊ Expr. A rupe inima tîrgului = a) a alege, a cumpăra ce este mai bun; b) a da gata, a face praf pe cineva. 2. Partea din interior a unei plante, a unei legume; miez. Inima copacului. Inima salatei. Inima pepenelui verde. V. Piesă mecanică sau organ de mașină asemănător ca formă cu inima (I 1). – Pl. și: (învechit) inime (EMINESCU, O. I 87). – Variantă: (învechit) inemă (EMINESCU, O. I 115) s. f.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (Numai la sg.) Nume generic pentru orice rocă comună, răspîndită la suprafața și în interiorul pămîntului, în mase continue sau în bucăți dure, solide; (la sg. sau la pl.) fragment dintr-o astfel de rocă. Pe marginea rîului, așezat pe o piatră, Gîngu stă cu capul în pumni uitîndu-se-n rostogolirea turbure a apelor. C. PETRESCU, S. 55. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint, Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. EMINESCU, O. I 85. Găsi pe daci preparați pentru o rezistență puternică, apărați în cetăți de piatră. ODOBESCU, S. II 280. ◊ (În metafore și comparații) Horia e omul de piatră, în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ț. 38. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Bade inimă de piatră! Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. ◊ Ori (sau cînd) cu capul de piatră, ori (sau cînd) cu piatra de cap, se zice cînd cineva este pus într-o situație grea, din care, oricum ar face, tot rău iese. Stăpîne, zise atunci calul, de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii odată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, O. A. 233. Da rău îi pe ulița d-tale! Nu poți face doi pași făr-a fi... povestea vorbei: cînd cu capul de piatră, cînd cu piatra de cap. ALECSANDRI, T. I 148. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi, se zice despre omul superficial, care începe de toate și nu isprăvește nimic. Piatră în (sau piatra din) casă = fată nemăritată (considerată ca o povară pentru familie). După optsprezece ani [fetele] erau socotite pietre în casă, fete bătrîne. PAS, Z. I 221. Se simțea străină, împresurată de ostilități, piatră în casă. C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ (În expresii, zicători, proverbe) A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge cuiva bine. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărîre nestrămutată. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = e ger strașnic. A scoate apă (și) din piatră (seacă) v. apă (I 1). A scoate bani (și) din piatră seacă v. sec. A aduce (ceva) și din piatră seacă v. sec. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra sau de piatră = (a fi) foarte sănătos. Sorcova, vesela: Peste vară Primăvară Să-nfloriți, Să mărgăriți, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir, Tare ca piatra, Iute ca săgeata. TEODORESCU, P. P. 159. A fi de piatră = a fi fără de milă, a rămîne insensibil. Apa trece, pietrele rămîn v. rămîne. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, o mare neliniște, a fi îngrijorat. A i se lua (cuiva) o piatră (de moară) de pe inimă (sau de pe cuget) = a se elibera de o grijă, de o teamă, a găsi sau a primi o soluție care pune capăt unei situații grele. Surîde ca un om căruia i s-a luat o piatră de moară de pe cuget. CAMIL PETRESCU, O. II 637. A nu (mai) rămîne (sau a nu mai lăsa) piatră pe piatră = a nu se (mai) alege nimic (din ceva), a distruge (ceva) din temelii; a face praf și pulbere. A mișca din loc (sau a răsturna) toate pietrele = a face tot posibilul pentru a obține ceva. A număra pietrele = a umbla haimana, fără căpătîi; a bate drumurile. A arunca cu piatra (în cineva) = a acuza, a învinui (pe cineva). A călca din piatră în piatră = a depune toate eforturile pentru a dobîndi ceva. De-ai călca din piatră-n piatră, Din străin nu-i face tată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 203. Piatra filozofală v. filozofală. 2. (În expr.) Epoca de piatră = veche epocă arheologică caracterizată prin utilizarea de către om a uneltelor de piatră. 3. (Urmat de determinări indicînd întrebuințarea obiectului sau o proprietate esențială a lui) Bucată de piatră (1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră cioplită. ◊ Piatră kilometrică v. kilometric. Piatră ponce v. ponce. Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă care servește în litografie la prepararea clișeelor de imprimare. Piatră de încercare = rocă silicioasă foarte dură, folosită la verificarea purității aurului și argintului; fig. mijloc de verificare a capacității sau a sentimentelor cuiva; dovadă, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = piatră care intră în construcția fundamentului unei clădiri; fig. principiu de bază, principiu esențial. Piatră unghiulară = piatră așezată la colțul fundației unei clădiri; fig. bază, fundament. Lucrările sale în cercul literar... vor rămîne ca pietre unghiulare pe care s-au așezat temeliile literaturii noastre. ODOBESCU, S. I 329. Piatră de ascuțit = cute. Piatră de moară = fiecare dintre cele două discuri mari și grele, întrebuințate la moară pentru măcinatul grăunțelor (dintre care una stă pe loc, iar cealaltă se învîrtește). Era un turn înalt și îngust cu ferestre mici și nepotrivite, avînd jos o portiță boltită căria îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. ODOBESCU, S. I 148. La arnăut poruncea, Piatră de moară-aducea, Cu parale c-o plătea. PĂSCULESCU, L. P. 246. (În metafore și comparații) Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară. REBREANU, I. 35. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă. CREANGĂ, O. A. 178. Piatră prețioasă (scumpă sau nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește foarte rar în natură și din care se fac bijuterii. Cînd e vorba de pietre prețioase, de valoarea acestora, orice presupunere este permisă. C. PETRESCU, A. 326. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pămînt. EMINESCU, O. I 88. Am o piatră nestimată Care noaptea viu lucește. ALECSANDRI, P. A. 44. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat, care are un aspect frumos și se găsește relativ frecvent în natură, întrebuințat la confecționarea bijuteriilor de mică valoare. 4. Material pietros, fabricat pe cale artificială, avînd diferite întrebuințări. Piatră de mozaic. ▭ Între munții cu granitul sur, Arieșul, șoseaua și linia îngustă a trenului șerpuiesc, împletindu-se cu poduri de piatră. C. PETRESCU, S. 225. 5. Piesă la jocul de domino și la alte jocuri, confecționată din piatră (1), os sau lemn. 6. (Popular) Aerolit, meteorit. Piatră căzută din cer. 7. (Adesea în construcții cu verbele «a bate» sau «a cădea») Grindină. A mai avut, sărmanul, și păcatul că l-a bătut piatra și n-a putut strînge mai nimic de pe cîmp. BUJOR, S. 161. Bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. II. 1. (Popular) Crustă de săruri minerale care se depune cu vremea pe pereții unui vas în care se fierbe apă. ◊ Piatră de vin = crustă de săruri minerale depuse pe pereții butoaielor în care se păstrează must sau vin. 2. Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților; tartru. 3. (Nume popular dat unor substanțe chimice; numai în compuse) Piatră-acră = alaun de potasiu, v. alaun; piatră-vînătă = sulfat de cupru, v. sulfat. Negustor de băcan... piatră-vînătă... salcie, fumuri și alte otrăvuri. CREANGĂ, P. 112; piatră-vitriolică = sulfat feric, v. sulfat; piatra-iadului = azotat de argint, v. azotat; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf în formă de bucăți; piatra-sulimanului = numele pietrei din care se prepară un fel de suliman. 4. (Med.) Calcul¹. Piatră la rinichi. Piatră la ficat. - Pronunțat: pia-.

TERCI, terciuri, s. n. Mîncare constînd din mălai fiert în apă; mămăligă foarte subțire. Dacă aduci întîi terciul, Pe urmă aduci de surdă Oaspetelui oau (= ouă) și urdă. PANN, P. V. II 148. Zeamă de terci... Acum cum ar fi mîncat. TEODORESCU, P. P. 487. ◊ Fig. (Cu aluzie la lipsa de consistență a mîncării) Bălăcea prin terciul subțire ce-i trecea de ștaifurile scîlciate, se urca pe pantaloni ca două jgheaburi umede. I. BOTEZ, ȘC. 99. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) terci = a face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul; a face praf. – Variantă: telci (ȘEZ. V 6) s. n.

