BUCUROS, -OASĂ, bucuroși, -oase, adj. 1. Care este cuprins de bucurie, care reflectă bucuria: p. ext. vesel. ◊ Expr. A fi mai bucuros să... (sau când, dacă...) = a prefera să... 2. (Adesea adverbial) Care face ceva cu plăcere, din toată inima. ♦ (Adverbial, reg.; ca termen de politețe) Cu plăcere! mă rog! – Bucura + suf. -os.

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

DULCEAȚĂ, dulcețuri, s. f. 1. Însușirea de a fi dulce; gustul mâncărurilor sau băuturilor dulci sau îndulcite; p. ext. gust plăcut al unei mâncări sau băuturi. 2. Preparat alimentar făcut din fructe sau petale de flori fierte în sirop de zahăr. 3. Aliment extrem de gustos; bunătate. 4. Fig. Calitatea de a fi plăcut; ceea ce desfată pe cineva sau procură cuiva o senzație plăcută. ◊ Loc. adv. Cu dulceață = cu drag; din toată inima. ♦ Plăcere, desfătare; mulțumire sufletească, bucurie, fericire. 5. Fig. Blândețe, bunătate, duioșie. [Pl. și: dulceți] – Dulce + suf. -eață.

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nici o stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. Înțelept, bun, cu (sau de) bun-simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (< sanus).

ADÂNC³ adâncuri n. Loc situat la adâncime; străfund. ◊ Din adâncul inimii din toată inima. /<lat. aduncus

BUCUROS¹ adv. Cu bucurie; cu plăcere; din toată inima. /a (se) bucura + suf. ~os

DIN prep. 1) (exprimă un raport spațial) A coborî din mașină. A veni din sat. 2) (exprimă un raport temporal)^[1] Producția din anul trecut. ◊ Din când în când uneori; câte odată. Din an în an la interval de un an. Din clipă sau din moment în timpul cel mai apropiat. 3) (indică materia) Compot din cireșe. Încălțăminte din piele naturală. 4) (exprimă un raport partitiv) Unii din ei s-au întors acasă. 5) (exprimă un raport de mod) Lucrează din toată inima. Cântă din suflet. 6) (exprimă un raport cauzal) A greșit din neatenție. 7) (exprimă un raport instrumental) Cântă din fluier. Tragere din tun. 8) (exprimă un raport relațional) În privința; cât privește. Nu-l întrece din glume. 9) (exprimă un raport de origine, de proveniență) Se dezvoltă din molecule. Obicei din copilărie. 10) (exprimă un raport cantitativ) Au plecat opt din doisprezece. /de + în modificată

MÂNĂ mâini f. 1) Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc. 2) Partea extremă a acestor membre care cuprinde palma și degetele. * Cu amândouă mâinile din toată inima; fără nici o rezervă. A-și spăla mâinile (sau a se spăla pe mâini) a nu lua asupra sa nici o răspundere. A avea mâinile curate a fi om cinstit. De ~a întâi (a doua) de calitatea sau categoria întâi (a doua). De toată ~a fel de fel; de tot soiul. Pe sub ~ pe ascuns. A bate (sau a da) ~ (sau palma) a încheia o tocmeală. A da ~a cu cineva a) a se saluta cu cineva prin strângere de mână; b) a-și uni eforturile în vederea unor acțiuni comune. A face cu ~a a semnaliza ceva cu ajutorul mâinii. A da (sau a întinde) o ~ de ajutor a veni în ajutorul cuiva. A-și mușca mâinile a se căi amarnic. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept a muri. A pleca (a se întoarce) cu ~a goală a pleca (a se întoarce) fără a obține ceva. A avea la ~ pe cineva a dispune de ceva compromițător despre cineva; a avea în puterea sa. A-i lega cuiva mâinile (sau a-l lega pe cineva de mâini și de picioare) a face pe cineva să nu poată acționa. A avea ~ liberă a dispune de libertate deplină. A pune ~a pe ceva a intra în posesia unui lucru. A-și pune mâinile în cap a se îngrozi de ceva. A ridica ~a asupra cuiva a încerca să lovească pe cineva. A sta cu mâinile în buzunare (în sân, în șolduri, încrucișate) a sta degeaba; a nu lucra. A fi (sau a avea) ~ spartă a fi risipitor; a cheltui fără socoteală. A avea (sau a fi cu) ~ largă a fi darnic. A fi cu ~a lungă (sau a fi lung la ~) a avea obiceiul să fure. A fi ~a dreaptă a cuiva a fi omul de încredere al cuiva. A cere ~a (unei fete, femei) a cere în căsătorie. A avea ~ de fier a fi autoritar și sever. A uita de la ~ (până) la gură a uita foarte repede. O ~ spală pe alta (și amândouă obrazul) se spune când una din părți caută să justifice acțiunile alteia pentru ca să nu iasă la iveală lucruri urâte (necinstite). Ce-i în ~ nu-i minciună se spune când cineva nu crede în promisiuni, ci numai în ceea ce este real, concret. A pune ~ de la ~ a contribui în comun la o acțiune (adunând bani de la toți). A lua cu o ~ și a da cu alta a fi darnic. A da cu o ~ și a lua cu două a fi hrăpăreț. 3) fig. Persoană, individ ca autor al unei acțiuni. * ~ de lucru forță de lucru. 4) Cantitate mică de ceva, atât cât încape în palmă. O ~ de făină. 5) fig. Număr redus de unități; cantitate mică. O ~ de oameni. 6) Categorie sau clasă socială; treaptă. * De toată ~a de toate categoriile. [G.-D. mâinii] /<lat. manus

MÂNECĂ ~ci f. Porțiune a unor obiecte de îmbrăcăminte, care acoperă brațul (până la încheietura mâinii sau până în regiunea cotului). * A da cu ~ci largi a da din toată inima, cu multă bunăvoință. A nu se lăsa tras de ~ci a nu se lăsa prea mult rugat. A o băga pe ~ a fi speriat tare; a fi cuprins de frică. A-și sufleca ~cile a se apuca cu toată seriozitatea de un lucru. Pe sub ~ pe nevăzute; pe neobservate. A trage de ~ (pe cineva) a) a ruga insistent; b) a da de înțeles că întrece măsura, că exagerează. [G.-D. mânecii] /<lat. manica

CORDIAL, -Ă adj. (adesea adv.) Pornit din toată inima; afectuos. ♦ Sincer, loial. [Pron. -di-al. / < fr. cordial, cf. it. cordiale].

CORDIAL, -Ă adj. (și adv.) pornit din toată inima; afectuos, sincer. (< fr. cordial)

ASTFEL adv. 1. În modul acesta, în acest fel; așa. ♦ În felul următor. Un glas de jale șoptind s-aude astfel prin vînt (ALECSANDRI). ♦ (Așa) încît; prin urmare; deci. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata (EMINESCU). 2. Într-un mod asemănător (cu...). ♦ (Adjectival) Asemenea, atare. Mare nedumerire se mai făcuse... despre o astfel de batjocură (CREANGĂ). 3. În așa fel, în așa grad; atît. Vorbi astfel, încît robi toate inimile (ISPIRESCU). – Din [într-]ast + fel.

BAIERĂ, băieri, s. f. 1. Curea, sfoară, ață etc. cusută sau legată de un obiect (traistă, ploscă etc.) și cu ajutorul căreia obiectul poate fi transportat sau atîrnat. ◊ Expr. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii = a simți (sau a provoca cuiva) o mare durere sufletească. A-și dezlega băierile inimii = a se destăinui (cuiva). A ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii = a ofta (sau a striga etc.) din toată inima. ♦ Ață, șnur etc. cu care se leagă, se strînge sau se încheie o rufă, o haină, o pungă etc. ◊ Expr. A strînge băierile pungii = a face economii. A avea nouă băieri la pungă = a fi foarte zgîrcit. ♦ Ochi de frînghie legat de fiecare dintre cele două margini ale unei bărci, prin care se introduc vîslele. 2. (Rar) Amuletă. [Pl. și: baieri. – Var.: baier, baiere, s. n.] – Lat. bajulus.

BUCURIE, bucurii, s. f. 1. Sentiment de mulțumire, de satisfacție sufletească. ◊ Loc. adv. Cu bucurie sau cu toată bucuria = din toată inima. ◊ Expr. A nu mai putea de bucurie = a se bucura foarte mult. Noroc și bucurie, formulă de salut. 2. (Concr.) Persoană, obiect, veste etc. care bucură. – Din bucura + suf. -ie.

BUCUROS, -OASĂ, bucuroși, -oase, adj. 1. Care este cuprins de bucurie, care reflectă bucuria; p. ext. vesel. ◊ Expr. (A fi) bucuros de oaspeți = a primi cu plăcere oaspeți. A fi mai bucuros să... (sau cînd..., dacă...) = a prefera să... 2. (Adesea adverbial) Care face ceva cu plăcere, din toată inima. ♦ (Adverbial, reg.; formulă de politețe) Pentru puțin! cu plăcere! mă rog! – Din bucura + suf. -os.

AB IMO PECTORE (lat.) din adâncul inimii – A face sau a exprima ceva ab imo pectore, din toată inima, profund sincer.

clou s. n. (franțuzism) Punct de atracție, de interes ◊ „Clou-ul acestui spectacol este un recital George Mihăiță și nu pot decât să-l felicit din toată inima pe acest tânăr.” Săpt. 7 III 75 p. 4. ◊ „Clou-ul competiției: confruntarea dintre C.B. și A.P.” I.B. 8 III 84 p. 7. ◊ „Clou-ul acestui cap de serie promițător [...] un excepțional fragment dintr-un inedit jurnal de adolescență al lui Eugen Ionescu.” R.lit. 8/95 p. 24; v. și 10 V 79 p. 23; v. și telenoapte (1971) [pron. clu] (din fr. clou; I. Gheție în LR 4/57 p. 21; DEX-S)

concert-spectacol s. n. (muz.) Concert la care se prezintă și numere de spectacol teatral ◊ „Secția de estradă a Teatrului Regional București întreprinde [...] un turneu în țară cu concertul-spectacol «Din toată inima».” Sc. 18 VIII 62 p. 2. ◊ „Nu e revistă, cum nu e concert-spectacol, nu e un music-hall. Va fi un spectacol neîncadrat în formule.” I.B. 12 III 75 p. 6; v. și Sc. 24 IV 66 p. 4, 22 II 67 p. 5 (din concert + spectacol)

*infíltru și -éz, a -á v. tr. (fr. infiltrer). Bag, strecor în timp îndelungat ca pintr’un filtru: a infiltra apă într’un pămînt. Fig. Acest tată a infiltrat patriotizmu în inima tuturor fiilor luĭ. V. refl. Trec ca pintr’un filtru pin poriĭ unuĭ corp solid: apa se infiltrează în pămînt. Fig. Pătrund, mă insinuez: Jidaniĭ se infiltrează în afacerĭ.

ínimă f., pl. ĭ (lat. ánima și ánimus, suflare, suflet, vgr. ánemos, vînt; it. ánima și álma, suflet, sic. arma, pv. cat. sp. pg. alma, vfr. alme, nfr. âme. V. animal, unanim, anemonă). Organ care împinge sîngele’n vine și-l face să circule. (Inima e situată în pept, puțin la stînga, e împărțită în patru cavitățĭ [V. auriculă și ventricul], se mișcă perpetuŭ, și cînd se oprește, animalu moare). Fig. Parte centrală saŭ principală: Bucureștiĭ îs inima Româniĭ. Mijloc, parte interioară importantă: inima unuĭ arbore, inima unuĭ car (bîrna care unește osiile între ele), inima pămîntuluĭ, inima ĭerniĭ (timpu din mijloc, timpu mareluĭ ger). Inimoșie, dispozițiune a sufletuluĭ, avînt, brio, foc, curaj: a lucra, a cînta, a lupta cu inimă. Afecțiune, ĭubire: inimă de tată. Pop. Stomah: mă doare inima. Durere de stomah (saŭ chear diareĭe): l-a apucat inima. Inimă rea saŭ neagră, caracter veninos, fără milă. Inimă rea, întristare, supărare: a murit de inimă rea, nu-țĭ face inimă rea (nu te întrista!). Inimă albastră, melancolie: un cîntec de inimă albastră. Om de inimă, inimos, entusiast, generos. Tragere de inimă, bună-voință, dispozițiune de a face ceva. Inimă de aur, inimă bună, miloasă. Inimă de peatră, de fer saŭ de gheață, fără sentiment. A prinde inimă, a prinde curaj. A ți se rupe inima de milă, a-țĭ fi foarte milă. A-țĭ deschide inima, 1. a spune cuĭva secretele tăle, 2. a arăta cuĭva toată simpatia. A te durea inima, 1. a fi întristat, 2. (pop.) a te durea stomahu. A fi bun (saŭ răŭ) la inimă, 1. a nu avea sentiment, 2. a nu avea curaj. A avea ceva pe inimă, a avea o supărare, o întristare. A pune la inimă, a te întrista, a te supăra. Din (saŭ cu) toată inima, cu dragă inimă, cu toată dispozițiunea (dorința). Din inimă, din adîncu inimiĭ, cu tot sentimentu, cu toată durerea orĭ doru. Nu mă lasă inima să-l părăsesc, n’am curaj, nu mă îndur să-l părăsesc. A-țĭ sări inima din loc, a tresări. A fi cu inima sărită, a fi plin de neliniște, a fi foarte îngrijorat. A fi cu inima friptă, a fi întristat. Fam. A-țĭ da inima brîncĭ, a te îndemna inima. A-țĭ merge ceva la inimă, a te unge ceva la inimă, a-țĭ plăcea mult. A ți se pune un lucru, o vorbă pe inimă, a-țĭ fi foarte greață (scîrbă) de ĭa. A-țĭ sfîrîi inima după ceva, a dori foarte mult. A-țĭ cădea cineva tronc (saŭ maĭ urît cu tronc), a-țĭ plăcea dintr’o dată foarte mult. A nu-țĭ fi inima la loc, a fi neliniștit, îngrijat. A-țĭ veni inima la loc, a te liniști, a nu maĭ fi îngrijorat. A-țĭ răcori inima, a-țĭ lua satisfacțiune (răzbunîndu-te, mărturisind un păcat ș. a.). A-țĭ rîde (saŭ a-țĭ crește) inima (de bucurie), a te bucura foarte mult. A-țĭ plînge inima (de întristare), a te întrista foarte mult. A-țĭ lua inima’n dințĭ, a îndrăzni în fine, a te hotărî în fine să înfrunțĭ periculu. (Pop.) A ți se pune soarele drept inimă, a ți se face foame, a flămînzi.

2) leșín (vest) și léșin (est), a -á v. tr. (lat. *laesionare, a vătăma, d. laesio, leziune. La început s’a zis a *leșuna, ca a cășuna, a mișuna, apoĭ a leșina, ca a tușina, pin diferite influențe). Vechĭ. Vatăm: plămîile leșinatu-ĭ-o (Marian, Desc. 207). Vest. Mă leșină la stomah, simt leșin (mă leșíe) la stomah (de foame, de multă dulceață): mĭerea multă te leșină la stomah. V. intr. Perd cunoștința după o mare emoțiune, durere orĭ slăbicĭune: a leșina de frică, de foame. A leșina de rîs, a muri de rîs, a rîde din toată inima.

