CORTEX, cortexuri, s. n. 1. Scoarță a unui copac. ♦ Coajă a unui fruct. 2. Înveliș al părului, cuprins între măduva centrală și cuticula exterioară. 3. (În sintagmele) Cortex cerebral = scoarța cerebrală. Cortex suprarenal = partea periferică a glandei suprarenale; glandă corticosuprarenală. – Din fr., lat. cortex.

CIOCĂNITOARE ~ori f. Pasăre sedentară, de talie mijlocie, cu cioc puternic și cu penaj viu colorat, care ciocănește coaja copacilor în căutarea viermilor cu care se hrănește; ghionoaie. [G.-D. ciocănitorii] /a ciocăni + suf. ~toare

GHIONOAIE ~oi f. pop. Pasăre sedentară de talie medie, cu penaj viu colorat, având cioc puternic, cu ajutorul căruia sparge coaja copacilor prin ciocănit pentru a căuta insecte; ciocănitoare. [G.-D. ghionoii și ghionoaiei; Sil. ghi-o-] /<alb. gjon

LICHEN ~i m. Plantă inferioară compusă din două organisme aflate în simbioză (o ciupercă și o algă), care crește mai ales pe stânci sau pe coaja copacilor bătrâni. /<fr. lichen^[1]

CORTEX s.n. 1. Scoarță (a unui copac). ♦ Coajă (a unui fruct). 2. Înveliș al părului, cuprins între măduva centrală și cuticula exterioară. 3. Scoarță cerebrală. [Pl. -xuri. / < lat., fr. cortex].

coșcovă, coșcove (coșcoave), s.f. (reg.) 1. loc gol, mai ales în malurile apelor, pe sub rădăcini, unde se ascund și trăiesc peștii și racii; bortă. 2. loc gol pe sub coaja copacilor, pe sub piele; cojitură, bășicătură, umflătură, bulbucătură, copârțan. 3. (la pl.) umflături sau ridicături mici de pământ. 4. (la pl.) nămol vegetal amestecat cu rizomi de stuf și papură în descompunere; coșcană. 5. babă gârbovită.

cĭocănitoáre și cĭocînătoáre f., pl. orĭ, ca privighetorĭ (d. cĭocănesc). Mold. Trans.. Ghionoaĭe, o pasăre agățătoare care se nutrește căutînd larve pe supt coaja copacilor, pe care o cĭocănește mereŭ (lat. picus): cĭocănitoarea duruĭa în scoarță (Sadov. VR. 1930, 9-10, 194). V. cĭocîrleț și verdare.

Adonis, tînăr frumos, iubit de Aphrodite. S-a născut din dragostea incestuoasă a Myrrhei pentru tatăl ei, Cinyras. Copleșită de rușine, Myrrha s-a ascuns în pădure și a fost transformată de Aphrodite, căreia i s-a făcut milă de ea, într-un arbore. Zece luni mai tîrziu, dintr-o crestătură făcută în coaja copacului s-a născut Adonis. Uimită de frumusețea copilului, Aphrodite îl ia sub ocrotirea ei. Mai tîrziu ea îl încredințează Persephonei, ca să-l crească. La împlinirea termenului stabilit Persephone însă nu vrea să i-l mai înapoieze. Atunci cele două zeițe recurg la judecata lui Zeus. Hotărîrea lui e următoarea: patru luni din an Adonis avea să le petreacă sub pămînt la Persephone, patru luni pe pămînt cu Aphrodite și celelalte patru unde va voi el. Crescînd mare, Adonis rămîne cîte opt luni lîngă Aphrodite și doar petru luni lîngă Persephone. După o altă versiune, dragostea Aphroditei pentru Adonis trezește gelozia lui Ares. La o vînătoare, zeul războiului asmute asupra lui Adonis un mistreț, care-l sfîșie. De moartea frumosului tînăr sînt legate mai multe legende. După una, Aphrodite, îndurerată, a vărsat atîtea lacrimi cîte picături de sînge au curs din trupul lui. Lacrimile ei s-au transformat în tot atîtea flori: anemonele. După o altă legendă, alergînd în ajutorul tînărului rănit, Aphrodite și-ar fi înțepat picioarele în spinii trandafirilor. Sîngele ei, stropind albul lor imaculat de pînă atunci, le-a dat culoarea trandafirie. Cultul lui Adonis era de origine feniciană: el simboliza, printre altele, moartea naturii în timpul iernii și renașterea ei la viață, primăvara.

mezdrésc și mi- v. tr. (rus. mezdrítĭ, mĕazdrítĭ, cr. mezdriti, ceh. mizdriti, a răzui pĭeĭle (orĭ un lemn cu cuțitoaĭa). Pasc vîrfurile, rod coaja copacilor (V. tușinez). Fig. Iron. Risipesc, manînc, fur: a mizdri parale. – Și miz-. Și mij-, mej- (Olt.).

mîzgă f., pl. ĭ (vsl. mĭezga, suc, de unde și ung. mezga, sevă. Cp. și cu galicu *mesĭgum, zer, în REW. 5537. V. și Bern. 2, 54). Sevă. Noroĭ lipicĭos. Pelița care se formează pe apele stătătoare. (V. inie și tirighie). Pelița de supt coaja copacilor (liber).