PRAF, (3) prafuri, s. n. 1. Materie formată din particule solide foarte mici, care pot fi antrenate în mișcare sau pot sta în suspensie în aer, gaz, provenite din fărîmițarea naturală a unor corpuri solide, (mai ales a rocilor din scoarța pămîntului), din unele procese biologice ale viețuitoarelor sau din uzura unor obiecte și care pot fi purtate prin aer sau se depun pe suprafața lucrurilor; pulbere, colb. Norul de praf care-i înconjurase o clipă, înecăcios, rărindu-se ca o ceață, se născu iarăși sub roțile căruței. DUMITRIU, N. 224. Oamenii merseră repede prin praful moale ca vata al șoselei. SADOVEANU, O. III 197. Dete de niște porți încuiate, pline de praf și de păianjeni. ISPIRESCU, L. 359. ◊ Fig. Și îndată... se mișcă, își scutură praful singurătății. SADOVEANU, O. VII 201. Razele soarelui își scutură, tremurînd, praful de aur în aer. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a sfărîma în bucăți, a ucide; (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui; fig. (familiar, cu privire la persoane) a învinge pe cineva într-o discuție, a reduce pe adversar la tăcere, a-i anula argumentele. În cîțiva ani... a făcut praf moșia. GALAN, B. I 71. Dar eu pe tine te credeam făcut praf acolo la căruțe. CAMIL PETRESCU, U. N. 370. S-a înfuriat în așa hal, încît și-a făcut praf monoclul de dușumea. POPA, V. 206. A (se) face praf și pulbere sau (mai rar) a se preface în praf = a se distruge, a se sfărîma, a se nimici; (cu privire la ființe) a fi ucis, zdrobit. [Calul] zboară cu dînsul în înaltul cerului și apoi, dîndu-i drumul de acolo, se face spînul pînă jos praf și pulbere. CREANGĂ, O. A. 265. De ce nu pot în praf a mă preface? EMINESCU, O. IV 79. A se alege praful (a nu se alege nici praful sau a nu rămîne nici praf) = a fi zdrobit, sfărîmat; a nimici cu desăvîrșire; (fiind vorba despre ființe) ucis. Dete brînci fiului acestui împărat din vîrful turnului și nici praful nu se alese de dînsul. ISPIRESCU, U. 70. Într-un secol fără patimi, nu va rămînea nici praf Din durere, din robie, din ruină și din jaf. BELDICEANU, P. 126. A arunca praf în ochii cuiva = a înșela pe cineva, căutînd să-i dai iluzia că lucrurile sînt altfel decît în realitate. 2. Material solid sub formă de particule foarte mici, utilizat în diferite scopuri. Oleacă de necaz și spaimă degeaba nu strică din cînd în cînd: e ca un praf de piper peste o mîncare prea dulce. CARAGIALE, O. VII 19. O crestezi de-a curmezișul cu cuțitul pe amîndouă laturile; o presări cu praf de sare; o pui pe un grătar. ODOBESCU, S. I 464. Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Sînt suflet blestemat, întîmplările mă cheamă unde miroase a sînge și a praf de pușcă. SADOVEANU, O. I 422. Cînd aprinzi praf de pușcă e totuna dacă ai cît încape într-un degetar ori ai zece vagoane. POPA, V. 211. A dat o ploaie mare, de a muiat praful cel de pușcă. HASDEU, I. V. 154. Praf de spumă = preparat care produce spumă în contact cu apa și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care degajă bioxid de carbon și care se întrebuințează în patiserie pentru a face să crească aluaturile. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea totală a apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere metalică (de culori diferite) care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf alb = cocaină. Schimbase morfina pe praful alb, fiindcă era mai ușor de găsit. C. PETRESCU, C. V. 313. 3. (Adesea la pl.) Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (popular) doză de medicament în formă de pulbere. Vă îndopau cu prafuri amare și cu ceaiuri neîndulcite. PAS, Z. I 217. – Variantă: prav (EMINESCU, O. I 36, CONTEMPORANUL, II 219, RUSSO, S. 128) s. n.

PULBERE, (rar) pulberi, s. f. 1. Praf (1). Prin întunerec picioarele goale ale lui Gudică lipăiau iute în pulbere. DUMITRIU, N. 242. Stîrnită de un car, de-o căruță, de pașii unui pîlc de drumeți, pulberea se sălta ca un nor și rămînea în aer. PAS, L. II 247. Larma a contenit, pulberile s-au potolit. SADOVEANU, O. E. 37. ♦ (Urmat de determinări indicînd materia) În moară, pulberea albă de făină cernută mărunt se ridica pretutindeni. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Praful ce acolo de vînturi viscoloase În aer se ridică, e pulbere de oase Ce tabere dușmane în treacăt au lăsat. ALEXANDRESCU, M. 31. ◊ Fig. La asfințit, erau aburi și pulberi de foc. SADOVEANU, O. VII 123. Vînturi străine și de pretutindeni au suflat și pulberea uitării s-a așternut groasă peste icoanele trecutului. HOGAȘ, H. 47. Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scînteind plutea prin aer și pe toate din natură. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A se face praf și pulbere sau a se alege (din cineva sau din ceva) (praful și) pulberea (sau praf și pulbere) = a se distruge, a se nimici, a pieri. Moara ciocoiului macină oameni, de s-alege din ei pulberea. SADOVEANU, M. C. 31. Praf și pulbere să se aleagă de capul lui! ISPIRESCU, L. 121. [Calul] zboară cu dînsul în înaltul cerului și apoi, dîndu-i drumul de acolo, se face spînul pînă jos praf și pulbere. CREANGĂ, P. 278. (În construcții negative) I-am întins un băț lung și l-am tras în sus... să-i fi dat drumu, se ducea, de nu s-alegea nici pulberea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 56. A ridica (pe cineva) din pulbere = a înălța (pe cineva) dintr-o stare sau dintr-o situație foarte proastă, într-una bună. Meritul său singur îl ridicase din pulbere, în cea mai însemnată slujbă a țării. BĂLCESCU, O. 178. ◊ Fig. Mulțime de lucruri (mărunte sau văzute de departe foarte mici); puzderie. [Luna] privea prin geamuri dintre pulberea de stele. MACEDONSKI, O. I 125. Văzurăm, din înălțimea unde ne aflam, o pulbere de case albe cu învelișuri de fier alb, în care se răsfrîngeau razele soarelui. BOLINTINEANU, O. 276. ◊ Expr. Cîtă pulbere și spuză = în cantitate foarte mare; cîtă frunză și iarbă, v. frunză. Au și început a curge furnicile cu droaia, cîtă pulbere și spuză, cîtă frunză și iarbă. CREANGĂ, P. 264. ♦ Praf industrial obținut prin operații de mărunțire mecanică, fizico-chimică sau chimică. 2. Praf de pușcă. (Poetic) Pulberea luptelor trecute nu intră în sîngele urmașilor spre a le răscoli instinctele. CĂLINESCU, E. 27. ♦ Expr. A aprinde butoiul cu pulbere v. butoi.

PUZDERIE, puzderii, s. f. (La pl., sau la sg. cu sens colectiv) 1. Resturi lemnoase care cad din tulpina cînepii sau a inului la melițare și scărmănare. O, tu crai cu barba-n noduri... Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii. EMINESCU, O. I 83. ◊ Fig. Soarele de septemvrie ajunse la amiază, împrăștiind o puzderie de aur asupra acelor locuri tihnite. SADOVEANU, F. J. 206. ◊ Expr. A face (sau a se face) puzderie = a (se) sfărîma, a (se) zdrobi, a (se) face praf; a (se) distruge, a (se) nimici cu totul. S-a răvășit totul în el și s-a făcut puzderie. POPA, V. 336. Mă deștept ca trăsnetul și fac puzderie orice-mi cade subt mină. NEGRUZZI, S. III 119. 2. Cantitate mare de praf, gunoaie mărunte, stropi de ploaie, fulgi. Nourii se grămădeau și se zbăteau ca niște site uriașe sub care se învolbura vîntul cu șfichiuri de ger, spulberînd puzderiile. SADOVEANU, F. J. 443. Un vînt, cu toane repezi, le zvîrle-n obraz puzderia de stropi. VLAHUȚĂ, O. A. 135. Iar vîntul cînd va bate, în gîrbovita iarnă, Puzderii de zăpadă deasupră-ți o s-aștearnă. DEMETRESCU, O. 48. ◊ (În metafore și comparații) Iar din imperiul tăcerii Se desprindeau fulgi mari de nea: Cădeau încet, cădeau puzderii, în urma și-naintea mea. IOSIF, PATR. 77. 3. Mulțime de oameni sau de animale, droaie, grămadă. V. spuză. Adînc vuia satul de puzderia armatelor. CAMILAR, N. I 218. A fost mare ticălos la viața lui... Oameni a sărăcit, o puzderie, POPA, V. 87. O puzderie de copii și-au întins nesigure mîini după faldurile rochiei. ANGHEL, PR. 23. ◊ (În metafore și comparații) În juru-i roiau... țînțarii, puzderie, cu zumzet ascuțit. DUMITRIU, N. 259. – Variantă:(regional) pozderie (SBIERA, P. 147, CREANGĂ, A. 88, ALECSANDRI, T. 277) s. f.

ZOB, zoburi, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Așchii rezultate din tăierea lemnului cu toporul. Expr. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți; a (se) face praf. au luat la bătut de la mijloc, cu parul, pînă la gît, apoi pînă la tălpi... de parcă ar fi vrut să-i facă zob. STANCU, D. 150. 2. Ovăz; (în special) grăunțe de ovăz (amestecate cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. Fura ovăzul (zobul) calului. ȚICHINDEAL, F. 120. Bine calul îi hrănea, îi da zob. POP., la TDRG.

colbăi, colbăiesc, (colbui), vb. tranz. – (reg.) A face praf, a prăfui. – Din colb (MDA).

DEZASTRU. Subst. Dezastru, catastrofă, calamitate, nenorocire, sinistru, tragedie, restriște (pop.), flagel (fig.), cataclism, ravagiu, urgie, prăpăd, prăpădul pămîntului (Domnului, lui Dumnezeu), prăpădenie (pop.), prăpăstenie (pop.); distrugere, nimicire, pustiire, pîrjol (fig.), devastare, ruină (fig.); potop (fig.), potopenie (rar), potopire (pop.), năpastă, belea (fam.), pacoste; prăpădul lumii, sfîrșitul lumii, apocalips. Furtună, uragan, ciclon, tornadă. Cutremur (de pămînt), seism. Inundație, inundare, potop, revărsare de ape. Incendiu, pîrjol, foc. Secetă; foamete. Boală, epidemie, epizootie, molimă, morb (livr.), boleșniță (pop.), boliște (reg.), boleaznă (pop.). Accident, accidentare. Naufragiu, naufragiere. Război. Moarte. Adj. Dezasțruos, funest, fatal, catastrofal, catastrofic, apocaliptic; sinistru, funebru, tragic, de urgie; distrugător, distructiv, nimicitor, ruinător, ucigător, prăpăditor (rar), pustiitor, potopitor (pop.), seismic; secetos. Distrus, ruinat, nimicit, pustiit, potopit (pop.); pîrjolit, incendiat, ars; sinistrat; accidentat; naufragiat. Vb. A veni o nenorocire; a suferi o catastrofă, a da de nenorocire. A distruge, a nimici, a nimicnici (înv.), a dărîma, a prăpădi, a potopi (pop.), a pustii, a devasta, a ruina (fig.), a face praf, a se alege scrumul (și praful; și fumul; și cenușa). A arde, a pîrjoli, a da foc, a incendia, a (se) mistui în flăcări, a se preface în scrum. A se cutremura (pămîntul). A inunda, a potopi. A suferi de foame, a flămînzi, a muri de foame. A se accidenta, a suferi un accident; a naufragia. V. boală, distrugere, foame, foc, moarte, nenorocire, război.