*mamifér, -ă adj. (d. lat. mamma, țîță, și fer ca în fructifer). Zool. Care are mamele. N. pl. Prima din cele cincĭ clase de animale vertebrate, caracterizată pin mamele. – Mamiferele se împart în doŭă marĭ grupe: placentare și neplacentare. Prima grupă cuprinde 12 ordine: primatele, lemurienele (saŭ prosimienele), chiropterele, carnivorele, pinipedele, insectivorele, rozătoarele, proboscidienele, artiodactilele, perisodactilele, cetaceele și edentatele; a doŭa grupă: marsupialele și monotremele. Toate mamiferele nasc puĭ viĭ, pe care-ĭ nutresc cu laptele produs de mamele. Mamiferele aŭ doĭ plămînĭ, un creĭer și o inimă; toate, afară de cetacee, aŭ patru extremitățĭ saŭ membre, care se numesc mînĭ, picĭoare saŭ labe. Pintre ele-s animalele cele maĭ marĭ.

trup n., pl. urĭ (vsl. [bg. rus.] trupŭ, membru, trup, trunchĭ, cadavru). Corp, partea materială a uneĭ ființe. Parte, bucată: moșia, casa se compune din doŭă trupurĭ. Cu trup și suflet, din toată inima, fără rezerve: sîntem devotațĭ patriiĭ cu trup și suflet.

ades adv. adesea (poetic): ades e rece pieptul și inima tot bate AL.

bucurà v. 1. a simți o plăcere vie, a fi tare mulțumit; a se bucura din toată inima; 2. a-și manifesta sentimentul de plăcere, a petrece: să bem și să ne bucurăm; 3. a se folosi, a avea: el se bucură de o deplină sănătate; 4. a face să simtă plăcere, a mulțumi: știrea nu ne bucură. [Albanez BUKURĂ, frumos, BUKURONĬ, a împodobi: calitatea fizicului trecu asupra moralului (cf. bucuros, foarte mulțumit, vesel)].

súflet n., pl. e (d. a sufla, a răsufla, cu sufixu -et ca în muget, tunet, foșnet). Mișcarea materiiĭ, puterea care face ca animalu să răsufle, adică „să trăĭască”: omu constă din trup și suflet. Într’un suflet, într’o suflare („în spațiu uneĭ singure răsuflărĭ”), grabnic (V. răsuflet): a alerga, a sosi într’un suflet. A-țĭ da sufletu, a scoate ultima suflare, a muri. A prinde suflet, a te înturna la viață, a prinde putere saŭ curaj. Cu trup și suflet, din toată inima, cu tot devotamentu. De sufletu morților, de pomană, în amintirea morților: a da (orĭ: să fie) de sufletu morților. Partea sufletuluĭ, partea de avere lăsată de defunct p. pomenirea sufletuluĭ luĭ (pomenĭ, parastase). Fig. Inimă, caracter: suflet mare, mic, generos, josnic; ochiĭ îs oglinda sufletuluĭ. Inimă, conștiință, cuget: om fără suflet, a avea ceva pe suflet (a te mustra cugetu), a-țĭ vinde sufletu. A lua saŭ a da de suflet, a adopta saŭ a da în adopțiune (un copil). Copil de suflet, copil adoptiv. Motor principal: reclama e sufletu negoțuluĭ. Ființă, țipenie: pe acolo nu era nicĭ suflet de om. Om, locuitor: sat cu o mie de suflete. Ființă ĭubită (ca termin de dezmerdare): suflete, sufletu meŭ. V. spirit.

robì v. 1. a face rob (captiv sau sclav); 2. a subjuga, a supune; 3. fig. a captiva: robește toate inimile. [Tras din rob].

BUCUROS, -OASĂ, bucuroși, -oase, adj. 1. Care este cuprins de bucurie, care reflectă bucuria; p. ext. vesel. ◊ Expr. A fi mai bucuros să... (sau când..., dacă...) = a prefera să... 2. (Adesea adverbial) Care face ceva cu plăcere, din toată inima. ♦ (Adverbial, reg.; ca termen de politețe) Cu plăcere! mă rog! – Bucura + suf. -os.

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nicio boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nicio stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. înțelept, bun, cu (sau de) bun- simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (<sanus).

DULCEAȚĂ, (2) dulcețuri, s. f. 1. Însușirea de a fi dulce; gustul mâncărurilor sau băuturilor dulci sau îndulcite; p. ext. gust plăcut al unei mâncări sau băuturi. 2. Preparat alimentar făcut din fructe sau petale de flori fierte în sirop de zahăr. 3. Aliment extrem de gustos; bunătate. 4. Fig. Calitatea de a fi plăcut; ceea ce desfată pe cineva sau procură cuiva o senzație plăcută. ◊ Loc. adv. Cu dulceață = cu drag; din toată inima. ♦ Plăcere, desfătare; mulțumire sufletească, bucurie, fericire. 5. Fig. Blândețe, bunătate, duioșie. [Pl. și: dulceți] – Dulce + suf. -eață.

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără niciun rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate de a acționa. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = forță de muncă. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca utilizare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

ACEL², ACEA, acei, acele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; cînd stă înaintea substantivului are forma acel, acea, iar cînd urmează după substantiv are forma acela, aceea; în opoziție cu acest, acesta) Cine-i acea leliță Varvara? SADOVEANU, N. F. 21. Zilele iernii aceleia se scurgeau greu și așterneau pe inimile tuturor o pîclă groasă de amărăciune. MIRONESCU, S. A. 122. A fost odată un împărat. Acel împărat... bătuse pe toți împărații. ISPIRESCU, L. 11. Era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndețe ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. (Ca valoare emfatică, amintind pe cineva sau ceva foarte cunoscut) Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice. EMINESCU, O. I 32. Au trecut vremile-acelea.... legi, moravuri se-ndulcesc: Prin științe și prin arte națiile înfrățite, în gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ (Popular, înaintea substantivului, în forma acela) Apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. CREANGĂ, P. 218. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor; (cînd are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia gen.-dat. pl. acelora.

ANEVOIOS, -OASĂ, anevoioși, -oase, adj. Care cere, pentru a fi înfăptuit, un mare efort fizic sau intelectual, care prezintă dificultăți; greu, obositor. Călătorie anevoioasă. ◊ Băiatul se puse cu toată inima pe muncă, și cînd era ceva de făcut mai greu sau mai anevoios, își chema calul. ISPIRESCU, L. 163. Boierii pribegi... după multe și anevoioase rugăminte, dobîndise în sfîrșit ajutor de la împărăția turcească. ODOBESCU, S. I 87. ◊ (Adverbial) Foarte puțini oameni stăteau în grupuri de trei-patru, din care unul le citea anevoios celorlalți fițuicile acarului sau gazeta sosită cu trenul. DUMITRIU, B. F. 10.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

ASTFEL adv 1. (În opoziție cu altfel) În modul acesta (care s-a arătat), în acest fel, așa. Turbur cum curge un rîu cînd zăporul pornește din munte, Astfel mergeau să ceară dreptate sau moartei ANGHEL-IOSIF, C. M. II 101. Calul... se scutură... și rămase... gras, trupeș și cu patru aripi. Văzîndu-l Făt-Frumos astfel, îi zise: De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 3. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în tnînă, preotul cel păgîn; De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Referindu-se la cele ce se vor spune) În felul următor. Ș-ades de-atunce un glas de jale Șoptind s-aude astfel prin vînt...: Cînd vine noaptea, fugi, fugi copilă De străin mîndru Cu glasul blînd! ALECSANDRI, P. I 24. ♦ (Introduce o propoziție consecutivă sau conclusivă, adesea precedat de «și» sau urmat de «că») Încît, așa încît; prin urmare, de aceea, deci. Se lăsase un ger țeapăn, astfel că [Niță Petre] avea nevoie să-fi dezmorțească oasele undeva. PAS, Z. III 328. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata; El iar privind de săptămîni, li cade dragă fata. EMINESCU, O. I 167. 2. (Exprimă o comparație) Așa, într-un mod asemănător cu... Era de o frumuseță fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona cînd hotărî a se îngropa sub ruinele Cartaginei. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ (În corelație cu «ce», «cum», «precum», uneori întărit prin «tot») Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... EMINESCU, O. I 133. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival, legat prin prep. «de» de substantivul determinat) Asemenea, atare. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse... în toate părțile despre o astfel de batjocură. CREANGĂ, P. 84. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I 146. 3. (Arată măsura sau gradul) Atît, așa (de tare, de mult), în așa grad (mod, chip etc.), așa. Nu se putea domiri el cum de [în] cîteva zile s-au schimbat astfel locurile. ISPIRESCU, L. 9. ◊ (În corelație cu «încît», «că», «de», purtînd accentul în frază) Se urcară în sus și văzură palatul strălucind astfel, de la soare ie puteai uita, dar la dînsul ba. ISPIRESCU, L. 7. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. (Determină un adverb, de care se leagă prin prep. «de»; rar) Fata puse colivia pe masă și pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile și să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. - Accentuat și: astfel.

BAIERĂ, băieri și baieri, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Curea sau sfoară, ață mai groasă, fîșie îngustă și mai ales împletită de cînepă, de lînă etc., cusută sau legată de un obiect oarecare (de exemplu de o traistă, de o găleată, de un ghiozdan, de o ploscă etc.) și cu ajutorul căreia obiectul poate fi purtat dintr-un loc în altul sau atîrnat (pe după gît, în cui etc.). Traista cu flori mari, cu baieră colorată. CAMILAR, N. II 259. Eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam băierile pe dupe gît și colindam pe aceleași cărări. DELAVRANCEA, H. T. 86. Dacă vede și vede, taie baierile de la traistă... și face cum poate, de leagă el gîrnețul unde trebuia. CREANGĂ, P. 125. Mîna Sub șa că băga, Plosca De baieri scotea, un pahar de vin turna. TEODORESCU, P. P. 629. ◊ Expr. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii = a simți (sau a provoca cuiva) o mare durere (fizică sau morală). Biata fată își plîngea nevinovăția cu niște graiuri de-ți rupea băierile inimii. ISPIRESCU, L. 354. A-și dezlega băierile inimii = a face confidențe, a se destăinui (cuiva), a-și deschide inima. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. A ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii = a ofta (sau a striga etc.) din adîncul inimii, din toată inima, din toate puterile. Sărăcuț de maica-mea – strigă din băierile inimei Bisoceanul. ODOBESCU, S. III 189. ◊ Fig. (Rar) Adîncime, fond. Tetis chemă pe Briareu ca să iasă din băierile adînci ale pîmîntului. ODOBESCU, S. III 272. Ață, șiret, șnur etc. cu care se leagă, se strînge sau se încheie o rufă, o haină etc. Își puse mînile în cap, își rupse în urmă băierile cămășii. SLAVICI, O. I 203. ♦ Sfoara sau șnurul cu care se leagă gura pungii. Umblau și pui de lele care tăiau pe nesimțite... băierile pungii țăranului și-l lăsau lefter. PAS, L. I 58. În chimir se amestecau, pe lîngă băierele pungii, lanțugul briceagului... SADOVEANU, N. F. 12. ◊ Expr. A strînge băierile pungii = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. N-ai decît să strîngi băierile pungii. ALECSANDRI, T. 1236. A avea nouă băieri la pungă = a fi foarte zgîrcit. Nu. vezi că ăștia... au fost buni, milostivi și n-au rîvnit la ale altuia... și n-au avut nouă băieri la pungă ca în ziua de azi... DELAVRANCEA, H. TUD. 13. 3. (Rar; în forma baier) Amuletă. Acest copil avea un baier atîrnat de gît. Și dacă îl luă, văzu că-ntr-însul era o scrisoare. ISPIRESCU, L. 146. – Pl. și: baiere. – Variantă: baier, baiere (SBIERA, P. 11), s. n.

ELECTRIC, -Ă, electrici, -e, adj. Referitor la electricitate, care produce sau are energie legatî de prezența electricității. Motor electric. Sonerie electrică. ▭ Fixat în tavanul galeriei, se afla un bec electric. BOGZA, V. J. 27. S-a întunecat... Lămpile electrice încep a sclipi. CARAGIALE, O. II 197. ◊ (Adverbial) Batoză acționată electric. ◊ Cîmp electric = regiunea spațiului în care se exercită forțe asupra corpurilor încărcate cu electricitate; stare fizică specială care există într-o astfel de regiune; sistem fizic care se află exclusiv în această regiune. Energie electrică = energie care este proprie numai cîmpurilor electrice. Scînteie electrică = scînteie produsă prin apropierea a două corpuri încărcate cu electricitate de sens contrar. Acest din urmă cuvînt, găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. NEGRUZZI, S. I 154. (Fig.) Cînd auzii glasul aramei tunătoare... Electrică schinteie simții... și bucuria, Din inimă pe chipu-mi suită cu mînia, Pe fruntea-mi se aprinse, în ochii-mi străluci. ALEXANDRESCU, P. 145. Lumină electrică sau (familiar, substantivat) electrică = sistem de iluminație în care sursele de lumină sînt alimentate cu energie electrică. Se face-n Borșa dispensar, Ba și electrică se face! DEȘLIU, M. 34. Mie mi se și năzar holdele... cirezile de vite... lumina electrică. CAMILAR, TEM. 153. Conductă electrică sau fir electric = fir metalic, de obicei de cupru sau aluminiu, izolat ori nu, care servește îndeosebi la transportul și distribuția energiei electrice. Centrală electrică = sistem de instalații care servesc la producerea energiei electrice cu ajutorul unor generatoare puse în mișcare de motoare. Arc electric v. arc (5). Sarcină electrică = electricitate (1).

FIERBE, fierb, vb. III. 1. Intranz. (Despre un lichid) A trece în stare de vapori, prin clocotire în toată masa, sub acțiunea căldurii. V. clocoti. Apa fierbe la 100° Celsius, la presiunea atmosferică normală. (Tranz.) Am fiert bine laptele. ◊ (Subiectul e vasul în care fierbe un lichid) Samovarul fierbe. ◊ Expr. Nu-ți băga nasul (sau mîna) unde nu-ți fierbe oala = nu te amesteca în lucruri care nu te privesc. A se amesteca unde nu-i fierbe oala v. amesteca. ♦ Fig. (Despre apa unui rîu, a unei mări etc.) A se agita puternic, a face valuri. În jurul clădirii negre, fierbeau apele spumegînd. SADOVEANU, O. I 406. Marea luă o culoare mai întunecată; se încreți și începu a fierbe. BOLINTINEANU, O. 270. Și valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare, Se sparg țișnind în aer și fierb scoțînd scîntei. ALECSANDRI, P. II 136. 2. Intranz. (Despre mîncări, alimente etc.) A fi supus acțiunii de fierbere a apei (sau a altui lichid) în care e pus pentru a fi preparat. Pune carnea la fiert. ▭ În cetate-aici erau... toți străjerii și așteptau... Chisălița să le fiarbă. COȘBUC, P. I 326. Lasă bucatele la foc să fiarbă. CREANGĂ, P. 30. ◊ Expr. A fierbe toți într-o oală v. oală. ♦ Tranz. A prepara, a găti (un aliment) prin fierberea lichidului în care e pus. Fierb cartofi. ▭ Culege o poală de somnoroasă pe care o fierbe... cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. ♦ Tranz. A supune un corp acțiunii fierberii apei, în anumite scopuri. Am fiert rufele. 3. Intranz. Fig. (Despre oameni) A fi cuprins de un sentiment puternic, de o pasiune; a fi agitat, a fi într-o stare de mare frămîntare. Își aduse aminte de cealaltă obrăznicie, suferită în cursul dimineții din partea prințului. Acum fierbea de rușine și de furie. DUMITRIU, N. 33. Fierbeam de nemulțumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atîta ușurință despre tata. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cucoanelor. CARAGIALE, O. I 46. ◊ (Cu inversarea construcției) Urmase să fiarbă în ea necazul împotriva omului. DUMITRIU, N. 47. În glasul lui sălbatic fierbea mînia. SADOVEANU, O. I 304. ♦ (Despre sîngele oamenilor) A clocoti, a se înfierbînta din cauza unui sentiment puternic, a unei pasiuni etc. Tomșa tresări cu sîngele fierbînd în vine. SADOVEANU, O. VII 11. Sîngele Mușatinilor n-are astîmpăr, fierbe, năvălește ca haiturile de la munte. DELAVRANCEA, A. 99. ♦ Tranz. (Complementul indică o persoană) A frămînta, a necăji, a chinui. Uite-așa mă fierbe de-un ceas! REBREANU, R. I 193. O fierbe ciuda pe urîta, Că-s mai frumoasă decît ea. COȘBUC, P. I 129. Nu știi cum mă fierbe el pe mine de două săptămîni de zile? CARAGIALE, O. I 45. ◊ Expr. A fierbe (pe cineva) fără apă v. apă. ♦ Tranz. (Rar; cu privire la acțiuni) A pune la cale, a pregăti prin mari agitații. (Refl. pas.) La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași... Kogălniceanu și alții au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani. CREANGĂ, A. 161. 4. Intranz. Fig. (Despre văzduh, despre o întindere etc.) A vui, a răsuna, a clocoti de zgomot. În pulberea lunii cîntecul se înălța înmulțit parcă, – împrejurimile fierbeau, și în răstimpurile de tăcere, de departe se auzeau ca răspunsuri, în hugeaguri și livezi, alte cîntece de privighetori. SADOVEANU, O. VI 331. Fierbea văzduhul ca un iad De boambe, de șrapnele. ALECSANDRI, P. III 441. 5. Intranz. (Despre unele lichide și amestecuri) A fi în stare de efervescență (din cauza fermentării). Vinul aspriu fierbea, cînd țîșnea în cofe. SADOVEANU, O. I 69. Nevastă, du-te, adă Vin de cel ce fierbe-n cadă. ALECSANDRI, P. P. 131. 6. Tranz. Fig. (Cu privire la dansuri, jocuri, cîntece etc.) A executa cu foc, din toată inima. Prinzînd moș Bodrîngă la inimă, să nu înceapă a cînta din fluier o corăbiască de cele frămîntate în loc?... Și așa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa. CREANGĂ, A. 98. Pe tot drumul, ca să uite de aleanu de acasă... au pe cîte unul ce le fierbe din fluier cîntece de jele, mai rar de joc. ȘEZ. IV 17. – Forme gramaticale: perf. s. fiersei, part. fiert.

