OPRITOR, -OARE, opritoare, s. n., opritori, s. f. I. Subst. Ceea ce împiedică, stăvilește ceva. 1. S. f. Frână formată dintr-un lanț legat cu un capăt de dricul carului și prevăzut la celălalt capăt cu o bucată de lemn, cu un cârlig sau cu o talpă de oțel, care se lasă să se târască între obadă și sol pentru a împiedica una dintre roți când vehiculul coboară la vale; piedică. 2. S. n. și f. Curea (sau lanț, ștreang) la ham care ajută la împingerea înapoi a vehiculului, la încetinirea vitezei în timpul coborârii și la oprirea lui. 3. S. f. (Reg.) Stăvilar, zăgaz, dig. 4. S. f. Plasă întinsă pe un semicerc, cu care se astupă gura matiței ca să nu iasă peștele când se scoate năvodul din apă. 5. S. f. Fiecare dintre parii care se pun la gardurile mari de prins pește, ca să nu le rupă valurile. II. S. n. și f. Nume dat unor piese sau dispozitive care limitează deplasarea unui organ mobil, a unei instalații, a unui aparat etc. – Opri + suf. -tor.

CLICHET, clichete, s. n. Organ de mașină în formă de bară scurtă articulată la un capăt, iar cu celălalt capăt astfel profilat încât să împiedice rotirea într-un anumit sens a unei roți dințate. – Din fr. cliquet.

SARI s. n. Piesă principală din costumul femeiesc tradițional indian, constituită dintr-o fâșie de țesătură dreaptă, care se înfășoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându-se peste umăr. – Din fr. sari.

BALANȚĂ ~e f. 1) Instrument pentru măsurarea greutății (masei) corpurilor, format dintr-un mecanism cu pârghie și două talere, care se echilibrează cu greutăți etalonate; cântar; cumpănă. * ~ de precizie (sau analitică) balanță care asigură un înalt grad de precizie a cântăririi. ~ romană balanță cu brațe inegale, având la un capăt al pârghiei o greutate etalonată, iar la celălalt capăt un taler în care se pun obiectele de cântărit. 2) fin. Raport dintre diferiți indicatori economici care trebuie corelați sau echilibrați. * ~ de verificare operație contabilă prin care se controlează exactitatea înregistrărilor în conturi la o anumită dată. ~ comercială raportul dintre valoarea generală a importului și a exportului unei țări într-o anumită perioadă. 3) la sing. Constelație din emisfera australă. * Zodia ~ei unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. [G.-D. balanței] /<fr. balance

CUMPĂNĂ ~ene f. 1) Instalație simplă de scos apa, constând dintr-o bârnă fixată în furca unui stâlp, având la un capăt o căldare, iar la celălalt capăt o greutate. 2) Instrument pentru măsurarea greutății constând dintr-o pârghie cu brațe egale și două talere, care se echilibrează cu greutăti etalonate; cântar; balanță. ◊ A trage (greu) în ~ a avea valoare. A sta în ~ a șovăi; a ezita. 3) Simbol al justiției reprezentat printr-o balanță. 4) Instrument folosit la verificarea poziției verticale sau orizontale. ◊ ~ăna apelor, ~ de ape linia de despărțire a două bazine hidrografice. ~ăna nopții miezul nopții. 5) Stare a omului care se ține bine pe picioare. A-și pierde ~ăna. 6) Încercare grea la care este supus cineva. Am avut o ~. 7) art. A noua dintre cele 12 constelații ale zodiacului, reprezentată printr-o balanță. /<sl. konpona

LEUCĂ ~ci f. Piesă de lemn încovoiată, prinsă cu un capăt de osie, iar cu celălalt capăt de carâmb, care susține căruța sau carul. ◊ A fi pălit (sau bătut, trăsnit, lovit) cu ~ca (în cap) a fi zăpăcit, țicnit; prostănac. [G.-D. leucii; Sil. leu-] /<bulg. levka

NIT ~uri n. Tijă (de metal moale) cu floare mare la un capăt, folosită la îmbinarea a două piese prin turtirea celuilalt capăt (de obicei, bătându-l cu ciocanul). /<germ. Niet

PICĂTOR ~oare n. fam. Instrument pentru picurarea unui lichid, constând dintr-un tub mic de sticlă subțiat la un capăt și prevăzut la celălalt capăt cu o pompă de cauciuc; pipetă. /a pica + suf. ~tor

PRAȘTIE ~i f. 1) înv. Armă de luptă folosită la aruncarea pietrelor la distanță. 2) Jucărie din două bucăți de elastic, legate de capetele unei crăcane și unite la celălalt capăt cu o bucățică de piele sau cârpă, cu care se aruncă pietricele. 3) Distanța pe care o străbate o pietricică azvârlită cu o astfel de jucărie. ◊ Ca din ~ cu mare viteză; foarte repede. 4) Frânghie cu care se leagă un cal lăturaș de leucă sau de capătul osiei. [G.-D. praștiei] /<sl. prašta

REBRUSMENT ~e n. Schimbare a direcției mișcării unui tren (prin mutarea locomotivei la celălalt capăt). /<fr. rebroussement

SMÂC ~uri n. 1) Laț de prins păsări. 2) Unealtă de pescuit formată dintr-o sfoară prevăzută la capăt cu mai multe cârlige și cu o greutate, celălalt capăt fiind prins de o scândură fixată pe mal. /cf. a smuci

celichiu s.n. (reg.) joc de copii cu două bețe (unul scurt și ascuțit la amândouă capetele, celălalt de un metru); popic, țurcă.

clemendeu s.n. (reg.) bucată mică de oțel în formă de paralelogram, fixată într-o nișă metalică, care sprijină capătul de jos al drugului de fier ce învârtește cu celălalt capăt piatra de moară.

pătuieș, pătuieșe, s.n. (reg.) pat cu două picioare la un capăt și cu celălalt capăt sprijinit pe vatră.

săpălău, săpălaie, s.n. (reg.) 1. sapă mare și grea. 2. (în forma: sapălău) târnăcop. 3. târnăcop a cărui parte metalică e ascuțită la un capăt și în formă de ciocan la celălalt capăt; ghionoi. 4. lopățică cu care se curăță de pământ brăzdarul și cormana plugului; otic. 5. (în forma: sapălău) unealtă cu care se jupoaie scoarța de pe trunchiurile de copaci.

CONTRABUTEROLĂ s. f. piesă care fixează capul nitului, în timp ce se formează, prin batere cu buterola, celălalt capăt. (< fr. contre-buterolle)

AC, ace, s. n. 1. Mic instrument de oțel, subțire și lustruit, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură prin care se trece ața; servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrîna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet și cu grijă. Stă ca pe ace sau parcă stă pe ace = e foarte nerăbdător; nu se simte la locul lui. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cît un vîrf de ac = foarte puțin. A căuta acul în carul cu fîn = a se apuca de o muncă zadarnică. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care cad uneori iarna. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu acul (1), avînd diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac cu urechea la capătul ascuțit și care se fixează cu celălalt capăt în mașina de cusut. 3. Indicator la unele aparate de precizie. Acul busolei. ♦ Piesă metalică de forma unei limbi, care servește la dirijarea roților de tren sau de tramvai de pe o linie pe alta. 4. Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vîrf ascuțit. ♦ Produs al pielii, în formă de ghimpe, caracteristic unor animale. Acul ariciului. 5. Frunza ascuțită a coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, ale cărei fructe se termină printr-un ac lung (Scandix pecten Veneris); ac-de-mare = pește marin cu formă lungă și ascuțită (Syngnathus acus) – Lat. acus.

BÍSEL (< fr. {i}; {s} Bissel) s. n. Dispozitiv de însciere în curbe a locomotivelor de viteză mijlocie, format dintr-un cadru triunghiular articulat la un capăt la șasiul locomotivei, iar cu capătul celălalt rezemat pe o osie alergătoare.

BECHIE dispozitiv aflat la extremitatea fuzelajelor unor aeronave ușoare, constituit dintr-o pârghie de metal sau de lemn, terminată la capătul inferior cu o patină de metal sau o roată care alunecă pe sol, iar la celălalt capăt este prins de fuzelaj printr-un amortizor. Bechia servește susținerii aeronavei pe sol, la frânare cât și la amortizarea șocurilor la aterizare.

BUNGEE-JUMP, lansare cu ajutorul unei corzi elastice prinse de picioare, de pe platforme amenajate special, poduri sau elicoptere, coarda fiind asigurată la celălalt capăt cu o carabină, contactul cu solul prin eleganție fiind exclus. Bungee-jump este o formă de distracție pentru amatorii de senzații tari.

cordar, accesoriu al instrumentelor cu coarde. Așezat la baza instr., deasupra cutiei de rezonanță*, c. fixează capetele coardelor*. La capătul opus, cuiele prind celelalte capete, având rolul mobil al variației de tensiune, de acordaj (2). V. violină.

trombon (< it. trombone „trompetă mare”; germ. Posaune), instrument de suflat din alamă, cu culisă* în varianta cea mai răspândită. Este alcătuit dintr-un tub conic răsucit în formă de U la care este atașat alt tub cilindric de aceeași formă, care se poate lungi sau scurta prin alunecare (culisare). La un capăt al acestui corp se află muștiucul* prin care suflă instrumentistul, iar la celălalt capăt se află pavilionul*. T. modern este dotat cu un ventil* și o supapă rotativă cu ajutorul cărora se poate modifica instantaneu acordajul (1) instr. la cvarta* inferioară. De aceea ventilul poartă denumirea de cvartventil. Întinderea t. este de două octave* și jumătate între sunetele Mi și fa. familia t. cuprinde mai multe tipuri: t. soprano (care nu se mai folosește), t. alto (îndrăgit de clasici, dar care a dispărut astăzi), t. tenor (tipul folosit curent, prevăzut de regulă cu cvartventil și care se mai numește și t. tenor-bas), t. bas (a ieșit din uz) și t. contrabas (căruia i se preferă tuba*). Dimensiunile tubului la t. alto sunt de 208 cm, la t. tenor de 272 cm, iar la t. bas de 330 cm. În afară de t. bas, celelalte, deși au un acordaj fundamental (de ex. t. tenor este în si bemol), sunt instr. netranspozitoriișe notează în cheia* fa și cheia do pe linia a patra (de tenor). Are timbru* puternic, colorat, putând fi îndulcit cu ajutorul surdinei*. În orch. simf. se folosesc trei t., primele două scrise pe un portativ* comun în cheia* de tenor, iar al treilea pe același portativ cu tuba, în cheia fa. Partida* t. apare imediat după aceea a trp. T. cu culisă apare de foarte multă vreme în istorie, la greci numindu-se strombos, la latini strombus. Era folosit în lupte și parade ca instr. de semnal. Sub numele de (it.) tromba și (germ.) Posaune este cunoscut din sec. 16, când era folosit ca bas în familia trompetelor*. În sec. 18 este integrat în orch. În sec. 19 este experimentat primul t. cu ventile (v. ventil). T. cu ventile are caracteristicile oricărui instr. cu ventile (ex. trp.). Agilitatea tehnică a t. cu ventile este însă în defavoarea acurateții intonației (I, 1). Astăzi este preferat t. cu culisă care dispune de resurse tehnice cu totul speciale. În literatura muzicală contemporană t. deține un rol important în orch. simf., în fanfare (6) și în orch. de jazz*. Ravel, Stravinski, R. Strauss, Schönberg îl folosesc în partiturile simf. explorându-i bogatele resurse tehnice și expresive. Compozitorii români contemporani au scris lucrări pentru t. solo (A. Stroe, S. Vulcu ș.a.), de muzică de cameră, sau de alte genuri (în opera Orestia II de A. Stroe, de ex., t. este o componentă esențială a partiturii, trombonistul – adevărat personaj al dramei – fiind plasat pe scenă), în care au exploatat cele mai moderne tehnici: glissandi*, colorări ale sunetului prin diverse emisii și surdine* etc. Abrev., în partituri: trb.

trompetă (it. tromba; fr. trompette; germ. Trompete; engl. trumpet), instrument de suflat din alamă, cu timbrul* cel mai acut și penetrant. Este alcătuită dintr-un corp metalic conic prevăzut cu ventile* (sau pistoane (1) cu supape) prin care se poate acorda (1) instr. în tonalități (2) diferite; la unul din capetele corpului se află muștiucul* prin care suflă instrumentistul, iar la celălalt capăt se deschide pavilionul*. T. actuală este un instr. cromatic* cuprinzând întreaga scară începând de la mi la do³. T. în si bemol se aude cu un ton* mai jos decât se notează. Această t. este cea mai des folosită. Mai există și alte specii de t.: t. piccolo, t. alto, t. bas, care au alt acordaj (1) și nu mai sunt folosite în orch. simf. T. se notează în partitură* în cheie* sol, fără accidenți* la armură*, pe un portativ* deasupra partidei* de trb. În orch. simf. se folosesc 2-3 t. În fanfară (6), t. execută vocea (2) de sopran. T. sunt folosite de asemenea în muzica ușoară* și de jazz*. T. este cunoscută din cele mai vechi timpuri fiind folosită la serbări, lupte și alte manifestări și oriunde era necesar un „glas” mobilizator, puternic, penetrant și clar. Tuba romană se presupune a fi fost atât strămoșul t. cât și al trb. Buccina* a influențat-o la rândul său în ev. med. În sec. 18 se folosea t. simplă (naturală*) în muzica de scenă, fanfare și ca instr. de apel în armată (goarnă – corno signale*). La început era formată dintr-un singur tub, putând cânta într-o singură tonalitate. A evoluat apoi, fiind construită din două părți, părții cu ambușura putându-i-se atașa tuburi de schimb* de diferite mărimi, care, lungind coloana de aer a instr., schimbau și tonalitatea. Schimbarea tuburilor lua însă timp, partitura trebuind să prevadă pauze pentru producerea schimbării. Evoluția t.a cunoscut și alte varietăți: t. cu culisă (v. culisă), t. cu clape* etc., care însă nu era satisfăcătoare din punctul de vedere al acurateții sunetelor și al tehnicii interpretative. Sec. 19 aduce invenția t. cu ventile, datorată lui Stoelzel și Blühmel. Primele t. acute în do, cu ventile, au apărut prin 1855. Erau dotate cu 3 ventile, care, punând în vibrație coloana de aer de lungimi diferite, permiteau acordarea instr. în trei tonalități: do, si bemol, la (sau re, re bemol, do). Acest instr. avea posibilitatea de a acoperi întreaga scară cromatică*, îmbogățind resursele tehnice și expresive. Noile calități ale t. cromatice au fost din plin valorificate, mai întâi în muzica de jazz, apoi au trecut în muzica simf. prin asimilarea acestuia în lucrările lui I. Stravinski, M. Ravel, D. Milhaud. Apar aici ritmuri specifice jazz-ului, dar însăși instrumentația simf. a fost influențată de tehnica jazz-ului. Agilitatea tehnică, sonoritatea clară, bogata gamă expresivă ajutată de întrebuințarea surdinelor* au deschis o largă cale de afirmare a t. în sec. 20. Ea apare atât în formațiile simf. cât și în asambluri de cameră (ex. Simfonia de cameră de Enescu), omogenizându-se și cu suflătorii de lemn și cu partida corzilor. Muzica modernă vădește tendința de a acorda o mai mare întrebuințare registrului (I) acut al t., construindu-se t. cu tubul mai îngust care ușurează emiterea sunetelor acute. T. în do satisface această cerință, dar în același timp devenind mai aspru. Și muzica simf. românească contemporană acordă t. atenția cuvenită (concerte scrise pentru acest instr. sunt semnate de Iuliu Mureșianu, Aurel Popa, Theodor Drăgulescu ș.a.). V. cornet à piston; fligorn. Abrev. în partituri: trp.

microminiaturizare s. f. Reducere la dimensiuni extrem de mici ◊ „Alt avantaj este că de la miniaturizarea aparaturii electronice se poate trece la microminiaturizarea ei.” Sc. 17 III 62 p. 4. ◊ „Printre invențiile în domeniul microminiaturizării prezentate recent la Târgul internațional de la Hanovra, un interes aparte a stârnit așa-numitul «pix-electronic» [...] Transmițătorul desenează cu «pixul electronic» pe o foaie așezată pe o placă ceramică piezoelectrică schița solicitată la celălalt capăt al telefonului. Impulsurile piezoelectrice, retransmise prin telefon, sunt recepționate de aparatul interlocutorului și retranspuse sub forma unui desen identic.” Sc. 16 VII 75 p. 6; v. și R.l. 23 IX 66 p. 3, Mag. 11 II 67 p. 2; v. și micromodul (din microminiaturiza; cf. fr. microminiaturisation, engl. microminiaturization; DMN 1966, BD 1971; Fl. Dimitrescu în LL 10/65 p. 237, I. Iordan în SCL 4/70 p. 395; DT; DN3)

tasta vb. I A apăsa tastele telefonului, computerului etc. ◊ „O voce electronică te îndeamnă de la celălalt capăt al firului să tastezi pe aparat codul.” ◊ Rev. 22 7/95 p. 10 (din germ. tasten; DN3 – alt sens)

OPRITOR, -OARE, opritoare, s. n., opritori, s. f. I. S. n., s. f. Ceea ce împiedică, stăvilește ceva. 1. S. f. Frână formată dintr-un lanț legat cu un capăt de dricul carului și prevăzut la celălalt capăt cu o bucată de lemn, cu un cârlig sau cu o talpă de oțel, care se lasă să se târască între obadă și sol pentru a împiedica una dintre roți când vehiculul coboară la vale; piedică. 2. S. n. Curea (sau lanț, ștreang) la ham care ajută la împingerea înapoi a vehiculului, la încetinirea vitezei în timpul coborârii și la oprirea lui. 3. S. f. (Reg.) Stăvilar, zăgaz, dig. 4. S. f. Plasă întinsă pe un semicerc, cu care se astupă gura matiței ca să nu iasă peștele când se scoate năvodul din apă. 5. S. f. Fiecare dintre parii care se pun la gardurile mari de prins pește, ca să nu le rupă valurile. II. S. n. Nume dat unor piese sau dispozitive care limitează deplasarea unui organ mobil, a unei instalații, a unui aparat etc. [Pl. și: (I 2, II, f.) opritori] – Opri + suf. -tor.

german, -i, s.n. – 1. Cui gros de fier, bătut pe fundul ulucului pentru a micșora viteza lemnului care vine la vale. 2. Butuc gros, prins cu un capăt de o margine a ulucului, celălalt capăt fiind lăsat liber pe marginea opusă, de care se freacă buștenii corhăniți și își încetinesc mersul (Gh. Pop 1971: 86; Vișeu). – Lat. germanus „etnic german”.

undiță f. sfoară legată de un capăt cu o nuia sau o prăjină, având la capătul celălalt un cârlig. [Slav. ÕDIȚA].