DISPARIȚIE. Subst. Dispariție, evanescență (rar), pierdere, evaporare (fig., fam.), volatilizare (fig.), dezagregare, dezintegrare, dematerializare; descompunere, dezmembrare, desființare, distrugere, nimicire. Pieire, stingere, moarte; răposare, deces. Risipire, irosire, împrăștiere, răspîndire, spulberare, irosire. Inexistență, neexistență, neființă (poetic), absență, lipsă. Plecare, părăsire, abandonare, dezertare, sustragere, evitare, fugă. Adj. Dispărut, pierdut; volatilizat (fig.), dezintegrat, dezagregat, dematerializat, descompus, distrus, nimicit, desființat. Risipit, împrăștiat, spulberat; stins, pierit (pop.), mort. Absent, inexistent, nul, invizibil, nevăzut, imperceptibil. Disparent (rar), evanescent (rar). Vb. A dispărea, a dispărea fără urme, a se volatiliza (fig.), a se evapora (fig., fam.), a-și pierde urma (urmele), a se pierde, a se face nevăzut, a se duce ca pe gura lupului, a se face teacă de pămînt, a nu se mai vedea. A se evapora, a se vaporiza, a se volatiliza. A se descompune, a se dezagrega, a se dezintegra, a se dematerializa, a se dezmembra (fig.). A se risipi, a se împrăștia, a se răspîndi, a se spulbera, a se irosi, a se face praf, a se alege praf și pulbere. A reduce la zero. A pieri, a se stinge, a muri. A nu mai exista, a fi absent, a absenta, a lipsi, a nu fi de față. A face să dispară, a pierde. A descompune, dezintegra, a dematerializa, a distruge, a nimici, a face praf, a nărui; a lăsa pustiu, a pustii, a spulbera. A se duce pe apa sîmbetei. V. anulare, descompunere, dispersare, distrugere, fugă, inexistență, moarte.

DISTRUGERE. Subst. Distrugere, vandalism; ruinare, năruire, dărăpănare, dărîmare, demolare, demolațiune (rar); prăbușire, prăvălire, surpare; stricare, stricăciune, spargere, casare (rar). Nimicire, lichidare, prăpăd, prăpădenie (pop.), prăpădire, devastare, infestare, spulberare, spulber (fig.); exterminare, exterminațiune (rar), extirpare (fig.), extirpație (fig.), suprimare, desființare, anulare, stîrpire, zdrobire, zdrobeală; masacrare, masacru, decimare, măcelărire, măcel. Calamitate, cataclism, flagel, catastrofă, dezastru, nenorocire, prăpădul pămîntului (Domnului, lui Dumnezeu). Foc, pîrjol, incendiu. Inundație, inundare, revărsare. Uragan, ciclon, tornadă. Cutremur (de pămînt), seism. Desființare, anulare, suprimare. Ruină, dârîmătură, surpătură, risipitură, dărăpănătură. Vandal, barbar (fig.). Adj. Distrugător, distructiv (destructiv), nimicitor, zdrobitor, ruinător, năruitor, dărăpănător (rar). Dezastruos, pustiitor, prăpăditor (rar), devastator, catastrofal, apocaliptic. Distrus, ruinat, nimicit, năruit, dărîmat, surpat, prăbușit, dărăpănat; pustiit, prăpădit, devastat, spulberat; stîrpit, zdrobit; desființat, suprimat. Măcelărit, masacrat, sfîrtecat. Vb. A distruge, a nimici, a ruina, a nărui, a dărîma, a demola, a dumica (pop.), a face praf, a se alege praf și pulbere, a preface în ruină, a prăbuși, a surpa, a da la pămînt, a face una cu pămîntul, a prăpădi, a prăvăli, a demola; a pustii, a bîntui, a devasta, a infesta, a extirpa (fig.), a stîrpi, a hăbuci (reg.), a face prăpăd, a spulbera. A preface în cenușă (în scrum), a arde, a da (a face) pîrjol, A incendia. A lichida, a desființa, a rade (a șterge) de pe fața pămîntului, a dezmembra, a dezarticula; a dezintegra, a fisiona, a dezagrega, a dizolva. V. anulare, ciopîrțire, dezastru, dezordine, dispariție, dispersare, omor, război, separare, sfărîmare.

prăpădi [At: PSALT. 293 / Pzi: ~desc, (reg) prăpăd / E: slv пропасти, -падж] 1- 2 vtr (A face să dispară sau) a dispărea prin violență de pe fața pământului Si: a (se) face praf, a (se) nimici, a (se) distruge. 3-4 vtr (Spc; îvp) A (se) nărui. 5-6 vtr A (se) ruina. 7-8 vtr A (se) strica. 9 vt A duce la pierzanie Si: a nenoroci, (reg) a prăpădui (1). 10 vt (Pop) A risipi bani, averi, bunuri materiale Si: a cheltui, a irosi, (reg) a prăpădui (2). 11 vt (Pop) A omorî. 12 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în bătaie (sau cu bătaia) A bate foarte tare pe cineva. 13 vr A muri. 14 vr (Îe) A se ~ după (sau, rar, de) ceva sau cineva A-i plăcea foarte mult ceva sau cineva. 15 vr (Îae) A iubi foarte mult. 16 vr (Îe) A se ~ cu firea A se agita foarte mult. 17 vr (Îae) A-și face prea multe griji Si: a se consuma. 18 vr (Reg) A se sinucide. 19 vr (Îrg) A înceta să mai existe Si: a dispărea. 20 vt (Reg) A pierde pe cineva sau ceva. 21 vt (Înv; îe) A-și ~ călcâiele A fugi foarte repede. 22 vt (Înv) A rămâne, în parte sau integral, lipsit de facultăți fizice sau intelectuale, sentimente etc., posedate anterior Si: a pierde. 23 vt (Înv) A nu se mai putea folosi de facultăți fizice sau intelectuale care funcționau anterior Si: a pierde. 24-25 vt (Reg) (A nu mai recunoaște sau) a nu găsi drumul Si: a rătăci. 26 vt (Reg) A pierde din ochi din cauza depărtării sau a unui obstacol. 27 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) din ochi A iubi pe cineva nespus de mult. 28 vr A se face nevăzut Si: a dispărea. 29 vr (Fam; îe) A se ~ de râs (sau de plâns, de rușine) A râde sau a plânge, a-i fi rușine foarte tare. 30 vr (Fam; îe) A se ~ de dorul cuiva sau a ceva A dori foarte mult.

țâră¹ sf [At: ANON. CAR. / V: țără, țiră^[1] / Pl: ~re / E: ns cf alb cërre] (Pop; de obicei udp „de”) 1 Cantitate (foarte) mică. 2 Durată (foarte) mică. 3 Măsură (foarte) mică Si: pic¹. 4 (Îlav) O ~ (sau o țâr') Puțin. 5 (Îla) Nici ~ de... Nici un fel de... 6 (Îlav) Cu ~ra sau ~ra-~ra Câte puțin. 7 (Îlav) Nici o ~ Deloc. 8 (Pop) Zdreanță. 9-10 (Reg; îljv) Tot (sau toată) ~ Găurit peste tot Si: ciuruit³ (5). 11-12 (Reg; îe) A (se) face (tot) ~ (sau ~re) A (se) găuri în multe locuri Si: a (se) ciurui¹ (4-5), a (se) zdrențui. 13-14 (Reg; îae) A (se) face bucăți Si: a se rupe, a se sfărâma. 15 (Îae; d. oameni) A ucide. 16 (Îae) A se frământa foarte tare. 17 (Îae) A se teme. 18 (Îae) A se ghemui de frică. 19 (Reg; îe) A face ~ și fărină (sau praf și ~), a se face ~ și nemică A se face praf și pulbere Si: a se sfărâma. corectat(ă)

zob s.n. 1 (pop.) Colect. Bucăți foarte mici rezultate din tăierea arborilor cu toporul, din spargerea unui vas de sticlă, de ceramică etc. Putea să taie din zăvoi vrăjari, nuiele, zob și pari (SLAV.). ◊ Expr. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți mici, în farîme; a (se) face praf; ext. a nimici, a omorî. Aruncă de pămînt un pepene rămas crud pe cîmp, de-l făcu zob (CA. PETR.). O mașină a făcut zob un om (PER.). 2 (înv., reg.) Grăunțe de ovăz (amestecate și cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. ♦ (înv., reg.) Ovăz (Avena sativa). 3 (med.; pop.) Nume generic pentru afecțiunile glandei tiroide. • pl. -uri. /<sl. veche зобь; cf. magh. zab, bg. зоб, srb. zob.