CORTEX, cortexuri, s. n. 1. Scoarță a unui copac. ♦ Coajă a unui fruct. 2. (Anat.) Partea periferică a unui organ. ♦ Înveliș al părului, cuprins între măduva centrală și cuticula exterioară. 3. (În sintagmele) Cortex cerebral = scoarță cerebrală. Cortex suprarenal = partea periferică a glandei suprarenale; glandă cortico-suprarenală. – Din fr., lat. cortex.

GHIONOAIE, ghionoi și ghionoaie, s. f. (Ornit.) Ciocănitoare. Ghionoaie cu pliscuri de oțel tocau în arbori și pădurea largă răsuna a sec. HOGAȘ, M. N. 73. Îi venea din depărtare la auz chiotul ghionoaiei, ce-și ascuțea noaptea ciocul de coaja copacilor. ODOBESCU, S. III 182. – Pronunțat: ghi-o-. – Variante: gheonoaie (ISPIRESCU, L. 5), gheunoaie (AGÎRBICEANU, S. P. 18, GOGA, P. 56, COȘBUC, P. I 301) s. f.

CIOCĂNITOARE, ciocănitori, s. f. Pasăre agățătoare de pădure, care sparge cu ciocul coaja copacilor pentru a-și găsi hrana (Picus viridis); ghionoaie. Pe ici, pe colo, ciocănitorile colorate bateau toaca de sară. SADOVEANU, O. I 314. Ciocănitori tocau în scoarța arborilor, strigăte melancolice veneau de departe și se stingeau între frunzișurile neclintite. SADOVEANU, O. III 359. Ciocănitoarea se cațără cu ghiarele. de trunchiul unui mesteacăn și-l ciocănește de jos pînă sus. GÎRLEANU, L. 14.

COAJĂ, coji, s. f. 1. Învelișul exterior al rădăcinilor, tulpinilor și ramurilor copacilor și al altor plante lemnoase; scoarță. Coaja acestor meri era suflată cu aur. ISPIRESCU, L. 64. [Balaurul] a ros toată coaja copacilor din codru. CREANGĂ, P. 112. Pare că și trunchii veciniei poartă suflete sub coajă. EMINESCU, O. I 85. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor. NEGRUZZI, S. I 167. 2. Învelișul exterior al fructelor, al semințelor etc. Pe trotuar, apa spăla coji de portocală. C. PETRESCU, Î. II 158. Arunca spre mine, peste marginea de deasupra a cojii de harbuz, ochii ei mari, negri și plini de o nevinovată, bucurie. HOGAȘ, M. N. 18. Negăsind nimic de ronțăit, luă și ea cojile de măr pe care le lepădase stăpînă-sa și le mîncă cu multă poftă, ca pe niște trufandale. ISPIRESCU, L. 161. 3. Învelișul tare și calcaros al oului. Nu-mi dai o coajă de ou? Pentru fiu-meu, pentru Vasile. E ligav la mîncare. STANCU, D. 27. 4. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte, fripte, dospite (ca pîinea, mămăliga, friptura, brînza etc.). V. crustă. Pîinea are coajă rumenă. ◊ A prins mămăliga coajă, se zice despre un om sfios, care începe să prindă curaj și să fie îndrăzneț. ♦ Bucățică uscată rămasă de la mîncare; rămășiță care nu se mai întrebuințează. O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi tu ne-o apuci, Băieții tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri. COȘBUC, P. I 208. 5. Crusta unei răni care începe să se vindece, să se cicatrizeze. 6. Stratul exterior, vîrtos și răcit al globului pămîntesc; scoarță. 7. (Învechit, rar) Învelișul tare și calcaros al unor moluște sau al unor crustacee (scoici, melci, raci etc.). Să strînge ca melcul în coaja lui. PANN, P. V. I 134. [Dobitoace] ce se închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49.

MEZDRI, mezdresc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A ciopli, a netezi cu cuțitoaia. 2. (Despre capre, oi) A roade cu dinții coaja copacilor.

ORHIDEE, orhidee, s. f. Plantă erbacee ale cărei flori mari, colorate, au trei petale, dintre care una se termină de obicei în formă de pinten răsucit. Orhideele, paraziți grațioși ai arborilor, cresc pe coaja copacului sau printre crengi, ca vîscul la noi. RALEA, O. 40. ♦ (La pl.) Nume dat familiei care cuprinde aceste plante.