BUCURIE, (2) bucurii, s. f. 1. Sentiment de mulțumire, de vie satisfacție, interioară. Copiii vor rîde-n fiece casă. Pîini albe vor crește pe fiece masă. Omenia va trece tuturor pragul. Bucurie, bucurie, cît de nalt îți e steagul! TULBURE, V. R. 36. Inimă, iar tremuri între dor și bucurie. BENIUC, V. 51. Sînt suflet în sufletul neamului meu Și-i cînt bucuria și-amarul. COȘBUC, P. II 281. ◊ (În fraze eliptice și exclamative) Alunei, bucuria lui Ipate! începe a se ținea de fată, ca scaiul de oaie. CREANGĂ, P. 167. ◊ Loc. adv. De bucurie = din cauza bucuriei simțite. Eu am tresărit de bucurie. SADOVEANU, N. F. 14. Și-i rîdea inima babei de bucurie cînd gîndea numai cît... are să fie ajutată de feciori. CREANGĂ, P. 4. S-aruncă la gîtul lui... amuțită de bucurie. EMINESCU, N. 28. Cu bucurie sau cu toată bucuria = din toată inima, foarte bucuros. Sărbătorim cu bucurie ziua de 1 Mai. ▭ Cu toată bucuria... am să vin numaidecît, zise Ivan. CREANGĂ, P. 300. ◊ Expr. A nu mai putea de bucurie = a se bucura foarte mult. Cînd auzi fata că tată-său li dă voie să meargă, nu mai putea de bucurie. ISPIRESCU, L. 13. Noroc și bucurie! formulă de salut. 2. (Concretizat) Persoană sau obiect care bucură. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic se așază în istorie filele. DEȘLIU, G. 45. Nici n-ai idee ce bucurie și ce mîngîiere sînt copiii. SADOVEANU, O. VI 376. Toată lumea... nu-și mai găsește astîmpăr... din cauza bucuriilor aduse de pace. SAHIA, N. 54. El era bucuria mea. NEGRUZZI, S. I 51. ♦ Veste care bucură. (Ironic) Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală... Mai șede el cît șede... și-apoi... se duce drept la frate-tău, ca să-i ducă bucuria. CREANGĂ, P. 44.

BUCUROS, -OASĂ, bucuroși, -oase, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau conj. «că», «să») 1. Care este cuprins de bucurie, plin de bucurie, foarte mulțumit; vesel. Și bucuros de jocul vieții năzdrăvan Le voi zîmbi la toate în chipul unei flori. BENIUC, V. 60. Ne-am simțit bucuroși că ne aflăm împreună. SADOVEANU, N. F. 13. Aveai mușterei, de nu erai bucuros. CREANGĂ, P. 109. ◊ Expr. A fi bucuros de oaspeți = a primi cu plăcere musafiri. Bătînd la ușă, l-au întrebat de-i bucuros de oaspeți. NEGRUZZI, S. I 82. A fi mai bucuros să... (sau dacă... sau cînd...) == a prefera să... Osteniți... de spaimele și de greutățile bejeniei și mai bucuroși să sufere ce-o fi să sufere... decît să mai descurce încîlcitele păduri de la Curtea de Argeș la deal, hotărîră să rămînă unde se găseau. GALACTION, O. I 280. Am găsit de cuviință-să te poftesc [la praznic] și pe d-ta... -Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram cînd m-ai fi chemat la nuntă. CREANGĂ, P. 31. ◊ (Întărit prin «bun») Era bună bucuroasă de a putea să scape de zmeu. ISPIRESCU, L. 24. 2. Care face ceva cu plăcere, cu drag, din toată inima. Făcu semne că bucuroasă ar merge cu el oriunde, ci ea e mută. RETEGANUL, P. V 19. I-au pețit fata. Sfînta Duminică i-au dat-o bucuroasă. SBIERA, P. 85. De-o fi una, de-o fi alta... ce e scris și pentru noi. Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. Eu v-aș primi bucuroasă. ȘEZ. I 263. ◊ (Adverbial) Atuncea să ne așezăm la masă, a hotărît tata. – Bucuros, cumnate, numai cît se cuvine să se așeze mai întîi... cumnata. SADOVEANU, N. F. 14. ◊ (întărit prin «bun») Faceți ceva rînduială!... – Cum să nu, finule, bun bucuros! RETEGANUL, P. I 70. ◊ (Adverbial, Transilv.; formulă de politețe cu care se răspunde celui ce mulțumește pentru ceva) Pentru puțin! n-ai de ce! mă rog! Mulțumesc! -Bucuros!

DEFĂIMA, defaim, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputația cuiva; a bîrfi, a huli, a ponegri, a calomnia. Defăimat ești, ponegrit de asemeni, însă asta-i spre folosul domniei-tale. SADOVEANU, Z. C. 152. E bine că omul vrodată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată. PANN, P. V. I 13. ♦ Refl. (Rar) A se compromite, a se face de rîs. Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? TEODORESCU, P. P. 105. 2. (Învechit) A disprețui, a desconsidera, a subaprecia, a nu lua în seamă, a înjosi, a umili. Oh! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. NEGRUZZI, S. I 22. Cine mă defaim’ o dată, eu de rudă nu-l cunosc. DACIA LIT. 143. – Prez. ind. și: defăimez.

DEVOTA, devotez, vb. I. Refl. (Construit cu dativul sau, învechit, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se pune cu toată inima, fără rezerve, în serviciul unei persoane sau (mai ales) al unei cauze, al unei idei; a se consacra, a se dedica. A se devota patriei sale și binelui obștesc. ▭ La cauza cea sacră azi mă devotez cu totul. ALEXANDRESCU, P. 157.

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află ceva) În. Și masa ovală de nuc, și sfeșnicul de alamă, și oglinda din părete în rama ei veche și simplă de lemn lustruit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. [Izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare al unei acțiuni) Dinspre, despre, dintru, de la. Se-nalță abur moale din grădină. TOPÎRCEANU, B. 4. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor, Și din ochiuri se înalță cîrd de rațe ca un nor. ALECSANDRI, O. 188. ◊ Expr. Din urmă = de la locul unde am rămas. Acum, să ne întoarcem iar din urmă [cu povestea]. CREANGĂ, P. 174. ◊ (În corelație cu «în», «pînă în» sau «pînă la») Din poarta Siminichii și pînă-n fața crîșmei lui Andone, o unitate de tancuri poposea la marginea drumului. CAMILAR, N. I 23. ♦ (Complementul circumstanțial construit cu prep. «din» este în corelație cu un complement format cu același substantiv și prep. «în», pentru a arăta succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Un stol de nagîți rătăcea din baltă în baltă, cu miorlăituri dureroase. SADOVEANU, O. VI 49. Atunci să mă fi văzut, cînd dam de urma unui cerb sau a unui urs, cum săream din stîncă în stîncă, pe la guri de prăpăstii adînci. ALECSANDRI, C. 28. ◊ Loc. adv. Din loc în loc = ici și colo, de la un loc la altul. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Din gură în gură (sau din mînă în mînă, din om în om) = de la om la om, de la unul la altul. Un joc mai știm și-o strigătură, Ce trece foc din gură-n gură. BANUȘ, B. 124. (În legătură cu o carte) Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, toată cartea. 3. (Arată locul și direcția în care se află sau se întîmplă ceva) Pe cînd mă ridic zdruncinat, auz foșneală pîntre coceni și un glas de om din apropiere. CARAGIALE, P. 40. ◊ Loc. prep. De din vale de... = de mai jos de... De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Aleargă măicuț-aleargă, Aleargă din jos de moară Și-mi adă năsip în poală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. Din sus de... = mai sus de... 4. (În legătură cu verbe care exprimă ideea unei separații) Mă condamnam... să-mi smulg mîna din umăr, aruncînd cu bolovani. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale v. cale. ◊ Expr. A ieși (sau a scoate pe cineva) din fire (sau din sărite, din răbuș) v. scoate, ieși. (În legătură cu «a pieri») Din ochi = din fața ochilor. Piei din ochii mei. ALECSANDRI, T. 643. 5. (Introduce un atribut sau un complement care arată originea, proveniența, apartenența) Eu, frate, mă numesc Costan Cimpoieșu, din sat de la Udești. CAMILAR, N. I 13. Mierea albinelor poartă parfumul florilor din care-i extrasă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 217. Simina, fata crîsnicului din Zimbru, și Șofron... erau foarte mîhniți. SLAVICI, O. I 287. ◊ (În contexte cu sens figurat) Din clocotul fierbinte al vieții celei noi, Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I 50. Originea acestor adunări izvorăște din municipalitățile romane și din soboarele goților. BĂLCESCU, O. II 13. II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul cînd se petrece o acțiune) O mulțime de furnici... au început a pișca din somn pe împăratul. CREANGĂ, P. 264. ◊ Loc. adv. Din vreme v. vreme. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) N-am mai făcut geografia Europei din clasa treia. SEBASTIAN, T. 49. Îți spun ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200. Ei mi se sculau din zori, După glas de cîntători. TEODORESCU, P. P. 439. ◊ (În corelație cu «pînă») Va trebui cu dînșii să mă lupt din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 72. ◊ Loc. adv. Din oră în oră (sau din an în an etc.) = la interval de o oră (sau de un an etc.). Să se tragă... din oră în oră. CAMIL PETRESCU, T. II 413. Din clipă în clipă sau din moment în moment = în orice clipă, acum, imediat, pe loc. Părea că se așteaptă să-i iasă în față, din clipă în clipă, un dușman. BOGZA, C. O. 25. Din zi în zi v. zi. Din cînd în cînd sau din vreme în vreme v. cînd. În cele din urmă v. urmă. III. (Cu sens partitiv) Dintre. Și rînd pe rînd veneau în sat Și ieri și astăzi cîte unul Din cei care-au plecat. COȘBUC, P. I 100. Aci vede omul adesea dealuri, din care unele sînt cu păduri și altele ochiuri limpede sămănate. GOLESCU, Î. 143. ◊ (Arată detașarea cuiva sau a ceva dintr-un colectiv, dintr-un tot) Îs cel mai vechi om din divizie. CAMILAR, N. I 13. Acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 349. IV. (Introduce un complement de cauză) M-au trimis... din greșeală. CAMILAR, N. I 13. Din nebăgare de seamă... am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42. ◊ Loc. prep. Din cauza... (sau din pricina, din vina) Era o fată a cărei frumusețe aleasă părea că începe să se veștejească, să se treacă de timpuriu, din cauza unor suferinți mari, pe care i le ghiceai din ochii ei. DEMETRESCU, O. 132. Eu, babei mele... nu i-am spus. Și ea, din pricina asta are să moară, cînd a muri. CREANGĂ, P. 122. Așa-i, Radule, așa, Dar nu e din vina mea. TEODORESCU, P. P. 596. ◊ Loc. adv. (Ba) din una (ba) din alta v. una. Din glumă v. glumă. Din grabă v. grabă. Din întîmplare v. întîmplare. Din nefericire (sau nenorocire sau păcate) v. c. Din fericire v. fericire. V. (Introduce un complement de mod) Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A strigat și Sfînta Duminecă o dată din răsputeri. CREANGĂ, P. 92. [Filimon] cînta din memorie, și foarte bine, toate ariile operelor italiane jucate în sala Slătineanu. GHICA, S. A. 79. ◊ Loc. adv. Din fugă = fugind. Costan Cimpoieșu grăbi pasul... urcînd din fugă într-un cheson de artilerie. CAMILAR, N. I. 28. Din zbor = zburînd. [Păsări-Lăți-Lungilă] prindea [păsările] cu mîna din sbor, le răsucea gîtul cu ciudă și apoi le mînca. CREANGĂ, P. 245. Din treacăt = trecînd. [Bîtlanul] din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie. TOPÎRCEANU, B. 46. Din vedere sau din văzute = văzînd. Meșteșugul vreme cere, Nu se-nvață din vedere. Din plin v. plin. Din greu v. greu. Din gros v. gros. Din nou v. nou. Din senin v. senin. VI. (Introduce un complement instrumental) Cu. Pocnind din bici pe lîngă boi, În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COȘBUC, P. I 93. A bătut din palme, făcînd semn tarafurilor... să se oprească. CARAGIALE, O. III 73. Și cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ (Complementul indică un instrument muzical) Dadaci cînta din scripcă. CAMILAR, N. I 37. Iubesc o Viorică din poveste Și ei îi cumpăr flori și-i zic din liră. IOSIF, P. 40. Măi bădiță Niculiță, Cînd ieși seara pe uliță, Fluieră din fluieriță, Să ies și eu la portiță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ (Complementul indică o parte a corpului) Un cucoș sări pe zaplazul de scînduri, bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Dînsa strîmbă nițel din nas. ISPIRESCU, L. 214. Ipate flutura din cap și zicea:... eu sînt Stan Pățitul. CREANGĂ, P. 179. Baba scîrșni din dinți. EMINESCU, N. 22. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru sau părțile lui componente) De. Mesteca aceeași mămăligă din făină necernută. CAMILAR, N. I 31. Eventual, casa poate să fie făcută din bîrne. SEBASTIAN, T. 9. Cîlții de la mămuca mi i-a luat... din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. ◊ (Indică elementele unei colectivități) Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. NEGRUZZI, S. I 5. VIII. (În legătură cu verbe care înseamnă «a preface», «a schimba», introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii; uneori în corelație cu «în») Mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. IX. (Introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ◊ Loc. prep. Din partea (cuiva) v. parte.