MĂMĂLIGĂ s. f. 1. Pastă alimentară preparată din făină de mei, de hrișcă, de orz, astăzi măi ales de porumb ; (regional) mandră² (1), coleașă. V. terci. Cf. MAN. GÖTT. Hrana noastră. . . la vreme de post, mămăligă uscată (a. 1 793). URICARIUL, VI, 168, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Numai măligă, măligă d-atîția ani! JIPESCU, O. 67. De mîncare? O ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă rece. CREANGĂ, P. 6. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită. id. ib. 143, .cf. 145, 147, 153. Mămăliga de hrișcă și de orz e cunoscută numai de sătenii de la țară; cei de la munte – spun bătrînii – în vremea unei foamete cumplite, de demult, au mîncat mămăligă de scoarță de fag măcinată. ȘEZ. V, 6. Din mei se face mămăligă, iar istrienii fac pîne. ib. XV, 66. Pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniță Tăun Sun-afurisit din goarnă. COȘBUC, P. I, 326. Mămăliga se numește o pastă consistentă gătită din făină de porumb. . . în timpurile trecute se gătea. . . din mei (Millium sativum). ENC. ROM. III, 183. Mămăliga se răstoarnă pe fundul de mămăligă. . . numit și cărpător în Ardeal. PAMFILE, I. C. 195, cf. 68. Culese, fir cu fir, fărmăturile de mămăligă. BUJOR, S. 29, cf. 59. Na, măi Ghiță, și ia vezi și tu de mămăligă, zise el, dînd ceaunul unuia dintre flăcăuani. HOGAȘ. M. N. 65. Mîncările obișnuite sînt măliga cu brînzî, urda, cașul sărat. DIACONU, P. 19. Întingea în topiturâ bucăți mari de mămăligă, pe care le căptușea apoi cu brînzâ. SADOVEANU, B. 95. Am ciorbă de știucă și o mămăligă aproape întreagă. GALACTION, O. 47. Beau vin și mîncau pastramă cu mămăligă rece. CĂLINESCU, E. 311. Soldații mîncau mămăligă cu pastramă. CAMIL PETRESCU, O. III, 170, cf. 215. Scoate un codru galben de mămăligă. Îl presară cu sare. Mușcă din el, mestecă, înghite. STANCU, D. 264. Îngrijesc de copii, pregătesc mămăliga. BOGZA, Ț. 45, cf. H X 97, XII 302. Cu barbátul băutor Nu-i coace pită-n cuptor, îi face măliga-n oală. Ș-aceea-i, mînca-o goală. ȘEZ. I, 142, cf. MAT. FOLK. 1 399. Spuse fomeii că să duce la stînă să mînce măligă cu hurdă. GRAIUL, I, 237, cf. 474, 545, 546. Boala o dobîndesc cei ce mănîncă mămăligă goală. PAMFILE, B. 13, cf. CHEST. VIII 7/1, 15/29, 17/10, 18/3, 93/32. Nu știe încă nici cum se mănîncă mămăliga, se spune unui om prea tînăr și lipsit de experiență. Cf. ISPIRESCU, L. 177, ZANNE, P. III, 610. A prins mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de ceilalți, cînd a ajuns la o situație (mai) înaltă. Cf. CREANGĂ, P. 209, IORDAN, STIL. 320, ZANNE, P. III, 612. Numai într-un tăciune Nu se face mămăligă, Nici poate ceva să frigă. ZANNE, P. I, 293. Decît să mănînc mămăligă cu unt Și să mă uit în pămînt, Mai bine să mănînc pîine cu sare Și să mă uit la soare. id. ib. M, 608. Nimene nu-ți pune sare în mămăligă (= de interesele tale e bine să te ocupi personal). Cf. id. ib. 606. La mămăliga mare, vin multe haimanale. id. ib. 607. Amestecă vorba, ca făcălețul mămăliga, se spune la adresa cuiva care vorbește prostii sau se bîlbîie. Cf. id. ib. II, 829. Parcă e cu mămăliga-n gură sau parcă are mămăligă-n gură, se spune la adresa cuiva care vorbește neclar, fiind bîlbîit sau prost. Cf. id. ib. 839, III, 614. Stai (sau șezi), mămăligă, să te mănînc, se spune, în ironie, la adresa unui om leneș. Cf. id. ib. III 606. E bun de tăiat mămăliga, se spune la adresa unui om prost. Cf. id. ib. 614. ◊ (Precedat de „o bucată de”, „un boț de”, „o coajă de”, sugerează ideea de existență mizeră) Toată viața lui a muncit pentru-un boț de mămăligă, V. ROM. februarie 1954, 241. Tu, flăcăuaș sărăcuț de la țară, Care-ți fărîmai bucuria sub sapă Pe-un boț de mămăligă ca ceapă. DEȘLIU, G. 53. ◊ Mămăligă mărginenească v. m ă r g i n e n e s c. Mămăligă boierească v. b o i e r e s c. Mămăligă moartă v. m o r t. ◊ Expr. A o pune de mămăligă sau (Mold.) a pune de mămăligă fără făină = a se afla sau a ajunge într-o situație dificilă, neplăcută, într-o încurcătură ; a da greș. Măi Chirică, d-apoi știi că și boieriul, cîtu-i de boieri, a pus-o de mămăligă. CREANGĂ, P. 161. Cînd ți-o fi frică, să-ți iei rămas bun, c-ai pus-o de mămăligă. REBREANU, NUV. 123. Luați seama la Marinică să nu vă facă vreo rușine că dînsul a cam pus-o de mămăligă! id. R. I, 137, cf. IORDAN, STIL. 44, 320. S-a închis școala, mamă. Am pus-o de mămăligă. STANCU, D. 107. V-ați zbătut cu proiectul nostru, de nu mai aveam zi, de nu mai aveam noapte, și acum ați pus-o de mămăligă. V. ROM. aprilie 1 954, 43. Am pus-o de mămăligă și. . . așteptăm să vedem, ce-o mai fi. PAS, Z. III, 105. De piere zmeoaica, îi creapă și fiul, atunci-mpărâția zmeilor a pus-o de mămăligă, oamenii nu vor mai avea să le mai ducă grijă. RETEGANUL, P. I, 36. A face (pe cineva sau ceva) mămăligă = a distruge, a nimici, a face praf, zob, pilaf. Trimite avioane să arunce bombe peste oraș. Ne face mămăligă. PAS, Z. IV, 39. (Regional) A căuta nod în mămăligă = a căuta nod în papură, v. n o d. Cf. ZANNE, P. III, 611. (Regional) A-și scoate mămăliga = a-și cîștiga strictul necesar pentru trai. Cf. id. ib. Ața mămăligii v. a ț ă. A rămîne cu ața mămăligii v. a ț ă. ♦ (În sintagma) Mămăliga ursului = figură pe care o fac copiii la scrînciobul cu frînghie, învîrtindu-se astfel ca frîngbiile să se răsucească, și lăsîndu-le apoi să se dezrăsucească cu putere. În scrînciobul cel mic, de frînghie, răsucindu-te în el și apoi desucindu-te, faci ceea ce se numește „mămăliga” ursului. PAMFILE, J. I, 75. 2. (Familiar) Epitet depreciativ pentru un om lipsit de energie și de inițiativă. V. m ă l a i (II 3). În gară, afară de șef, nu-s decît trei oameni. Toți niște mămăligi! GALAN, Z. R. 296, cf. I. CR. VI, 152, CHEST. VIII 15/27, CV 1 949, nr. 3, 15. ◊ (Comparat ca un adjectiv) Am fost mai mămăligă decît alții și m-am lăsat potopit de rușine și de necaz. PAS, L. I, 147. 3. C o m p u s: mămăliga-bradului = ciupercă de culoare galbenă-portocalie, care crește pe brazii putrezi (Trichia favoginea). Cf. PANȚU; PL. - Pl.: mămăligi. – Și: (regional, prin haplologie) mălígă s. f. – Etimologia necunoscută.

MONÓCLU s. n. 1. Lentilă (montată într-o ramă de metal) care se fixează în orbita unui ochi, pentru a corecta un defect de vedere (sau, uneori, din snobism). Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă, Cu monoclu-n ochi) drept armă bețișor de promenadă. EMINESCU, O. I, 151, cf. CARAGIALE, O. VII, 20. Cu tot monoclul lui, un aer plebeu îi sta întipărit pe figură. D. ZAMFIRESCU, A. 22. Monocluri montate In rame. NICA, L. VAM. 161. Monoclul din ochiul drept. . . îi dădea o prestanță de om de stat. MiRONESCU, S. A. 110. Pavel Vardaru își prinse monoclul la arcada sprîncenei. C. PETRESCU, Î. I, 5. Anton Mușat privi circular prin sticla monoclului sala agitată. id. C. V. 199, cf. 192, 242, id. A. R. 16. Și-a făcut praf monoclul de dușumea. POPA, V. 206. Un domn scund, plinuț, congestionat, cu monoclu înramat. TEODOREANU, M. II, 17. Văd că intră un domn cu monoclu și elegant îmbrăcat. ULIERU, C. 75, cf. SADOVEANU, P. M. 227. De fapt, părintele ochelarilor a fost monoclul. ARGHEZI, C. J. 179, cf. id. P. T. 80 Purta un monoclu cu panglică neagră, petrecută pe după gît. CAMIL PETRESCU, N. 104, cf. 145, 146, id. U. N. 47. O aștepta un domnișor elegant, cu monoclu la ochiul stîng, STANCU, R. A. II, 410. Împotriva purtătorilor de monoclu . . . autoritățile trecură la fapte, amendîndu-i. . . pentru răspîndire de zvonuri. PAS, Z. III, 260. Generalul Mîndru încerca în zadar să-și fixeze monoclul în orbita unsuroasă de sudoare. T. POPOVICI, S. 260. 2. P. a n a l. (Med.) Pansament făcut la un singur ochi. Monoclul se execută cu o fașă de tifon. A. POP, GHIRURG. 684. ♦ L o c. a d v. În monoclu = astfel încît să acopere un singur ochi. Pansamentele de la nivelul ochilor se fixează cu ajutorul unei feși trase în monoclu. id. ib. – Pl.: monocluri. – Din fr. monocle.