SARI, sariuri, s. n. Piesă principală din costumul femeiesc tradițional indian, constituită dintr-o fâșie de țesătură dreaptă, care se înfășoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându-se peste umăr. – Din fr. sari.

CLICHET, clicheți, s. m. Organ de mașină în formă de bară scurtă articulată la un capăt, iar cu celălalt capăt astfel profilat încât să împiedice rotirea într-un anumit sens a unei roți dințate. [Pl. și (n.): clichete] – Din fr. cliquet.

POP¹, popi, s. m. 1. Stâlp, bârnă, par, prăjină etc. având diverse întrebuințări, mai ales ca element de susținere sau de sprijin: a) bucată lungă de lemn, prăjină sau par, folosite pentru a sprijini în mod provizoriu un gard, crengile unui pom etc.; proptea, sprijin; b) stâlp sau bârnă groasă de lemn cu care se susține provizoriu sau se consolidează un zid, un planșeu, un acoperiș; c) fiecare dintre stâlpii unei prispe sau ai unui pridvor care, având unul dintre capete înfipt în talpa prispei, susțin cu celălalt capăt streașina acoperișului; d) (reg.) fiecare dintre stâlpii care, având unul dintre capete înfipt în pământ, susțin un gard sau o poartă. ♦ Bețișor așezat în cutia de rezonanță a unor instrumente cu coarde, cu rolul de a transmite vibrațiile. 2. (Reg.) Nume dat mai multor piese, obiecte sau părți ale acestora, asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu un pop¹ (1) ori executate dintr-un pop¹. 3. Mănunchi de plante așezate vertical pentru uscare. [Pl. și: (3, n.) popuri] – Din bg. pop.

AC, ace, s. n. 1. Mic instrument de oțel, subțire și lustruit, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură (numită «ureche») prin care se trece ața; servește la cusut. Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac. EMINESCU, O. IV 364. Eu te-oi blăstema: Cîndu-i trage cu acul, Să se rumpă bumbacul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. ◊ Expr. A coase în urma acului (sau peste ac) = a coase înfigînd acul de fiecare dată cu puțin în urma împunsăturii precedente, pentru a obține o cusătură trainică. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrîna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a umbla încet și cu mare grijă, șovăind. Stă ca pe ace sau parcă stă pe ace = e foarte nerăbdător; nu se simte la locul lui. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cît un vîrf de ac = foarte puțin. A căuta acul în carul cu fîn = a căuta ceva imposibil de găsit/ a se apuca de o muncă zadarnică. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care cad uneori iarna, amestecate cu ploaie sau cu ninsoare. Ploua într-una, ploaie măruntă de toamnă, și bătea un vînt iute și rece care aducea cîteodată nouri albi, din care săgetau ace de gheață. SADOVEANU, O. VI 73. ◊ Compus: ac-de-mare = pește marin cu formă alungită ca aceea a unui ac, comun în Marea Neagră. 2. (Nume dat unor obiecte asemănătoare cu acul, avînd diferite întrebuințări practice; în expr.) Ac cu gămălie = ac terminat la un capăt cu o mică măciulie, întrebuințat spre a fixa una de alta două bucăți de stofă, de pînză etc. sau spre a prinde, a agăța ceva; bold. Ac de siguranță = ac îndoit, avînd la unul din capete un dispozitiv în care se fixează celălalt capăt, ca să prindă mai bine obiectele pe care le împreună. Ac de pălărie = ac lung, întrebuințat de femei pentru a fixa pălăria de păr. Ac de cravată = ac cu o măciulie de obicei colorată, servind ca să țină nodul cravatei. Ace de împletit = ace lungi și groase, cu ajutorul cărora se împletește; andrele. Ac de păr (sau de cap) = obiect de sîrmă, îndoit la mijloc, cu capetele apropiate și rotunjite (ca să nu înțepe), întrebuințat de femei pentru fixarea părului; spelcă. Ac de patefon (sau de gramofon) = mică piesă în formă de ac, care se fixează la diafragma patefonului (sau a gramofonului) spre a-i transmite vibrațiile produse prin alunecarea lui în șănțulețele plăcii. 3. Indicator la unele aparate de precizie. Acul busolei. Acul barometrului. Acele ceasornicului. 4. Piesă metalică de forma unei limbi, mobilă în jurul unui capăt al ei, care servește la dirijarea roților unui tren sau ale unui tramvai de pe o linie pe alta, prin alipirea vîrfului ei la contrașina respectivă. V. macaz. 5. Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vîrf ascuțit. Acul albinei. Acul scorpionului. ♦ (Mai ales la pl.) Produse ale pieii, în formă de ghimpi, caracteristice unor animale (ca ariciul, porcul ghimpos etc.). 6. (Mai ales la pl.) Frunzele coniferelor, de formă cilindrică, rigidă, ascuțită. Mi-amintesc, parc-ar fi azi. Ochii lui-ace de brazi. CASSIAN, H. 26.

BAIONETĂ, baionete, s. f. Armă constînd dintr-o lamă de oțel cu marginile tăioase și ascuțită la un capăt, iar la celălalt capăt cu un mîner, care se poate fixa la țeava puștii pentru a servi soldatului în lupta corp la corp. Cîțiva ostași cu baionetele la puști coborîră în șlep. DUMITRIU, B. F. 158. Dorobanții... întinseră baionetele spre gloată. PAS, L. I 31. Pe nevăzute, arsura gloanțelor, vîrful baionetelor și tăișul săbiilor ajung pe luptători. ODOBESCU, S. III 601. ◊ Atac (sau asalt) cu baionete (sau la baionetă) = luptă corp la corp dusă în interiorul liniilor inamice asaltate, în care se folosește pușca cu baioneta pusă ca armă de străpungere. (Eliptic) Se aruncaseră asupra turcilor, la baionetă. D. ZAMFIRESCU, R. 235. ♦ Fig. (La pl.) Cei ce poartă această armă; p. ext. armată, putere armată. Baionetele, oricît de numeroase, n-au apărat niciodată pe regii nemernici de inevitabila răspundere. COCEA, P. 64.

EMISIUNE, emisiuni, s. f. 1. Punere în circulație de către stat a hîrtiilor de valoare, a bancnotelor etc. 2. Producere de către un corp a unor gaze sau a unor radiații care se pot propaga în mediul înconjurător. ♦ Evacuarea în atmosferă a unui mediu gazos (mai ales la motoarele termice). ♦ Producerea unui semnal în telecomunicații. 3. Program transmis prin radio într-o ordine dinainte stabilită. Emisiune pentru copii. ▭ Emisiunile pentru străinătate duc pînă la celălalt capăt al lumii știrile despre succesele muncii noastre pașnice, despre lupta popoarelor pentru pace, independență națională și bunăstare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 2/3. – Pronunțat: -si-u-. - Variantă: emisie s. f.

BĂNAT, (3) bănaturi, s. n. (Transilv., Mold., Bucov.) 1. Stare de durere sufletească, tristețe, jale, mîhnire; părere de rău. Nu te da bănatului Ca iarba tăiatului, Nu-ți vinde necazului Florile obrazului. TOMA, C. V. 386. Mereu se depărta de sat Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat. COȘBUC, P. I 233. N-am dus și nu duc destul bănat după cei trei [copii]? Acum te mai prăpădești și tu prin cea săcreată de lume! RETEGANUL, P. V 28. Lîngă munte Este-o punte, Și la capătul punții Scrisu-i dorul mîndruții; La capătul celălalt, Scrisu-i și-al badei bănat, Că s-a dus și m-a lăsat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. A-i fi bănat = a-i fi jale, a-i părea rău. Mi-ar fi, nu mi-ar fi bănat, Daca s-ar fi măritat De aci al treile sat; Dar ea s-a făcut mireasă De la noi a treia casă. ALECSANDRI, P. P. 303. 2. Supărare, mînie, necaz, ciudă, pică. Nu știu ce-i cu tine, Că tot porți bănat De te rîd prin sat, Și porți jale-amară De te rid prin țară! COȘBUC, P. II 145. ◊ Expr. (Ca formulă de politețe) A nu-i fi cu bănat = a nu lua rugămintea (sau întrebarea) cuiva în nume de rău. Într-un tîrziu... a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: Departe-i pînă-n sat? Să nu vă fie cu bănat: întreb, că sînt drumeț. COȘBUC, P. I 228. Mă rog, să nu fie cu bănat, dar ia spune-mi cum te cheamă. SBIERA, P. 193. Nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu! CREANGĂ, P. 127. Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat, Domnul nostru ar vrea să vază pe măritul împărat. EMINESCU, O. I 146. 3. Învinuire, reproș, imputare; mustrare, înfruntare. Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte și timp în felul său; că profesorul... zicea: «Luați de ici pînă ici...». Și poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întîmplării, care a făcut pe oameni așa cum sînt. CREANGĂ,89. Aceste bănaturi ți le scriu din toată durerea.inimii, doresc ca ele să fie nemeritate. KOGĂLNICEANU, S. 218. [Mîndra] ți-o trimite, bade, carte, Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 135. 4. Bănuială, prepus. Ar trebui să mă ceri la mama, atunci ai putea veni cît de des; și ea n-ar avea nimic de bănuit. – Despre bănat nu mi-i teamă, dar, vezi, n-am vreme să mă ocup cu astfel de lucruri. CONTEMPORANUL, V_II 499.- Pl. și: (rar, 1) bănate (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313).

BĂTĂTURĂ, bătături, s. f. 1. Teren bătătorit (mai ales în jurul casei) pe care nu crește iarba; p. ext. ogradă, curte. Cîteva căruțe așteptau în bătătura morii; între roțile uneia un om dormea cu fața în sus, la umbră. SADOVEANU, O. IV 431. Și mi-a plăcut în junei meu Să văd flăcăi pe bătătură, Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. 2. Îngroșare a pielii de pe mîini sau picioare, din cauza unei vătămări provocate de obiecte tari. Palmele aceste țărănești ale noastre, străpunse de pălămidă și pline de bătături, cum le vedeți, vă țin pe dumneavoastră. CREANGĂ, A. 156. Eu, făcindu-mi loc printre dame cam cavalerește, călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celălalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Expr. A călca (pe cineva) pe bătătură (sau pe bătături) = a atinge (pe cineva) unde-1 doare mai tare. Cu stăpînirea nu e de glumă dacă o calci pe bătătură. PAS, L. I 92. 3. (În opoziție cu urzeală) Băteală. Între urzeală și bătătură Șuieră-n zbor blesteme și ură. TOMA, C. V. 311. Roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. Surtucul lui... era mai mult urzeală decît bătătură. EMINESCU, N. 42. 4. (Rar) Bătaie, ciocănire (în ușă, în fereastră etc.). Auzind zmeii cei din curți bătătura în poartă, se minunară. RETEGANUL, P. V 71. 4. (Rar, numai în expr.) Bătătura vîntului = bătaia vîntului. Niște lemne legate de copaci... tot bonzănea, lovindu-se la bătătura vîntului. SBIERA, P. 172.

GRINDEI, grindeie, s. n. 1. (La plugul cu tracțiune animală) Partea orizontală, de lemn sau de oțel, de care se fixează trupița și fierul lung (și antetrupița) și care la un capăt are coarnele, iar cu celălalt capăt se sprijină pe cotigă. Grindeiul pîn’ l-am tocmit, S-a gătat de plugărit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 390. ◊ Grindei cu ramă = grindei în formă de cadru, purtat pe două sau trei roți și avînd una sau mai multe cormane, folosit de obicei la plugul cu mai multe brazde. 2. Grindă mică, așezată orizontal și de-a curmezișul la diferite construcții. Un grindei de stejar stă prins în zid de amîndouă laturile, iar în mijloc este o verigă ruginită, de care se anina ștreangul. NEGRUZZI, S. I 311. 3. Axul roții unei mori de apă; fus.

DRAC, draci, s. m. 1. (În concepțiile religioase și în superstiții; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Ființă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toți oamenii. SADOVEANU, D. P. 101. Tremurau, într-un fluid luminos și vioriu, draci mici, spînzurați de coarne, care zupăiau din piciorușe. EMINESCU, N. 56. Rîde dracu de porumbe negre și pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-și vadă propriile greșeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparențele). ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat, în picioare) = a întrupa toate însușirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împelițat. NEGRUZZI, S. I 235. Ești dracul împelițat. Dar și Copiii oamenilor sînt draci goi. PANN, P. V. II 122. Omul (sau salba, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A se teme (de ceva) ca de dracul (sau ca dracul de tămîie) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) ca la dracul = a se uita (la cineva) urît, cu dușmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a fi cu draci sau a avea pe dracu! în el = a) a fi energic, plin de viață, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar știe să poruncească. Are în ea draci. Îmi place. SADOVEANU, P. M. 240. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci ești tu, bine zic eu. CREANGĂ, P. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi. A băga pe cineva în draci (sau în toți dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicație logică unei situații încurcate sau cînd se bănuiește o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! SADOVEANU, Z. C. 292. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situație care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neașteptate etc. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Aici și-a amestecat coada un drac. C. PETRESCU, R. DR. 127. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîța de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care își produce singur încurcături și neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la TDRG. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a-și găsi beleaua, a o păți. Să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, Î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii: ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu! id. Z. C. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ș-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la TDRG. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puț. A trimite (pe cineva) la dracul = a-l da (pe cineva) încolo, a-l da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace și încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cere (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracul și pe tată-său (sau cît dracul pe tată-său) = a cere un preț exagerat. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalache... aștepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru și s-aducă de prin vecini cîțiva lei. PAS, Z. I 153. Făcu pe dracul în patru și se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru... dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea = aliază-te cu oricine, chiar cu un dușman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? PORUMBACU, A. 39. Dă-l dracului de tutun. C. PETRESCU, C. V. 54. A da (pe cineva) dracului (sau la toți dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. A se duce dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereță, studii, se duseseră toate dracului. CAMILAR, N. I 32. (În imprecații) Du-te dracului! A se duce la dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai știe cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale. HOGAȘ, M. N. 9. (În imprecații) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păți rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (În amenințări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului. PAS, Z. I 51. (În imprecații) Să-l ia dracu de bagaj! GALAN, Z. R. 132. Bată-te dumnezeu să te bată și te-ar lua dracu, și n-ai mai ajunge. SADOVEANU, Z. C. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război. ANT. LIT. POP. I 21. Parcă a intrat dracul (în cineva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). Într-un nor de colb ce zbura pe fața pămîntului, caii alerga ca și cînd ar fi intrat dracul într-înșii. ALECSANDRI, C. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracu pungașii, călăii, lichelele! DEȘLIU, G. 54. Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunați-vă, creștinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. N-am (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau ești etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau ești etc.) sănătos. Nu ești lovit pe dinăuntru?... – N-am nici pe dracu. DAVIDOGLU, M. 25. Pe dracul, formulă de negație; nimic. N-ai bani, creștine?... – Am pe dracu. La TDRG. Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de nu – mîne mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. ◊ (În imprecații; uneori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înțeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portița, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (În formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de «orice», «oriunde», «fie cine-o fi») Face și pe dracul. Se duce și la dracul. ▭ Cînd își pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. ISPIRESCU, L. 102. De nime nu-mi pasă! Nici de vornic, nici de dracul. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, sau unde și-a pierdut dracul potcoavele = foarte departe, într-un loc pe care nu-l cunoaște nimeni. Vă duc și pînă la măru-roș, dacă vreți și pînă la calea-ntoarsă... – Și pînă la dracu-n praznic. ALECSANDRI, T. I 398. ◊ (Ca atribut genitival imprimă substantivului pe care-l determină un sens peiorativ, injurios, disprețuitor) Hi, gloaba dracului! ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (de... ), formează expresii cu nuanțe superlative: a) foarte, tare, afară din cale, peste măsură de..., grozav. Primejdia are să fie... a dracului de grea. CAMILAR, N. I. 247. Drumul ăsta... e lung al dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. Cînd bate vîntul mai a dracului. La TDRG; b) care dă de furcă, afurisit, incomod. Poziția e cam a dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. (Cu sens atenuat) Fugea șchiopătînd după niște ale dracului de vaci. PREDA, Î. 16; c) energic, capabil. Mic și al dracului; d) (admirativ) strașnic, extraordinar. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65; e) foarte rău, păcătos. Sturza era cel mai al dracului [boier]. CAMILAR, T. 203. Ai să vezi și dumneata, al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»? CARAGIALE, O. I 80. Pentru boala urîtului, care-i boala cea mai a dracului din lume... ascultați. ALECSANDRI, T. I 107. ◊ Expr. (Așa,) de-al dracului = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! Lucrul dracului = poznă, pătăranie. Mai știi, lucru dracului, să nu se întîmple să ne ia nevestele noastre pe unul drept altul! MACEDONSKI, O. II 407. ◊ (Glumeț și ironic) Buruiana (sau iarba sau tămîia) dracului = tutun. ◊ (Ca element stilistic exprimînd nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. ◊ (Mai ales în propoziții interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul își drese glasul și zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? DUMITRIU, N. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? CAMILAR, N. I 126. Ce dracu cauți aice? NEGRUZZI, S. I 88. ◊ (În construcție cu verbele «a ști», «a asculta», «a face», «a înțelege» etc., exprimă nedumerire sau negație) Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi. CREANGĂ, P. 304. Se uita, dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret. EMINESCU, N. 37. Măi bădiță, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau și mulți mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; (cu sens atenuat și cu nuanță afectivă) nebunatic, șturlubatic. Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? DELAVRANCEA, la TDRG. E și drac, dar e și sfîntă. MACEDONSKI, O. I 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. ◊ (La vocativ, fără a se adresa cuiva anume) Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina, și lasă! CARAGIALE, O. I 47.