DOMOLI, domolesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre elemente sau fenomene ale naturii; în opoziție cu înteți, agita) A se liniști, a se potoli, a se modera, a scădea. [Viscolul] pornise sara și s-a domolit în amurgul zilei a treia. SADOVEANU, P. M. 178. Patru ceasuri se lupta, Patru ceasuri se-ntrecea... Iar cînd soare-mi scăpăta, Cînd din toi se domolea, Procletul se înmuia Și din gură se ruga. TEODORESCU, P. P. 443. 2. Tranz. (Cu complemente care indică o mișcare; în opoziție cu iuți, grăbi, zori) A face să se miște mai încet; a încetini, a rări. Ca să-i poată răspunde, Petrescu a trebuit să-și domolească fuga pe măsura pașilor bătrînului. GALAN, Z. R. 303. După ce făcu repejor drumul la mănăstire, se opri puțintel în pajiștea ogrăzii, ca să-și domolească răsufletul. SADOVEANU, P. M. 251. Făt-Frumos domoli pasul calului și așeză pe fată pe acela al tatîne-său. EMINESCU, N. 27. ◊ Refl. Dacă... mi s-ar domoli zvîcnitul arterelor și potoli bătăile inimii, totul s-ar limpezi. CAMIL PETRESCU, T. I 50. Se ajungea însă la jumătățile de poștă pe nerăsuflate. Cu cît se înnopta însă, vîrtejul, în loc să se domolească, se ducea mai iute. MACEDONSKI, O. III 19. ♦ (Cu privire la cai sau la vite) A struni, a înfrîna. Lungiți pe mușchiul verde și domolind fugarii (= caii) Ce zburdă pe-ntuneric și desfrunzesc tufanii, Voinicii... grăiesc. ALECSANDRI, P. III 211. Pe jugani că mi-i oprea, Pe jugani că-i domolea. TEODORESCU, P. P. 690. 3. Tranz. (În opoziție cu îndîrji, aprinde, înfuria) A potoli, a calma, a tempera, a astîmpăra, a îmblînzi. Taci, omule! încercă să-l domolească bătrîna, ghiontindu-l cu piciorul, pe sub masă. CAMILAR, TEM. 10. Bădiță Neonil, să deschid ușa? – Deschide; domolește cînele. SADOVEANU, P. M. 96. Anii nu-i puteau domoli hărnicia. ANGHEL, PR. 5. ◊ Refl. Ba de ciomege, ba de glasul stăpînului, cîinii se domoliră. GALACTION, O. I 283. Citește emoționată și, cînd ajunge la semnătură, se domolește puțin. CAMIL PETRESCU, T. I 433. Copilul se domoli din plîns, apoi îi zîmbi. SANDU-ALDEA, U. P. 159. Vrea să zică, te-ai domolit?... Cu atîta mai bine. ALECSANDRI, T. I 94. 4. Refl. (Despre durere, boală; în opoziție cu înteți, mări, crește, bîntui) A scădea, a pierde din violență, a se liniști; a începe să dispară. După un an... boala a început a se domoli și lumea s-a readunat, încetul cu încetul, în oraș. GHICA, S. A. 57. 5. Refl. (Despre o pantă, un deal etc.) A deveni mai puțin înclinat, mai lin. Pieptul dealului se domolise, pădurile străjuiau în depărtare, văile erau mai potrivite și un platou puternic... creștea frumos, sub norii albi, de iunie. GALACTION, O. I 38.

DRAG², -Ă, dragi, adj. 1. (Despre persoane sau lucruri) Iubit, scump, neprețuit. Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. ◊ (Mai ales construit cu verbul «a fi» și cu dativul pronumelui personal conjunct) Mi-a fost viața dragă. CAMILAR, N. I 141. Ea rîde-n plînsul meu! Dar ea atîta știe! Eu știu: Mi-e dragă și n-aș vrea să-mi fie dragă, Dar dragă dacă nu mi-ar fi, aș vrea să-mi fie! COȘBUC, P. I 174. [Îi] erau dragi cărțile. NEGRUZZI, S. I 81. ◊ (Cu altă construcție) Eram dragă la oricine, Iar acum fug toți de mine. ALECSANDRI, T. I 339. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag să... = a-i plăcea mult să facă ceva, a se simți atras spre ceva. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albinăritului. SADOVEANU, P. M. 50. Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile să pască, Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag! COȘBUC, P. II 167. Niciodată nu găsise o cameră să-i placă, să-i fie drag să stea acasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. A cădea drag (cuiva) v. cădea. A avea (pe cineva) drag = a iubi (pe cineva). Vai de mine, ce să fac... Că n-am pe nimenea drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină... Ci te are Dragă tare! id. ib. 271. A se avea dragi = a se iubi unul pe altul. Se aveau dragi de multă vreme. A prinde (pe cineva) drag = a se îndrăgosti (de cineva). Las’să văd și cum se leagă Dragostea – dar știu eu bine!... Hai, mă prind feciorii dragă Și pe mine! COȘBUC, P. I 104. A-i fi drag (cuiva) ca ochii din cap v. ochi. A-i fi drag (cuiva) ca sarea în ochi v. sare. Cînd ți-e lumea mai dragă (atunci se întîmplă ceva neplăcut) = cînd ești mai fericit, cînd te simți mai bine (atunci ești contrariat de ceva). ◊ (Adverbial) Priveam în juru-mi noroadele albastre, albe și gălbioare, roșii și cafenii, care-și trăiau atît de drag ziua lor. GALACTION, O. I 39. ◊ (Substantivat) Stai liniștită, draga mamei. BUJOR, S. 49. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. S-alerge-acum aice Dragul mîndrei, Făt-Frumos. ALECSANDRI, P. A. 37. (Ironic) Mai mîncă... o dragă de bătaie. RETEGANUL, P. III 29. ◊ (Cu un vocativ sg., în forma feminină pentru amîndouă genurile; adesea cu sens atenuat) Dragă codrule, te las... Plec pe căi străine. IOSIF, P. 54. Ei, jupîneșică dragă, asta nu se poate spune. CREANGĂ, P. 122. Traiul lumii, dragă tată, Cine vor, aceia lese-l. EMINESCU, O. I 102. (În expr.) Dragă doamne = vorba vine, ca să zic așa, chipurile. Și ne punem, dragă doamne, la învățat. CREANGĂ, A. 110. Pune mîna pe capu ei, ca și cum, dragă doamne, o ar descînta. EMINESCU, L. P. 201. ♦ (Substantivat, familiar, la vocativ, în forma feminină pentru amîndouă genurile) Termen de afecțiune cu care te adresezi cuiva. E-un miros de brad, mă dragă, de te amețește. CAMIL PETRESCU, T. I 41. Hai și noi la craiul, dragă, Și să fim din nou copii. EMINESCU, O. I 100. ◊ (Rar la masculin) Apoi uite, dragule, că ai scos producție frumoasă. DAVIDOGLU, M. 42. 2. Plin de afecțiune; plăcut (ochiului). Și Ținteș cel cu trainic rost Cu Lia lui sosit a fost... Și alții, doamne! Drag alint De trupuri prinse-n mărgărint! COȘBUC, P. I 55. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci, De-ale noastre dragi cuvinte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. ◊ Expr. Cu dragă inimă = cu multă plăcere, din toată inima, foarte bucuros. Vă poftim cu dragă inimă la sărăcia noastră. SADOVEANU, Z. C. 34.

DULCEAȚĂ, (2) dulceți și dulcețuri, s. f. (Rar la pl.) 1. Însușirea de a fi dulce; gustul pe care-l au mîncările sau băuturile dulci (sau îndulcite); fig. gust bun, plăcut al unei mîncări sau al unei băuturi. Dulceața fragilor coapte. ISAC, O. 185. Începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. CREANGĂ, P. 214. 2. Conservă făcută din fructe sau flori fierte în sirop de zahăr. După ce a dat dulceață musafirului, începu să se tînguie pentru necazurile care o împresuraseră. SADOVEANU, M. 115. Femeia, pe care o spăriasem, intră cu apă și dulceți. HOGAȘ, M. N. 27. Știu să fac de toate bune, Vutci, dulcețuri de minune, Și beltele de gutăi. ALECSANDRI, T. I 105. De pe sofa se scula, Pe ochi bine se spăla, O dulceață că-mi lua, Un pahar de cafea bea. TEODORESCU, P. P. 600. ♦ Fig. Lucru bun de mîncat; (la pl.) bunătăți. Nevastă-sa l-au ținut foarte bine, l-au hrănit cu toate dulcețile lumii, și băiatul... s-au fost făcut un voinic foarte frumos. SBIERA, P. 35. Vizitatorii se vor putea odihni, ospătîndu-se și răcorindu-se cu mîncările, băuturile și dulcețurile din toate părțile lumii. ODOBESCU, S. II 114. 3. Fig. Calitatea de a fi plăcut; ceea ce desfată pe cineva sau îi procură o senzație plăcută. Pe la două ceasuri, el se plimba prin fața casei lui Claici și era-n aer o atît de nespusă dulceață, încît nu-i mai venea să se depărteze. SLAVICI, O. II 58. Se bucura de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului. ISPIRESCU, L. 8. ◊ Loc. adv. Cu dulceață = cu drag, dulce; din toată inima. Cînd eram mai tînăr, iubeam cu dulceață. NEGRUZZI, S. II 30. Nu s-aude nimica, Numai mîndra cu gura, Cu dulceață ciripind, Toată lumea veselind. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. El aude în depărtare un fluier păstoresc ce sună cu dulceață un cîntec de dor. ALECSANDRI, P. P. 193. 4. Fig. Plăcere, voluptate, desfătare. În vagon, întunecimea și mai opacă, liniștea și mai adîncă. Doar răsuflările calde ale tractoriștilor se auzeau cînd prelungi, cînd întretăiate, pline de sănătate, însetate de dulceața odihnei. MIHALE, O. 187. O privi un timp și închise dintr-o dată iarăși pleoapele, furat de dulceața somnului. SADOVEANU, B. 125. După ce mi-ai arătat dulceața vieții, să mă lepezi ca pe o jucărie! NEGRUZZI, S. I 22. ♦ Mulțumire sufletească, bucurie, fericire. Spune-mi pe nume, Mitreo. Acum sîntem prieteni. – Da. – Spune-mi pe nume. – Da, Floreo. – Așa. Lui Mitrea i s-a umplut gura și auzul de dulceață. SADOVEANU, M. C. 60. 5. Fig. Blîndețe, duioșie, bunătate, bunăvoință. Frunză se opri în fața lui Niculai Bogatu, ai cărui ochi căpătară o dulceață umedă. CAMILAR, TEM. 75. Fiind fără mamă, se uitau mai ales femeile cu mare dulceață la el. SADOVEANU, D. P. 15. Numai împrejurul gurii mușculoase se vedea o dulceață amărîtă de îndoieli. EMINESCU, N. 52. – Variantă: (2, Mold.) dulceț (SADOVEANU, O. III 350) s. n.

HAVALEA, havalele, s. f. (Mold., mai ales la pl.) Îndatorire constînd din zile de clacă, podvezi etc. pe care o aveau țăranii pe vremea clăcii și a boierescului. Cine v-au scăpat pe voi de zapcilîc, de bir, de havalele? La TDRG. Rugați-vă cu toată inima sfîntului Hărașc Nicolai de la Humulești, doar v-a ajuta să vă vedeți popi o dată; ș-apoi atunci... ați scăpat și voi deasupra nevoiei: bir n-aveți a da și havalele nu faceți. CREANGĂ, A. 108.

CORDIAL, -Ă, cordiali, -e, adj. Care pornește din toată inima; afectuos. Amintește-mă lui Ștefănucă și comunică-i o cordială salutare. CARAGIALE, O. VII 12. ◊ (Adverbial) îi scutură mîna cordial. C. PETRESCU, C. V. 183. – Pronunțat: -di-al.