ROADE, rod, vb. III. 1. Tranz. A rupe cu dinții, puțin cîte puțin, mici fărîme dintr-un obiect tare (de obicei dintr-un aliment, pentru a mînca). Să rod pîinea uscată a străinului. DELAVRANCEA, O. II 258. În odaie prin unghere S-a țesut păinjeniș, Și prin cărțile în vravuri Îmblă șoarecii furiș. În această dulce pace Îmi ridic privirea-n pod Și ascult cum învelișul De la cărți ei mi le rod. EMINESCU, O. I 105. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor. NEGRUZZI, S. I 167. Căprioare, sorioare, sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. A roade (cuiva) urechile = a plictisi (pe cineva) repetîndu-i mereu același lucru, revenind mereu asupra aceluiași subiect; a-i împuia cuiva capul. Dară muierea tot nu înceta să-i roadă urechile ca să-i prăpădească [pe copii]. SBIERA, P. 169. Aista-i groful cel vestit despre care-mi rodea urechile cucoana Gahița? ALECSANDRI, T. 1036. ◊ Intranz. Cariu-n grindă s-aude-acum rozînd. COȘBUC, P. II 51. Ospătînd la masă... rodeam la un picioruț de rață. SBIERA, P. 80. Tremură popa să moară Cu prescura subsuoară; Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 468. 2. Tranz. Fig. (Despre gînduri, sentimente, stări sufletești) A preocupa fără încetare, a frămînta, producînd suferințe, chinuind, torturînd. Pe Titu Herdelea îl rodea de mult o întrebare. REBREANU, R. I 80. Își ascundea gelozia care începuse s-o roadă. BART, E. 319. Marcu bea și nu prea bea. Căci amar grija-l rodea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (Impersonal) Îl rodea să întrebe ce s-a mai întîmplat, dar se sfia. REBREANU, I. 36. ◊ (În legătură cu «inimă», «rărunchi» etc.) Trist și mut, își ascundea chinul sufletesc care-i rodea ca un vierme inima rănită. BART, E. 59. Să ne-nfrățim, noroade! La ce al urii vierme în suflet ne-ar mai roade? NECULUȚĂ, Ț. D. 55. Săracă inimă-ntreagă, Cum o roade-o goangă neagră. HODOȘ, P. P. 70. ◊ Intranz. Ca să alunge gîndul care rodea în el, schimbă altăceva: ce voiam să te rog? C. PETRESCU, Î. II 60. ♦ A distruge în ascuns, a submina. Urîtul și întristarea îi rodeau sănătatea. SADOVEANU, O. I 309. 3. Tranz. A morfoli în gură fără a fărîmița sau a mînca. În cele din urmă el începu să-și roadă mustața cu dinții și să zîmbească în el. SLAVICI, O. I 170. Copilul... rodea o bucată de mănușă de piele. DRĂGHICI, R. 26. Din barbă-și rodea Și se necăjea. TEODORESCU, P. P. 494. 4. Tranz. A distruge (un material) pe încetul printr-o acțiune îndelungată de măcinare, de frecare; a toci, a uza printr-o întrebuințare îndelungată. (Fig.) Anii rod arginților zimții, Copiii cărunțesc și mor părinții. BENIUC, V. 83. ◊ Expr. A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des, prea stăruitor. Mă îmbrac repede și pornesc să le rod pragul oamenilor. C. PETRESCU, O. P. I 267. ♦ A freca suprafața pielii de pe un deget, picior etc. (producînd răni, jupuiri). A început a scrîșni și a da dracului o cizmă care-l roade la piciorul stîng. SADOVEANU, O. VI 233. ◊ Refl. I se rosese degetele torcînd la lînă. BOLINTINEANU, O. 377. 5. Refl. Fig. A se șlefui, a se ciopli, a căpăta maniere, a se civiliza. Am hotărît să introduc în provinție obiceiurile din Eș, doar ne-om mai roade puțintel și noi. ALECSANDRI, T. 482. Se vede, a zis bătrînul, că... nu te-ai ros în lume, de nu știi ce grăiești. NEGRUZZI, S. II 235. Îl trimit (pe fiul meu) la domnia-ta, ca să se mai roadă. FILIMON, la TDRG. – Prez. ind. și: roz.