HOTĂRÎT, -Ă, hotărîți, -te, adj. 1. Care a luat o hotărîre; decis. Nu era hotărîtă să vîndă și nici n-ar fi vîndut, dacă rămînea cu Grigore. REBREANU, R. I 259. ♦ Care știe ce vrea; ferm, neșovăitor. Frusinica urcă scările spitalului hotărîtă, cu florile strînse la piept, cu coșulețul pe braț. MIHALE, O. 452. Ochiul ți-este mai deschis și mai hotărîtă căutătura. ARGHEZI, P. T. 9. Da, sînt hotărîtă și trebuie să biruiesc. CARAGIALE, O. I 131. ◊ (Adverbial) Lică Mătase sta la masă cu un registru deschis, cu o mînă oprită hotărît pe una din coloanele pline de cifre. MIHALE, O. 524. Vorbește hotărît și calm, de parcă ar fi la celălalt capăt al telefonului. CAMIL PETRESCU, U. N. 215. Așa-i cum spune dumnealui! întrerupse Luca, mai hotărît. REBREANU, R. I 132. 2. Stabilit, fixat; stipulat. S-au întîlnit la ora hotărîtă. 3. Destinat, menit. S-au dus la locul hotărît spre (= pentru) locuința sa și s-au apucat de lucru. DRĂGHICI, R. 53. 4. Indiscutabil, neîndoios. E un succes hotărît. ◊ Expr. Hotărît lucru = în mod categoric, sigur. ♦ (Adverbial) În mod sigur, precis. Traico nu știe hotărît că viu. GALACTION, O. I 197. De data asta, hotărît, nu vei avea colaborarea mea. AGÎRBICEANU, S. P. 238. 5. (Gram.; în expr.) Articol hotărît = articol (în limba romînă pus la sfîrșitul cuvîntului și contopit cu acesta) care se întrebuințează pentru a arăta că un substantiv, un adjectiv (sau altă parte de vorbire cu valoare de substantiv) indică un obiect individualizat sau cunoscut de ascultător; articol definit.

COVĂLIE covălii, s. f. (Regional) Fierărie, făurărie, covăcie. Ici-colo, în covălii ale litvenilor, gîfîiau foile și se sfădeau ciocanele. SADOVEANU, O. I 507. La covălia din capătul celălalt al ogrăzilor boierești, faurii băteau pe nicovale fierul încovoiat. SADOVEANU, F. J. 427. Zece lemnari și două covălii în care foalele nu mai aveau niciodată astîmpăr și flacăra roșie a focului ardea fără încetare... lucrau de dimineață și pînă seara. ANGHEL, PR. 82.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

ÎNFĂȘURA, înfășor și înfășur, vb. I. 1. Tranz. A acoperi, a înveli ceva (sau pe cineva) bine și din toate părțile, răsucind de jur împrejurul lui o pînză, o învelitoare, o pătură etc. Scot mănușa... și înfășur mîna plină de sînge. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. Femeile își înfășură capul cu un ștergar. NEGRUZZI, S. I 308. Maică, măiculița mea, Ia din traistă o basma, Înfășoară Mîna-n ea. TEODORESCU, P. P. 683. ◊ Fig. A trecut o mașină pe lîngă mine... și m-a înfășurat în praf – amețindu-mă. SAHIA, N. 16. ◊ Refl. (Despre persoane) Baba pe loc se și înfășură în țol. ȘEZ. I 53. 2. Tranz. Fig. A cuprinde, a învălui. O văd întîia oară, Dar inima-mi și ochii cu drag o înfășoară. EFTIMIU, Î. 157. Inima mi-e-nduioșată cînd, în clipa cea mai grea, Văd cum dragostea lui Stareț înfășoară țara mea. DAVILA, V. V. 183. Dan o înfășură într-o privire caldă, apoi își lăsă ochii în jos. VLAHUȚĂ, O. AL. II 48. ◊ Refl. Dealu-n umbră se-nfășoară. MACEDONSKI, O. I 32. 3. Tranz. A încolăci ceva în jurul unui obiect. L-a înfășurat... cu brațele după gît. SAHIA, N. 52. Celălalt capăt al funiei-l înfășuri pe lîngă grumazii vacii. RETEGANUL, P. IV 26. Și de furcă mi-i lega, După ea-i înfășura; Dar jugani se scutura Și arcan desfășura. TEODORESCU, P. P. 689. ◊ Fig. L-a înfășurat de cîteva ori în bici. STANCU, D. 104. ♦ A depăna (pe un ghem, pe un fus etc.). Înfășoară ața pe mosor. 4. Refl. (Rar) A se învîrti de colo pînă colo (în jurul unui punct fix), a da tîrcoale. Ce v-ați strîns aicea, măi? Ce vă înfășurați pe-aicea, măi? PAS, L. I 262. Se înfășura prin odaie, își făcea de lucru prin curte, se uita pe cer, tot părîndu-i-se că o să-nceapă ploaia. id. Z. I 173.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ Fig. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou. ◊ Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ Expr. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridică – numai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. Îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ, P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încît ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. mare. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. patru. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A deschide ochii v. deschide. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. Într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau «slabi») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ Expr. A lua (cuiva) ochii v. lua. A bate la ochi v. bate. A nu-și crede ochilor v. crede. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, A. 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi! ▭ Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ Loc. adv. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, B. F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. baltă); loc unde se adună și stagnează apa (v. băltoacă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost... care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați. ▭ Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată [de cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMFILE, A. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).

PARDON interj. (Formulă de politețe folosită pentru a cere scuze, o permisiune ori o îngăduință) Iartă-mă, să am iertare, scuzați. Bree, da nu te credeam așa prost; pardon, voiam să zic șiret. CONTEMPORANUL, VI_II 99. Eu?... Întreabă pe cucoana Caliopi. – Ba, pardon pe kir Manoli. ALECSANDRI, T. I 357. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii, cotind uniform în dreapta și în stînga cu zicerea pardon... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ♦ (Indicînd un protest) Ba nu; nu este așa. Vă rog să mă iertați! A, nu, pardon! Asta e ingratitudine! DUMITRIU, B. F. 38. Tu n-asculți! îl surprinse Alexandru Vardaru. – Pardon! Ascult. De ce să n-ascult? C. PETRESCU, Î. I 11. ♦ (Substantivat, în construcție cu verbul «a cere») Iertare, scuză. Nu voi mai căuta ceea ce am hotărît, ci îți voi cere pardon. GORJAN, H. IV 9.

RARIȘTE, rariști s. f. 1. Loc într-o pădure unde copacii sînt rari, la mare distanță unul de altul. V. poiană, luminiș. Luminile dimineții pătrundeau prin rariști, cerul se lumina deasupra. SADOVEANU, O. I 63. Îl văzură ivindu-se speriat la capătul celălalt al rariștei. CAMIL PETRESCU, O. I 276. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd felul copacilor) Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar Printre galbenele rariști de stejar. TOPÎRCEANU, B. 42. «Caravana» urca la pas printr-o rariște de mesteacăni. VLAHUȚĂ, O. AL. II 44. Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ♦ (Neobișnuit) Bucată de loc unde semănăturile sau ierburile au ieșit rare. Dintr-o rariște de iarbă sălbatică, ciupea pe alese o anumită buruiană. HOGAȘ, M. N. 105. 2. Fig. Loc gol în masa unei materii oarecare. [Stelele sclipitoare] să reapară în rariștea norilor. ARDELEANU, D. 175. Numai prin rariștea frunzișului mișcător, albeața curată a chiliilor mai străbătea, sclipind pe furiș, pînă la mine. HOGAȘ, M. N. 151. – Variantă: răriște (ISPIRESCU, L. 288) s. f.

PENDUL, pendide, s. n. 1. Orice corp care poate oscila în jurul unui punct fix. Pendul simplu = pendul alcătuit dintr-un corp de dimensiuni mici, atîrnat la unul dintre capetele unui fir inextensibil și subțire, astfel încît să se poată mișca în jurul celuilalt capăt, fix, al firului. 2. (Rar) Pendulă. Intră Constantin Lipan, confruntîndu-și ceasul cu pendulul din perete. C. PETRESCU, C. V. 89.

TALISMAN, talismane, s. n. (Astăzi livresc) Mic obiect, considerat în credințele mistice ca fiind înzestrat cu o forță magică supranaturală și avînd puterea de a da ajutor celor care îl poartă cu dînșii. V. amuletă, fetiș. Folosești întotdeauna cîte-un strașnic talisman, ce te-ajută la nevoie și te scapă de dușman. EFTIMIU, Î. 47. Aflai ca și el talismanul Tot raiul să pot să-l coprind. MACEDONSKI, O. I 197. A mării împărat... poartă-n frunte-o mare stea, Un talisman bogat. ALECSANDRI, P. I 146. ◊ Fig. Cotind uniforme în dreapta și în stînga cu zicerea «pardon», talisman care închide gura ghiontiților și călcaților, am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ♦ (Rar) Semn de recunoaștere. Primarul întîrziază la cărți la club și-și trimite bastonul cu mîner de argint mecanicului de la uzină, pentru ca acesta să aibă un talisman că într-adevăr ordinul pornește de la dumnealui. BASSARABESCU, S. N. 23.

TOANĂ², toane, s. f. Ocolul făcut prin desfășurarea largă și completă a unui năvod, care prinde peștele înconjurîndu-l; loc (bogat în pește) unde se aruncă năvodul. Era la al cincilea ceas al amiezii, tovarășii ceilalți își potriveau undițele pentru altă toană de pescuit. SADOVEANU, N. F. 90. Să-ți spui toana peștelui, Ținutul morunilor Și-adăpostul somnilor. PĂSCULESCU, L. P. 177. ◊ Expr. A întinde toana = a desfășura larg năvodul, lărgind spațiul de pescuit. Amîndouă dubele pornesc în direcții opuse, ca să «facă ocolul» și să cuprindă între aripile năvodului un spațiu cît se poate de larg; atunci se zice că au întins toana. ANTIPA, P. 473. A închide toana = a aduna, a strînge năvodul (cu pește). La un semn al vătafului, lotcele pornesc una spre alta, spre a se împreuna și, încrucișîndu-se, a «închide toana». ANTIPA, P. 473. A da (sau a trage) toana (sau o toană) = a arunca o singură dată năvodul și a-l scoate. Cînd ajung la celălalt capăt, atunci apucă amîndoi de lopeți spre a trage toana la vale. ANTIPA, P. 515. Trase-o toană, trase două, Trase toane pînă-n nouă. PĂSCULESCU, L. P. 176. El p-atît nu se lăsa; Năvod în mare-arunca, Două-trei toane trăgea. TEODORESCU, P. P. 95. ♦ Spărtură făcută în gheața unei ape pentru a pescui sau pentru a scoate apă. V. copcă, ochi.

PRINTRE prep. (În legătură cu verbe care arată o stare sau o mișcare, formînd împreună cu substantivul care urmează complemente circumstanțiale de loc) 1. În mijlocul...; în sînul...; între (1 b). S-a hotărît să plece-n zori Trei comuniști cu compresorul... E printre ei un doinitor; Îi zice Toader vînătorul. DEȘLIU, M. 10. ♦ Spațiul dintre mai multe persoane sau obiecte, între (1 a). Automobilul străbătu șoseaua printre teii cu frunze de-un verde puternic și umed, în acest sfîrșit de mai cu soare molatec. C. PETRESCU, A. 355. Printre crengi scînteie stele Farmec dînd cărării strîmte, Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU, O. I 209. Soarele rotund și palid se prevede printre nori. ALECSANDRI, O. 168. Făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt al galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Expr. A scăpa (ceva) printre degete v. deget. A privi printre gene = a privi cu ochii aproape închiși, de-abia întredeschiși. 2. În intervalul dintre...; între (2). Printre suspine, bătrîna o lămuri. BASSARABESCU, V. 43. ◊ Loc. adv. Printre picături v. picătură. Printre altele v. altul. 3. (În legătură cu o materie compactă) Prin. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, Printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I 84. E-un miros de tei în crînguri, Dulce-i umbra, de răchiți... Numai luna printre ceață Varsă apelor văpaie. id. ib. 210. Printre această stearpă pădure se zărește cerbul. ODOBESCU, S. III 59. 4. (Rar, precedat de prep. «de») Dintre. Începu a curge de printre încrețiturile hainei sale mărgăritare. ISPIRESCU, L. 40. De l-oi prinde, mă, să știi Că s-a dus de printre vii. TEODORESCU, P. P. 596. – Variante: pintre (SBIERA, P. 6, ALECSANDRI, P. A. 62, RUSSO, S. 42, CONACHI, P. 103), pîntre (CARAGIALE, O. III 27, ALEXANDRESCU, M. 13) prep.

PROMONTORIU, promontorii, s. n. Fîșie de pămînt înaltă și stîncoasă, care înaintează în mare. V. cap. Spre stînga faleza se înălța ca un parapet înalt de argilă... alcătuind spre capătul celălalt un promontoriu înfipt în mare. CAMIL PETRESCU, N. 92.

ZAPIS, zapise, s. n. (Învechit) Dovadă scrisă, document; înscris, l-a mai venit necăjitului inima la loc. Pîrcălăbia era aproape, în celălalt capăt al medeanului, și au făcut zapis. SADOVEANU, D. P. 153. Nu putu dovedi că el e proprietarul locului, căci nu avea nici un fel de zapis. CAMIL PETRESCU, O. II 89. Să fie știut, prin acest zapis de veșnică vînzare, că eu, Pepelea, am vîndut d-sale, giupînului Arvinte, casa mea ce-o am de la părinți și că am primit toți banii. ALECSANDRI, T. I 319. Între oamenii cinstiți vorba e zapis. PĂSCULESCU, L. P. 112.

SEMNALIZARE, semnalizări, s. f. 1. Acțiunea de a semnaliza și rezultatul ei; înștiințare, comunicare prin semnale. Mai mult succes avu telegraful cu semnalizări mute. Gică Elefterescu ridică mîna în sus agitînd un steguleț invizibil, pe care totuși Elvira Elefterescu îl văzu din celălalt capăt. C. PETRESCU, C. V. 181. 2. (Psih.) Punerea organismului în legătură cu mediul înconjurător, prin anumite semnale. ◊ Sistem de semnalizare = totalitatea semnalelor prin care organismul se pune în legătură cu mediul înconjurător, prin intermediul scoarței cerebrale. 3. (Concretizat) Instalație de semnale, pe un aerodrom, la o cale ferată, într-un port, la răspîntii de străzi, cu ajutorul cărora se fac comunicări la distanță. Semnalizare automată.