ȚĂRÎNĂ, ❍ȚĂRNĂ, ‡ȚĂRINĂ, ‡ȚERINĂ sf. 1 Pămînt fărîmat, făcut praf: întîlnește un om care năruia munții în mînă, de-i făcea țărnă și apoi îi arunca în pîrău (CRG.); i-a tras o bătută mocănească, de a curs țărîna din pod (VLAH.); mai adesea despre pămîntul cu care se acopere mortul: Cine strică-așezămînt, N’aibă țărnă pe mormînt (IK.-BRS.); E uscată-acuma țărna ce te copere, și mie Parcă tot nu-mi vine-a crede că ești dusă pe vecie (VLAH.); fie-i țărîna ușoară! odihnească-se în pace! Ușoară să-i stea țărna și sufletul ferice! (DON.) ¶ 2 Lutul, pămîntul din care s’a plăzmuit cel dintîiu om: Cela ce cu sfînta mînă M’ai făcut om din țărînă (GAST.); căzu mort și îndată se și făcu țărînă (ISP.) [țară].

colbăí, colbăiesc, (colbui), v.t. (reg.) A face praf, a prăfui. – Din colb (MDA).

târâí, târâiesc, (târăi), v.i. 1. A scârțâi. 2. A tremura: „Acela [strigoiu], când să duce di la ie, tăte feștilele, ușile, tăte tărăié(u), de gândești că s-ar face praf, daˈ nu spărje nimic” (Bilțiu, 2007: 290). – Cf. târî (DEX).

CHISĂLIȚĂ (pl. -ițe) sf. Mold. Maram. 1 🍽 Zeamă de fructe (prune, cireșe, mere) fierte; (P): cine are piper mult, pune și ’n ~, se zice despre cineva care avînd un lucru în belșug, îl risipește fără nici un folos ¶ 2 Ⓕ A face pe cineva ~, a face praf și fărîme, a stîlci în bătaie: te ’ntind jos și te fac ~ de bătaie (ALECS.) [rut. kyselića].

❍ COLBĂI (-ăesc) l. vb. tr. si refl. Mold. Tr.-Carp. A (se) umplea de colb, a (se) prăfui: ca să nu se colbăească îl acopereau în toată sara cu o prostire (VOR.). II. vb. intr. A face praf, a ridica praful: colbăind cu coada... se tîrîe cînele pînă în apropierea ei (SLV.).

ȘMIRGHEL s.n. Rocă metamorfică formată în cea mai mare parte dintr-o masă de granule fine de corindon. ♦ (Tehn.) Material abraziv făcut din praful obținut din roca descrisă mai sus; emeri. [Pl. -le, -luri. / < germ. Schmirgel].

a face pulberea praf expr. a fi complet ineficient; a suferi un eșec.

a face rahatul praf expr. (vulg.) a fi complet ineficient.

colbăì v. Mold. 1. a scutura de praf; 2. a face colb.

*steatítă f., pl. e (vgr. steatites, d. stéar, seŭ). Afin. Un fel de talc (silicat de magnezie, din al căruĭ praf se fac cozmetice) și pe care croitoriĭ îl întrebuințează îld. cretă. – Pop. federvais.

PARLAGIU, parlagii, s. m. (Munt.) Cel care taie vite la abator. Se auzeau icniri și gemete ca de vită izbită de parlagiu în creștet. PAS, L. I 207. Am suflat cu putere praful cum fac parlagiii la tăiere, cînd umflă și jupoaie mielul de blană. I. BOTEZ, ȘC. 197. Se umplu de sînge de sus pînă jos. Așa plin, ca un parlagiu de la zalhana, se întoarse fuga la împăratul. ISPIRESCU, L. 343.

rahat² snm [At: POLIZU / Pl: ~uri sn, ~ați sm / E: tc rahat (lokum)] 1 Preparat dulce cu aspect gelatinos, fabricat din sirop de zahăr, amidon și diferite arome și prezentat, de obicei, în formă de cuburi mici Si: (trî) rahatlocum. 2 (Fam; șîs ~ cu apă rece) Lucru lipsit de valoare sau de importanță. 3 (Pfm; irn; îs) ~ cu prune (sau, reg, cu perje) Lucru lipsit de valoare. 4 (Pex; fam) Materii fecale Si: căcat (1). 5 (Pfm; irn; îe) A face din ~ bici, să facă plici și să și trosnească A realiza un lucru de calitate cu mijloace puține și ineficiente. 6 (Pfm; irn; îe) A face ~ul praf (sau praștie) A eșua în realizarea unui lucru mult lăudat anterior. 7 (Pfm; îe) A se face de ~ A se face de râs. 8 (Pfm; îe) A îngheța ca un ~ în ploaie A îngheța foarte tare. 9 (Pfm; îs) ~ în ploaie Lucru de nimic. 10 (Pfm; îs) ~ cu moț Lucru mult lăudat, dar în realitate lipsit de importanță. 11 (Pfm; irn; îe) A fi (sau a se crede) un ~ cu ochi A fi o persoană neînsemnată, care însă se crede foarte importantă.

terci¹ sn [At: PANN, P. V. II, 148/13 / V: (reg) telci / Pl: ~uri / E: nct] 1 Mâncare făcută din mălai fiert în apă Si: (reg) coleașă. 2 (Pex) Mâncare făcută din boabe măcinate (de grâu, orez etc.) fierte în apă. 3 Mămăligă foarte moale. 4 (Pfm; îe) A face (pe cineva, sau ceva) ~ A nimici. 5 (Pop; îe) A cădea cu nasul în ~ A-și pierde omenia, cinstea. 6 (Reg; îe) S-a întărit ~ul Nu-i de glumă. 7 (Reg; îe) A face ~ul praf A nu face nimic. 8 (Reg; îae) A rămâne de rușine. 9 (Reg; îe) A se băga în ~ul cuiva A se amesteca în treburile altuia. 10 (Reg; îe) A (nu mai) răscoli ~ul A (nu mai) aminti de lucruri neplăcute. 11 (Reg; d. oameni; îe) A fi moale ~ A fi bleg. 12 (Reg; pan) Amestec din care nu se mai poate alege nimic Si: talmeș-balmeș. 13 (Reg) Zeamă scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi amestecată Si: (reg) cir. 14 (Reg) Rămășițe de la fiertul rachiului din fructe. 15 (Reg) Preparat moale obținut din usturoi pisat, folosit în medicina populară.

pulbere sf [At: N. TEST. (1648) ap. DLR / V: (reg) ~băr s, ~băre, ~r s, ~ră, ~bire, ~bure, pulvăr s, pulvere / Pl: ~ri / E: ml pulvis, -veris] 1 Material solid care se prezintă sub forma unor particule fine Si: (reg) colb, praf (1). 2 (Pgn) Orice amestec pulverulent de corpusculi care se pot menține în suspensie în aer. 3 (Pop; îe) A se ține norocul sau sărăcia (după cineva) ca ~a după câini (sau câine) A nu reuși. 4 (Îae) A fi sărac. 5 (Pop; îe) A (se) face sau a (se) preface în (praf și) ~ ori ~ și cenușă sau a (nu) se (mai) alege (sau rămâne) (nici) (praful și) ~a ori (reg) ~a și paradichiul (din cineva sau ceva) A fi zdrobit, nimicit. 6 (Îae; d. obiecte, bani, bunuri materiale etc.) A nu mai rămâne nimic. 7 (Înv; îe) A pune (ceva) în foc și ~ A distruge. 8 (Îe) A arunca ~ în ochi(i) (cuiva) A da cuiva impresia că lucrurile sunt altfel decât în realitate. 9 (Rar; îe) A-și scutura ~a de pe picioare A se lepăda cu totul de un lucru. 10 (Rar; îe) A se ridica (sau a se scula) din ~ sau din ~ri A evolua. 11 (Rar; îae) A parveni. 12 (Rar; îe) A ridica (sau a ardica) capul din ~ A se emancipa. 13 (Îe) A scoate (sau a ridica) din ~ (pe cineva) A scoate din anonimat pe cineva. 14 (D. oameni; îlav) (Cu fruntea) în ~ Umilit. 15 (Reg; îlav) Câtă ~ și spuză Numeros. 16 (Irn; îe) A face ~a praf A nu face nici o ispravă. 17 (Bis; fig) Trup omenesc considerat ca ceva pieritor, supus acțiunii distrugătoare a timpului. 18 (Fig; udp „de”) Mulțime de... 19 (Pan) Materii solide reduse la starea de particule foarte fine, ca pulberea (1), cu diferite utilizări Si: praf. 20 (Spc; reg) Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului și se depune pe toate obiectele din moară Si: pospai. 21 (Ban; Mun; spc) Lamură a făinii. 22 (Îrg; pan) Polen¹ (1). 23 (Pan) Exploziv granular utilizat la armele de foc, în tehnica rachetelor, în tehnica minieră etc. 24 (Spc; șîs ~ neagră) Substanță pulverulentă formată dintr-un amestec de azot de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil, îndeosebi la armele de foc Si: (pop) iarbă, (înv) praf de pușcă, (îvr) prăvărie. 25 (Îs) ~ fără fum Exploziv pe bază de nitroceluloză, care conține un absorbant de vapori. 26 (Reg; îf pulvăr) Aspirină.