CORDIALITATE s. f. Însușirea de a fi cordial; manifestare spontană a unor sentimente sincere și pline de afecțiune, pornite din toată inima. [Politicienii burghezi] se comportau asemenea șefilor: fără cordialitate. PAS, Z. IV 183. – Pronunțat: -di-a-.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos, așezat în partea stîngă a pieptului și care constituie centrul motor al circulației sîngelui la om și la animalele superioare. Prin blănița de sobol însă, vatamanul simțea tremurînd inima, ornicul vieții. SADOVEANU, O. VII 33. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. Inima-i zvîcnește tare. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. În creșterea țării, în rîvna măreață, Partidul e inima ceea de viață, Crescîndu-și în oameni voinica vîlvoare. DEȘLIU, N. 46. Cît a apărut Viața Romînească la Iași, G. Ibrăileanu a fost inima ei în înțeles anatomic. SADOVEANU, E. 177. ◊ Expr. A da inima din cineva, se spune despre cel care face un efort foarte mare. Am muncit de-a dat inima din noi. CREANGĂ, P. 160. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii, a-și dezlega băierile inimii, a ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii v. baieră. ♦ (Prin extensiune, metaforic) Piept. El strînse... pe Maria la inima lui. EMINESCU, N. 70. 2. (Popular) Stomac; p. ext. burtă, pîntece. Rîseră pînă se ținură cu mîinile de inimă. ISPIRESCU, L. 248. Mă roade la inimă, de foame ce-mi e. CREANGĂ, P. 259. N-am pus nimică la inimă de două zile. ALECSANDRI, T. 1577. ◊ Expr. Pe inima goală = pe nemîncate, cu stomacul gol. Că doar nu-ți pleca de aici pe inima goală. HOGAȘ, DR. II 20. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă v. soare. 3.. (La cărțile de joc) Cupă. II. 1. (Considerat ca sediu al sentimentelor) a) (În legătură cu bucurii, plăceri) Se înveseliră cu inima cînd le veni veste. BĂLCESCU, O. II 184. Inimă supărăcioasă, Mor și nu te văz voioasă, Fă-ți, inimă, voie bună! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adv. După voia inimii = după voie, după plac, nestingherit. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, bucuros, cu mare plăcere. Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă. CREANGĂ, P. 93. ◊ Expr. A-i crește (cuiva) inima (în piept) sau a crește inima din cineva v. crește. A rîde inima în cineva sau a-i rîde cuiva inima = a fi bucuros, mulțumit, a se simți foarte bine. Așa făcu; și-i rîdea inima babei de bucurie. CREANGĂ, P. 4. Te strînge-n brațe la sine, De rîde inima-n tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 13. A unge (pe cineva) la inimă = a produce (cuiva) o satisfacție, o plăcere, a încînta. Viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă. ISPIRESCU, L. 37. Cît îi cere (cuiva) inima = atît cît vrea, cît poftește. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva voinței sau dorinței sale. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Și îl durea la inimă cînd îl luau în rîs. ISPIRESCU, L. 36. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea pentru că-l durea inima cînd vedea că nu se silesc copiii la învățătură. GHICA, S. A. 71. Năframa-i arde cu pară, Ca și inima amară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A arde (sau a seca, a frige) pe cineva la inimă = a provoca cuiva o durere vie, o supărare mare. M-o fript la inimă, nu altă. ȘEZ. II 74. Să nu-ți sece inima, Cum ai secat tu pe-a mea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva (sau a provoca mila cuiva). Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine. CREANGĂ, P. 78. A i se topi (cuiva) inima, se spune cînd cineva este în prada unor sentimente chinuitoare. Fața mi s-a veștejit, Inima mi s-a topit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. A se sfîrși la inimă = (cu sens hiperbolic) a se îmbolnăvi, a muri de durere. Cînd o zi nu te zăresc, La inimă mă sfîrșesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. A avea (ceva) pe inimă = a fi chinuit de un gînd (pe care nu vrei să-l spui), a suferi (în ascuns). A-și răcori inima = a spune ce ai pe suflet, a vorbi deschis (pentru a te ușura de o suferință, de o amărăciune). A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decît ar trebui. A-i strica (cuiva) inima = a-i strica (cuiva) buna dispoziție, a întrista, a mîhni (pe cineva). Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba. CREANGĂ, P. 249. A rămîne cu inima friptă = a rămîne mîhnit, dezolat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars prin inimă, exprimă spaima și durerea celui lovit pe neașteptate de o veste rea. Inimă albastră = a) inimă tristă, îndurerată; tristețe, melancolie. Se întorceau cîntînd de inimă albastră. SADOVEANU, E. 117; b) furie, mînie, necaz, v. albastru. Inimă rea = mîhnire, întristare, amărăciune. A zăcut două săptămîni și a murit de inimă rea. GALAN, Z. R. 61. Văzînd că se prăpădește de atîta inimă rea, i s-a făcut bătrînei milă și s-a gîndit cum i-ar mai risipi gîndurile negre. CARAGIALE, O. II 329. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mîhni (sau a mîhni pe cineva). Nu-ți face și d-ta atîta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo. CREANGĂ, P. 31. c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la raiul vieții mele. ALECSANDRI, P. A. 111. Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie. NEGRUZZI, S. I 141. Mult, bade, te-am așteptat Aseară pe înnoptat; Tot cu foc și cu lumină Și cu dor de la inimă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) tronc (mai rar cu tronc) ia inimă v. tronc. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a avea afecțiune pentru cineva, a iubi pe cineva. Uite-aici, în inimă, vă am pe toți! Așa sînt eu!... Și începu să-i sărute pe rînd. DUMITRIU, P. F. 67. A-i rămîne (cuiva) inima la... = a rămîne cu gîndul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. Și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A avea tragere de inimă (pentru... ) sau a-l trage (pe cineva) inima să... (sau a...) = a se simți îndemnat, a avea atracție, zel pentru a face ceva. De altfel, tragere de inimă pentru învățătură n-avusesem eu niciodată. VLAHUȚĂ, la TDRG. Nu-l trăgea inima a pleca. ISPIRESCU, L. 33. Toată ziua muncea bietul băiat ca un rob, iar noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. BOLINTINEANU, O. 402. d) (În legătură cu bunătatea sau cu răutatea, în expr.) Inimă dreaptă = om drept. O inimă dreaptă s-a stîns cu tine. SADOVEANU, O. VI 51. Îmi place dorința dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă care nu sufere să rămîie răutatea nepedepsită. CARAGIALE, P. 129. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos. Și avea o inimă bună, cum nu prea se găsește. SADOVEANU, O. VI 32. Nevasta acestui serac era muncitoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 37. Era în Iași un tînăr... frumos și bun la inimă. NEGRUZZI, S. I 81. A avea inima deschisă = a fi sincer. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, drept, fără reticențe. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. A avea inima largă = a fi mărinimos, darnic. A se muia la inimă = a deveni bun, milos; a se îndupleca. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. A nu lăsa pe cineva inima să (nu)..., se spune cînd cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. Pe mine însă inima nu mă lasă a crede la atîta necredință. NEGRUZZI, S. I 49. (La forma afirmativă, numai în interogații) Cum te-a lăsat inima să pleci? BARANGA, I. 171. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. Îl roagă... ca prieten și băiat de inimă. CARAGIALE, O. III 13. A fi fără inimă sau a fi rău (sau cîinos, negru) la inimă = a fi rău, răutăcios, înrăit. Fata babei era slută, leneșă... și rea la inimă. CREANGĂ, P. 283. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, dușmănos, rău. Impăratul-Roș, avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. A izbutit a domoli o inimă sălbatică. NEGRUZZI, S. I 47. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, nepăsător și rău. Cucuzel... scotea lacrimi din orice inimă împietrită. CREANGĂ, A. 12. Bade, inimă de piatră, Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil. După suferiri multe, inima se-mpietrește. ALEXANDRESCU, M. 6. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Parcă îi zicea inima ceva. ISPIRESCU, L. 34. Pesemne inima le spunea că spînul nu le este văr. CREANGĂ, P. 210. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune) Și nu-i era, zău, nimănui în piept inima rece. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ Cu inimă = a) (loc. adv.) energic, cu viață. Cîntă mai cu inimă! Lucrează mai cu inimă!; b) (loc. adj. și adv.) inimos, curajos. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. ◊ Expr. A (sau a-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța. Cu inima ușoară = fără griji, bine dispus; cu conștiința împăcată. Iar el, cu inima ușoară și mintea cuprinsă de un fel de beție, umbla repede. DUMITRIU, P. F. 58. Mihai, fără a pierde inima... își culege puterile din nou. BĂLCESCU, O. II 90. A-și lua inima în dinți = a se îmbărbăta, a-și face curaj. Își luă inima-n dinți și bătu la geam. BUJOR, S. 56. Fata babei atunci și-a luat inima-n dinți și a zis... CREANGĂ, P. 291. A-și ține inima cu dinții v. dinte. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. A mai prinde (la) inimă = a căpăta putere, curaj. După ce mai prinse nițică inimă, strînse frîul. ISPIRESCU, L. 18. Harap-Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. 2. (Considerat ca centru și simbol ai vieții sufletești în general) V. suflet, conștiință, minte, cap, gînd. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului. CREANGĂ, P. 209. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima sau din adîncul inimii = din tot sufletul, din toată puterea. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită. III. Fig. 1. Caracter, fire. Frumusețea chipului depinde de vreme și chiar de oameni, frumusețea minții și a inimii depinde de tine și durează pînă la moarte. V. ROM. septembrie 1953, 48. Nenea Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. 2. Ființă, om. O faptă, o operă în sprijinul păcii... este azi dorința cea mai scumpă a inimilor tinere de pretutindeni. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 1/1. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Cum poate-n lume-a fi Pedeapsă pentru inimi ce vreau a se jertfi? ALECSANDRI, T. II 183. IV. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) 1. Mijloc, centru, interior. Oamenii se adunaseră în inima satului și stăteau nehotărîți, plini de așteptare și neliniște. DUMITRIU, N. 27. Suie carele spre inima cîmpului. STANCU, D. 187. Acum intram în inima codrului. GALACTION, O. I 209. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia dinainte cu cea dinapoi. Din inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Inima carului leagă osia dinainte cu osia dinapoi. I. IONESCU, M. 711. ◊ Expr. A rupe inima tîrgului = a) a alege, a cumpăra ce este mai bun; b) a da gata, a face praf pe cineva. 2. Partea din interior a unei plante, a unei legume; miez. Inima copacului. Inima salatei. Inima pepenelui verde. V. Piesă mecanică sau organ de mașină asemănător ca formă cu inima (I 1). – Pl. și: (învechit) inime (EMINESCU, O. I 87). – Variantă: (învechit) inemă (EMINESCU, O. I 115) s. f.

INIMOS, -OASĂ, inimoși, -oase, adj. 1. (Despre oameni și despre manifestările lor) Curajos, îndrăzneț, viteaz. Hotărîrile luate... se cuvenea să le știe unul dintre căuzașii cei mai inimoși. CAMIL PETRESCU, O. II 15. Puțini erau la număr ostașii lui, dar inimoși, încercați în lupte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 117. Era inimos, bărbat, sta cu peptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. ◊ (Rar, despre animale și despre manifestările lor) Doi leoparzi Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se și aruncă Peste tigru. EMINESCU, O. I 165. Turma Șalghii cea frumoasă, Ca șoimul de inimoasă. ALECSANDRI, P. P. 58. 2. Bun, mărinimos. Înțelegea că niște biete vorbe inimoase nu-s în stare să-l îndepărteze de la ceea ce hotărîse. POPA, V. 337. Ca fată inimoasă ce era, trebuia să-l apere pe omul năpăstuit. SLAVICI, la TDRG. 3. Care pune totul la inimă; pasionat. Bat-o norocul de fată, prea e inimoasă. DELAVRANCEA, S. 51. 4. (Rar) Făcut cu toată inima. Sînt petreceri inimoase, cu rîs mult, cu glume strașnice. CAMIL PETRESCU, U. N. 246.

LINIȘTE, s. f. 1. Tăcere. Cu toții tăceau acuma, se priveau zîmbind, așteptau. În liniștea adincă, pendula bătu lin de zece ori. SADOVEANU, O. IV 54. E o liniște de cimitir În parcul singuratic. IOSIF, PATR. 59. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat, Muncitorii s-au culcat. Liniștea-i acum deplină Și-a-noptat. COȘBUC, P. I 38. ♦ (În natură) Calm, acalmie. Furtuna s-a potolit, e liniște imensă. BOGZA, A. Î. 156. Se face vară, e liniște de asfințit și mirosul livezilor te-adoarme. SADOVEANU, O. III 113. O liniște de vis mă împresoară, nu zăresc o pasăre zburînd. VLAHUȚĂ, O. A. 425. Pretutindeni e o liniște, plină de melancolie, ca și cum ar fi scoasă din sufletul meu. PĂUN-PINCIO, P. 127. 2. Lipsă de zbucium sufletesc, de frămîntări; tihnă, pace. După grele și îndelungate frămîntări, sufletul îi era ajuns în sfîrșit la o hotărîre, care-l înălța la o senină liniște. SLAVICI, O. II 114. Parcă aș avea și eu ceva care mă supără, dar iar nu pînă-ntr-atîta încît să-mi pierz liniștea pentru asta. CARAGIALE, P. 128. Să-mi dau eu liniștea mea pentru hatîrul nu știu cui? CREANGĂ, P. 252. ◊ Loc. adv. În liniște = în tihnă, liniștit, netulburat. Astăzi petrece în liniște, lîngă zidurile mănăstirii. CREANGĂ, A. 22. Au trăit apoi în pace și în liniște. EMINESCU, N. 30. ♦ Lipsă de agitație, de tulburare; pace. Satul se afunda și mai adînc în liniștea somnului. Ferestrele își goniră luminile gălbui și numai de pe boltă stelele vegheau. MIHALE, O. 208. Străjerii trimiși spre Murgeni aduseră cuvînt bun: liniște! SADOVEANU, O. VII 161. În mijlocul acelei liniști care îndulcise în ziua aceea inimile tuturor, izbucni, o tulburare generală în tot satul. BUJOR, S. 112.

MĂTĂSĂRIE, mătăsării, s. f. 1. Cantitate mare de mătăsuri. La belșugul de abanos și de mahon, de mătăsării... iubirea de flori a chiriașului, împinsă la patimă, adăoga o nebunească risipă de trandafiri. M. I. CARAGIALE, C. 37. 2. (Învechit) Țesătură de mătase; produse confecționate din această țesătură. Logodnica îi ceruse să-i facă o haină de o mătăsărie foarte scumpă. ISPIRESCU, L. 399. Ia mătăsăria cea albă, colțunii, colanul și ce mai are. NEGRUZZI, S. I 32. Să îmi cumpăr o mătăsărie după placul meu. GORJAN, H. I 158. 3. (Învechit) Meseria de mătăsar (1). Băbacă, cît pentru a învăța mătăsăria, răchieria și creșterea oilor spaniolești, aceasta o doresc și eu din toată inima me. KOGĂLNICEANU, S. 107.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