SIDEFIU, -IE, sidefii, adj. Ca sideful; de culoarea sidefului. Pămîntul era scăldat într-o lumină albă, sidefie. MIHALE, O. 491. Nu mai e pic de zăpadă și, de două zile, e o lumină vie și călduță. Cerul e sidefiu. CAMIL PETRESCU, O. I 184. Cazinoul, cu ferestrele sidefii și cu larmă, rămînea în celălalt capăt. C. PETRESCU, Î. I 21.

german, germani, s.n. – 1. Cui gros de fier, bătut pe fundul ulucului pentru a micșora viteza lemnului care vine la vale. 2. Butuc gros, prins cu un capăt de o margine a ulucului, celălalt capăt fiind lăsat liber pe marginea opusă, de care se freacă buștenii corhăniți și își încetinesc mersul (Gh. Pop, 1971: 86; Vișeu). – Lat. germanus „etnic german” (DER, DEX).

curcubeu, curcubeie, s.n. – (mit.) În tradițiile maramureșene, curcubeul e un fenomen atmosferic personificat, capabil să soarbă apele râurilor și să genereze apoi ploaia. Mai este văzut ca un „calendar de apă”, care prefigurează viitoarele recolte agricole: „Curcubeul se vede un cerc mare pe cer care iese dintr-o apă mare la un capăt și celălalt capăt este în altă apă mare. Sorbește din amândouă apele. Sorbește până se umflă și atunci se ridică și se varsă ploaia din curcubeu. La noi be din apa Vișeului și din Iza. Sorbește cât îi trebuie în amândouă capurile. După ce s-a umflat, atunci s-a desfăcut și zice că plouă. Ziceau bătrânii, așa, când se uitau la culorile acelea și vedeau din care-i mai multă. Dacă este verde multă culoare, ziceau că-i fânață și va fi iarbă multă, de-i galben, îi grâu mai mult. De-i roșu, e porumb mult în anul acela” (Ion Ungureanu Tomșa, 84 ani, Rozavlea, cf. Bilțiu, 1999: 78-79). – Et. nec. (MDA); lat. *cucuvius „încovoiat” (DER); lat. *curvus „îndoit, curb” (Cipariu, Laurian, Cihac, Philippide, Densusianu, Tiktin, cf. DER; DEX); cuv. autohton (Philippide). Cuv. rom. > ucr. korkobeč (Miklosich, Candrea, cf. DER).

STABILI, stabilesc, vb. IV. 1. Tranz. A determina, a fixa. Mi s-a părut indicat a compara textul cu prima redacțiune și cu manuscrisul și a stabili în note deosebirile de text. La ALECSANDRI, O. P. 6. 2. Tranz. A hotărî, a decide, a preciza. Vocabularul capătă cea mai mare însemnătate cînd este pus la dispoziția gramaticii, care stabilește regulile de combinare a cuvintelor în propoziții și astfel dă limbii armonie și înțeles. S.C.L. 1952, I 130. 3. Tranz. A arăta, a dovedi; a descoperi. Pagina 27 din dosarul Reșița a fost înlocuită... Cine a putut s-o înlocuiască? – Asta trebuie să stabiliți. BARANGA, I. 204. Pe loc a căutat să stabilească două adevăruri. SADOVEANU, E. 126. 4. Tranz. A înfăptui, a realiza, a obține; a institui. A fost de ajuns ca firele amorse să atingă celălalt capăt al cablului ca, fulgerător, curentul stabilit să producă explozia. BART, S. M. 75. ◊ Expr. A stabili legătura (sau legături) cu cineva = a se pune în contact, a comunica cu cineva, a veni în legătură. 5. Refl. A deveni stabil într-un loc, a se statornici. M-am stabilit la țară. ♦ Tranz. A instala, a așeza ceva într-un anumit loc. A-și stabili reședința.

baionetă sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 68/27 / P: ba-io~ / V: (înv) ~ognet sn, (îrg) baghio~, baghiun~, bagio~ sf, (reg) ~net, ~inet sn / Pl: ~te și (înv) ~turi / E: fr baïonnette] 1 Armă albă formată dintr-o lamă de oțel ascuțită la un capăt și cu un mâner la celălalt capăt, care se poate fixa la țeava puștii, pentru a servi soldatului la atac Si: (îrg) panganet. 2 (Îs) Atac (sau asalt) la ~ (sau cu ~a) Atacul decisiv al infanteriei care întrebuințează baioneta (1). 3 (Fig) Persoană care poartă baionetă (1). 4 (Pex) Armată. 5 (Îs) Îmbinare în ~ Îmbinare demontabilă a două piese care se fixează una într-alta prin împingere și rotire cu un sfert sau o jumătate de cerc. corectat(ă)

cataramă sf [At: ANON. CAR. / V: ~me, cătăr~, cătărambă / Pl: ~me, (rar) ~rămi, (pfm) cătărămi / E: săs *Kattenramem cf ger Kattenriemen „curea cu lanț”] 1 Inel sau pătrat de metal, os, material plastic etc. la mijloc cu o traversă (cu sau fără dinți) prinsă la capătul unei cingători, curele, în care intră celălalt capăt, făcând ca cingătoarea sau cureaua să se încheie sau să se strângă (prin introducerea dinților în niște găuri) Cf agrafă, copcă, încheietoare, pafta. 2 Dispozitiv de închidere a unor bentițe, curele etc., folosit ca obiect decorativ la confecții sau încălțăminte. 3 (Fam; îljv) La ~ Zdravăn. 5 (Fam; îs) Prieten la ~ Prieten foarte bun. 6 (Reg) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

cioflânc sn [At: I. CR. IV, 131 / V: ~ng, ~ling / Pl: ~nce, ~uri / E: săs Schivlänk] (Reg) 1 Cui de fier cu verigă la un capăt și ascuțit la celălalt capăt, care se întrebuințează la trasul butucilor. 2 Cârlig cu care se strânge fânul.

coinac sm [At: ÎNDREPTAREA LEGII (1652), ap. ȘIO / Pl: ~aci / E: tc kainak] 1 (Înv) Vertebră. 2 (Înv) Noadă. 3 (Înv) Osul gleznei. 4 (Înv; la jocul de table) Zar. 5 Sfoară de care e legată, la un capăt, o greutate și care se aruncă în sus spre a prinde și a trage în jos altă sfoară întinsă, mai ales a unui zmeu (care aparține altuia). 6 Parte a morii cu care se ridică pietrele pentru a le fereca cu un ciocan de fier oțelit Si: făfălug, tăvălug, crainic, cântarul-pietrelor. 7 Greutate care se atârnă de brațul unei cumpene sau al unui cântar ori de capătul mai scurt al cumpenei puțului, pentru a ridica celălalt capăt (cu găleata) Si: cătămâi. 8 Testicul. 9 Tânăr care își începe viața sexuală. 10 Penis.

ghionoi sn [At: DAMÉ, T. 38 / V: gheu~ / Pl: ~oaie / E: nct] Târnăcop a cărui parte metalică este ascuțită la unul din capete și în formă de ciocan la celălalt capăt.

leasă sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) leață, (reg) lează / Pl: lese, (pop) leși, (reg) lesuri, (reg) lesă / E: slv лѣса, bg, rs леса, mg lésza] 1 Unealtă de pescuit din nuiele de răchită împletite sub forma unei plase, cu o lungime variind între 40 cm și 2 m, cu un capăt mai lat și drept, prins pe fundul apei și cu celălalt capăt îndreptat spre valea râului. 2 Instrument de pescuit format din două garduri oblice, care pot fi ridicate sau coborâte în funcție de nivelul apei. 3 (Îe) A cădea (sau a prinde ori a da) în ~ A intra într-o încurcătură. 4 (Îae) A da de necaz. 5 Baraj făcut din gard de nuiele pe cursul unei ape pentru a-l bara sau devia, în scopul prevenirii inundațiilor sau pentru irigații. 6 (Pex) Porțiune de teren irigată cu ajutorul leasei (5). 7 (Reg) Strat în care se seamănă ceapa. 8 Clocitoare de pești. 9 Împletitură din nuiele de dimensiuni reduse, folosită în diferite scopuri gospodărești precum uscarea fructelor, afumarea peștelui, depozitarea sau transportarea unor lucruri etc. 10 (Îvp) Pătul. 11 Împletitură de nuiele cu care se dublează sau se prelungesc loitrele și fundul căruței, carului, trăsurii etc. 12 (Pop) Loteț de bătut porumbul. 13 (Îe) A bate (sau a face) ~ A snopi pe cineva în bătaie. 14 (Pop) Împletitură de nuiele cu care se acoperă un bordei. 15 (Pex) Bordei. 16 (Pop) Hăitaș. 17 (Pop) Cursă de prins păsări. 18-19 (Pop) (Perete sau) podea de hambar. 20 (Pex) Șopron. 21 (Pop) Gard mobil folosit la stână Si: leastă. 22 (Buc; Trs) Mătură cu coadă lungă folosită la alegerea plevei de grâu Si: feleritoare, vânturătoare. 23 (Reg) Ușă la strungă. 24 (Mol) Despărțitură a stânii unde se depozitează cașul. 25 (Trs; Mol) Poartă a curții. 26 (Reg) Șireaglă. 27 (Reg) Desiș într-o pădure Si: mărăciniș, (reg) huceag. 28 (Reg; îe) A face (sau a turna ori a rămâne) ~ A culca o plantă cultivată la pământ Si: a strivi. 29 (Îae; fig) A ucide. 30 (Îe) A fi (sau) a se face (beat) ~ A se îmbăta foarte tare. 31 Desiș format din ramurile bogate ale unui arbore. 32 (Îvp) Broderie. 33 (Îvp) Podoabă împletită din mărgele sau cusută cu fir, bani, pietre prețioase etc. pe o bandă de pânză, purtată de femei pe cap sau la gât. 34 (Dob; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 35 (Dob; art.) Melodie după care se execută acest dans.

pătuieș sn [At: ALR II, 102 / Pl: ~e / E: pătui¹ + -aș] (Reg) Pat¹ cu două picioare la un capăt și cu celălalt capăt sprijinit de vatră.

pătul¹ sn [At: (a. 1688) BIBLIA, 455²/28 / V: (reg) ~ă sf, pitul / Pl: ~e și ~uri / E: pbl ml *patubulum] 1 Construcție rudimentară în formă de platformă din scânduri, crengi, fixată pe pari¹ sau într-un copac, care servește ca loc de observație pentru paznici, pentru vânători etc. Si: (reg) pătuiac (1). 2 (Reg; îe) A face ~ A sta la pândă. 3 (Pop) Postament de scânduri, de crengi, de pari¹ etc. așezat pe stâlpi, pe furci sau în copaci, pornind de la baza coroanei, pe care se clădește o claie de nutreț, pentru a o feri de vite, de umezeală etc. Si: (pop) pat¹ (39). 4 (Pex) Claie de nutreț clădită pe o astfel de construcție sau direct într-un copac Si: (pop) pătuiac (2). 5 (Trs) Cantitate de fân rămasă dintr-o căpiță după ce s-a încărcat carul. 6 (Reg) Leasă de nuiele sau poliță sprijinită pe furci înalte, pe care se pune cașul să se scurgă Si: (reg) comarnic, (pop) pat¹ (19). 7 (Reg) Un fel de podeț construit pe stâlpi, la suprafața unei ape, de pe care se pescuiește, uneori noaptea. 8 Construcție acoperită și închisă, cu pereții din șipci, din nuiele împletite etc., ridicată puțin de la pământ pentru a lăsa să circule aerul pe dedesubt și care servește la păstrarea porumbului Si: (reg) porumbar. 9 (Pex) Hambar pentru cereale Si: coșar, (reg) mogtar. 10 (Mun; Olt) Pod al casei folosit uneori în loc de hambar pentru a păstra cerealele. 11 (Pop) Coteț construit pe pari¹ sau într-un copac, pentru păsările de curte Si: (reg) cotineață, pătuiac (3), poiată. 12 (Reg) Stinghie, culme de lemn fixată sus, în interiorul cotețului, sau pusă în copac, pe care se urcă și dorm găinile. 13 (Trs; are) Strigăt cu care se îndeamnă păsările de curte să intre în coteț. 14 Coteț pentru porumbei, așezat pe un par¹ sau pe pari¹ Si: (reg) hulubărie, pătuiac (4), porumbar. 15 (Mol; Trs) Grajd. 16 (Mol; Trs; spc) Staul. 17 (Olt) Șopron pentru unelte, căruță etc. 18 (Mol; Trs) Colibă ciobănească la stână Si: (reg) pat¹ (40). 19 (Mol; Trs) Adăpost format de obicei dintr-un acoperiș susținut de pari¹, la câmp sau la stână Si: (reg) pătuiac (5). 20 (Reg) Chioșc. 21 (Reg) Postament improvizat din lemne, din crengi etc. așezat direct pe pământ sau, rar, pe țăruși scunzi, pe care se clădește un stog sau o claie, pentru a le feri de umezeală, se pun cânepa, fructele etc. la uscat, se așază stupii etc. Si: (reg) podină. 22 (Pop) Culcuș improvizat din frunze, din paie, din fân etc., în aer liber sau într-o încăpere. 23 (Pex) Pat¹ (1) rudimentar și de dimensiuni mici Si: (reg) pătuiac (6). 24 (Reg) Cuib. 25 (Reg) Cuibar unde se ouă păsările de curte. 26 (Reg) Așternut pentru vite, format dintr-un strat de paie, de fân etc. 27 (Reg) Pat¹ (1). 28 (Reg) Strat de gunoi de grajd pus peste pământul unei răsadnițe, pentru a ține cald semănăturilor Si: (reg) pat¹ (44). 29 (Pex) Răsadniță. 30 (Reg) Postament de piatră sau de cărămidă pe care este clădit cuptorul de pâine. 31 (Trs) Raft cu polițe suprapuse pe care sunt așezate fructele sau unele legume care trebuie păstrate pentru iarnă. 32 (Reg) Corlată la car. 33 (Mol; Buc) Cursă pentru prins animalele sălbatice, care constă dintr-o groapă adâncă acoperită cu frunziș, pentru a nu fi observată. 34 (Olt) Băț special, care se acoperă la unul dintre capete cu mămăligă, iar cu capătul celălalt se înfige în pământ, pe fundul apei, servind ca nadă pentru pești. 35 (Reg; art) Dans popular jucat de călușari. 36 (Reg; art) Melodie după care se execută pătulul¹ (35). corectat(ă)

pendul sn [At: CR (1829), 198¹/19 / V: ~ă sf, (înv) ~del, pan~ / Pl: ~e / E: fr pendule, lat pendulus, ger Pendel(uhr)] 1 (Îf pendulă; șîs ceas cu ~) Ceas de perete sau de masă, a cărui mișcare este reglată de un pendul (3) și care de obicei marchează orele și jumătățile de oră prin sunete. 2 (Îs) ~ă astronomică Aparat de măsură a timpului bazat pe izocronismul micilor mișcări ale pendulului matematic. 3 Corp solid, suspendat într-un punct fix, care execută mișcări oscilatorii (într-un plan fix) de îndată ce este scos din poziția de echilibru stabil. 4 (Pex) Dispozitiv sau piesă a unui mecanism, a cărui oscilație reglează mișcările unei mașini sau ale unui instrument. 5 (Spc) Limbă a pendulului (1). 6 (Îs) ~ matematic (sau ideal, simplu) Aparat alcătuit dintr-un corp de dimensiuni foarte mici (considerat ca un punct material greu) atârnat la unul dintre capetele unui fir extensibil și subțire, astfel încât, sub acțiunea propriei sale greutăți, oscilează în jurul celuilalt capăt fix al firului. 7 (Îs) ~ fizic (sau compus, real) Pendul (3) considerat ca fiind compus dintr-o infinitate de pendule simple de lungimi diferite. 8 (Îs) ~ul lui Foucault Pendul matematic al cărui punct de suspensie participă la mișcarea de rotație diurnă a pământului. 9 (Îs) ~ electric Pendul (3) care este folosit ca electroscop. 10 (Îs) ~ compensator Pendul matematic astfel construit încât să păstreze, la orice temperatură, aceeași lungime.