țărână sf [At: (cca 1550) CUV. D. BĂTR. II, 469/27 / V: (îrg) ~rină, țerină, ~rnă, (reg) țernă, țarnă, (rar) țearnă, (reg) țârnă / Pl: (rar) ~ne / E: țară + -ână] 1 Pământ mărunțit Si: (reg) țărângănă (1). 2 (Pex) Sol³ (1). 3 (Reg; îs) Țerină gunoioasă sau țarnă neagră Țărână amestecată cu gunoi, întrebuințată ca îngrășământ. 4 (Îla) Cu ~na în gură Mort. 5 (Îe) Praf și ~ Nimic. 6 (Reg; îe) A-l face ~ (pe cineva) A nimici, a ucide pe cineva. 7 (Îe) A-și închina fruntea în ~ A muri. 8 (Îe) A mușca din ~ A cădea la pământ rănit. 9 (Pex; îae) A muri¹. 10 (Îe) A se așterne ~nii A se culca pe pământ. 11 (Îe) A ridica (pe cineva) din ~ A ajuta (pe cineva) să-și creeze o situație mai bună. 12 (Îe) A da cu țernă în ochii cuiva A înșela pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât în realitate. 13 (Îe) A face ~na praf A nu face nimic. 14 (Îae) A se lăuda. 15 (Reg; îe) Se laudă (sau minte) de cură ~na din pod Se spune despre un om foarte lăudăros sau mincinos. 16 (Reg; îe) Blestămă de pică ~na Se spune când cineva blestemă foarte tare. 17 (Reg; îe) Se găsește câte-o mână să-l scuture de ~ Se găsește cineva care să-l mustre, să-l bată. 18 În concepția biblică, pământul din care a fost făcut omul și în care se întoarce după moarte. 19 (Fig) Rămășițe pământești Si: oseminte. 20 (Îe) Fie-i (sau să-i fie) ~na ușoară! Formulă folosită când se vorbește despre un mort (mai ales decedat de curând). 21 (Îe) A sta cu țerna în gură Se zice despre cei morți ale căror rude n-au împlinit obiceiurile cuvenite în legătură cu aceștia. 22 (Îs) Cap de ~ Colac (mai mare) care se face pentru ceremonia înmormântării. 23 (Îe) A face (cuiva) pomana de ~ sau a(-i) face (la) ~ A face mortului pomană în ziua înmormântării. 24 (Fig) Pământ strămoșesc Si: glie (4). 25 Stratul de la suprafață (sau de la o mică adâncime) al pământului. 26 (Reg) Nisip. 27 (Reg) Pietriș. 28 (Reg) Praf de pe drum. 29 (Reg) Nămol adus de apă.

A BATE a afâna, a altoi, a apreta, a aranja, a arde, a atinge, a bate (pe cineva) ca la fasole, a bate (pe cineva) să-i meargă fulgii, a bate măr, a băga în fabrica de pumni, a beli, a blagoslovi, a buchisi, a buli, a bumbăci, a cafti, a cardi, a căptuși, a ciuguli, a cocoșa în bătaie, a cotonogi, a cujbi, a da dreptul de barosan, a se da la cineva, a da nana, a demola, a desființa, a desfrunzi, a dichisi, a dili, a face afiș / arșice / bumbac / ciulama / covor / făraș / ghem / harachiri / harcea-parcea / nod de cravată, a face cuiva onoarea, a face pastramă / piftie / praf (și pulbere), a face primire, a face (cuiva) spinarea burduf, a face surcele, a-i frânge (cuiva) oasele, a-i freca ridichea (cuiva), a fute, a garnisi, a ghidona, a încinge, a înflori, a înfrumuseța, a însemna, a înșuruba, a întoarce (pe cineva) pe partea cealaltă, a învineți mutra / spinarea cuiva, a jupui de viu, a lăcui, a lămuri, a-i lua (cuiva) grosimea, a lua în fabrică / în șuturi, a lua la bulane (pe cineva), a lua (pe cineva) la cherestea / la încins / la poceală, a-i lua (cuiva) vopseaua, a machia, a mardi, a mângâia, a mitralia, a muia oasele cuiva, a năși, a ofili, a otânji, a paradi, a pardosi, a părui, a pârli, a peria, a-i petici (cuiva) cojocul, a pisa, a prelucra, a proțăpi, a pumni, a pune în gips / în probă (pe cineva), a pune (cuiva) lacătul, a pune toroipanul (pe cineva), a rașcheta, a rupe, a scărmăna, a scărpina, a scutura cojocul (cuiva), a smardi, a sminti (pe cineva) în bătaie, a snopi, a sparge, a sparge la nas, a stâlci în bătaie, a șifona, a tatua, a tărbăci, a tencui, a toca, a trage (cuiva) un frecuș / o mamă de bătaie / un toc de bătaie, a trosni, a umfla, a umple de borș (pe cineva), a unge bine (pe cineva), a usca în bătaie, a văstui, a vătui, a vârî în fabrică (pe cineva), a zăpăci (pe cineva) în bătaie.

PĂLTINIȘ 1. Pas între m-ții Bistriței și Căliman, la izvoarele Negrișoarei. Alt.: 1.327 m. Străbătut de șoseaua Suceava-Gura Humorului-Frasin-Ostra-Broșteni-Bilbor-Toplița-Gheorgheni-Miercurea Ciuc. 2. Com. în jud. Botoșani, situată pe dr. văii Prutului, la granița cu Ucraina; 3.346 loc. (2003). În satul Horodiștea, aflat la 48°15′06″ lat. N, considerat punctul nordic extrem al României, au fost descoperite vestigiile unei așezări din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca Bronzului (ceramică, figurine, din teracotă, unelte din piatră și os, fusaiole ș.a.) și urmele unor bordeie din sec. 8-10. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1803, renovată în 1894) și Sf. Vasile (1820) în satul P. 3. Com. în jud. Caraș-Severin, situată la poalele m-ților Semenic, pe cursul superior al râului Pogăniș; 2.595 loc. (2003). Stație de c. f. (în satul Cornuțel). Expl. de mangan (Delinești) și de bentonit (Rugi). Pomicultură. Rezervație paleontologică (punct fosilifer), în satul Delinești. Până la 1 ian. 1965, satul și com. P. s-au numit Valea Boului. 4. Localitate componentă a municipiului Sibiu, stațiune climaterică și de odihnă, situată pe flancul NE al m-ților Cindrel, sub vf. Oncești, la 1.450 m alt., la 32 km SV de Sibiu. Climatul montan, cu aer curat, lipsit de praf și alergeni, face ca stațiunea să fie recomandată atât pentru odihnă, cât și pentru tratarea nevrozelor astenice, a unor stări de debilitate, de surmenaj fizic și intelectual, a unor anemii ș.a. Pârtii de schi cu diferite grade de dificultate. Telescaun și teleschi. Schit (întemeiat în 1930 de mitropolitul Nicolae Bălan) cu biserica de lemn Schimbarea la Față.

prășésc v. tr. (vsl. [sîrb. ceh.] prašiti, a preface în praf, în colb, d. prahŭ, praf; bg. praši, a face colb. V. praf). Sap ogoru și-l curăț de buruĭene după ce semănătura a crescut puțin: a prăși popușoĭu.

emetic a. care face să vomiteze: praf emetic. ║ n. vomitiv în care intră antimoniu.

COMUNARD, -Ă, comunarzi, -de, s. m. și f. Membru, adept, partizan al Comunei din Paris din 1871. Slăvire vouă, comunarzi, și slavă zilei cele Cînd praf voi ați făcut verigi și lanțurile grele. TOMA, C. V. 37.

CONVOI, convoaie, s. n. 1. Grup, șir de vehicule (mașini, care, trăsuri, nave etc.) alcătuit mai ales pentru a transporta materiale, trupe etc. Într-o duminică, pe valea Arieșului, coboară dinspre Albac convoaie de sănii încărcate cu scînduri. BOGZA, Ț. 40. Pîndeam să nu lăsăm să intre nici convoiuri și ajutoare, nici să iasă vreun turc din cetate. GHICA, S. 14. Un convoi foarte bogat în bani și bucate trecea din Constantinopol în Ungaria. BĂLCESCU, O. II 67. ♦ Șir întîmplător de vehicule. Pe lîngă mașină treceau scîrțîind, în pasul adormit al cailor, convoaiele de căruțe. DUMITRIU, N. 270. Se uitau la convoaiele nesfîrșite de trăsuri și cupeuri. PAS, Z. I 237. 2. Grup, șir de persoane care merg în aceeași direcție, cu același scop. V. cortegiu. Calea Apia, cu aleea ei nesfîrșită de chiparoși și monumente funerare, părea un lung convoi de pelerini ce se îndrepta spre Roma. ANGHEL-IOSIF, C. L. 10. Convoiul [de recruți] pleca pe răcoare, la asfințitul soarelui. BUJOR, S. 39. Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare. EMINESCU, O. I 134. ◊ (Poetic) Ieșiți din gropi adinei și reci, convoi de umbre sfinte... Slăvire vouă, comunarzi, și slavă zilei cele Cînd praf voi ați făcut verigi și lanțurile grele. TOMA, C. V. 37. – Pl. și: convoiuri (CAMILAR, N. I 89, SADOVEANU, O. VI 97).

POLEIT ², -Ă, poleiți, -te, adj. 1. Acoperit cu un strat subțire de metal (de obicei de aur sau de argint) sau cu un praf de bronz; făcut să strălucească. Veneam acasă cu sinul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite. CREANGĂ, A. 14. O cetate frumoasă, care de albă ce era părea poleită cu argint. EMINESCU, N. 14. Parveniții, șireții. seamănă în lume cu fierul poleit: cum se-ntrebuințează, îndată s-a roșit. BOLINTINEANU, O. 149. Mihnea a-mbrăcal cioareci albi, tiviți cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiți. ODOBESCU, S. A. 89. ♦ (Despre păr) Blond, auriu. Născu doi feciori... Cu cosițe poleite Și cu fețe înflorite. ALECSANDRI, P. II 181. ◊ (Poetic) Sub norii subțiri și dezlînați, cu margini poleite, abia se desenează pe bolta purpurie o linie frîntă. BART, S. M. 38. 2. (În expr.) Leit-poleit v. leit.