MÎNĂ, mîini și mîni, s. f. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc de la umăr și pînă în vîrful degetelor, în special partea care urmează după capătul de jos al antebrațului. Cătră sfîrșit, lacrimile lor începură a izvorî și bunicul apucă mîna albă a nepoatei. SADOVEANU, O. IV 324. Cînd voi pune eu mîna cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta. CREANGĂ, P. 88. Las’să vie cin’ mi-i drag Să-mi puie mîna la cap Și să-ntrebe de ce zac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 104. Dai un deget și-ți ia toată mîna, se zice despre cel obraznic și lacom, care nu se mulțumește cu cît i se dă, ci vrea să ia tot. Ce-i în mînă nu-i minciună. ◊ Loc. adj. De mîna întîi (a doua, a treia etc.) = de calitatea sau de categoria întîi (a doua, a treia etc.). Pînă la bătrînețe are să joace roluri de mîna a doua. C. PETRESCU, C. V. 210. Ștoicea aruncase prin toată casa... ochi. de vultur și porunci de mîna a doua. GALACTION, O. I 53. De toată mîna = de toate felurile, din toate categoriile. Humuleștenii au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. Cavaleri de toată mîna, și mai mari... și mai mici. ALECSANDRI, T. I 95. Cu dare de mînă v. dare. ◊ Loc. adj. și adv. De mînă = a) făcut cu mîna, fără mijloace mecanice; manual. Broderie de mînă. ▭ Se opri înaintea avizului din ușă, scris de mînă. C. PETRESCU, Î. II 43; b) (despre o unealtă, un instrument) care se mînuiește sau se pune în mișcare cu mîna. Ferăstrău de mînă. La (în, spre sau, învechit, de-a) mîna dreaptă (sau stîngă) = pe partea dreaptă (sau stingă). În fundul îndepărtat al priveliștii, sub ceață, se afla altă pădure, ca și cea pe care o aveau acum necontenit în mîna dreaptă. SADOVEANU, F. J. 463. Pe malul Mureșului d-a mîna stîngă. BĂLCESCU, O. II 323. ◊ Loc. adv. Pe sub mînă = pe ascuns, în secret, clandestin. Toate morile din partea locului macină grîu adus pe sub mînă de la șlepurile din port. BART, E. 327. Mînă-n mînă = în colaborare, în bună înțelegere, de acord. Lucrează mînă-n mînă cu tovarășul său. ◊ Expr. A bate (sau a da) mîna = a cădea de acord (mai ales asupra unei cumpărări sau vînzări), a se învoi, a lua o hotărîre de comun acord. Florico, mă duc și viu îndată, ca să batem mîna împreună. ALECSANDRI, T. 918. Vino, mîndră, să dăm mîna Și să fim amîndoi una. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. A da mîna cu cineva (sau a da mîna cuiva) = a) a strînge (cuiva) mîna în semn de salut. Dascălul... ocolind masa să dea mîna cu toți, găsi mijlocul să răstoarne un pahar. C. PETRESCU, Î. I 13. Și-acum dă-mi mîna! a sunat Gornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79; b) fig. a se uni, a colabora. Muncitorii din toate țările își dau mîna. A se lua de mînă cu cineva = a fi la fel (de rău) cu cineva, a nu fi mai bun unul decît altul, a se potrivi cu altcineva. A face cu mîna v. face. A întinde mîna v. întinde (I 2). A-și mușca mîinile = a regreta foarte mult ceea ce a făcut sau (mai ales) faptul că n-a făcut ceea ce ar fi trebuit. A se ține cu mîna de inimă (sau de pîntece) (rîzînd) = a rîde din toată inima, a se prăpădi de rîs. Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. A (-și) pune (sau a băga) mîna în foc (pentru cineva) = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. A pune (sau a încrucișa) mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște! CREANGĂ, P. 118. A Se spăla pe mîini = a nu-și lua răspunderea pentru ceva. A se spăla pe mîini de ceva = a pierde ceva, a nu mai avea ia dispoziție. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul de botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 30. A i se tăia (cuiva) mîinile și picioarele v. picior. (A da sau a primi ceva) în mînă = (a da sau a primi ceva) direct, personal, fără intermediul cuiva. Dă sălățile în mîna spînului. CREANGĂ, P. 216. A da (a lăsa sau a pierde) ceva din (sau de la) mînă = a da (a lăsa sau a pierde) ceva care-ți aparține, de care ești sigur. Și-apoi s-a îndrepta, nu s-a îndrepta... vrei să pierdem zestrea Luluței de la mînă? ALECSANDRI, T. I 197. A veni cu mîna goală (la cineva) = a veni fără nici un dar. (Fig.) Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mîna goală. SLAVICI, O. I 83. A pleca (sau a se întoarce) cu mîna goală = a pleca (sau a se întoarce) fără a fi primit sau obținut ceva, fără rezultatul dorit. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi. MACEDONSKI, O. I 9. Una la mînă, se spune despre un lucru (dobîndit), despre o acțiune etc. pentru a arăta că este primul element al unei serii sau o parte a unui tot, după care urmează și altele. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e una la mînă. STANCU, D. 146. A-i fi (sau, mai ales, a-i veni) cuiva ceva peste mînă (în opoziție cu la îndemînă) = a-i fi prea departe, prea greu (de ajuns, de făcut), a-i fi inaccesibil, incomod; a nu-i conveni (cuiva, ceva). Le vine cam peste mînă tîrgul. CREANGĂ, A. 48. A avea la mînă (pe cineva) v. avea. A trece (sau a ceda) mîna (cuiva) = a lăsa pe altul să execute un lucru (început); a da întîietate; (la jocul de cărți) a nu juca, a nu împărți cărțile, trecînd rîndul jucătorului sau jucătorilor următori. Am cedat mîna... E rîndul dumneavoastră acum. C. PETRESCU, Î. II 216. El socotea natural ca, în această măsurare de puteri, cei mai slabi să treacă mîna celor mai tari. id. A. 400. A întinde (sau a da) cuiva mîna (sau o mînă de ajutor) = a da cuiva ajutor, a ajuta (pe cineva). Am fi îneîntați să vină cineva să ne dea o mînă de ajutor. DEMETRIUS, C. 27. Te-ai dus chiar pînă acolo să dai mînă de-ajutor Ucigașilor ce-asupră-mi încercat-au un omor. DAVILA, V. V. 167. A-i lega cuiva mîinile sau a lega pe cineva de mîini și de picioare = a imobiliza pe cineva, a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A avea mînă liberă = a avea toată libertatea, a nu fi oprit de nimic. Prefecții, primarii, perceptorii, jandarmii, toată clica de vătafi ai clasei exploatatoare, aveau mînă liberă să jefuiască și să schingiuiască pe oamenii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2843. A avea (ceva) pe mînă = a dispune de ceva. Femeia avea pe mîna sa toată casa. A pune mîna pe ceva = a apuca un lucru pentru a se servi de el; a ajunge în posesia unui lucru. Spînul pune muia pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ie la sine. CREANGĂ, P. 207. A pune mîna pe cineva = a) a prinde, a înhăța (pe cineva). Subprefectul și căpitanul dădură ordin călărașilor să se împrăștie prin sat și să mai aresteze pe cîți vor putea pune mîna. BUJOR, S. 128. Pune mîna pe dînsa și n-o lăsa! CREANGĂ, P. 267. Cum nu vii tu, Țepeș-doamne, ca, punînd mîna pe ei, Să-i împărți în două cete. EMINESCU, O. I 151; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. Ioane, nu știi tu unde-aș putea pune mîna pe lăutari? ALECSANDRI, T. I 292. A pune (cuiva) mîna în piept (sau în gît) = a prinde, a înșfăca (pe cineva). A-și pune mîinile (sau mîna) în cap sau a se lua cu mîinile de cap v. cap. A pune (cuiva) mîna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. Mi-a (ți-a etc.) pus dumnezeu mîna în cap = am (ai etc.) avut noroc, am (ai etc.) reușit foarte bine. A ridica mîna asupra cuiva = a lovi pe cineva, a bate. A lua cu o mînă și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A lua boala (sau durerea) cu mîna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea) repede, numaidecît. A sta cu mîinile în buzunar (în sîn sau încrucișate) = a sta inactiv, a nu lucra, a nu întreprinde nimic. A ajunge (sau a aștepta) la mîna altuia = a avea nevoie de ajutorul altuia, a depinde de altul. A pune mînă de la mînă = a aduna ceva (lucruri, bani etc.) prin contribuție benevolă, a contribui. Punem mînă de la mînă și-i stringent banii pentru tren. STĂNOIU, C. I. 129. A avea mînă ușoară (sau a fi ușor de mînă) = (mai ales despre un medic) a fi îndemînatic, a lucra cu îndemînare, ușor. A avea mînă bună (sau a fi bun de mînă) = a fi folositor pentru alții, a fi dibaci, a reuși; b) a avea noroc la cărți. A-și face mînă bună la cineva = a se pune bine cu cineva, a avea trecere la cineva. Pînă într-atît izbutiră ei a-și face mînă bună la turci, încît împărăția le arăta a sa bunăvoință. Întrebuințîndu-i ca slujbași ai bisericei. ODOBESCU, S. I 122. A-i da cuiva mîna (să facă ceva) = a-și putea cineva permite să facă ceva, a dispune cineva de mijloace (materiale) pentru a face ceva. (Familiar) A fi mînă spartă = a fi risipitor. A fi mînă largă = a fi darnic, generos. A plăti cu mînă largă = a plăti fără să te tîrguiești, în mod generos. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute. SLAVICI, O. II 84. A fi cu mînă lungă (sau lung de mînă) v. lung. A fi mîna dreaptă a cuiva= a fi omul de încredere al cuiva. Daca dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă. ISPIRESCU, L. 31. Un bun grămătic era mîna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politicești. CARAGIALE, O. III 162. Căpitanul Turculeț îi mîna dreaptă a lui Cantimir-vodă. ALECSANDRI, T. II 8. (Pe cale de dispariție) Sărut mîna = formulă de salut adresată femeilor (mai în vîrstă), părinților și, în unele regiuni, preoților (în trecut și boierilor). (Regional) A apuca (pe cineva) pe-a mîinile v. apuca. (Învechit) Bunuri de mînă moartă = bunuri dăruite unei mănăstiri sau unui așezămînt de binefacere și care nu puteau fi înstrăinate de acestea. A scoate castanele din foc cu mîna altuia v. castană. ◊ (Simbolizează o persoană, un individ) Mina care-au dorit sceptrul universului. EMINESCU, O. I 134. (Expr.) A cere mîna unei femei = a cere o femeie în căsătorie. O aștepta în salonașul părintesc... să-i ceară mîna. C. PETRESCU, C. V. 170. Un june... ceru mîna tinerii domnițe. NEGRUZZI, S. I 107. 2. Fig. (Simbolizează munca, activitatea) Forță, putere, tărie fizică. Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Mînă de lucru = forță de muncă, muncitor. ◊ Expr. A ajunge pe mîini bune = a căpăta o îngrijire bună, un tratament bun. A avea pe cineva sub mînă = a avea pe cineva în subordine, sub ascultare, sub poruncă. Rînduia singură în cămară, avînd subt mîna ei cîteva slujitoare și roabe de credință. SADOVEANU, Z. C. 108. A fi (sau a avea) mînă de fier (sau forte) = a fi autoritar, sever. A fi în (sau la mîna) cuiva = a depinde de cineva, a fi la discreția, sub ordinele, sub ascultarea cuiva. Domnia lui vodă Ștefan e-n mîna lui Ahmet sultanul. SADOVEANU, O. VII 108. De mine voi n-aveți parte, Că la mînă eu v-am fost, De mine vrednici n-ați fost. BIBICESCU, P. P. 332. Cetatea-i pe mîna mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 490. A intra (sau a cădea, a pica, a încăpea) pe mîna cuiva = a intra, (a cădea etc.) sub puterea, autoritatea, ascultarea cuiva, a-și pierde independența. De mi-ți mai pica vrodată în mînă, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. A fi (sau a ajunge) în mîini bune v. bun. 3. Cantitate mică din ceva, atît cît încape în palmă, cît se poate lua dintr-o dată; puțin. V. pumn. Nu căzu din el decît o mînă de cenușă în nisipid cel fierbinte și sec al pustiului. EMINESCU, L. P. 180. ◊ Fig. Avea o mînă de învățătură, un car de minte și multă bunătate de inimă. CREANGĂ, O. A. 285. ♦ Fig. Grup mic, număr restrîns de oameni. Noi, o mînă de oameni, ne luptăm de cinci zile și cinci nopți c-o armie-ntreagă. ALECSANDRI, T. II 19. Vestea că ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbîndirii și un curaj nou în mima acelei mîini de voinici romîni. BĂLCESCU, O. II 91. 4. (Numai în expr.) Mînă curentă = a) bară de lemn, de metal sau de beton care se fixează la partea superioară a unei balustrade pentru a servi ca sprijin pentru mînă; b) (ieșit din uz) registru de contabilitate în care se înscriu la zi toate operațiile comerciale; jurnal.- Pl. și: (regional) mîne (CREANGĂ, P. 140, ALECSANDRI, P. I 9), mîni, mînuri (BUDAI-DELEANU, Ț. 276, ȘEZ. III 181).

ÎNCÎT conj. (Cu sens consecutiv) De, că, atît de mult că, în așa măsură că. Baba... începu a trînti și-a plesni prin casă, încît biata noră... trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Soarele... stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ (În corelație cu «într-atît», «atît», «așa», «astfel») Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. S-a făcut în casă o duhoare așa de grozavă, încît bărbatul pe loc s-a trezit. CREANGĂ, P. 88. Fizicul lui sufere într-atît, încît pare că e un bătrîn trecut! NEGRUZZI, S. I 41.

ÎNTREIT, -Ă, întreiți, -te, adj. 1. Înmulțit, mărit, sporit de trei ori; p. ext. mai mare, mai puternic, mai numeros, mai mult. Un om energic ar putea scoate venituri întreite de cît arată scriptele de anii trecuți. C. PETRESCU, Î. II 67. A fost un gemet întreit, Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ◊ (Adverbial) Și-a încordat grumazul și s-a pregătit să-i răspundă întreit pentru fiece cuvințel. GALAN, B. I 146. 2. Care e compus din trei părți de același fel. Un arc de triumf... cu întreite prize. ODOBESCU, S. III 71. Artistul ar zugrăvi... acest întreit șir de munți ce se întind în amfiteatru pe orizon. NEGRUZZI, S. I 195.

NECESAR, -Ă, necesari, -e, adj. De care este (neapărată) nevoie, de care nu ne putem lipsi; trebuitor, trebuincios, indispensabil. Nu poți cionti dintr-o ființă vie organele absolut necesare vieții. CARAGIALE, N. F. 26. Puturăm să cumpărăm cele necesare pentru mîncare, adică pîine, brînză și struguri. BOLINTINEANU, O. 265. Dacă în adevăr concursul meu vă este necesar, vi-l promit din toată inima. ALECSANDRI, S. 33. ◊ Strictul necesar = cantitate minimă (din ceva) indispensabilă pentru un anumit scop. (În economia capitalistă) Muncă necesară (spre deosebire de supramuncă) = munca prin care muncitorul salariat reproduce valoarea forței sale de muncă. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este trebuincios la ceva. Necesarul de semințe. ▭ (În forma necesariu) Veni aici cu mulțime de vesminte... cizme lungi și alte necesarii. BOLINTINEANU, O. 268. – Variantă: necesariu, -ie adj.

PĂLITURĂ, pălituri, s. f. Lovitură, izbitură. O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci cînd vrei să despici un trunchi. SADOVEANU, B. 279. Izbise cu toporul în trunchiul uscat... La a doua pălitură, căzu o bucată din trunchi. C. PETRESCU, R. DR. 154.

RECE, reci, adj. 1. (În opoziție cu cald, fierbinte) Lipsit de căldură, care are o temperatură mai scăzută față de un mediu oarecare (socotit cald) sau față de căldura corpului omenesc; care dă senzația de frig. Parcă străbate-o săgeată De-a lungul cîmpiilor reci. COȘBUC, P. II 9. Ajungînd la izvor, odată și începe a bea hîlpav la apă rece. CREANGĂ, P. 225. Bătrînul alb și blînd în aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. Bulgăraș de gheață rece Vin’mîndro, de mă petrece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Climă rece = clima polară; p. ext. clima regiunilor situate în apropierea cercului polar, unde verile sînt foarte scurte, temperatura neridicîndu-se de obicei peste 10°. Locuință rece = locuință care nu poate fi bine și ușor încălzită, care nu ține căldura, friguroasă. Beție rece v. beție (1). Gamă rece v. gamă (2). Război rece = stare de încordare, de tensiune provocată de un stat imperialist în rîndul populației proprii sau a altor state în scopul de a crea un climat favorabil înarmărilor și agresiunilor militare. Abces rece = abces fără caracter inflamatoriu. ◊ Expr. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece v. îmbăta. ♦ (Substantivat, n. sg.) Frig, răceală, temperatură în jurul lui 0°. Rece la gît cînd simțea Și puțin de se mișca Sfoara de pe gît sărea. TEODORESCU, P. P. 540. ◊ Loc. adv. La rece = a) la o temperatură scăzută, în jurul sau sub 0°. Alimentele se țin la rece; b) la temperatură normală, fără a încălzi. Nituire la rece; c) fig. fără patimă, obiectiv; neinfluențat de sentimente, de interese personale. ◊ Expr. A nu-i face (cuiva) nici cald, nici rece = a-l lăsa indiferent, a nu-l impresiona. A-i trece (cuiva) rece prin inimă (sau prin spate) = a se înfiora, a se înspăimînta. Cînd i-au zărit împărăteasa i-au trecut numai rece pin inimă și, leșinînd, au picat jos. SBIERA, P. 109. A scoate (sau a sufla) din gură cînd cald, (și) cînd rece = a susține cînd una, cînd alta, a acționa cînd într-un fel, cînd într-altul, a o scălda, a o întoarce în toate felurile. Ai scos din gură cînd cald și cînd rece, C-acel care suflă să se încălzească Ș-apoi iarăși suflă caldul să răcească. PANN, P. V. I 165. ♦ Care dă o senzație neplăcută de frig; care înfioară, care înfrigurează, care dă un tremur. La gîndul că aș putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece. CAMIL PETRESCU, U. N. 402. Un fior rece ca gheața îi trece prin vine. CREANGĂ, P. 26. Fiara-n codri tremura, Căci prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. (Pleonastic) Apucîndu-l niște răcori reci de frică. ISPIRESCU, L. 100. ♦ (Despre hrană) Care și-a pierdut căldura, care nu mai este cald; răcit; care se compune din alimente neîncălzite; care se consumă fără a fi în prealabil încălzit. Hrană rece. Mîncare rece. ▭ De mîncare? o ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă rece din poliță sînt destul pentru o nevastă tînără ca tine. CREANGĂ, P. 6. Să-mi faci bucate și, cînd m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinți, ci cum îs mai bune de mîncat. id. ib. 289. ♦ (Regional; despre pîine) Care nu este proaspătă; veche. ♦ (Despre oameni; p. ext. despre organele sau membrele lor) Cu temperatura scăzută sub nivelul normal; înțepenit, înghețat (de frig, de o emoție puternică). Îi luă mîna rece și aspră. DUMITRIU, N. 154. Ea căzu ca moartă de groază pe peptul lui și mîinile ei reci s-ascunseră în sînul lui. EMINESCU, N. 11. ◊ Expr. A(-i) fi (cuiva) inima rece = a-i fi mereu teamă, a fi mereu înspăimîntat. Plecat-am nouă din Vaslui Și cu sergentul zece, Și nu-i era, zău, nimănui în piept inima rece. ALECSANDRI, O. 235. Cînd, măicuță, m-ai făcut, Mai bine să fi zăcut, Că de rău ți-ar fi trecut; Dar de mine nu-ți mai trece, Că ți-e inima tot rece, Neștiind cum oi petrece! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 184. (Cu) sînge rece = (cu) calm, (cu) prezență de spirit. Prin urmare, văd lucrurile cu sînge rece. BOLINTINEANU, O. 420. ♦ Care și-a pierdut sau e lipsit de căldura animală; inert, neînsuflețit, țeapăn, mort. O să fiți reci și cu alge cafenii în gură și în păr. DUMITRIU, P. F. 22. Într-o dimineață, Petre fu găsit rece, întins pe chei în fața prăvăliei, c-un cuțit în inimă. BART, E. 322. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. 2. Fig. (Despre oameni) Lipsit de căldură sufletească, de sensibilitate, neprietenos, distant; indiferent, insensibil. Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil, Cînd ea-i rece și cu toane ca și luna lui april? EMINESCU, O. I 157. ◊ (Adverbial) Uliana zîmbi rece. DUMITRIU, P. F. 221. Mi-a răspuns rece, calculat. CAMIL PETRESCU, U. N. 191. Iuga răspunse rece, ridicînd pălăria. REBREANU, R. I 76. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care exprimă răceală, ostilitate, indiferență, lipsă de sensibilitate. Răsună din trăsură o voce rece, ciudată. DUMITRIU, N. 123. Mă urmărești ca pasărea de pradă, Mă iscodești cu ochii răi și reci. CAZIMIR, L. U. 95. ♦ Nepăsător, impasibil, imperturbabil. Nu spera și nu ai teamă. Ce e val, ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămîi la toate rece. EMINESCU, O. I 194. Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. id. ib. 181. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) rece v. lăsa. ♦ (Despre gîndire, idei, noțiuni, cuvinte etc.) Cu caracter obiectiv, bazat numai pe elemente logice. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială rece. CAMIL PETRESCU, U. N. 413. Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cît creștea de rece gîndul. COȘBUC, P. I 100. Nu trebuie să cerem de la vînători o aprețuire (= apreciere) rece și nepărtinitoare a întîmplărilor. ODOBESCU, S. III 47. ◊ (Adverbial) Și în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit. EMINESCU, O. I 158. ♦ (Despre o încăpere) Neprietenos, neospitalier, străin. Trecu pragul fără să-l atingă – și odaia în care eram deveni mai rece și mai largă. IBRĂILEANU, A. 136.