piedică sf [At: PSALT. HUR. 25^r/8 / V: (îrg) pedecă, ped~, (înv) piad~, (reg) ~decă / Pl: ~ici, (îrg) ~ice / E: ml pedica] 1 (Înv; lpl) Cătușe, fiare în care erau băgați cei arestați, vinovați. 2 Pârghie sau lanț cu belciuge cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor, pentru a-i împiedica să fugă când sunt lăsați să pască Si: (tcî) pazvat, pazvant, (reg) petecătoare. 3 (Reg) Zăbală. 4 (Fig) Fapt care împiedică realizarea unui țel Si: obstacol, opreliște, stavilă, (îvp) opreală, (îvr) nevoie. 5 (Fig) Fapt ce stă în calea unei acțiuni Si: obstacol, opreliște, stavilă, (îvp) opreală, (îvr) nevoie. 6 (Fig) Dificultate. 7-8 (Îlv) A (se) pune (sau a întinde, înv, a sta, a face (o) ~ sau ~ici) A (se) crea dificultăți, a (se) opune la realizarea unui lucru. 9 (Înv; îlv) A fi ~ cu cineva A sta în calea cuiva. 10 (Îal) A fi certat cu cineva. 11 Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicându-l cu piciorul Si: împiedicare. 12 (Îlv) A-i pune (cuiva) (o) ~ (sau, rar, ~ci) A pune cuiva piciorul înainte, pentru a-l face să se împiedice și să cadă. 13 (Îal) A face pe cineva să cadă, împiedicându-l cu piciorul. 14 (Rar) Greutate în vorbire. 15 Frână formată dintr-un lanț, cu un capăt de dricul carului, al căruței sau al saniei și prevăzut, la celălalt capăt, cu o bucată de lemn sau cu un cârlig ori cu o talpă de oțel, care se lasă să se târască între obadă sau talpa saniei și sol pentru a împiedica una dintre roți sau tălpi când vehiculul merge la vale Si: opritoare. 16 (Reg) Piesă la războiul țărănesc de țesut, făcută dintr-o scândură cu crestături care împiedică derularea sulului pe care sunt înfășurate ițele Si: (reg) cățel, cordenci, proptar, răzuș, tocălie. 17 Dispozitiv care blochează trăgaciul unei arme de foc, spre a evita o descărcare accidentală. 18 (Reg) Frânghie sau lanț cu care se ține în loc roata morii de vânt. 19 (Mun; Olt) Piesă făcută dintr-o vergea arcuită și prinsă cu cele două capete de partea de jos a mânerului coasei, pentru a culca, sub formă de brazde, iarba sau cerealele cosite. 20 (Pop) Zăvor la ușă. 21 (Reg) Plăcuță de fier care se pune între brațele cleștelui de prins pești pentru a le ține depărtate. 22 (Mun) Pană¹ (71). 23 (Îe) A slăbi ~a A da mai multă libertate cuiva. 24 (Reg; Mol) Curea cu ajutorul căreia cizmarul ține strânsă pe genunchi încălțămintea la care lucrează. 25 (Bot; reg; șîc ~a-calului, ~a-găinii, ~a-vântului) Piedicuță (Lycopodium clavatum). 26 (Bot; reg; șîc ~a-ursului) Brădișor (Lycopodium selago). 27 (Bot; reg; îc) ~a-găinii Cornișor (Lycopodium annatium). 28 (Reg; îc) ~a-vântului Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze alungite de culoare verde-albăstruie, cu flori liliachii și albăstrii (Lathyrus hirsutus). 29 (Reg; îc) ~a-cerbului Plantă nedefinită mai îndeaproape.

tăbârcea sf [At: TDRG / V: (reg) ~lă / Pl: ~ele / E: tăbârcă¹ + -ea] (Reg) Unealtă ciobănească, alcătuită dintr-un par, fixat cu un capăt între bârnele stânei, având la celălalt capăt atârnată o greutate cu care se presează cașul așezat în crintă și se stoarce de zer.

polip sm [At: ȘINCAI, ap. DR. V, 559 / V: (înv) ~us sm / A și: polip / Pl: ~i, (înv, sn) ~e / E: lat polypus, ger Polyp, fr polype] 1 Animal acvatic celenterat marin, cu corpul moale, în formă de sac, prevăzut la un capăt cu orificiul buco-anal înconjurat de tentacule, iar la celălalt capăt cu un disc cu care se fixează de un suport și care trăiește solitar sau în colonii. 2 Tumoare benignă care se formează, printr-o tumefiere sau printr-o hipertrofie cronică inflamatorie, pe unele mucoase.

tălpiță sf [At: LIUBA-IANA, M. 100 / Pl: ~țe / E: talpă + -iță] 1-2 (Pop; șhp) Talpă (1) (mică) Si: (reg) tălpuță (1-2). 3 (Reg) Tălpig (1). 4 (Reg; lpl) Chingi la războiul de țesut. 5 (Reg) Fiecare dintre cele două scândurele folosite la fixarea ceaunului în timp ce se mestecă mămăliga, fiind trecute cu un capăt prin toartele acestuia și apăsate cu piciorul pe celălalt capăt. 6 (Reg) Laviță așezată în apropierea ușii, în casele țărănești, pe care se țin donița, vasele cu apă etc.

temleac sn [At: CIHAC II, 407 / V: (înv) tim~ (Pl: ~uri) / Pl: ~ece / E: rs темляк] (înv) 1 Dragon² (1) (la sabie). 2 Curea cu care se ține lancea după umăr. 3 Unealtă de pescuit formată dintr-o vargă groasă de fier, terminată la unul dintre capete cu un cârlig ascuțit, iar la celălalt capăt cu o verigă de care se leagă o frânghie groasă, al cărei capăt se prinde ca o brățară pe mâna pescarului, care servește pentru a apuca și a trage peștii mari spre barcă. 4 (Rar) Măciucă.

proțap [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~țiap / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: slv процѣпъ cf bg процеп (dal процап)] 1 sn Prăjină groasă de lemn, bifurcată la un capăt, care se fixează la dricul carului, al saniei etc. și de care se prinde jugul Si: (reg) tânjală, turșug. 2 sn (Reg; pex) Oiște¹. 3 sn Prăjină lungă. 4 sn (Pop; îe) A umbla (sau a veni, a purta, a se înfățișa etc.) cu jalba (sau, rar, cu hârtia) în ~ A umbla sau a veni, a se înfățișa etc. cu o jalbă în vârful unei prăjine pentru a se face remarcat din mulțime și a putea înmâna plângerea domnitorului, unui demnitar etc. 5 sn (Pex; fam; îae) A cere ceva cu insistență. 6 sn (Pex; fam; îae) A protesta (1). 7 av (Fig) Drept (102). 8 av (Fam; îe) A sta ~ A sta drept, nemișcat. 9 sn (Ban; Olt) Lemn despicat în două până la mijloc, cu care se melițează tulpinile de cânepă. 10 sn Fiecare din cele două bețe despicate la un capăt și înfipte în pământ cu celălalt capăt, lângă jar, între care se fixează peștele întreg pentru a se frige. 11 sn (Mun; Olt) Prăjină despicată la un capăt cu care se culeg fructele Si: (reg) popârțac. 12 sn Unealtă pentru prins racii, în forma unei prăjini despicate la un capăt. 13 sn (Reg) Bucățică de lemn folosită pentru a ține depărtate fălcile sau buzele unei ființe ori marginile unei deschizături. 14 sn (Olt; înv) Bețișor despicat cu care unii învățători răsuceau părul netuns al unor școlari, drept pedeapsă. 15 sn Pârghie la moara de vânt sau la fântână. 16 sn (Reg) Laț pentru prins păsări. 17 sn (Olt; Mun; șîs ~ul nunții) Petrecere care se face luni, după nuntă. 18 sn (Olt; Mun; șîs ~ul soacrei) Masă festivă care se face luni, după nuntă, când soacra primește daruri.

purice sm [At: DOSOFTEI ap. GCR I, 264/27 / V: ~rece, (rar) ~rec, (reg) ~ric / Pl: ~ici / E: ml pulex, -icis] 1 (Șîc ~-comun, ~-de-casă) Insectă de circa 2 mm lungime, de culoare neagră-cafenie, cu corpul turtit lateral, cu aparatul bucal pentru înțepat și supt și cu picioarele posterioare adaptate pentru sărit, care parazitează omul (Pulex irritans). 2 Specii de insecte mici, asemănătoare cu puricele (1), parazite hematofage pe diverse animale. 3 (Fam; îe) A nu (mai) face (mulți sau prea mulți) ~ici sau ~ici mulți A pleca repede de undeva sau de la cineva. 4 (Fam; îae) A nu rezolva nimic acolo unde se duce. 5 (Fam; îe) A i se face inima cât un ~ sau a fi cu inima cât un ~ A se speria foarte tare de o primejdie iminentă. 6 (Reg; îe) A avea ~ici pe limbă A avea mâncărime pe limbă. 7 (Pop; îe) A avea ~ici A nu avea astâmpăr. 8 (Reg; îe) A face ~ici A fi nerăbdător. 9 (Pop; îe) A scutura (pe cineva) de ~ici A bate. 10 (Reg; îe) A-și scutura ~icii A scăpa de sărăcie. 11 (Rar; îlav) Nici cât (ai chiorî) un ~ Deloc. 12 (Pop; îe) A fi plin de parale ca câinele de ~ici A avea mulți bani. 13 (Pop; îlav) De când (sau pe când) se potcoavea ~le De demult. 14 (Pop; îal) Niciodată. 15 (Reg; îe) A i se cerni (cuiva) ~icii A nu-i păsa. 16 (Gmț; îc) ~-bătrân Păduche (Pediculus vestimenti). 17 (Șîc ~-de-câmp, ~-de-curechi, ~-de-grădină, ~-de-iarbă, ~-de-răsad, ~-de-varză, ~-verde) Insectă parazită mică, albastră sau verde, cu cap mic și antene subțiri, filiforme, care distruge legumele, mai ales varza (Haltica oleracea). 18 (Șîc ~-de-câmp, ~-de-iarbă, ~-de-in, ~-de-pământ, ~le-pământului) Insectă parazită mică, neagră, care atacă inul, trifoiul și varza (Haltica nemorum). 19 (Îc) ~-le-cânepii Insectă mică, verzuie sau arămie, cu luciu metalic, care atacă cânepa (Psylliodes attenuata). 20 (Îc) ~le-ciupercilor Insectă care sapă galerii în țesuturile ciupercilor (Hypogastrura manubrialis). 21 (Îc) ~le-inului Insectă mică, neagră-verzuie sau neagră-albăstruie, cu luciu metalic, care atacă plantele tinere de in (Aphthona euphorbiae). 22 (Îc) ~le-sfeclei Insectă care atacă frunzele sfeclei (Chaetocnema tibialis). 23 (Îc) ~le-dracului Insectă castanie, lunguiață și subțire, cu corpul păros, cu antene și picioare cărămizii, care, mai ales în stare de larvă, atacă rădăcinile grâului și ale ierbii Si: (reg) faur (Elater segetum). 24 (Îc) ~-de-omăt Insectă mică, neagră-verzuie, care trăiește iarna sub lemnele putrezite Si: (reg) puricaș (2) (Podura nivalis). 25 (Șîc ~-de-apă, ~-de-baltă) Crustacee inferioare mici de apă dulce stătătoare, transparente, cu corpul acoperit cu o crustă membranoasă, care sunt hrana de bază a puietului de pește Si: (liv) dafnie (Daphnia). 26 (Lpl) Puncte negre de pe țesăturile crude de bumbac, rezultate din resturi de semințe care aderă la fibre, și care, prin albirea țesăturilor, nu se mai observă. 27 (Reg) Ornament la bondiță. 28 (Trs; lpl) Puricei (8). 29^[1] (art; îcs) De-a ~le, de-a ~le pe labe Joc de copii în care jucătorul trebuie să prindă o minge, o bilă etc., așezată pe unul din capetele unei pârghii, care sare spre el în momentul când atinge celălalt capăt al pârghiei. 30 (Pop; șîs în ~ici, la ~; îcs) De-a ~recile, de-a ~recile pă babe Popic¹. 31 (Trs) Titirez cu care se joacă copiii. 32 (Mpl) Bucăți mici de piatră, beton, oțel etc. care se așază pe fundul cofragului, sub armături, pentru a menține armăturile în poziția prescrisă în timpul turnării betonului. 33 (Mpl) Cui mic cu floare mare, folosit în cizmărie, în tapițerie etc. 34 (Reg; mpl) Cui de lemn. 35 (Reg; mpl) Lemn subțire bătut pe pereții de lemn ai unei case, pentru a ușura fixarea tencuielii, a lutului. 36 (Trs) Pârghie de lemn care servește la ridicarea sau la coborârea pietrei morii. 37 (Trs) Bucată de oțel sau de fier fixată în centrul piuliței de sub fusul crângului morii, pe care se învârtește capătul de jos al fusului. 38 (Îrg; îf purece) Bucată de lemn sau de fier pe care se sprijinea grindeiul morii Si: (înv) broască (27). 39 (Reg) Parte a plugului nedefinită mai îndeaproape. 40 (Reg; îf purec) Plută². corectat(ă)

puricel sm [At: DDRF / V: purecel / Pl: ~ei / E: purice + -el] 1-8 (Șhp) Purice (1-2, 17, 18) (mic) Si: (rar) puricaș (1-8). 9 (Reg; îf purecel) Cusătură în formă de râuri mărunte la cămașă. 10 (Reg; îf purecel) Broderie cu care se unesc marginile a două bucăți de pânză. 11 (Reg; lpl; îf purecel) Șir de găurele cusute pe marginea unui tiv. 12 (Pop; lpl) Fel de mâncare constând din bucăți de mămăligă sau de turtă prăjite în grăsime Si: (reg) gâgău, scornici. 13 (Reg; lpl) Nisip aruncat la scăldat pe corpul ud al aceluia care vrea să se îmbrace și să plece, pentru a-l obliga să intre iar în apă, ca să se spele. 14 (Mol) Pană mică de lemn fixată pe pereții de lemn ai caselor pentru a susține lipitura. 15 (Reg; îf purecel) Bucată de lemn, conică, care, așezată la capătul unei scânduri, este azvârlită prin lovirea celuilalt capăt al scândurii. 16 (Reg; îcs) De-a purecelu (De-a) țurca.

baláncă s.f. (reg.) Băț lung, mai subțire la un capăt și mai gros la celălalt capăt. ◇ De-a balanca = joc de copii, în care este aruncată balanca. • pl. -ănci. /etimol. nec.

MANIVÉLĂ s. f. Pîrghie formată dintr-un braț și un mîner, care este pusă în mișcare cu mîna (pentru a porni sau a opri un motor, un mecanism, pentru a acționa un vinci etc.). Manivelă (mănușă) ce slujaște a o pune în mișcare. CONV. MEC. 21/4. Manivela semnalului nu se poate trage decît rupîndu-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. CARAGIALE, M. 127. Manivela de pornire servește pentru a imprima mișcarea de rotație axului de motor. ENC. AGR. III, 685. Începu să învîrtească manivela. TEODOREANU, M. II, 177, cf. ARDELEANU, U. D. 136. Răsucea fără nici un entuziasm manivela telegrafului de la mașină. BART, S. M. 37, cf. 66. Pînă la mecanizarea acestor benzi rulante, ele erau acționate prin manivele. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2391. Se opinti în manivelă,. STANCU, R. A. III, 80. ♦ Pîrghie îndoită în unghi drept, care servește la rotirea unui arbore sau la transformarea unei mișcări de rotație în mișcare rectilinie (și invers). Biela. . . este reunită printr-o manivelă. . . cu axa unei roți. PONI, F. 167. Biela este articulată cu celălalt capăt de manivelă, care face corp comun cu arborele. SOARE, MAȘ. 170, cf. 172. - Pl.: manivele. – Din fr. manivelle.

bisel s.n. Dispozitiv folosit la osiile unor locomotive, care ajută la înscrierea în curbe și care este format dintr-un cadru triunghiular articulat la un capăt pe șasiul locomotivei, iar cu capătul celălalt fixat pe o osie alergătoare. • pl. -uri. /<fr. bissel; cf. nm. pr. Levi Bissel, inginer american.

MELIȚÁRE¹ s. f. Acțiunea de a m e l i ț a¹ (1); melițat¹. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, DDRF. După melițarea unui capăt, smocul [de in] e introdus cu capătul celălalt, care se tratează în mod identic. LTR². – Pl.: melițări. – V. melița¹.

MONTARE¹ s. f. Acțiunea de a m o n t a¹. 1. Cf. m o n t a¹ 25 de tineri învață aici montarea. . . tractoarelor. SCÎNTEIA, 1949, nr. 1320. Se fabrica în realitate armament, piese pentru mine de cîmp. Montarea lor se făcea însă tocmai la celălalt capăt al orașului. BENIUC, M. C. I, 263. După montarea căpătuiții, tractorul porni ușor, într-un mers normal. MIHALE, O. 172. 2. Cf. m o n t a¹ (2). Montarea mașinilor pe fundație se face cu scopul de a le asigura condiții favorabile de lucru. IOANOVICI, TEHN. 350. Cf, m o n t a¹ (3). Montarea acestui ultim spectacol a fost unică. SAHIA, U.R.S.S. 151. Reprezentarea în ultima vreme a pieselor noi. . . a ridicat în teatrul nostru probleme importante în legătură cu mijloacele de montare a acestora. CONTEMP. 1949, nr. 164, 9/1. Problema obiectelor de recuzită și mobilier este de asemenea una dintre cele mai importante în montarea unui spectacol. ib. 1954, nr. 403, 4/4. ♦ Totalitatea mijloacelor materiale (decoruri, costume, mijloace tehnice) folosite cu ocazia reprezentării unui spectacol. – Pl.: montări. V. monta¹.