STÎRNI, stîrnesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la pietre, frunze, praf etc.) A face să sară din loc, să se ridice de jos, să se înalțe; a ridica, a mișca, a clinti din loc. Caii se întinseseră cu burta la pămînt, tropăind cu iuțeală și stîrnind în urmă un drum gros și înalt de pulbere albă. PREDA, Î. 62. Stîrnite de vînt, vorbesc frunzele arborilor. STANCU, U.R.S.S. 168. Și așa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stîrneam cu picioarele, cît mine de sus. CREANGĂ, A. 67. 2. Tranz. (Cu privire la păsări, animale sălbatice etc.) A face să-și părăsească ascunzătoarea, culcușul, speriindu-le, gonindu-le; a zburătăci. Să umble așa ca să lese în tihna lor dropiile. Să nu se apropie prea mult de ele, să nu le fîșcîie și să nu le stîrnească. SADOVEANU, O. L. 69. O cucuvea, stîrnită din culcușul ei de întuneric, lunecă pe sub streașina clopotniței. CAZABAN, V. 62. Au hăituit... – pin huci și au stîrnit un iepure care s-au vîrît în turmă pintre ceialalți. SBIERA, P. 145. ◊ (Metaforic) Vîntul stîrnise herghelia de nori Și iarba foșnea ușurel uneori. DEȘLIU, G. 41. ◊ Fig. Călca în bobote peste pietrișul proaspăt pus și se poticnea în movilele de margine, fără să se teamă că face larmă și stîrnește noaptea din așezările și cotloanele ei. POPA, V. 82. ◊ Expr. A stîrni cîinii = a întărîta, a provoca cîinii. Ați început a zbiera la fereastră... Ați stîrnit toți cîinii cartierului. C. PETRESCU, S.74. Vătăjelul stîrnește toți cîinii din culcușuri, cînd sună din goarnă. SP. POPESCU, M. G. 23. Odată ne-am întîrziat împreună pînă-n faptul zilei într-o mahala... Stîrnisem toți cînii și comisarii. ALECSANDRI, T. I 414. 3. Refl. (Despre vînt, vijelie, furtună etc.) A se porni, a se isca, a se dezlănțui. Trecuse o ploaie grabnică, cum sînt ploile de la munte, și se stîrnise vînt. SADOVEANU, F. J. 537. Cum au pornit el din pădure, pe loc s-a și stîrnit un vifor cumplit. CREANGĂ, P. 143. Iată, mări, s-a stîrnit Un vînt mare pre pămînt. ALECSANDRI, P. P. 387. ◊ Tranz. Valurile, stîrnite de roata vaporului, fug speriate în urma noastră și se izbesc de maluri. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Cerul viscole stîrnea, Și cu fulgi prin neguri cîmpii așternea. ALECSANDRI, O. 98. ♦ (Despre războaie, lupte, neînțelegeri etc.) A izbucni. După petreceri se stîrnesc cîteodată certuri între tata și mama. VORNIC, P. 13. Ce zavistie s-a stîrnit? SADOVEANU, O. VIII 223. ◊ Tranz. De ce să ne punem noi împotrivă și să stîrnim bătălie pentru asta? SADOVEANU, P. M. 13. ♦ (Despre anumite acțiuni ale oamenilor) A lua naștere, a se produce (în mod brusc). Deodată se stîrni un zvon depărtat, Ca un glas ce-ar răzbate prin ceață. DEȘLIU, G. 42. Printre bărbați iarăși se stîrni murmurul, ca de apă repede, depărtată. DUMITRIU, N. 168. Se stîrni un hohot de rîs colosal. HOGAȘ, M. N. 34. 4. Tranz. A da naștere (la ceva), a pricinui, a cauza, a provoca (ceva), a trezi, a deștepta. Pești negri și plați, foarte scurți, care străbat apele ca o frunză lată de brusture, verticali, stîrnind mirare prin îngustimea lor. BOGZA, C. O. 207. Orice scoate din gură stîrnește rîsul. CĂLINESCU, I. C. 258. Declarația, făcută cu o gravitate solemnă, stîrni într-adevăr mulțumiri. REBREANU, R. II 94. Prea ai meșteșugul de a mi te vîrî nepoftită în suflet... și a-mi stîrni fel de fel de vedenii cu farmazoniile d-tale. HOGAȘ, M. N. 21. ◊ Refl. Șezînd fără lucru, i se stîrnesc în minte o mulțime de gînduri. SP. POPESCU, M. G. 27. 5. Tranz. A provoca (la ceva), a îndemna, a ațîța. Frate Năstase, nu te are omul nostru, Neagu Cioară, la stomac... îl stîrni Zaharia. PAS, L. I 176. El doar pe cei mai de frunte viteji îi stîrni la bătaie. MURNU, I. 144. [Îi] era... lehamete cîteodată să se mai întîlnească cu cineva și să-l mai stîrnească la vorbă. CREANGĂ, A. 140. 6. Refl. (Despre boli, dureri) A apărea, a se ivi. Mi s-a stîrnit un junghi. ȘEZ. II 212. ♦ Tranz. A răscoli, a reînvia. Durerea stărui o săptămînă... umezeala primăverii o stîrni din nou. C. PETRESCU, Î. II 241. 7. Tranz. (Regional) A născoci, a scorni, a inventa. Tot prin casă mă poftea, Frumos nume că-mi stîrnea. ȘEZ. I 143.

BĂTAIE. Subst. Bătaie, bătăiță (dim.), batere, bătut, corecție; încăierare, încăierătură (rar), încăierat (reg.), răfuială, păruială (fam.), burdușeală (fig., fam.), burdușire (fig., fam.), pumneală (rar), snopeală, chelfăneală (pop. și fam.), calcavură (glumeț); fustigație (rar), flagelare; o mamă de bătaie, o bătaie soră cu moartea, pui de bătaie, bătaie zdravănă (strașnică), scărmănătură (fig., fam.), scărmăneală (fig.), scărmănat (fig., fam.), scărpinat (fig., fam.), scărpinare (fig., fam.), cotonogeală (fam.), mardeală (arg.), cafteală (arg.), caft (arg.), ghiontuială (rar), bușeală, ciomăgeală, bastonadă (livr.), bușitură, lovitură, scatoalcă (fam.), izbitură, izbire, ghiont, ghiontire, ghiontit, îmbrîncire, îmbrînceală, îmbrîncitură, pumn, pălitură, pocnire; palmă, pălmuire, ștearsă (fam.), tiflă, bleandă (reg.), tapangea (înv.), leapșă (pop. și fam.). Hăituială, goană, harță. Bătăuș, pumnaci, dălcăuc, ciomăgaș (fam.), ciomăgar (fam.), haidamac (fam.), haidău (reg.), mardeiaș (arg.). Adj. Bătăuș, bătăios, agresiv, violent, impulsiv, războinic, belicos (livr.), belicist (rar). Bătut, pălmuit, stîlcit, zdrobit, strivit, mutilat, schilodit, desfigurat. Vb. A se bate, a se lovi, a se încăiera, a se lua la bătaie, a se încăibăra (reg.), a se lua în coarne (cu cineva), a se părui (fam.), a se lua de cap (cu cineva), a se răfui, a sări la bătaie, a lua (pe cineva) de piept; a se înghionti, a-și da ghionți, a se ghionti, a se îmbrînci, a se pălmui, a se bate ca orbii (ca orbeții), a-și scoate ochii unul altuia. A bate, a da o bătaie, a ridica mîna (asupra cuiva), a atinge (arg.), a cotonogi (fam.), a burduși (fig., fam.), a dobzăla (reg.), a jnăpăi (reg.), a otînji (reg.), a mardi (arg.), a cafti (arg.), a toroipăni (reg., fam.), a face pe cineva (tot) huc, a face (pe cineva) zob, a zobi (reg.), a sminti (în bătaie), a buși, a lovi, a izbi, a păli (pop.), a trînti, a îmbrînci, a ghionti, a înghionti, a da ghionți, a scărmăna (fig., fam.), a scărpina (fig., fam.), a croi (fig., fam.), a măsura pe cineva pe spinare, a-i îndrepta (cuiva) spatele, a-i face (cuiva) divan pe spinare, a chelfăni (pop. și fam.), a întinde (pe cineva) ca pe o opincă scurtă, a stinge (a zvînta, a snopi, a stîlci, a sminti, a cocoșa, a ucide, a prăpădi) în bătăi, a bate zdravăn, a bate rău, a bate preș, a-i scutura (cuiva) cojocul, a-i scutura (cuiva) nădragii (de praf), a-i face (cuiva) pielea cojoc, a-i scurta (cuiva) cojocul, a-i muta (cuiva) ceafa, a-i face (cuiva) chica topor, a-i face (cuiva) morișcă din chică, a-i face (cuiva) părul măciucă, a-i face (cuiva) pielea burduf de cimpoi, a-i tăbăci (cuiva) pielea, a-i face (cuiva) pielea tobă (cojoc), a-l face pe cineva bucăți (bucăți-bucățele, cîlți, grămadă, pulbere, scrum, țăndări), a-i rupe (cuiva) oasele (ciolanele), a-i frînge (cuiva) coastele, a face (pe cineva) tobă de bătaie, a-i face (cuiva) pîntecele (spinarea) tobă (cobză), a-i muta (a-i strîmba) (cuiva) fălcile, a-i muta (cuiva) căpriorii, a lăsa (pe cineva) lat, a da (cuiva) bani de cheltuială, a bate (a freca, a croi pe cineva) de-i merg fulgii (peticele, colbul, untul), a bate măr, a rupe (pe cineva) în coș, a bate ca la fasole, a face (pe cineva) piftie (pilaf, turtă papară, chiseliță, pastramă), a omorî (pe cineva) în bătaie, a frămînta (pe cineva) în picioare, a lua (pe cineva) în unghii, a trage (cuiva) o mamă de bătaie, a-i freca (cuiva) ridichea; a pălmui, a lua (pe cineva) la (în) palme, a purta (a duce) (pe cineva) în palme, a trage (cuiva) o palmă, a căra (cuiva) (la) pumni (palme), a plesni (pe cineva) peste față, a șterge (rar); a lua (pe cineva) la bătaie (la trînteală, la briptă); a lovi (a păli) (pe cineva), a-i trage (cuiva) una în numele tatălui, a-i da (cuiva) de nuntă, a lovi (a izbi, a trăsni) (pe cineva) la mir; a umple de sînge. A primi o mamă de bătaie, a o încasa (fig., fam.), a căpăta, a lua un caftan, a o lua la moacă (fam.), a-și culege măselele de pe jos, a mînca bătaie (papară, trînteală, pumni, palme, chelfăneală), a-și lua merticul, a fi ciuca bătăilor; a-l mînca (pe cineva) spinarea (pielea). V. ceartă, omor, pedeapsă.