PĂRERE, păreri, s. f. 1. Opinie, punct de vedere, convingere, credință, idee. Te-am întrebat... să-ți aud părerea. SAHIA, N. 39. Lăsați-l, mă, zice altul; asta e părerea lui. CARAGIALE, P. 29. Aceste scrisori aruncară în deosebite păreri sfatul împărătesc. BĂLCESCU, O. II 271. Cîte capete, atîtea păreri ( = cîți oameni, atîtea idei; fiecare cugetă în felul său). ◊ Expr. A-și da (cu) părerea. v. d a³. A fi de părere = a crede. Unii sînt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi de aceeași părere (cu cineva) = a fi de acord cu cineva. 2. Ceea ce ni se pare că vedem sau că auzim.; iluzie, închipuire. Iarna, oricît de grea, trece ca părerea, ca mîine se desprimăvărează și vin muncile. REBREANU, R. I 236. ◊ Loc. adv. Într-o părere = într-o doară, nu din toată inima, numai așa, nu cu tot dinadinsul. I s-a părut că necunoscuta-i surîde prietenos. A zîmbit și el, așa într-o părere, de bună-cuviință, întrebîndu-se cu cine-l confundă oare. C. PETRESCU, C. V. 19. Și doar mă și sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei. CREANGĂ, A. 119. Cu toate că m-am și uitat eu într-o părere, doar l-oi zări... Se vede că cuconașu Iorgu n-are de gînd să vie astăzi. ALECSANDRI, T. 1006. ♦ (Învechit) Arătare, nălucire, apariție. Iar pe patu-i de zăcere, Unde capul și-a turnat, Vede-a fratelui părere Ce-ocolește tristul pat. BOLINTINEANU, O. 97. Căprioara cum îl simte, Fuge, saltă, zboară, piere Ca un vis, ca o părere. ALECSANDRI, P. II 90. ◊ Expr. O părere de... se spune despre ceva abia vizibil. Romînul avea o părere de zîmbet sub mustața căruntă. SADOVEANU, O. VII 239. ♦ Senzație, închipuire. Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? CREANGĂ, P. 24. 3. (Numai în expr.) Părere de bine = bucurie, satisfacție, mulțumire. Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii... și se duce. CREANGĂ, P. 160. Părere de rău = regret, mîhnire, supărare, căință. Și păreri de rău trecute Cad pe inima-mi trudită, Ca un stol de pasări mute Pe-o grădină părăsită. TOPÎRCEANU, B. 71. Auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău. CREANGĂ, P. 91.

PERSEVERENT, -Ă, perseverenți, -te, adj. Care perseverează în convingeri, în atitudini, în muncă, care nu se descurajează în fața dificultăților; stăruitor, tenace. Popoarele se pătrund de conștiința că prin luptă perseverentă și dîrză pot obține victoria păcii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2694. Fiți perseverent și dacă în adevăr concursul meu vă este necesar, vi-l promit din toată inima. ALECSANDRI, S. 33.

RÎDE, rîd, vb. III. Intranz. 1. A-și manifesta satisfacția printr-o mișcare a feței și a gurii, scoțînd sunete specifice, nearticulate. Împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrînit, slăbit de lupte și suferințe, împărat ce-n viața lui nu rîsese niciodată. EMINESCU, N. 3. Nu mă vreți, nu mă iubiți? Ha, ha, ha! rîdea; mușchii i se suceau în rîsul acesta și ochii lui hojma clipeau. NEGRUZZI, S. I 140. ◊ (Cu subiectul «inima», «gura») Lui Domițian parcă îi rîdea inima. BASSARABESCU, V. 10. De plăcinte rîde gura; de vărzare și mai tare. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Urmat de determinări modale, adesea hiperbolice) Rîd pe înfundate cu lacrimi, aruncînd căutături de milă spre dreapta. BASSARABESCU, S. N. 21. Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A rîs cu mare poftă. CARAGIALE, O. III 72. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la urechi. CREANGĂ, O. A. 66. Te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ◊ Expr. A rîde (rar a-și rîde) în barbă sau pe sub mustață = a rîde reținut, pe ascuns. Porni să-și rîdă în barbă, bucurîndu-se. MIHALE, O. 287. Vodă rîdea în barbă și strecura în juru-i privirea-i ascuțită. SADOVEANU, O. VII 74. A rîde mînzește v. mînzește. (Rar) A rîde galben = a rîde fals, silit, prefăcîndu-se că se bucură. Rîdem toți, rîde galben și locotenentul. CAMIL PETRESCU, U. N. 384. A rîde (cuiva) în nas (în față sau în obraz) = a-și bate joc de cineva care e prezent, a sfida pe cineva cu nepăsare. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi rîdeau în obraz. DELAVRANCEA, H. T. 6. Ea își bate joc de dînsul și-i rîde în față. SBIERA, P. 152. ♦ (Rar, despre păsări) A scoate sunete care sugerează veselie. Rîde ciudat hulubul sălbatic. SADOVEANU, O. VIII 240. 2. A se distra, a se amuza, a face haz. Păcat că n-am fost mai multe, să rîdem. C. PETRESCU, C. V. 258. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. Copiii vor rîde în fiece casă, Pîini albe vor crește pe fiece masă. TULBURE, V. R. 36. Cine rîde la urmă rîde mai bine (= nu trebuie să te bucuri prea devreme, căci lucrurile pot lua altă întorsătură). ◊ Fig. Soarele rîdea afară. BART, E. 380. În glastre rîde floare lîngă floare. IOSIF, P. 18. În Vrancea la izvoarele Milcovului curge apa limpede; rîd codrii în apusul soarelui. D. ZAMFIRESCU, R. 246. Lunca rîde și-nverzește, Doru-n suflet se trezește. ALECSANDRI, P. I 235. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. «la») A arăta cuiva simpatie surîzîndu-i. Erai de paisprezece ani cînd mi-ai rîs întîi. DELAVRANCEA, A. 18. ◊ Fig. Cerul era limpede și luceferii sclipitori rîdeau la stele. CREANGĂ, P. 56. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil. Alungă mîhnirea din inima ta, căci norocul îți rîde din toate părțile. CREANGĂ, O. A. 223. 3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz pe socoteala cuiva, a lua în rîs. Va rîde-ntregul neam arab de bietul Ben-Ardun. COȘBUC, P. I 111. Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracu. CREANGĂ, P. 51. Cît ești de mare și puternic, eu rîd de mînia ta. ALECSANDRI, T. II 18. ◊ Fig. Rău e cînd rîde culmea de mușunoi. ALECSANDRI, T. II 150. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ) Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele Ce își rîde de-aste vorbe, îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. Băieții, ca să-și rîdă de el, îi zic... ȘEZ. IX 135. ◊ Tranz. Îl rîd toți de față. SEVASTOS, N. 98. Au început frații a-l rîde. SBIERA, P. 3. Măsură-ți vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne rîde acușorul? CREANGĂ, O. A. 288. ◊ Expr. Rîd (sau ar rîde) și cîinii (curcile sau ciorile) de cineva sau (tranz.) mă rîd (sau m-ar, te-ar etc. rîde) și cîinii etc., se spune despre cineva care a ajuns de rîsul tuturor. Asta ți-i supărarea?... Fugi d-aici, Ioane, că rîd și curcile de tine. REBREANU, I. 109. Am să vă muștruluiesc de-au să rîdă și cîinii de voi. CREANGĂ, P. 304. ♦ Refl. (Popular, cu pronumele în dativ) A silui o femeie, a-și bate joc de ea. Mi-a chemat fata la curte și și-a rîs de ea Gogu Cristofor. STANCU, D. 134. ♦ Refl. (Adesea cu pronumele în dativ) A nu ține seamă de ceva; a nesocoti. Îmi rîd de ritm Și de-orice reguli îmi rîd. MACEDONSKI, O. I 13. Ți-ai rîs de toate, crezînd că asta e-o putere; ș-ai trecut nepăsătoare printre durerile celor din jurul tău. VLAHUȚĂ, O. A. 505. – Prez. ind. și: (regional) rîz (DELAVRANCEA, O. II 292, CARAGIALE, O. I 63, ALEXANDRESCU, M. 6).

RÎVNI, rîvnesc, vb. IV. 1. Intranz. A simți un imbold puternic spre un lucru, a dori din toată inima să ajungi la ceva, să posezi ceva; a aspira, a năzui, a jindui. Să mănînc și să dorm, – la altceva nu mai rîvneam pe lumea asta. SADOVEANU, O. I 353. O fi rîvnit și el, dar niciodată nu mi s-a plîns. DELAVRANCEA, O. II 129. Am fost om sărac... nu rîvneam la bogăție. SLAVICI, O. I 380. ◊ Tranz. Generații după generații au rîvnit tihna și pacea fără să le aibă. SADOVEANU, E. 217. [Titu Herdelea] avu o clipă de decepție. Altceva rîvnise dînsul. REBREANU, R. I 180. Adevăru-ntreg să aflu este ținta ce rîvnesc. MACEDONSKI, O. I 271. ♦ A invidia ceea ce posedă altul, a dori să-ți însușești un lucru deposedînd pe altul. Nu se cade să rîvnești la moșia omului care-o muncește. REBREANU, R. II 91. Ăștia... n-au rîvnit la ale altuia și n-au zavistiit și n-au furat. DELAVRANCEA, H. T. 8. ♦ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la persoane) A invidia, a pizmui. Toți mă rîvnesc, Și ca de-un drac toți se feresc, Că-s subprefect de un ocol Și-n țara mea joc mare rol! ALECSANDRI, T. I 258. 2. Refl. (Rar) A se înflăcăra pentru cineva sau ceva. Se rîvniră de frumusețea lor. RETEGANUL, P. II 34. – Variantă: rîmni (ISPIRESCU, L. 386) vb. IV.

ROBI, robesc, vb. IV. 1. Tranz. A lua cuiva libertatea; a ține în captivitate, a supune la o viață de rob. Stați, boieri!... Nu mă-ți robi voi pe mine. HASDEU, R. V. 41. Hai, dar să le ieșim în cale și să-i robim. ALECSANDRI, T. I 457. Nu știu, turcii l-au robit, De opt zile n-a venit. HODOȘ, P. P. 217. ◊ Fig. Hei, doamne, măria-ta, Oile sînt romînești, Din sat de la Zărniești: Ori voiești să le robești? TEODORESCU, P. P. 478. ◊ Absil. Boierii, ca să robească, unii cu alții se ceartă. HASDEU, R. V. 41. 2. Tranz. A menține o persoană sau o colectivitate în relații de subjugare politică, economică și socială; a exploata. [Îl văzu pe Sava] robind munca săracilor pescari, vînzîndu-le uneltele, călcîndu-le casele. SADOVEANU, O. VIII 236. ◊ Refl. pas. Mi-e viața turburată Și mi-e inima-ntristată De cînd țara s-a robit [turcilor]. BOLINTINEANU, O. 8. 3. Intranz. A trăi în robie, a fi rob. [Ercule] nu va avea tămăduire fără numai dacă se va vinde pre el și va robi măcar un an de zile. ISPIRESCU, U. 70. Mai bine să murim, decît să robim. ALECSANDRI, T. II 12. ♦ A munci din greu, a duce viață de rob. Robesc aci toată ziua. Nici nu ies din casă. C. PETRESCU, C. V. 96. La ce, maică, m-ai făcut Chiar sub umbra spinului Să robesc străinului? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. Eu voios aș cătăni, La străini de n-aș robi. ALECSANDRI, P. P. 294. 4. Tranz. Fig. A înlănțui, a încătușa, a subjuga (prin farmecul pe care îl exercită). Pe el îl respectam și-l admiram, robit de mintea lui superioară, de inima lui francă. GALACTION, O. I 100. Cîntă greieri la izvor, Apa strălucind se mișcă; Ascultînd, robit de farmec Stă drumețul visător. IOSIF, T. 162. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. ◊ Absol. Este o minune cum robești... Voi face tot ce poruncești. MACEDONSKI, O. II 315. ♦ Refl. A se lăsa dominat (de cineva sau de ceva); a fi robul unei pasiuni. Tu, moglanule de Oșlobene... te robești pîntecelui și nu-ți dai cîtuși de puțină osteneală minței. CREANGĂ, A. 78. Dumneata ai luat un capriț drept amor... dar... inima mea n-are plecare a se robi. NEGRUZZI, S. I 25. 5. Tranz. (Popular) A întemnița.