*EXTREM I. adj. 1 Care este tocmai la margine, la celălalt capăt, la coadă: limită ~ă ¶ 2 Adînc: extrema bătrinețe ¶ 3 În gradul cel mai înalt, nemărginit: o bucurie ~ă ¶ 4 Strașnic, riguros: clime ~e, se zice despre climele prea reci sau prea calde ¶ 5 🩺 Remediu ~, care se întrebuințează cînd nu se mai vede altă scăpare pentru bolnav ¶ Care întrece ori-ce măsură, afară din cale, necumpănit: e ~ în toate; partid ~, partid care întrebuințează mijloace violente; ~a dreaptă, partid care împinge prea departe ideile conservatoare; ~a stîngă, partid care împinge prea departe ideile revoluționare. II. (pl. -me) sn. 1 Cea din urmă limită; la ~, la ultima limită, fără măsură sau rezervă ¶ 2 Ceea ce e contrar, opus: focul și apa sînt cele două ~e ¶ 3 pl. Cele două limite ale unui lucru care sînt una la un capăt și cealaltă la alt capăt, și prin urmare contrare: ~ele se ating, se întîmpla adesea ca lucruri opuse, caractere sau păreri contrare să se apropie unele de altele, să prezinte asemănări neașteptate ¶ 4 pl. ➕ Întîiul și ultimul termen al unei proporții [fr.].

MOȘNEAG s. m. I. 1. Moș (I 2). Cf. ANON. CAR., MAN. GÖTT. 132. Eu, făcîndu-mi loc printre dame, cam cavalerește bătăturile moșnegilor . . . , am alergat la celălalt capăt al galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. Știi că are haz moșneagu ! ALECSANDRI, T. I, 93. Șî, purtat de biruință, să mă-mpiedic de-un moșneag ? EMINESCU, O. I, 147, cf. 93. Era odată un moșneag ș-o babă. CREANGĂ, P. 283, cf. 68. Moșneagul îmi surîde voios și îmi răstoarnă la picioare sacul. PĂUN-PINCIO, P. 97. E plin de oameni cîmpul, Tu, Doino-n rînd cu și Moșnegi și oameni tineri Și tinere femei. COȘBUC, P. I, 215. Moșneagul după ce colindă cheiul pînă la pescării, luă drumul spre casă. DUNĂREANU, CH. 70. Și Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II, 98. Moșneagul prindea cu un ac de fier ochiurile de sfoară rupte. C. PETRESCU, S, C. V. 289. În spate conacul vechi, cu geamurile încă sparte, părea un moșneag cu ochii plînși. REBREANU, R. II, 289. Moșneagul care-l apărase de cîini l-a strigat. GALACTION, o. 87, cf. 43, 58, 155. Moșneagul nu se lasă rugat multă vreme. BRĂESCU, A. 53, cf. SADOVEANU N. F. 54, id. M. C. 87. Cu mîna înțepenită pe cîrmă sta un moșneag gîrbovit. BART, S. M. 56. Am un moșneag Cu 12 piei îmbrăcat Și bun de mîncat (Ceapa). GOROVEI, C. 67, cf. RETEGANUL, P. IV, 28. ◊ (Prin exagerare; glumeț Toader Cîrlan, caporal într-un batalion de moșnegi, adică de contingente vechi. SADOVEANU, O. VII, 283. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Focul s-a ridicat năpraznic, pînă la grinzile vii. . . ale moșneagului gorun, GALACTION, O. 267. ◊ De-a baba și moșneagul = numele unui joc de copii. Cf. PAMFILE, J. II, 250. Moșneagul și baba = numele unui joc care se joacă la priveghi. Cf. MARIAN, Î. 209. Moșneagul cu baba = numele unei hore care se joacă în doi. VARONE, D. 116. ♦ Unul dintre personajele jocului popular numit capră, care reprezintă un bărbat foarte bătrîn. Prin jud. Tutova ceata caprei alcătuiește din capră, doi moșnegi. . . și o fată sau două fete. PAMFILE, CR. 185, cf. 188. În satul Dolhasca flăcăii îmbla cu capra pe care o înjgheabâ astfel: din un lemn fac chipul unui cap de capră, sub care se ascunde un flăcău care joacă capra. Alți flâcăi se fac turci. . . Unul moșneag și altul babă. ȘEZ, III, 181. ♦ (La pl. art.) Numele unei variante a jocului popular numit capra. Moșnegii sînt o capră fără lăutari și fără capră. PAMFILE, CR. 194, cf. 2. 2. (Regional) Băștinaș. V. m o ș n e a n (3) (Cîmpu lui Neag-Petroșeni). ALR I, 445/835 II. 1. (Regional) Știulete de porumb de pe care firele de mătase se desprind greu: (regional) moș (II 2). Cf. i. cr. iv, 249 A. R. 89. 2. Grindă de susținere la moara de vînt. Cf. DDRF. 3. (Regional) Momîie (1) (pentru semănături) (Negrileasa-Gura Humorului), A VI 4. – Pl.: moșnegi. Cf. m o ș. Cf. DR. III, 733.

FUNDĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Ulicioară înfundată, care n’are ieșire la celălalt capăt; drum astupat ¶ 2 Pădure deasă [(în) funda].

dríglu, drigle, s.n. (reg.) Vergea de fier (cu un capăt ascuțit, iar în celălalt capăt are o lopățică), folosită la curățarea găurilor de mină; gratișcă. – Din sl. drugati „a tremura” (DER).

germán, germani, s.m. 1. Cui gros de fier, bătut pe fundul ulucului pentru a micșora viteza lemnului care vine la vale. 2. Butuc gros, prins cu un capăt de o margine a ulucului, celălalt capăt fiind lăsat liber pe marginea opusă, de care se freacă buștenii corhăniți și își încetinesc mersul. – Lat. germanus „etnic german” (DER, DEX).

REGIM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernământ a unui stat. ◊ Regim parlamentar = formă de guvernământ în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. Regim preferențial = acordare de avantaje în relațiile de comerț exterior de către un stat altui stat, pe bază de reciprocitate. ♦ Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc., convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. ♦ Mod de viață, totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentare a unei persoane (suferinde). ◊ Regim alimentar = folosire a alimentelor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate sau de boală a unei persoane. 3. (Tehn.) Ansamblu de condiții externe invariabile care, pentru un anumit interval de timp, determină dispoziția, funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. ♦ Regim hidrologic = ansamblu mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic. Regim hidric = ansamblu fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol. 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sunt în așa fel legate între ele, încât unul depinde de celălalt și capătă forma cerută de cuvântul de care depinde. – Din fr. régime.

LACTEE adj. (În sintagma) Calea Lactee = brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt la celălalt al boltei cerești; Calea-Laptelui, Calea-Robilor. – Din fr. [voie] lactée, lat. [via] lactea.

PARCURGE vb. 1. a face, a merge, a străbate. (~ zilnic 10 km.) 2. a măsura, a străbate. (~ camera de la un capăt la celălalt.) 3. (SPORT) a acoperi, a străbate. (Atletul a ~ distanța de 5 000 m în...) 4. v. cutreiera. 5. v. străbate. 6. v. citi. 7. v. răsfoi.

MAL ~uri n. 1) Margine de pământ de-a lungul unei ape. 2) Loc aflat în imediata apropiere a unei ape. ◊ Din ~ în ~ a) pe toată întinderea, cât ține apa de la un capăt la celălalt; b) de la un capăt la celălalt; de la început până la sfârșit. ◊ A ieși (sau a ajunge) la ~ a scăpa teafăr; a scăpa din încurcătură. ◊ A se îneca tocmai la ~ a suferi o nereușită tocmai când scopul părea atins. /Cuv. autoht.

TRANSSIBERIAN, -Ă adj. Situat dincolo de Siberia. // s.n. Cale ferată și tren care străbate Siberia de la un capăt la celălalt. [Pron. -ri-an. / cf. fr. transsibérien].

serasir (-ruri), s. n. – Brocart de aur. – Var. sarasir. Tc. (per.) ser a ser „de la un capăt la celălalt” (Șeineanu, III, 107; Lokotsch 1846). Sec. XIX, înv.

CALEA LACTEE, brîu luminos care se vede noaptea de la un capăt la celălalt al boltei cerești. Este format din miliarde de stele ale galaxiei noastre, care nu pot fi distinse cu ochiul liber. Cunoscută și sub denumirea de Calea Laptelui, Calea sau Drumul Robilor.

diametral a. ce ține de diametru: plan diametral. ║ adv. 1. dela un capăt la celălalt al diametrului; 2. cu totul contrar, absolut: aceste două lucruri sunt diametral opuse.

REGIM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernământ a unui stat. ◊ Regim parlamentar = formă de guvernământ în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. Regim preferențial = acordare de avantaje în relațiile de comerț exterior de către un stat altui stat, pe bază de reciprocitate. ♦ Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc.; convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. ♦ Mod de viață, totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentație a unei persoane (suferinde). ◊ Regim alimentar = folosire a alimentelor și a băuturilor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate sau de boală ale unei persoane. 3. (Tehn.) Ansamblu condițiilor externe invariabile care, pentru un anumit interval de timp, determină dispoziția, funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. ♦ Regim hidrologic = ansamblul mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic. Regim hidric = ansamblul fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol. Regim vamal = totalitatea dispozițiilor legale care reglementează modul de stabilire și aplicare a taxelor vamale. Regim de economii = sistem de măsuri având ca scop folosirea cât mai rațională a resurselor materiale, financiare și de muncă în vederea obținerii unor rezultate cât mai bune. 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sunt în așa fel legate între ele, încât unul depinde de celălalt și capătă forma cerută de cuvântul de care depinde. – Din fr. régime.

REGIM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernămînt a unui stat. Să servească interesele unei stări de lucruri nerecunoscute de puterile garante și să dea astfel mai multă tărie regimului de azi. BOLINTINEANU, O. 420. Strigarea obștiei este... giudecata regimului trecut, în care nimic nu e uitat, de la vechile privilegii pînă la școale. RUSSO, S. 115. ◊ Regim parlamentar = formă de guvemămînt în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. Auzim necontenit vorbindu-se de guvernul constituțional, de formele și uzanțele regimului parlamentar. KOGĂLNICEANU, S. A. 132. Criză de regim v. criză. ♦ Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. Oare evenimentele astea din urmă, întîmplate sub regimul tău... să fie realizarea acelor promisiuni ale tale? HASDEU, I. V. 197. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc.; convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. Regimul de protecție a muncii. Regimul spitalelor. Regimul de economii este o metodă de gospodărire proprie socialismului. ◊ Regim dotal v. dotal. ♦ Mod de viață, totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. A căutat o climă blîndă pentru boala sa de piept, urmare a regimului de carceră dură cu care își începuse experiența revoluționară. SADOVEANU, E. 52. Toți trăiau sub un regim de control reciproc. C. PETRESCU, C. V. 42. ◊ Regim celular v. celular. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentare al cuiva (mai ales al unui om suferind). ◊ Fig. Puneți arta la regim. VLAHUȚĂ, P. 85. 3. (Tehn.) Ansamblul valorilor pe care le au, într-un moment dat, mărimile care caracterizează condițiile de utilizare a unui sistem tehnic (mașină, aparat, instalație, construcție etc.). 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sînt în așa fel legate între ele, încît unul atîrnă de celălalt și capătă forma cerută de cuvîntul de care depinde. V. complement.

TRANSSIBERIAN, transsiberiene, s. n. Nume dat trenurilor care străbat Siberia de la un capăt la celălalt. Linia ferată a transsiberianului, pe care zăream trecînd din cînd în cînd trenuri, tăia drept și în două pădurile și cîmpurile de un verde crud, proaspăt. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2795.

MĂSURA vb. 1. a calcula, a determina, a fixa, a stabili. (A ~ valoarea unei mărimi fizice.) 2. a aprecia, a calcula, a estima, a evalua, a prețui, a socoti, (livr.) a priza, (înv. și reg.) a prinde, (înv.) a prețălui, a sămălui. (A ~ valoarea unui obiect.) 3. a analiza, a cerceta, a examina, a observa, a scruta, a studia, a urmări, (pop.) a iscodi, (înv. și reg.) a oglindi, (înv.) a cerca, a ispiti. (Îl ~ cu atenție.) 4. a parcurge, a străbate. (~ camera de la un capăt la celălalt.) 5. a se încerca, a se înfrunta, a se întrece, a se pune, (pop.) a se prinde. (Cine se ~ cu mine, la trîntă?) 6. a se bate, a se întrece, a se lupta. (Hai să ne ~ în luptă dreaptă.) 7. a se compara, a se pune. (Nu mă ~ eu cu tine!)

PARCURGE vb. 1. a face, a merge, a străbate. (~ zilnic 10 km.) 2. a măsura, a străbate. (~ camera de la un capăt la celălalt.) 3. (SPORT) a acoperi, a străbate. (Atletul a ~ distanța de 5 000 m în...) 4. a colinda, a cutreiera, a străbate, a vîntura, (pop. și fam.) a bate, (pop.) a călca, a ocoli, a petrece, (înv. și reg.) a răzbate, (înv.) a plimba, (rar fig.) a treiera. (~ pe rînd satele și orașele.) 5. a străbate, a traversa, (înv.) a spăla. (Dunărea ~ mai multe țări.) 6. a citi, (livr.) a lectura, (înv. și pop.) a spune, a zice. (A ~ cîteva rînduri.) 7. a răsfoi, (rar) a petrece. (A ~ o lucrare, notițele.)

STRĂBATE vb. 1. a pătrunde, a răzbate, a răzbi, a străpunge, a trece, (livr.) a penetra. (Cuiul ~ prin perete.) 2. a răzbate. (Nu putea ~ prin mulțime.) 3. a despica. (O pasăre ~ văzduhul.) 4. a intra, a pătrunde. (Lumina ~ pe fereastră.) 5. a ajunge, a răzbate, a răzbi. (Strigătul ~ pînă la el.) 6. a face, a merge, a parcurge. (~ zilnic 10 km.) 7. a măsura, a parcurge. (~ camera de la un capăt la celălalt.) 8. (SPORT) a acoperi, a parcurge. (Atletul a ~ distanța de 5000 m în...) 9. a colinda, a cutreiera, a parcurge, a vîntura, (pop. și fam.) a bate, (pop.) a călca, a ocoli, a petrece, (înv. și reg.) a răzbate, (înv.) a plimba, (rar fig.) a treiera. (~ pe rînd orașele și satele.) 10. a parcurge, a traversa, (înv.) a spăla. (Dunărea ~ mai multe țări.)

lacteu, ~ee a [At: GENILIE, G. 73/18 / V: (îvr) ~tiu, ~ie / Pl: ~ee / E: fr (voie) lactée, lat (via) lactea] 1 (Ast; îs) Calea ~ee Brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt la celălalt al boltei cerești Si: Calea-Laptelui, Calea-Robilor; (pop) Calea lui Traian, (înv) Calea Lactată. 2 (Atm; îvr; îs) Vene ~ee Fiecare dintre formațiile tubulare închise prin care circulă limfa în organism.

măduvă sf [At: CORESI, L. 543/17 / V: (îrg) ~uhă (A și: măduhă; Pl: ~uhe, ~uhi, ~uri), (reg) maduhă (A și: maduhă), măduă (A și: măduă), mădugă (A și: mădugă), măduhnă, măduie, moduă, modu~ / A și: (reg) măduvă / Pl: (rar) ~ve / E: ml medulla] 1 Subtanță moale și grasă, de culoare gălbuie, aflată în canalul oaselor și care contribuie la formarea sângelui și a țesutului osos. 2 (Îs) ~va spinării Parte a sistemului nervos central, aflată în interiorul coloanei vertebrale. 3 (Pfm; îe) A-i îngheța (sau a-i degera cuiva) ~va-n oase (sau în ciolane etc.) (de frig) A-i fi foarte frig. 4 (Reg; îe) A-i cerca (cuiva) ~va și oasele A pune pe cineva la tot felul de încercări, pentru a afla cât prețuiește. 5 (Pfm; îlav) Până în (sau Ia) ~va oaselor (sau din oase) ori până în ~ Până în adâncul ființei, al sufletului. 6 (Îal) În cel mai înalt grad. 7 (Gmț; îs) ~ de miel Mâncare aleasă, rară. 8 (Trs; îs) ~ de ureche Cerumen. 9 (Fig) Cea mai importantă parte a unui lucru, a unei probleme, opere etc. Si: esență, miez, nucleu. 10 Tărie. 11 (Pan) Parte dinăuntru Vz inimă. 12 Zonă interioară, centrală, moale a tulpinii plantelor Si: inimă. 13 (Prc) Sevă. 14 (Trs) Ață mai tare care trece pe lângă cocleți de la un capăt la celălalt al ițelor Si: inima ițelor. 15 (Reg; îs) ~va luminii Feștilă a lumânării.