POAMĂ, poame, s. f. 1. Rodul arborilor fructiferi, al pomilor; fruct, roadă. Găsi pomi plini cu poame și izvoare răcoroase și bău și mîncă cu poftă. POPESCU, B. II 91. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor și oamenii s-au hrănit numai cu poame. NEGRUZZI, S. I 167. Poamele [Bîrsei] sînt cireșele, vișinile, perile, merile, prunele, nucile. GOLESCU, Î. 26. După poamă se cunoaște pomul, și după faptă omul. 2. (La pl.) Fructe (în special mere și pere) uscate la soare sau în cuptoare speciale și păstrate pentru iarnă. 3. (Mold., numai la sg., cu sens colectiv) Struguri. Spînzură din ramuri nalte vițele cele de vie, Struguri vineți și cu brumă, poamă albă-aurie. EMINESCU, O. IV 132. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare, avînd cea mai aleasă poamă. DRĂGHICI, R. 28. 4 (Rar; la pl.) Bob de strugure uscat; stafidă. Voinicelul le împarte poame (stafide). SEVASTOS, N. 77. 4. Fig. Om de nimic, rău, netrebnic, ticălos, derbedeu; femeie stricată. Aflase ea de mult ce fel de poamă-i boierul. MIRONESCU, S. A. 92. Dădu fata cu ochii închiși, fără să cerceteze ce poamă era acel Peneș-impărat de al cărui nume nici n-auzise pînă atunci. POPESCU, B. III 109. Ți-am aflat eu blăstămățiile, știu eu în sfîrșit ce poamă ești. ALECSANDRI, T. 1278. ◊ (Determinat prin «a dracului», prin «rea» sau, ironic, prin «bună») Nevasta, poamă bună. Fetele, poame bune și ele. STANCU, D. 189. Tache ieșea poamă rea, după zisa tuturor. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Hei-hei! Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230.

POJGHIȚĂ, pojghițe, s. f. 1. Strat subțire, solid, care se formează la suprafața unui lichid, acoperă un obiect sau se depune pe suprafața lui. Pojghiță de caimac. ▭ Pe timpul iernii, cînd începe să se închege pojghița de gheață de pe fața Dunării, toate porturile se golesc, numai Sulina se umple. BART, E. 329. 2. (Rar) Coaja copacilor; scoarță. Arțarii cu pojghițe roșii, carpenii stufoși, salba moale și teii cresc amestecați cu falnici jugaștri. ODOBESCU, S. I 147. ♦ Pieliță, membrană care învelește unele legume sau fructe. Ce crezi că-mi porunci? Să fac o roche de mireasă cu totul și cu totul de argint, subțire ca pojghița de ceapă. POPESCU, B. II 105. 3. Crusta unei răni care începe să se cicatrizeze; coajă. (Fig.) Atunci au cîntat violoniștii Serenada de Rondeli... Și parcă mi-a desprins cineva pojghița de pe rana inimii. CAMIL PETRESCU, T. II 255.- Accentuat și: pojghiță.

certire, certiri, s.f. – (reg.; înv.) Defrișare. „Certirea era defrișarea prin îndepărtarea cojii copacului, care, astfel, se usucă încet” (Vișovan, 2008: 30). – Din certi.

căprire sf [At: DA / Pl: nct / E: ns cf srb kavrir] (Reg) Cicatrizare a cojii copacilor.

dâmburos, ~oasă [At: DR. V, 84 / Pl: ~oși, ~oase / E: dâmb + -uros] 1 Dâmbos. 2 (D. coaja copacilor) Noduros.

ciocănitoare sf [At: SADOVEANU, ap. DA / V: ~năt~ / Pl: ~, (rar) ~ori / E: ciocăni + -toare] 1 Nume dat mai multor specii de păsări agățătoare de pădure cu aripile scurte, cu cioc conic, puternic, care ciocănesc coaja copacilor, distrugând insectele dăunătoare și larvele lor (Picus și Dryocopus) Si: ghionoaie. 2 Instrument care ciocănește. 3 (Pop) Mitralieră. corectat(ă)

cortex sn [At: DN³ / Pl: ~uri / E: lat fr cortex] 1 Scoarță a unui copac. 2 Coajă a unui fruct. 3 Înveliș al părului, cuprins între măduva centrală și cuticula exterioară. (Șîs) ~ cerebral Scoarță cerebrală. 5 (Îs) ~ suprarenal Parte periferică a glandei suprarenale. 6 (Îas) Glandă corticosuprarenală.

mâjă sf [At: H X, 419 / Pl: ? / E: ns cf mâzgă] (Reg) Suc ieșit primăvara de sub coaja copacilor.

rânsat, ~ă a [At: ALR I, 1948/22, 837 / V: răn~ / Pl: ~ați, ~e / E: rânsă²] 1 (Ban; Olt; d. coaja copacilor) Cu asperități Si: aspru (1), rugos. 2 (Reg; d. roți) Dințat (2).