corn¹ [At: PSALT. 125/2 / Pl: coarne, ~uri sn, ~i sm, (înv) ~ure / E: lat cornu] 1 sn Fiecare dintre cele două excrescențe osoase de pe osul frontal al rumegătoarelor. 2 sn (Pfm; îe) A-și arăta coarnele A se situa în apărare. 3 sn (Pfm; d. minciuni; îla) Cu coarne Mare. 4 sn (Pfm; îal; d. relatări) Exagerat. 5 sn (Îvp; îe) A fi mai cu coarne decât altul A fi mai deosebit decât alții. 6 sn (Pfm; îae) A fi orgolios. 7 sn (Pfm; îe) A(-i) pune coarne bărbatului A înșela. 8 sn (Pfm; d. bărbați; îe) A avea (sau a purta) coarne A fi înșelat de soție. 9 sn (Pex; îe) A pune (cuiva) funia în coarne A supune. 10 sn (Pfm; îe; d. vite) A lua în coarne A împunge cu coarnele. 11 sn (Pfm; îae; fig) A-și pune mintea cu cineva. 12 sn (Pfm; îe) A se lua (cu cineva) în coarne A se lupta cu cineva. 13 sn (Pfm; îe) A-i căuta (cuiva) în coarne (sau a căuta în coarnele cuiva) A face pe voia cuiva. 14 sn (Pfm; îae) A răsfăța. 15 sn (Reg; îe) A băga (pe cineva) în ~ de capră A pune pe cineva în mare încurcătură. 16 sn (Reg; îe) A scoate (cuiva) coarne (cu cineva) A bârfi. 17 sn (Pfm; îe) A face (sau a scoate) coarne A deveni impertinent. 18-19 sn (Pfm; îe) A-și arăta coarnele A-și manifesta dușmănia sau răutatea. 20 sn (Reg; îe) A-nfige ~u-n blana patului (sau în pământ) ori a pune ~u(-n pernă) A dormi adânc. 21 sn (Îe) A-i merge ~ul A-i merge bine. 22 sns Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele sau copitele animalelor, folosită la fabricarea unor obiecte. 23 sn (Pan) Fiecare din cele patru organe tactile și vizuale ale melcului. 24 sn (Pan) Fiecare din cele două excrescențe chitinoase de la capul unor cărăbuși. 25 sn (Îc) ~ul-berbecului Înfloritură de pe ștergarele femeilor din Șcheii Brașovului. 26 sn (Bot; reg; îc) ~ul-berbecului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 27 sn (Ast; pop; îc) ~ul sau coarnele-caprei sau -de-capră Capricorn. 28 sn (Îc) ~ul-caprei sau caprii Vânt dinspre nord și est sau de la miazăzi. 29 sn (Ned; îc) ~-de-șarpe Un produs al medicinei populare. 30 sn (Bot; îc) -de-secară (sau ~l secarei) Ciuperca Claviceps purpurea, parazită a ovarului diferitelor graminee, mai cu seamă al florilor de secară Si: clonțul-babii, secară-cornută. 31 sn (Pex; îae) Boală provocată cerealelor de cornul (32) secarei, manifestată prin apariția, în spic, a unor formații tari, negricioase, în formă de corn¹ (1). 32 sn (Pex; îae) Ergotină extrasă din corn (30), folosită în farmece și medicina populară. 33 sn (Bot; reg; îc) ~-ul-dracului Barba-popii (Aruncien vulgaris). 34 sn (Pop; îc) Cel-cu-coarne Dracul. 35 sn (Îvp; îc) Cu-un-~ Inorog. 36 snp (Înv) Bucăți de hârtie sau de carton, tăiate în formă de corn¹ (1), care se puneau unui copil spre a-l pedepsi. 37 sm Instrument de suflat făcut din corn¹ (1) de bou, cu care buciumă vânătorii chemând copoii și ogarii. 38 sm (Șîs ~ de vânătoare) Instrument de suflat, din alamă sau din alt metal, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. 39 sm (Îs) ~ de armonie sau cromatic Instrument muzical de suflat cu tuburi de schimb pentru diverse tonalități. 40 sn (Îs) ~-englez Instrument muzical de suflat din familia oboiului, cu sunet mai grav, cu ancie dublă. 41 sn (Reg; îs) ~ul carabei Parte a cimpoiului. 42 sn (Mit; îe) ~ul abundenței sau (înv) îmbelșugării Cornul¹ (1) caprei Amalthea care a hrănit pe Jupiter, umplut cu fructe și cu flori, care simbolizează belșugul, fiind emblema agriculturii și comerțului. 43 sn (Înv; fig; în Biblie) Simbol al puterii, strălucirii, în formă de corn¹ (1) la capul unor profeți. 44 sn (Înv) Vas pentru păstrarea uleiului. 45 sn (Înv) Vas pentru păstrat sarea sau praful de pușcă, făcut din corn¹ (1) de vită mare, înfundat. 46 sn Instrument al olarului, cu care se fac flori pe vasele de lut, format dintr-un corn¹ (1) subțire de vacă, găurit la vârf, terminat cu o pană sau țeavă și umplut cu smalț. 47 sn (Înv) Obiect făcut dintr-o jumătate de corn¹ (1), care ajută la intrarea piciorului în încălțăminte Cf încălțător. 48 sn (Med; îs) ~ul lui Ammon Una dintre cele două prelungiri ale substanței creierului care pornesc din partea posterioară a capului. 49 sn (Med; îs) ~ uterin Formație anatomică la uter cu aspect de corn¹ (1). 50 snp Cele două mânere ale plugului, pe care se sprijină omul la arat Si: (reg) crăcane (11), iepe. 51 sm (Înv; iuz; fig) Agricultură. 52 sn (Înv; îe) A fi la coarnele plugului sau a duce plugul de coarne A fi la conducerea unei activități. 53 sn (Reg) Cui înfipt în capătul de sus al cornului plugului. 54 sm (Reg) Căprior. 55 sn (Reg) Mâner pe coada coasei. 56 sn (Reg) Fiecare din țepele unei furci. 57 sn (Reg) Furcă din fier cu dinții arcuiți Si: (reg) colță. 58 sn (Reg) Partea mijlocie a furcii de tors, menită să sprijine caierul. 59 sn (Reg) Dinții furculiței. 60 sn (Reg) Fiecare din brațele crucii. 61 sn (Reg) Crucea rășchitorului. 62 sn (Reg; lpl) Capătul rășchitorului Si: crăcană (12). 63 sm (Înv; iuz) Filacter. 64 sn (Înv) Parte a altarului. 65 sn Vârf ascuțit al marginilor unor pălării. 66 sn Aluat de franzelă copt în formă de semilună și servit mai ales la cafea. 67 sn Colț de pâine. 68 sn (Reg) Lamă în formă de seceră. 69 sn Fiecare din cele două extremități ale lunii în pătrar. 70 sn (Pan) Fiecare din triunghiurile sau piramidele de hârtie care reprezintă razele stelei de colindat. 71 sn (Pan) Fiecare din cele cinci părți din care este făcută prescurea. 72 sn (Thn; pop) Fiecare din cele două aripioare ale întrerupătorului de curent electric. 73 sn (Reg) Fiecare din cele două extremități ale nicovalei. 74 sn (Bot; reg; îcs) Coarne-de-mare (sau coarne-mari) Roșcove. 75 sn (Trs) Colț. 76 sn (Trs) Capăt. 77 sn (Trs) Margine. 78 sn (Trs) Fiecare din bucățile de lemn de brad pe care se sprijină acoperișul din țiglă sau din șindrilă al unei clădiri. 79 sn (Îrg; îe) ~ul întâi (sau al doilea) al mesei Locul de onoare. 80 sn (Îrg; îs; d. cârpe) În -uri Cu cele patru colțuri legate spre a putea transporta ceva în ea. 81 sn (Îrg; îe) Întuneric ca în ~ Întuneric beznă. 82 sn (îrg; îs) Coarnele matiței Lemne legate la cele două capete ale fundului sacului de la matiță, pentru ca aceasta să nu se târască prin nămol. 83 sn (Înv; iuz; îs) Coarnele lumii Puncte cardinale. 84 sn (Înv) Aripă de oaste. 85 sn (Înv) Parte a taberei unei oștiri.