MĂDUVĂ s. f. I. 1. Substanță moale și grasă, de culoare gălbuie, aflată în canalul oaselor și care contribuie la formarea sîngelui și a țesutului osos. Desparte și d[u]hul și sufletul și măduva den oase. CORESI, L. 543/17. Ț-voi aduce cu drag. . . Jărtve de ars cu măduhă grasă. DOSOFTEI, PS. 211/7. Oasele lui le va împlea de măduhă. BIBLIA (1688), 377²/8, cf. 372¹/43. Măduhă din oase a o suge. ȚICHINDEAL, F. 300/26. Oasele. . . îi păreau uneori că au în ele măduva putredă. GALACTION, O. 305. Să ieși, Să fugi. . . Din creierii capului, Din măduva oaselor. TEODORESCU, P. P. 366. Bubă de nouă feluri de bubă, Să ieși din măduva osului. ȘEZ. III, 193, cf. VIII, 111. Din os în măduhî Ducî-sî vestea. GRAIUL, I, 504. Trei lucruri nu se pot pe lumea asta: scară în cer, punte peste mare și măduvă în fer. ZANNE, P. VI, 263. ◊ (La pl., în descîntece) Pi su rarunci, pin tăti ciolanili, pin tăti măduvili. ȘEZ. VI, 92. Fugi mînătură. . . din toate măduhurili. ib. XX, 49, cf. ARH. FOLK. III, 125. ◊ Măduva spinării = parte a sistemului nervos central, aflată în interiorul coloanei vertebrale. Măduva spinărei ocupă canalul șirei spinărei. ENC. VET. 75. Măduva spinării prezintă o diferență apreciabilă între cele două părți din regiunea lombosacrată. PARHON, O. A. I, 220, cf. 1,12, 127. ◊ E x p r. A-i îngheța (sau a-i degera cuiva) măduva-n oase (sau în ciolane etc.) (de frig) = (despre oameni) a-i fi foarte frig, a fi înghețat. Ne degera măduva-n oase de frig! CREANGĂ, A. 116. Ne-a înghețat. . . măduva în ciolane de frig. id. P. 256. De bucurie nici nu bag de samă că-mi îngheață măduva în fluierele picioarelor. SADOVEANU, O. IX, 433. (Regional) A (-i) cerca (cuiva) măduva și oasele = a pune pe cineva la tot felul de încercări, pentru a afla cît prețuiește. ZANNE, P. II, 607. Pînă în (sau la) măduva oaselor (sau din oase) sau pînă în măduvă = pînă în adîncul ființei, al sufletului; în cel mai înalt grad. Cînd ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este corupt moralicește și fizicește pînă în măduva oaselor. FILIMON, O. I, 96. Mi-am sleit puterea toată pînă-n măduva din oase. EFTIMIU, Î. 129. Izbucneau te miri de unde năprasnice cîntece pandurești, să te străpungă pînă în măduva oaselor. C. PETRESCU, A. R. 44. Sînt înveninat pînă în măduvă și pînă în vîrful degetelor. SADOVEANU, P. M. 126. Răsărea un soare. . . de te pătrundea pînă la măduva oaselor. PREDA, Î. 90. Măduvă de miel = (glumeț) mîncare aleasă, rară ; trufanda. Cf. ZANNE, P. III, 658. ♦ (Prin sud-vestul Transilv., în sintagma) Măduvă de pe ureche = cerumen. ALRM I/I h 36. 2. Fig. Partea esențială a unui lucru, fondul unei probleme, al unei opere etc. ; esență, miez, nucleu. Cîte am însemnate în analii mei, o parte și numai măduva o voi aduce aci. ȘINCAI, HR. II, 94/19, cf. III, 272/1. Dete o proclamațiune a cărei măduvă era, că el nu a venit să combată și să asuprească popoară. BARIȚIU, P. A. II, 396. Aci a fost totdauna măduva românității. HASDEU, I. C. I, 37. ♦ Tărie, putere, vlagă, energie. Fug de neologisme și aleg acele cuvinte vechi. . . în care se află încă toată măduva înțelesului popular. MAIORESCU, CR. II, 287. II. P. anal. Partea cea mai dinăuntru, partea din mijloc. V. i n i m ă. 1. Zona interioară, centrală, moale a tulpinii plantelor ; inima (tulpinii) ; p. r e s t r. sevă, mîzgă. Suc sau măduhă de lemn (a. 1705). GCR I, 357/14. Măduhă în lemn. LB. Se creastă deasupra [mlădița] pînă în măduhă. ECONOMIA, 158/21. Ochiul său se mărește așa, că ar voi parcă să străbată prin măduva copacilor. GANE, N. I, 127. Măduvă de soc, Fir de busuioc, Să fiarbă la foc. COȘBUC, P. II, 148. O masă centrală de paremchim numită măduvă. GRECESCU, FL. 5. Stătea posomorît ca un copac cu măduva uscată. REBREANU, I. 27. Și viul măduvii sporește Simțind frunzarele vecine Cum îl înconjură frățește, Cum tot la adăpost l-ar ține. V. ROM. ianuarie 1 954, 179, cf. ALR I 957/320, A III 3. Ce-i înalt cît pădurea Și nu vede de feli lumea? (Măduva copacului). GOROVEi, C. 227. ◊ Fig. Douăsprezece șerbe. . . tocau făina De orz și grîu, care-i a lumii hrană Și măduva. MURNU, O. 342. 2. (Prin Transilv.) Ața mai tare care trece pe lîngă cocleți de la un capăt la celălalt al ițelor ; inima ițelor. Cf. șez. viii, 147. Ața de lîngă fuștei se mai numește și inima sau măduva ițelor. PAMFILE, I. C. 267. 3. (Regional, în sintagma) Măduva luminii = feștila luminării (Mihăileni-Miercurea Ciuc). ALR II/I MN 141, 3908/574. – Accentuat și: (regional) măduvă (ALR I 958/9, 540, 750, 790, 805, 898, 954, 990). – Pl.: (rar) măduve.- Și: (învechit și regional) măduhă (accentuat și măduhă A II 12, III 19; pl.: măduhe ALRM I/I h 36, și măduhi LB, măduhuri), (regional) madúhă (ALR I 1 957/94, 856, A III 5, 16, 17, 18 ; accentuat și măduhă A III 5), máduhnă (ALR I 1 957/418), măduă (accentuat și mădúă ib. 958/56, 834, 926, 1957/8, 12, 24, 60, 63, 164, 280, 360, 768, 865, 870, 878, 880, 885, 887, 926), mădugă (BL III, 23, ALR I 958/28, 35, 1957/30, accentuat și mădúgă ALR I 958/28, 35, 1 957/28, 35, 40, 45, 49, 69, 77, 810, 850), măduie (ib. 1957/93), modúvă (ib. 1957/782), modúă (ib. 1957/18) s. f. – Lat. medulla.

SĂGEATĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată. ♦ Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata apei sau săgeata apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

GHIONOI ~oaie n. Târnăcop cu un braț lung și ascuțit la un capăt, iar cu celălalt în formă de ciocan, folosit în lucrări miniere. /Din chionoaie

calhău, (galhău), s.n. – (înv.) Târnăcop la un capăt ascuțit, la celălalt ca o sapă; hagău (ALR 1971: 401). – Din germ. Keilhaue (Țurcanu).

SĂGEATĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată. ♦ Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata-apei sau săgeata-apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

CÎRLIG, cîrlige, s. n. 1. Piesă de metal îndoită la un capăt, de care se prinde sau se atîrnă un obiect. Cîte fete cu pieptare, Toate-s strîmbe de spinare, Ca cîrligul la căldare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Expr. A se face cîrlîg = a se strînge, a se ghemui, a se încovoia. Moartea... se uscase de se făcuse cîrlig în chichiță. ISPIRESCU, L. 10. 2. Prăjină adusă la un capăt, formînd un unghi ascuțit, care servește la scoaterea apei din fîntînă. Iacă... stau pe la fîntînă, Dă-mi cîrligul! COȘBUC, P. 1 239. Umblam din mînă-n mînă Ca cîrligul la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. ◊ Fig. Nu-i scoți vorba nici cu cîrligul. POP. 3. Parte a undiței, legată la capătul sforii și compusă dintr-o mică piesă îndoită, avînd vîrful întors ca la săgeată, pentru a se putea înfige în gura peștelui. Mi-am pregătit cu grijă cîrlige nouă. SADOVEANU, N. F. 57. [Marinarul] își urcă din nou frînghiile cu cîrlige în spate și plecă. SAHIA, U.R.S.S. 124. 4. Încuietoare la ușă, la poartă etc., în formă de bară subțire ori cui lung fixat la un capăt, iar la celălalt încovoiat pentru a se putea prinde într-un ochi de metal, într-un belciug etc. Pleca îmbufnat, după ce încerca bine cîrligul de la poartă. PAS, Z. I 174. Își puse cîrligul la ușa tinzii și plecă prin vecini, să-și astîmpere amarul și să-și mai răcorească inima. VLAHUȚĂ, O. AL. 96. 5. Andrea. Și bătrînă înșira ochiurile pe cîrlige, da din cap și vorbea. DELAVRANCEA, la TDRG. 6. Unealtă compusă din două piese mici de lemn, îmbinate cu un arc, servind la fixarea rufelor cînd se pun la uscat pe frînghie. 7. (Rar) Mlădiță de viță de vie, butaș; cîrcel de viță. Moș Talpă-Lată îi zgîrcit ca un cîrlig de vie. ALECSANDRI, T. 615. Pămîntul... se pregătește... făcînd în el gropi în care se pun cîrligele. I. IONESCU, P. 245.

calhău, (galhău), s.n. – (reg.; înv.) Târnăcop la un capăt ascuțit, la celălalt ca o sapă; casma, hagău (ALRRM, 1971: 401; Lenghel, 1979). – Din germ. Keilhaue „târnăcop” (Țurcanu) < Keil „pană, ic”.

curator, curatori, (corator), s.m. – (bis.) Persoană care administrează fondurile bisericii: „Când scara a fost gata, se pun ei, doi curatori la un capăt, doi la celălalt...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 262). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. corator. – Lat. curator „funcționar care supraveghează” < lat. curare „a îngriji” (Scriban); fr. curateur, lat. curator (DEX, MDA).

foc, focuri, s.n. – 1. Incendiu, pârjol. 2. Cămin, vatră. 3. Arsură. 4. (med.) Febră, temperatură; înfocăciune, fierbințeală: „Se scade prin compresă cu lapte acru sau lapte dulce, pusă pe mâini, picioare, frunte și piept; se mai pun și comprese cu felii de cartofi cruzi” (Faiciuc, 1998: 100). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu același sens (Apșa de Jos). 5. Foc viu. a) (med.) Boală de piele caracterizată prin apariția unor bube mici pe corp: „Când se face foc viu pe piele, ca niște buburuză, trebuie să iei foc din șpori...” (Bilțiu, 2001: 179). b) „Focu diu este o omidă păroasă pe care, dacă pui mâna, ți se fac eczeme, numite tot foc diu. Când îl vezi, trebuie să scuipi și să spui: Ptiu, foc diu / Unde te văd / Acolo să ptiei!” (Calendar, 1980: 110). c) (mit.) Focul care se aprinde prin frecarea a două lemne. Este focul care se face primăvara, la stână și nu se stinge până toamna. Se mai numește „foc mereu”. Focul viu este conservarea focului genuin necesar existenței umane (Kernbach, 1989: 189). Acesta provine fie din conservarea focului natural, fie din simpla frecare a două bețe uscate, însă de fiecare dată este pus pe seama unei revelații divine (Kernbach, 1989). Este invocarea spiritului unei divinități străvechi, a unui zeu temut și venerat totodată. Ritualul se practica, la un moment dat, de-a lungul întregului lanț carpatic, cu o intensitate sporită în Maramureș și Bucovina. În Maramureș, ritualul s-a conservat, în cadrul pastoral, până în a doua jumătate a sec. XX: „Am făcut chiar anul acesta foc viu” (Nan Vasile, 1975, Rozavlea, cf. Latiș, 1993: 71). „A existat până în trecutul recent un obicei pastoral care a fost pe cât de frumos și ales, pe atât de vechiu – atât de vechiu încât trece de vremea nașterii neamului nostru și își are originea în adâncimea timpurilor preistorice. Era obiceiul ca la urcarea în stâne, primăvara, primul foc să să facă nu cu chibrituri și nici cu amnarul – care probabil era o unealtă preistorică – ci prin frecarea a două lemne atât de mult și cu atâta meșteșug până ce aceste lemne se aprind” (Vălsan, 1927: 21). „La stână, primul lucru ce se face e aprinderea focului. Se face ceea ce păcurarii numesc foc viu. Nu e voie să-l facă decât doi feciori veri primari, curați la suflet, nepătați de niciun păcat și niciun gând rău. Acești feciori-vestale nu aprind focul nici cu chibrituri și nici cu scăpărătorul (amnarul), ci iau două lodbe (bucăți de lemn uscat) cioplite pe o față, pe care le înfig paralel în pământ, iar între ele pun un sucitor, fus de lemn gros de 2 cm, uscat și ascuțit la capete și având la o extremitate fixată o bucată de iască. Cele două capete ale fusului intră în scobiturile făcute în lodbe. Apoi, de mijlocul fusului se leagă o funie, și unul din feciori trage de un capăt într-un sens, celălalt de alt capăt în alt sens și fusul se învârtește. Frecându-se de lodbă se încălzește (prin frecare și apăsare se produce căldură), apoi se înfoacă și iasca ia foc. Peste iasca aprinsă se pune cetină uscată și astfel se face focul viu. Din acest foc sacru care arde veșnic la stână, zi și noapte, se aprind toate celelalte focuri” (Georgeoni, 1936: 68-69). Focul viu avea, de asemenea, rol purificator și tămăduitor în caz de epidemii: „Mai demult, dacă era epidemie de ciumă, stingeau toate focurile din sat și înconjurau hotarul cu doi boi negri și cu praporii. Apoi, frecau două lemne până se aprindeau. Din focul acela lua tot satul și-l duceau acasă” (Memoria, 2001: 32). În trecutul îndepărtat se poate presupune că ritualul era frecvent în cadrul ceremoniilor religioase comunitare. – Lat. focus „foc, flacără; cuptor, vatră” (Scriban, Șăineanu, DER, DEX). Expr. rom. foc viu > magh. fogzsiu (Bakos, 1982).

CAP s. 1. (ANAT.) (pop., fam. și depr.) căpățînă, devlă, scăfîrlie, (reg.) boacă, (fig. și depr.) bostan, dovleac, glavă, tărtăcuță, tigvă, (arg.) moacă, tabacheră. (~ al omului.) 2. avers, față. (~ al unei monede.) 3. individ, ins, om, persoană, (fig.) căciulă. (Cîte 5 lei de ~.) 4. (ENTOM.) cap-de-mort (Acherontia atropos) = strigă, fluture-cap-de-mort, (reg.) strigoiaș, buha-ciumei, capul-lui-Adam, fluturul-morții, suflet-de-strigoi, sufletul-morților. 5. căpetenie, comandant, conducător, șef, mai-mare, (înv. și reg.) tist, (Transilv.) birău, (înv.) călăuz, căpitan, comandir, nacealnic, povățuitor, proprietar, tocmitor, vîrhovnic, voievod, (latinism înv.) prepozit. (~ al oștirii.) 6. corifeu, fruntaș, protagonist. (~ al Școlii ardelene.) 7. frunte. (În ~ bucatelor.) 8. frunte, început. (~ coloanei.) 9. capăt, final, fine, încheiere, sfîrșit, (înv.) concenie, coneț, cumplire, săvîrșit, sfîrșenie, sfîrșitură, termen. (A dus-o cu bine la ~.) 10. capăt, căpătîi, extremitate. (La ~ patului.) 11. căpătîi, creștet. (La ~ cuiva.) 12. capăt, colț, extremă, extremitate, limită, margine, (înv.) sconcenie. (La celălalt ~ al țării.) 13. capăt, extremitate. (~ de dinapoi al bărcii.) 14. capăt, extremitate, vîrf. (~ bastonului.) 15. bot, capăt, cioc, vîrf. (~ al unui obiect ascuțit.) 16. (reg.) frunte. (~ la scaunul dulgherului.) 17. (TEHN.) căpățînă, cioc, (reg.) broască, ciochie, clobanț. (~ al scăunoaiei dogarului.)