MĂCINÁ vb. I. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) 1. (Complementul indică boabe de cereale ; subiectul este o persoană) A preface în făină cu ajutorul valțurilor sau al pietrelor morii. Ducea la Siret, de măcina. NECULCE, l. 360. Făcu rînduială, ca să macine grîul ce mai era la moară. SLAVICI, O. I, 227. S-au dus odată două fete la moară să macine. MARIAN, S. R. II, 48. Poposeau sub sălciile care împrejmuiau moara, așteptînd să-și macine grăunțele. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Au măcinat porumbul și o parte din grîu. V. ROM. septembrie 1 953, 166. Unul macină la moară (= fiecare la rîndul său). Cf. ZANNE, P. III, 239. Un om macină, altul face azimă din făina lui, se spune cînd unul muncește și altul trage foloasele. Cf. id. ib. V, 398. ◊ E x p r. A măcina cuiva = a împlini cuiva dorințele, a-i face pe plac. ZANNE, P. V, 399. A măcina făină = a face o treabă zadarnică (fiindcă a fost deja făcută) ; a repeta (eventual sub altă formă) un lucru făcut sau spus mai înainte. IORDAN. ◊ (Rar, cu complementul „făina”) Morile. . . care măcina făină (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 263/14. Moara cu care au măcinat făina. DRĂGHICI, R. 77/28. ◊ (Subiectul este moara, pietrele sau valțurile ei) O, macină grîul mai bine Și-nvîrtă-te, roată, mereu! COȘBUC, P. I, 65. La moara lui Ghiță Lungu, pietrele măcinau boabe și rumânii vorbe. SADOVEANU M. C. 126. Atunci moara s-a pornit, Roțile și le-a-nvîrtit Și pe loc a măcinat Tot griul cel secerat. ANT. LIT. POP. I, 622. Moara nu macină pînă nu o ungi la fus. ZANNE, P. III, 234. Două pietri tari nu pot măcina bine. id. ib. 296. Piatra care nu e bună Rău macină totdeauna. id. ib. 297. ◊ R e f l. p a s. Orzul sau secara uscată se macină. I. IONESCU, D. 253. Altă făină se macină la moară (= s-a schimbat rostul lucrurilor). Cf. CREANGĂ, A. 7, ZANNE, P. III, 545. La mine nu se macină așa ușor (= cu mine nu poți face ce vrei). PAMFILE, C. 47. ◊ Refl. Spune, bade, maică-ta, Că și de s-ar măcina În moară ca făina, Noi, de-om fi dragi, ne-om lua. RETEGANUL, TR. 86. ♦ (Complementul indică materii solide) A preface în pulbere sau în fragmente mărunte (cu ajutorul unor mori speciale sau al unor mașini, dispozitive, instrumente). V. r î ș n i, p i s a. Mînca oamenii papură, care o usca și o măcina. M. COSTIN, LET. I, 350/14. Erau siliți a măcina coaja copacilor. ODOBESCU, S. L, 323. Văile cari minau piuele [de aur] încă nu înghețaseră niciodată, și ei puteau măcina mereu. AGÎRBICEANU, 407, cf. 529. Mașini de măcinat cafea. C. PETRESCU, Î. I, 8. * (Prin exagerare) Sfarmă piatră, cu largi păsuri calcă munte după munte. . . unde vede-o stîncâ naltă el o macină cu palma. ALECSANDRI, P. III, 238. ♦ A sfărîma, a fărîmița ; a frămînta. Cercă să privească nepăsător la lumea care măcina glodul uliții. SADOVEANU, O. VIII, 155. ♦ R e f l. p a s. Zăpada se macină sub tălpi. STANCU, D. 168. ♦ (Regional) A sfărîma, a mustui (strugurii) (Secășeni-Oravița). Cf. ALR SN I h 232/29. ♦ (Regional, despre stomac) A mistui. Nu-mi macină rînza. ALR I/438, cf. ALR II/I h 101. 2. (De obicei despre agenți fizici) A mînca, a roade ; p. ext. a ruina, a distruge. Carii rod și macină lemnul. CONTEMPORANUL, V₂, 505. Banii și sculele – „odoarele”, pe cari rugina nu le poate măcina decît după veacuri. PAMFILE, COM. 1. Voi însă știți că numai Pleșcuța Stă lîngă sat de cînd veacul. . . Și n-o macină nici ploile, nici vînțul, nici Timpul. BENIUC, C. P. 69. ◊ R e f l. p a s. Moara cea veche s-a măcinat de vreme. C. PETRESCU, S. 24. ◊ Fi g. (Despre boli) În emigrație, Bălcescu a trăit tot mai părăsit, boala l-a măcinat tot mai mult. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 1-2, 110. Ajunsese la capătul puterilor; au măcinat-o și boala și remușcările și deznădejdea. V. ROM. august 1954, 128. ♦ F i g. (Complementul indică un gînd, o grijă, un necaz) A neliniști, a chinui, a consuma. Începui să am mustrări de cuget. . . măcinat între sentimentul meu absurd și între dreptele sentimente pe care mi le inspira bărbatul Clarei. GALACTION, O. 100. Cufundat în beznă și măcinat de suferințe poporul muncitor era minat în abatoarele războaielor imperialiste. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 574. ♦ R e f l. (Despre pămînt) A se surpa. ALR I 395/180, cf. 395/803. 3. F i g. A vorbi (mult și necontrolat), a trăncăni. V. m e l i ț a¹. Cetisă acum cărțile mai toate Și multe știa măcina din gură. BUDAI-DELEANU, T. V. 125, cf. LB, BARCIANU. Clevetirii. . . îi place să macine și gura lumei e greu s-o fereci. ANGHEL-IOSIF, C. L. 25. Bagă-ți limba-n gură. . ., că doar ți-o cam fi de cînd macini! PETICĂ, O. 216. Măcinăm și noi două vorbe. SADOVEANU, M. C. 29. Alături de plăcerea de-a auzi, ei se străduiau să se bucure văzînd felul cum macină gura vorbitorului. CONTEMP. 1 956, nr. 483, 3/6. ◊ R e f l. p a s. Cîtă vorbă s-a măcinat aici ca, din ea, să iasă apă chioară și fum și vînt. PAS, Z. IV, 253. 4. F i g. (Cu complementul „gînd”) A chib- zui pe îndelete, a examina îndelung, a prefira (în minte) ; a rumega, a depăna. „Mai avem vreme să cugetăm și să vedem ce-avem de făcut”, se gîndea Duca-vodă, măcinînd în minte gînduri amare. SADOVEANU, Z. C. 105. Am plecat, măcinînd gînduri negre. BRĂESCU, A. 172. Voicu își învîrtea pălăria în mînă, ca să-și macine mai bine gîndurile. CAMIL PETRESCU, O. III, 160. - Prez. ind.: macin. – Lat. machinari.