PIȘCA, pișc, vb. I. 1. Tranz. A apuca pielea cu vîrful degetelor și a o strînge (pînă începe să doară); a ciupi. Da dumneata ce tot vrei cu mine...? Mă-nghiontești, mă piști, ce naiba vrei? GALAN, Z. R. 244. Ia du-te în casă, trezește-ți copilul din somn și el atunci are să înceapă a plînge; pe urmă pișcă-l tot cîte oleacă și el are să înceapă a țipa. CREANGĂ, P. 173. ◊ Fig. Frusina pișcă inima tuturor bărbaților. GALACTION, O. I 128. ♦ (Cu privire la coardele sau strunele unor instrumente muzicale) A apuca cu degetele, a ridica apoi puțin în sus și a-i da drumul brusc pentru a scoate sunete. Moțăia, însă degetele pișcau, arare, strunele. PAS, L. I 33. Chitaristul... pișcă, patetic și cadențat, coardele chitarei. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Tranz. A rupe sau a tăia cîte puțin din ceva (cu unghiile sau cu un instrument). O iapă... pișcată la urechea dreaptă. La TDRG. ◊ Refl. pas. Vîrful [caierului] se mai pișcă, adică se mai scoate din el păr și se pune către partea de jos a caierului. PAMFILE, I. C. 8. Se pișcă vîrfurile plantelor, pentru a se întîrzia înflorirea. La TDRG. ♦ (Familiar) A se alege cu ceva. ◊ Absol. Cum știi... mai mult cu șeiacul ne hrănim; și apoi, de nu curge, măcar picură și cine mișcă, tot pișcă. CREANGĂ, P. 110. ♦ (Familiar) A fura cîte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. Ț-a pișca din lîna oilor. ȘEZ. I 194. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici. HOGAȘ, M. N. 11. [Fătul babei] s-au făcut purice... și s-au vîrît în cămeașa lui, și unde n-au început a mi-l mușca și a mi-l pișca într-un fel ca acela, că zmăul nu mai avea astîmpăr. SBIERA, P. 143. Strînge-ți, leleo, buzele, Că le pișcă muștele. ALECSANDRI, P. P. 340. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cît) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape de loc. Dar la o împărăție, ca cum te-ar pișca un purice, nu se mai bagă în samă. CREANGĂ, P. 258. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca (pe cineva) cu gura, cu dinții, cu ciocul, fără a face o rană, a mușca numai de piele; a ciupi. Lupii... au găsit în fundul munților iapa babei. Cum au dat de ea, unde nu mi-o încep ei, unul a o pișca, altul a o mușca, unul a o împinge, altul a o ghionti și așa mai departe. SBIERA, P. 59. De șoimei pișcată, D-ogari mursicată. TEODORESCU, P. P. 59. 4. Tranz. (Despre vînt, frig etc.) A înțepa, a arde. Gerul ne pișcă obrazul. STANCU, U.R.S.S. 36. ◊ Intranz. Frigul pișca ușurel de vîrful nasului. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ♦ (Despre brumă, ger etc.) A vătăma, parțial, frunzele sau fructele plantelor. Toamna, tîrziu, după ce bruma pișcase frunzele, ea ședea cu Anca la fereastră. SLAVICI, O. II 52. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mîncări condimentate) A provoca senzația de arsură; a ustura. Simt untul sfîrîind și pișcîndu-mă de limbă. SADOVEANU, O. VIII 161. ◊ Intranz. Ardeiul iute pișcă. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge, a bate ușor pe cineva. Traian n-avusese nevoie să fie pișcat ca să intre în el învățăturile vechi. Le deprinsese pe toate din plăcere. SADOVEANU, P. M. 148. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a șfichiui. 7. Refl. (Mold.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. Eu socot, uncheșule, așa: cum s-a pișca lumina, cum se schimbă vremea. SADOVEANU, O. A. I 158. Noi dintr-un ceaslov Putem ști ziua lunii și ceasul cînd se pișcă. NEGRUZZI, S. II 178.

PLĂCERE, plăceri, s. f. 1. Sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie, produs de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. Cînd am învățat pe de rost pe Eminescu, ca și astăzi, găseam în neprețuitele lui versuri o pricină de nepătrunsă plăcere intelectuală. SADOVEANU, O. VI 466. Am primit cu o vie plăcere buchetul și mai ales scrisoarea d-tale. NEGRUZZI, S. I 98. Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție A venit să-ți povestească fapte ce l-au strălucit. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = cu drag, bucuros, din toată inima. Ieși numai oleacă să te văd încaltea... și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. Așteaptă cu plăcere. CONACHI, P. 263. Fără plăcere = în silă, fără voie. El a șezut la masă fără plăcere. La TDRG. Maică urîtul mă cere, Nu mă da fără plăcere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ◊ Expr. A face (cuiva) plăcere = a face (cuiva) o bucurie; a-i face pe plac. Și de vrei plăcere-a-mi face... Fă în viață o minune Hotărîndu-te a-mi spune Adevăr neprelucrat. ALECSANDRI, P. I. 211. Îmi face (mare) plăcere = (formulă de politețe) mă bucură, mă încîntă. Fă-mi plăcerea (sau îmi iaci plăcerea...)! = (formulă de politețe) fii bun..., te rog să... Scoase din buzunarul vestei o cutiuță de email cu pastile parfumate și, înainte de a se servi, o întinse Sabinei: – îmi faci plăcerea, domnișoară? C. PETRESCU, C. V. 14. (Familiar) Cu plăcere, formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu oarecare. 2. Distracție, petrecere; desfătare. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. EMINESCU, O. I 200. Într-o noapte furtunoasă Prințul, cu-ai săi cavaleri, într-o sală luminoasă Se-mbătau de dulci plăceri. BOLINTINEANU, O. 93. Alții adevereau... că e o vînturătoare ce cutreieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. 3. Voie; dorință, plac. Pînă ce vine stăpînul, poate aveți plăcere să vă răcoriți cu cîte-o cupă de jintiță înăcrită. SADOVEANU, O. L. 36. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta, dacă ți-a fi cu plăcere. CREANGĂ, P. 202.

PLÎNGE, plîng, vb. III. 1. Intranz. A vărsa lacrimi (de durere, mai rar de emoție, de bucurie). Copiii speriați din somn se țineau de fustele mamelor și plîngeau. VLAHUȚĂ, O. AL. I 53. Smărăndița a mîncat papara și pe urmă ședea cu mînile la ochi și plîngea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dînsa. CREANGĂ, A. 4. Și nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creștet, Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted. EMINESCU, O. I 216. ◊ Fig. Vîntul plîngea prin porumb și tot lanul plîngea cu el. SANDU-ALDEA, U. P. 140. Și clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. De-a pururea aproape vei fi de sînul meu... Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ◊ Tranz. Parcă... Își plînsese toate lacrimile și acum privea moale, buimacă. CAMIL PETRESCU, O. II 476. (Cu complement intern) Și mai greu ofta, Plînset Că plîngea, Vaiet Că-mi scotea. TEODORESCU, P. P. 466. 2. Tranz. A jeli o persoană moartă, un. lucru pierdut, o situație dureroasă, vărsînd lacrimi, tînguindu-se. Copilă dragă, nu-l mai plînge... Pe-o piatră capul el și-a pus Și pe vecie doarme dus. MACEDONSKI, O. I 156. Rămasă singură, plîngea cu lăcrîmi de văduvie singurătatea ei. EMINESCU, N. 3. Boierul plînge timpul cînd țara-a lui era, O vacă ce cu lapte pe el îndestula. BOLINTINEANU, O. 142. Oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Expr. A-și plînge păcatele = a ispăși o vină. Cum îți plîngi păcatele, Că n-ai ținut vorbele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. 3. Tranz. A compătimi pe cineva din toată inima, a avea milă de cineva. Plîngeam pe acea nenorocită femeie silită a bea un nou pahar de durere! NEGRUZZI, S. I 49. ◊ (Intranz., în expr.) A-i plînge (cuiva) de milă = a deplînge (pe cineva) din toată inima, a-i părea foarte rău de nenorocirea altuia. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie, de-ți venea să-i plîngi de milă! CREANGĂ, O. A. 162. Că de sus de pe movilă De-oi zvîrli ghioaga cea mare, Zău, ți-oi plînge chiar de milă, Măi tătare, măi tătare!... ALECSANDRI, O. 70. 4. Refl. A se văita, a se tîngui. Trăiesc acei ce vreau să lupte, Iar cei fricoși se plîng și mor. COȘBUC, P. I 194. De asta te plîngi, stăpîne? – D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Alții în visuri de înălțare Se plîng deoparte cu ah și vah! Că mereu sufăr de-o boală mare. ALECSANDRI, T. I 377. 5. Refl. A-și arăta nemulțumirea, a reclama. Păgubașul s-a plîns la miliție.

TĂLMĂCI, tălmăcesc, vb. IV. Tranz. 1. A traduce un text dintr-o limbă în alta. [Operele lui M. Gorki] sînt astăzi o bogăție a poporului rus și a tuturor popoarelor lumii în ale căror limbi minunata sa operă a fost tălmăcită. STANCU, U.R.S.S. 26. ◊ Refl. pas. Oaspeții cerură cu îndărătnicie să li se tălmăcească versurile latinești. VORNIC, P. 238. 2. A interpreta, a tîlcui. Ursuzenia ta a fost tălmăcită ca semn al oboselii. PAS, Z. I 267. Lămurea și tălmăcea vestea cea proaspătă. SADOVEANU, O. VII 79. 3. A explica, a lămuri. Căutai să-mi tălmăcesc pricina. HOGAȘ, M. N. 94. N-oi mai uita mai ales ochii mici și vărgați ai ctitorului care-mi tălmăcea zugrăvelile. DELAVRANCEA, H. T. 6. Pare-mi-se, dragă Smărăndiță, că ți-am înțeles planul. – Dacă l-ai înțeles... cu atît mai bine, pentru că n-oi fi silită să ți-l tălmăcesc. ALECSANDRI, T. 299. ◊ Absol. Mai bine ce v-am tălmăcit, și un copil putea să înțeleagă. CREANGĂ, O. A. 107. ♦ A dezlega, a ghici. Să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. ♦ Refl. reciproc. A se lămuri, a se explica. Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem și noi. CARAGIALE, O. I 123. Mă duc să mă tălmăcesc cu cuconu Grigori. ALECSANDRI, T. I 51. ♦ (Rar) A se înțelege cu cineva. Îi venea... cam greu să se tălmăcească cu domnul Wondracek, un om care nici nu știa romînește. SLAVICI, N. I 162. 4. A exprima, a exterioriza. Doina plîngea pe strune, tălmăcind o patimă adîncă. SADOVEANU, O. I 301. Cea mai înțeleaptă limbă este limba care agiută pe om a-și tălmăci gîndul într-un chip ca toți ascultătorii să-l poată înțelege. RUSSO, O. 56. ◊ Refl. pas. Doina de la munte, acea melodie curat romînească, în care toată inima omului se tălmăcește prin suspinuri puternice și prin note dulci și duioase. ALECSANDRI, O. P. 241.

TOT⁴, TOATĂ, toți, toate, adj. I. (Numai la sg.) 1. Întreg. Nu pot mînca de lacrimi Și trebuie să ies Afară-n vînt, afară, Că-mi arde capul tot. COȘBUC, P. I 60. Un tremur o cuprinde în tot trupul și ochii i se painjinesc. CREANGĂ, P. 26. Se zguduie tot domul. EMINESCU, O. I 435. ◊ Expr. În toată mintea v. minte (2). În toată firea v. fire. Cu toată inima v. inimă (II 1 a). ◊ (Substantivat, rar) A fost un gemet întreit Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ♦ (Despre corpul omului) Complet, din cap pînă-n picioare. Badea nalt cît o prăjină, Mîndruța-i toată-n țărînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Ieși, fată, din piatră, Să te văd odată! – Cum să ies din piatră? Că sînt goală toată. ALECSANDRI, P. P. 15. 2. (Referitor la componența, alcătuirea unui lucru; de obicei prin exagerare) Din care nu lipsește nimeni sau nimic. În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieșea pe prispa de pămînt. DELAVRANCEA, S. 217. Chirică atunci... într-o clipă aduna toată drăcimea. CREANGĂ, P. 158. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des; O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. 3. (Referitor la cantitate) Cît există, cît este, cît are cineva. Își împărți toată avuția pe la ostași. ISPIRESCU, L. 4. Înghite el toată apa din fîntînă. CREANGĂ, P. 65. Pînă nu vei număra Paiele de p-un hotar Și tot fînul dintr-un car. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... Cît de tînăr se păstrează... cu tot părul alb. C. PETRESCU, Î. II 123. ◊ Expr. Tot aurul din lume să-mi fi dat v. aur (3). Asta-i toată averea mea v. avere. Nimica toată v. nimica². 4. (Referitor la întindere, cuprins) Cît e de mare, cît se întinde, cît cuprinde. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I 57. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Dorul meu pe unde pleacă, Nu-i pasăre să-l întreacă... Pînă ce clipești o dată, Înconjură lumea toată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. 5. (Referitor la durată) Cît durează, cît ține. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Mîndră, mîndruleana mea, Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 452. 6. Deplin, complet, perfect. Condurul sta d-a pururea pe masă, în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia. ISPIRESCU, L. 306. Ai toată voia de la mine, fătul meu. CREANGĂ, P. 187. Să lase toată latitudinea și toată libertatea inițiativei individuale. GHICA, S. XXII. ◊ Loc. adv. În toată libertatea (sau liniștea) = bucurîndu-se de o libertate (sau de o liniște) deplină. În toată puterea cuvîntului v. cuvînt (1). Cu tot dinadinsul v. dinadins. Cu tot dragul v. drag¹. Cu toată dragostea v. dragoste (I 1). ♦ (Formează superlativul) Cum nu există (altul) mai mult, mai mare. Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. O casă de toată frumusețea. ▭ Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o mulțime de pozne. SLAVICI, O. I 88. Un moșneag fără căpătăi, însă de tot hazul. CREANGĂ, A. 82. II. (Generalizează asupra ființelor sau lucrurilor dintr-un grup, considerate unul cîte unul) (Învechit și regional; de obicei precedat de prep. «la») Fiecare (din). Veneau cu fete și feciori Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. La tot rădvanul, patru cai, Ba patru sori. COȘBUC, P. I 55. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Determinînd o noțiune temporală și precedat de prep. «în» sau, învechit și popular, «pe», dă ideea de periodicitate, de repetiție) Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. În toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele. id. O. A. 34. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. EMINESCU, O. I 80. Alergări de cai se fac pe tot anul. NEGRUZZI, S. I 36. Să dea apelor... cîte un cap dă om pă toată ziua. ȘEZ. III 101. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = zilnic, de fiecare zi. Iar înainte de a-și pune gîtul în jugul vieții de toată ziua, porniseră, ca ucenicii altor timpuri și altor neamuri, să străbată țara din ținut în ținut. C. PETRESCU, R. DR. 33. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicei... sînt mai peste tot locul foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice. ODOBESCU, S. III 11. În tot momentul v. moment. În (sau, învechit, pe) tot ceasul v. ceas (2). ♦ (Generalizează asupra tuturor elementelor de același fel, considerate izolat) Oricare, orice fel. Din partea lor mi-am luat toată nădejdea. CREANGĂ, P. 193. Toată paserea pe limba ei piere. NEGRUZZI, S. I 247. Toată boala are leac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Tot insul v. ins. Tot natul v. nat. ◊ Loc. adj. (De) tot felul v. fel. De tot neamul v. neam² (l). ◊ Loc. adv. La toată întîmplarea v. întîmplare. În tot cazul v. caz. III. (Numai la pl.) În număr complet, fără să lipsească nici unul. Toate felinarele sînt stinse. BOGZA, Ț. 53. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU, L. 2. Atunci deodată tuturor mesenilor... li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Mă cunoșteau vecinii toți – Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. ◊ Loc. adv. Din toate părțile = de pretutindeni. Din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părțile. BOGZA, Ț. 49. În toate părțile = pretutindeni. Sîngele cerbului odată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. Pe toate drumurile v. drum (1). Pe toate cărările v. cărare. După toate probabilitățile v. probabilitate. Cu toate urechile = cu mare atenție. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. conj. Cu toate acestea = totuși. ◊ Expr. Toate cele v. cela². ◊ (Așezat în urma unui pron. pers.) Noi toți. Voi toate. ◊ (Alcătuind, împreună cu un numeral cardinal, un numeral colectiv) Trei, doamne, și toți trei [titlu]. COȘBUC, P. I 99. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) În serie completă, fără să lipsească ceva. Jumătate din vitrinele prăvăliilor sînt ocupate numai cu topoare, de toate dimensiunile, aranjate în toate felurile. BOGZA, Ț. 22. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. CREANGĂ, P. 85. ◊ Expr. A vîrî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții (sau în toate grozile morții) = a înfricoșa, a îngrozi din cale-afară. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. M-ai băgat în toate grozile morții, căci, cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. id. ib. 196. – Forme gramaticale: gen. sg. a tot, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor și a toate, dat. pl. tuturor și tuturora. – Gen.-dat. pl. m. și f. și: tutulor (DELAVRANCEA, S. 120, ISPIRESCU, L. 283).