încheia [At: DOSOFTEI, V. S. 49/1 / V: (îrg) închia, închie / Pzi: închei / E: ml *inclavare] 1 vt A prinde în nasturi, în copci etc. un obiect de îmbrăcăminte. 2 vr (D. persoane) A-și strânge, haina, cămașa etc. în copci, în nasturi etc. 3 vr (Spc) A-și lega șireturile de la încălțăminte. 4 vt A potrivi una într-alta părțile componente ale unui obiect Si: a îmbina, a uni. 5 vt A potrivi căpriorii, bârnele unei case în capătul sau scobitura celeilalte, fîxându-ie uneori printr-un cui de lemn. 6 vt (Reg) A construi un car punând împreună părțile sale componente. 7-8 vtr (Înv; pan; d. oasele omenești) A (se) fixa unul în altul. 9 vt (Reg) A construi o casă de lemn din bucăți confecționate. 10 vt (Reg; d. o cămașă) A coase la un loc bucăți croite separat. 11 vt (Înv) A zidi. 12 vt (Înv) A plăsmui. 13 vt (Înv) A rosti. 14-15 vtr (D. o acțiune, o operație, muncă etc.) A (se) termina. 16 vr (Îe) A-și ~ zilele sau viața (undeva) A-și petrece ultima perioadă din viață într-un anumit loc. 17 vr (Reg; îe) S-a ~t bobocul Gata, nu mai merge! 18 vr (Reg; îe) A i se ~ (calea în) codru A nu mai avea nici o posibilitate. 19 vr (Reg; îae) A se termina cu plăcerile. 20 vt (Îe) A ~t-o (cu...) A renunțat (la...). 21 vr (Rar) A ajunge la deplină maturitate. 22 vr (D. grămezi, coloane etc.) A se termina la capăt sau în vârf cu... 23 vr (D. lucrări literare, opere, spectacole; udp „cu”) A se sfârși cu... 24 vt A trage concluzii Si: a conchide. 25 vt (Înv) A marca hotarele unei întinderi de pământ Si: a limita, (înv) a hotărnici, a țărmuri. 26 vr (Udp „în”, „întru”) A se reduce la... Si: a se limita, a se mărgini. 27 vr (Înv) A consta din... 28 vt A hotărî printr-un act Si: a determina, a fixa. 29 vt (Înv) A stabili ceva în mod definitiv. 30 vt (Înv) A completa. 31 vr (Reg) A se acoperi peste tot. 32 vt A termina o socoteală. 33 (Fig; îe) A-și ~ catastihul A i se înfunda cuiva. 34-35 vtr A (se) stabili un acord, un tratat, o rezoluție etc. 36 vt (Îe) A ~ pace A face să înceteze ostilitățile. 37 vt (Jur) A contracta o căsătorie. 38 vt (Jur) A lua o hotărâre. 39 vt (Jur) A da o sentință. 40 vt A întocmi un proces verbal, un act oficial etc.

spadă [At: ȘINCAI, ÎNV. 5 / V: (înv) ~die / Pl: ~de, (rar) spede, spăzi, spezi / E: it spada] 1 Veche armă de luptă formată dintr-o lamă de oțel lungă și îngustă, cu profil triunghiular, prevăzută cu un mâner și o gardă la un capăt, iar la celălalt cu un vârf ascuțit pentru împuns Si: paloș, (îvp) spată¹ (21), (îrg) șpangă, (înv) pală². 2 Sabie lată, cu lama dreaptă și cu două tăișuri Si: paloș, (îvp) spată¹, (îrg) șpangă, (înv) pală². 3 (Îs) Film de capă și ~ Film de aventuri eroice și cavalerești a cărui acțiune se plasează în epoca medievală. 4 (Înv; îe) ~da lui Damocles Sabia lui Damocles. 5 Armă sportivă formată dintr-o lamă îngustă de oțel și mâner, folosită la scrimă. 6 (Pex) Probă de scrimă practicată cu spada (5).

calhău, calhauă, (galhău), s.n. (reg.; înv.) Târnăcop la un capăt ascuțit, la celălalt ca o sapă; casma, hagău. – Din germ. Keilhaue „târnăcop” (Țurcanu).

PICĂTOR, picătoare, s. n. Tub de sticlă cu un capăt îngustat și cu celălalt prevăzut cu un tub de cauciuc, care servește la administrarea unei soluții (medicamentoase) în picături. – Pica¹ + suf. -ător.

STIL, stiluri, s. n. I. 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. ◊ Greșeală de stil = greșeală de exprimare constând fie dintr-o abatere de la regulile sintaxei, fie dintr-o întrebuințare improprie a termenilor. ♦ Talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală. ♦ Limbaj. ♦ (Rar) Construcția caracteristică a frazei într-o limbă. 2. Ansamblul particularităților de manifestare specifice unui popor, unei colectivități sau unui individ. ◊ Loc. adj. De stil = executat după moda unei anumite epoci din trecut. ♦ Mod, fel de a fi, de a acționa, de a se comporta. ◊ Loc. adj. și adv. În stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace deosebit de mari, cu amploare. 3. Fiecare dintre cele două principale sisteme de calculare a timpului calendaristic, între care există o diferență de 13 zile. ◊ Stil nou = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul gregorian. Stil vechi = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul iulian. II. Condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în antichitate pe tăblițele de ceară. III. (Bot.) Porțiune subțire și cilindrică a pistilului, care pornește de la ovar și se termină cu stigmatul. [Pl. și: (III) stile] – Din fr. style, lat. stilus.

TÂRNĂCOP, târnăcoape, s. n. Unealtă formată dintr-o bară masivă de oțel, ascuțită la un capăt și lată la celălalt, prinsă într-o coadă de lemn, folosită la săpat în pământuri tari, la spart pietre etc. [Pl. și: târnăcopuri] – Din bg. tărnokop, scr. trnokop.

CUI, cuie, s. n. 1. Piesă mică, cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.

AC ace n. 1) Obiect mic de metal, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură, prin care trece ața, care servește la cusut. ◊ ~ țigănesc ac mare, pentru cusut pânză groasă. A sta (sau a ședea) ca pe ace a fi foarte nerăbdător. A călca ca pe ace a umbla încet pentru a nu face zgomot. A scăpa ca prin urechile ~ului a scăpa cu mare greutate. A găsi (a avea) ~ de cojocul cuiva a-i veni cuiva de hac. 2) Obiect asemănător cu această piesă alungită, având diferite întrebuințări. ~ de siguranță. ~ de păr. ~ul ceasornicului. 3) Organ de apărare la unele insecte și animale. ~ul albinei. 4) Frunză subțire și ascuțită a coniferelor. 5) Șină mobilă pentru dirijarea vehiculelor de cale ferată de pe o linie pe alta; macaz. 6): ~-de-mare pește marin în formă de andrea. /<lat. acus

CAZMA ~le f. 1) Unealtă pentru săpat pământul formată dintr-o lamă metalică ascuțită, fixată într-o coadă de lemn; hârleț. 2) reg. Unealtă pentru desfundarea pământurilor tari sau pentru spargerea rocilor constând dintr-o bară de oțel, ascuțită la un capăt și lată la celălalt, prinsă într-o coadă de lemn; târnăcop. ◊ ~ pneumatică ciocan pneumatic folosit la tăierea cărbunilor; ciocan de abataj. [Art. cazmaua; G.-D. cazmalei] /<turc. kazma

CORDAJ ~e n. 1) Totalitate a funiilor, otgoanelor și parâmelor unei corăbii. 2) min. Deplasare a unei colivii de extracție de la un capăt al corzii la celălalt. /<fr. cordage

CUI ~e n. 1) Obiect de metal sau de lemn, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete, servind de cuier. ◊ A-și pune pofta-n ~ a renunța la ceva. 2) Piesă metalică asemănătoare cu acest obiect. ◊ ~ de siguranță știft de siguranță. ~ de bujie electrod central de aprindere. [Monosilabic] /<lat. cuneus

INSTILATOR ~oare n. Instrument pentru instilație, constând dintr-un tub de sticlă subțiat la un capăt și prevăzut la celălalt cu un tub de cauciuc. /<fr. instillateur

PIPETĂ ~e f. 1) Instrument pentru picurarea unui lichid, constând dintr-un tub mic de sticlă, subțiat la un capăt și prevăzut la celălalt cu un tub de cauciuc. 2) tehn. Tub prin care se toarnă un lichid dintr-un vas în altul. /<fr. pipette

STIL² ~uri n. (în antichitate) Bețișor de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, folosit la scrisul pe tăblițe de ceară. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stýlos

TÂRNĂCOP ~oape n. Unealtă constând dintr-o bară de oțel, ascuțită la un capăt și lată la celălalt, fixată într-o coadă de lemn și folosită pentru desfundarea pământurilor tari sau pentru spartul rocilor. /<bulg. tărnokop

cui (cuie), s. n. – 1. Piesă mică turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, diblu. – 2. Crampon. – 3. Cuier, cîrlig. – 4. Înțepătură, junghi. – Istr. cuñu. Lat. cuneus (Pușcariu 433; Candrea-Dens., 426; REW 2396; DAR); cf. alb. kuń (Meyer 215; Philippide, II, 639), prov. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. cunho. – Der. cuier, s. n. (suport pe care se atîrnă obiecte de îmbrăcăminte); cuia, vb. (a fixa talpa la pantofi cu ținte de lemn); cuișor, s. n. (dim. al lui cui; cataramă; condiment alimentar aromat; plantă, Ribes aureum); cuișoare, s. f. pl. (nume dat mai multor plante ornamentale: Ribes aureum, Asclepias cornuti, Dianthus Carthusianorum, Dianthus chinensis, Caryophyllus aromaticus). Cf. încuia, descuia.

leucă (leuci), s. f. – Fuscel de loitră, parte a carului care se sprijină cu un capăt în osie cu celălalt în loitră. Germ. Leichse, prin intermediul mag. löcs (Cihac, II, 170; Tiktin; Scriban). Forma leucă este o reconstrucție analogică, pornind de la pl. leuci, leoci. Cf. slov. levča, sb. lijevča, bg. levka (acesta din urmă probabil din rom.). – Der. leucaș, adj. (încovoiat, răsucit); leucit, adj. (bătut cu bățul).

CARUL MIC, numele popular al unei grupări de stele din constelația Ursa Mică, alcătuită din șapte stele, dintre care patru reprezintă cutia carului, iar celelalte trei oiștea; la capătul oiștii se află Steaua Polară.

driglu, drigle, s.n. – Vergea de fier cu un capăt ascuțit, iar în celălalt un fel de lopățică, folosit la curățarea găurilor de mină; gratișcă (Șainelic 1986). – Din sl. drugati „a tremura” (DER).

ac n. 1. vergea subțire de oțel, ascuțită de un capăt și găurită de celălalt, cu care se coase sau se împunge; a avea ac de cojocul cuiva, a avea mijlocul de înfrânat semeția-i; ca prin urechile acului, cu mare greutate; 2. boldul albinelor: o viespe cu acu-i otrăvit AL.; 3. vargă de metal ce indică orele pe un ceasornic; 4 (sau macaz) șină mobilă la un căpătâiu și subțiată la celălalt spre a face să treacă trenurile, de pe o linie pe alta. [Lat. ACUS].

târnăcop n. instrument de fier în formă de ciocan, lat la un capăt și ascuțit de celălalt, cu care se sapă, se scot rădăcini și pietre. [Bulg. TRŬNŬKOP, săpoiu, lit. sapă de scos spini (din slav. TRŬNŬ, spin, și KOPATI, a săpa)].

TÂRNĂCOP, târnăcoape, s. n. Unealtă formată dintr-o bară masivă de oțel, ascuțită la un capăt și lată la celălalt, prinsă într-o coadă de lemn, folosită la săpat în pământuri tari, la spart pietre etc. [Pl. și: târnăcopuri] – Din bg. tărnokop, sb. trnokop.

STIL, stiluri, s. n. I. 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. ◊ Greșeală de stil = greșeală de exprimare constând fie dintr-o abatere de la regulile sintaxei, fie dintr-o întrebuințare improprie a termenilor. ♦ Talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală. ♦ Limbaj. ♦ (Rar) Construcția caracteristică a frazei într-o limbă. 2. Totalitatea particularităților de manifestare specifice unui popor, unei colectivități sau unui individ. ◊ Loc. adj. De stil = executat după moda unei anumite epoci din trecut. ♦ Mod, fel de a fi, de a acționa, de a se comporta. ◊ Loc. adj. și adv. În stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace deosebit de mari, cu amploare. 3. Fiecare dintre cele două principale sisteme de calculare a timpului calendaristic, între care există o diferență de 13 zile. ◊ Stil nou = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul gregorian. Stil vechi = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul iulian. II. Condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în Antichitate pe tăblițele de ceară. III. (Bot.) Porțiune subțire și cilindrică a pistilului, care pornește de la ovar și se termină cu stigmatul. [Pl. și: (III) stile] – Din fr. style, lat. stilus.

PICĂTOR s. n. Tub de sticlă cu un capăt îngustat și cu celălalt prevăzut cu un tub de cauciuc, care servește la administrarea unei soluții (medicamentoase) în picături. – Pica¹ + suf. -ător.

GHIONOI, ghionoaie, s. n. Tîrnăcop cu un capăt ascuțit și cu celălalt în formă de ciocan, întrebuințat la săpatul și cioplitul pietrelor în lucrările de abataj, la exploatări carbonifere și mai ales miniere. – Pronunțat: ghi-o-.

CEL², CEA, cei, cele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află (mai) departe, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; și în forma cela, ceea; popular și familiar, în opoziție cu cest) 1. (Precedă substantivul; de obicei însă urmează după substantiv, avînd forma cela, ceea) Acel, acela. Vezi tu muntele cela de colo? Să nu te ducă păcatele să vînezi pe-acolo, că este nevoie de cap. ISPIRESCU, L. 41. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela; altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. Vorba ceea: La plăcinte înainte Și la război înapoi. CREANGĂ, P. 189. Ah! unde-i vremea ceea cînd, eu ceream un vad Să ies la lumea Zargă. EMINESCU, O. I 92. La cea casă mare Cu ferești în soare, Multe buți de toate Se lovesc în coate. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ (Urmînd după substantiv, în forma de f. pl. cele) Și merge și merge, pînă cînd, pe înserate, ajunge la curțile cele. CREANGĂ, P. 301. ♦ (Cu valoare emfatică, numai înaintea substantivului) Dac-ar fi un foc în sobă, Mi-ar părea că sîntem doi, Aș mai sta cu el de vorbă, Mai uitînd cele nevoi. VLAHUȚĂ, P. 9. Chirică, cum îi treaba băieților, se acățăra pe cele garduri. CREANGĂ, P. 163. Vino, moș Trohine, de gioacă cu noi; hai, doar ți-i mai scutura din cele bătrînețe. ALECSANDRI, T. 380. Ia deci în brațe ce-i ploscă burduhoasă și-ți răcorește gîtlejul. NEGRUZZI, S. I 245. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta, mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. 2. (Mold., Transilv., mai ales în forma cela, ceea, stă totdeauna înaintea substantivului, fiind mai accentuat decît acesta) Celălalt. Ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestălalt. SBIERA, P. 34. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Priveam Prutul cum curge și fericeam pe cazacul cu barca lungă de la pichetul din ceea parte. NEGRUZZI, S. I 61. Și spre Dunărea pleca, Apa-n două despica Și sălta din val în val Pîn’ sosea la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 132. ◊ Expr. Ceea (sau, rar, cea) lume = (în credințele religioase) lumea cealaltă, de apoi; (în basme) celălalt tărîm. Ajunse fiul oii pe cea lume. RETEGANUL, P. I 65. S-a chinuit așa pînă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume. CREANGĂ, P. 98. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. m. celui, f. celei,. gen.-dat. pl. celor; (cînd are forma cela, ceea) gen.-dat. sg. m. celuia, f. celeia, gen.-dat. pl. celora.

CUI, cuie, s. n. 1. Mică piesă cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, cu care se leagă sau se fixează două sau mai multe părți între ele, care se bate în lemn sau în zid pentru a servi ca suport etc. Mi-oi cumpăra... o mînă de cuie. CAMILAR, N. I 166. Înfipse repede luminarea într-un cui de pe colțu lăzii. BUJOR, S. 110. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă. Cui pe cui scoate sau cui cu cui se scoate = o suferință face să se uite cea dinainte. ◊ (Familiar) A face (sau a tăia) cuie = a dîrdîi de frig. O să vă pui să faceți nițele cuie, clănțănindu-vă dinții. ISPIRESCU, L. 323. ♦ (Mai ales în legătură cu verbele «a pune», «a atîrna») Cuier simplu de perete. Își puse în cui, paltonul ud. EMINESCU, N. 35. Bătrînul Dan desprinde un paloș vechi din cui. ALECSANDRI, P. A. 163. ◊ Cuiul lui, Pepelea = cui pe care Pepelea (personaj din basmele! populare) îl poseda în casa altuia și care-i servea drept, pretext ca să intre în casa aceluia de cîte ori voia; fig., drept pe care și-l creează cineva pe baze șubrede, pentru a stingheri pe altul. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la un lucru mult dorit. Ba cît despre fata lui Papură-împărat, pune-ți pofta în cui. ALECSANDRI, T. 396. 2. Nume dat mai multor piese de lemn sau de metal, (la car, la jug, la plug, la războiul de țesut etc.) asemănătoare ca formă cu cuiul (1). Scoase cuiul din capul osiei de dindărăt. ISPIRESCU, L. 226.