certire, certiri, s.f. (reg.; înv.) 1. Defrișare. 2. Decojire: „Certirea era defrișarea prin îndepărtarea cojii copacului, care, astfel, se usucă încet” (Vișovan, 2008: 30). – Din certi.

MÎJĂ s. f. (Regional) Sucul care iese primăvara de sub coaja copacilor (Schitul-Piatra Neamț). Cf. H X 419. - Etimologia necunoscută. Cf. m î z g ă.

CIOCĂNITOARE, ciocănitori, Nume dat mai multor păsări agățătoare de pădure care au cioc puternic și care sparg coaja copacilor pentru a-și găsi hrana (Picus). – Din ciocăni + suf. -(i)toare.

GHIONOAIE sf. 🐦 Numele mai multor specii de păsări acățătoare, cu ciocul lung, cu care lovesc în trunchiul copacilor, spre a speria insectele și a le sili să iasă din ascunzișul lor; numite și „ciocănitoare”: chiotul ghionoaiei ce-și ascuțea noaptea ciocul de coaja copacilor (ODOB.), sînt cunoscute la noi mai ales următoarele specii: GHIONOAIA-NEAGRĂ sau GHIONOAIA-DE-MUNTE, cu ciocul mai lung decît capul, neagră peste tot, afară de creștet, care e roșu (Dryocopus martius) (🖼 2375): ghionoaia-neagră sfredelește trunchii copacilor (N.-UR.); GHIONOAIA-PESTRIȚĂ, cu ceafa roșie, spinarea neagră și pîntecele gălbuiu (Picus major) (🖼 2376); GHINOAIA-MICĂ, cu ciocul scurt, aproape conic, fruntea cenușie-gălbuie și spinarea neagră, brăzdată cu alb (Picus minor); GHIONOAIE-VERDE = VĂRDARE.

ALBURN ~uri n. Strat lemnos care se află între coaja de copac și inima acestuia. /<lat. alburnum, it. alburno

copcă (-ci), s. f. – 1. Agrafă, clemă, capsă. – 2. Cataramă, obiect care prinde. – 3. Clemă la cărțile legate odinioară. – 4. Traversă, bară. – Megl. copce. Tc. kopça (Șeineanu, II, 145; Meyer 198; Berneker 564; Ronzevalle 136; DAR); cf. bg. kopče (Cihac, II, 72), sb. kopča, alb. kopsë, mag. kapocs. Fonetismul rom. se explică printr-un sing. analogic, plecîndu-se de la pl. copci; sing. normal ar fi copce (DAR afirmă contrariul). – Der. copcier, s. m. (fabricant de nasturi și copci); încopcia, vb. (a prinde în copci, a prinde, a fixa); copci, vb. (a altoi, a introduce un altoi sub coaja unui copac); copcit, s. n. (altoire).

coroagă (coroage), s. f. – Obiect deformat și încrețit, curbare. Bg. koruba „concavitate” (Pușcariu, Dacor., II, 597; DAR); mai puțin probabilă este der. din mag. kéreg „coajă, scoarță” (Cihac, II, 493). Dicționarele atribuie cuvîntului mai multe sensuri, încercînd să-l aplice fiecăruia din numeroasele obiecte încrețite (coajă de copac, piele uscată, lemn) care pot fi desemnate cu acest nume. Este dublet al lui corobă, s. f. (animal slab și costeliv) și fără nici o îndoială al lui coroabă, s. f. (fruct al porumbei, Prunus spinosa; plantă, Brunella grandiflora; lupoaie; măr pădureț), cu var. corombă, scoroambă (mr. curubiță, istr. corumbe). Acest cuvînt se consideră în general a fi reprezentant al lat. columba (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; Candrea-Dens., 398; REW 2026; Pascu, I, 72; Cortés 125), cf. celălalt nume popular al său, porumbea (după DAR din gr. ϰόρυμβος și al var. sale fără nazalizare ϰορυφή; după Bogrea, Dacor., IV, 802, din gr. ϰορόμηλον). Aceste explicații nu sînt suficiente și pare mai sigur să se plece de la coroagă (pentru alternanța b-g, cf. barză și colibă), și de la sl. (rus. korobiti), „a contracta”, datorită fie aspectului fructului copt, fie gustului acru ce face să se contracteze cerul gurii. De la coroabă derivă corobeață, s. f. (porumbă; măr pădureț; fruct în general); corobete, s. f. (larvă; coropișniță), simplă confuzie cu carabete și, la cel de al doilea sens cu coropișniță; scorumnic, s. m. (varietate de porumb). Der. de la coroagă; corobană (var. corobaie), s. f. (concavitate a trunchiurilor copacilor, scobitură; vale, rîpă); corobăios, adj. (găunos); coroblete, s. m. (poreclă dată țăranilor de la cîmpie, țărănoi, necioplit), pentru al cărui semantism cf. cojan; corlopeț, s. m. (poreclă dată de locuitorii din Bucovina celor din Vechiul Regat al Romîniei); corogi (var. scorogi, (s)coroji), vb. (a înclina, a suci, a strîmba, a îndoi), cf. bg. korubja se, rus. korobiti; scorombar, s. m. (porumbă); scorogoi, s. m. (plantă, Phlomis pungens). Cf. coropcă.

coș (-șuri), s. n. – 1. Obiect din împletitură de nuiele, care servește la transportul obiectelor. – 2. Năvod de pescuit. – 3. Stup. – 4. (Trans.) Albie, covată. – 5. (Înv.) Sicriu, coșciug. – 6. Coteț. – 7. Hambar. – 8. Loitră, ladă la car. – 9. La moară, parte în care se toarnă grăunțele la măcinat. – 10. Horn, hogeac. – 11. Împletitură de nuiele, leasă. – 12. Acoperămînt, capotă de trăsură. – 13. Față de pernă. – 14. Ghizd, colac de fîntînă. – 15. Ladă de teasc. – 16. Formă pentru brînză sau recipient pentru fragi, din coajă de copac, mai ales de brad. – 17. Mașină de urzit. – 18. Torace. – 19. Carapace de rac. – Mr., megl. coș. Sl. košĭ „coș” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 307; Cihac, II, 75; Conev 64); cf., bg., sb., slov., rus. koš, pol. kosz, mag. kas, alb. koš. – Der. coșuleț, s. n. (dim. al lui coș; lumînare în spirală care se ducea la biserică, după tradiție, de Vinerea Mare); coșară, s. f. (coș, obiect), din mag. kosár, sb. košar; coșarcă, s. f. (coș, obiect; hambar, ciur), din mag. kosárka; coșar, s. m. (împletitor de nuiele; hornar); coșerie, s. f. (meseria de coșar); coșerar, s. m. (împletitor de coșuri); coșercar, s. m. (împletitor de coșuri); coșercărie, s. f. (meseria de coșar). – Cf. coșar, coșniță.

CARABUȘCĂ, carabuști, s. f. (Reg.) Cutioară confecționată din coajă de copac, în care se păstrează tutunul. – Ucr., rus korobotka.

OBOD, oboduri, s. n. (Reg.) Veșcă făcută din coajă de copac sau din lemn, așezată în jurul pietrelor morii țărănești, pentru a împiedica risipirea făinii. – Sb. obod.

coșcovésc v. tr. (d. coșcov). Fac să se dezlipească și să se unfle tencuĭala, coaja unuĭ copac, plăcile de nuc de pe mobile ș. a., fac să devie găunos: boala ĭ-a coșcovit peptu. V. refl. Părețiĭ s’aŭ coșcovit. V. coptorăsc.

oboróc n., pl. oace (vrus. ubórok, sîrb. uborak, o măsură de capacitate, d. vsl. oborukŭ, d. vgerm. eimber, ngerm. eimer, găleată c’o toartă. V. cĭubăr). Vechĭ. Baniță maĭ mare (făcută din coajă de copac) cu care se măsuraŭ grînele. Fig. A pune lumina supt oboroc, a împedeca răspîndirea științeĭ saŭ a adevăruluĭ. Azĭ. Tîrnă maĭ mare (de 2-3 orĭ cît oboroaca). – În Munt. obroc (pin confuziune cu obroc, porțiune). În Mold. și hoboroc. V. speĭe.

colac, -i, s.m. – 1. Un fel de pâine, împletită din mai multe straturi de aluat. Colac de Crăciun: „Nouă gazda ce ne-a da? / Colacu de după masă / Și pe fiica ei frumoasă” (Calendar 1980: 5). Colac de nuntă. Colac funerar: „Știu eu ce mi-i leacu / Giolju și colacu” (Calendar 1980: 6). 2. Ghizd, colac de fântână. 3. Colac de fân răsucit, pus pe vârful căpiței, ca să nu-l ia vântul; clenciuri, cârligă (ALR 1973: 833; Hoteni, Oncești, Vad). 4. Cercul de coajă de copac care se pune de jur împrejurul pietrelor (la morile de apă); veșcă (Felecan 1983). – Din s. kolač, de la kolo „roată” (Miklosich, Cihac, Conev cf. DER); cf. magh. kalács.

veșcă, vești, s.f. – 1. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor. 2. Cercul de lemn ondulat, din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor, care nu permit să iasă făina afară (ALR 1956: 178): „Îi colbu care se strânje la veșca morii” (Bilțiu 2001: 340). – Din ucr. veska (Felecan 1983).

OBOD, oboduri, s. n. Cilindru făcut din coajă de copac sau din lemn, așezat în jurul pietrelor morii țărănești, pentru a împiedica risipirea făinii.

VEȘCĂ, vești, s. f. Coaja anumitor copaci, din care se face marginea circulară a sitelor, cercul din jurul pietrelor de moară și al rîșnițelor etc.; p. ext. obiect făcut din această coajă. V. văcălie. Împungînd cu acul în ghergheful întins pe veșca de sită, alegea un trandafir. SADOVEANU, Z. C. 245. Steaua [colindătorilor] se face dintr-o veșcă sau văcălie de coajă de tei. PAMFILE, CR. 127. Împrejurul pietrelor se află un cerc făcut din coajă de copac, numit veșcă... și care împiedică risipirea făinei. DAMÉ, T. 153. Rîșnița are împrejur o veșcă, ca să nu se irosească făina. ȘEZ. VIII 91. ◊ Expr. A fi trecut și prin ciur și prin veșcă = a fi trecut prin multe, a avea experiență; a fi trecut și prin ciur și prin dîrmon, v. ciur.

certi, certesc, vb. tranz. – (reg.; înv.) 1. A tăia pădurea, a defrișa; a lăzui, a cura. 2 A coji un copac pentru a se usca. – Din vsl. certi (MDA).

colac, colaci, s.m. – 1. Un fel de pâine, împletită din mai multe straturi de aluat. Colac de Crăciun: „Nouă gazda ce ne-a da? / Colacu de după masă / Și pe fiica ei frumoasă” (Calendar, 1980: 5). Colac de nuntă. Colac funerar: „Știu eu ce mi-i leacu / Giolju și colacu” (Calendar, 1980: 6). 2. (reg.) Obicei conform căruia tinerii căsătoriți se duc cu daruri la nași, la o săptămână după nuntă (Grai. rom., 2000; Maram. Nord). 3. (reg.) Petrecere organizată a doua zi după nuntă (zona Codru). 4. Colac de fântână = ghizd. 5. Colac de fân răsucit, pus pe vârful căpiței, ca să nu-l ia vântul; clenciuri, cârligă (ALRRM, 1973: 833; Hoteni, Oncești, Vad). 6. Cercul de coajă de copac care se pune de jur-împrejurul pietrelor (la morile de apă); veșcă (Felecan, 1983). – Din s. kolač, de la kolo „roată” (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; Scriban, DEX, MDA).

dohotar, dohotari, s.m. – (reg.) Vânzător de păcură. ♦ (onom.) Dohotar, nume de familie frecvent în zona Petrova (248 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). – Din dohot „păcură extrasă în vechime din coajă de copac” + suf. -ar (DLRM, MDA; v. și Constantinescu, 1963: 262; Iordan, 1983).

veșcă, vești, s.f. – (reg.) 1. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor. 2. Cercul de lemn ondulat, din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor, care nu permit să iasă făina afară (ALR, 1956: 178): „Îi colbu care se strânje la veșca morii” (Bilțiu, 2001: 340). – Din ucr. dial. večka (DEX, MDA).

DOHOT subst. „păcura extrasă în vechime din coajă de copac”, înainte de a se exploata țițeiul; cuvîntul a produs toponime și antroponime. 1. Dohotărie t. (Băl VI) și Duhotărie (Mus) și contrase: Dăotari t. (Sc) și Dolăria, deal (Mus). 2. Dohotariu, V., act.; -l, Gh. (Sd XI 60); – l t. (Bacău) < subst. doholar sau păcureț (Sd VI 108); cf. „dohodnec” mold. (Sd VI 108). 3. Dohtana f., țig. (16 B VI 271); cuvîntul s-a contras în: Doftești s., mold. (RI III 20; BCI VIII 97), < antroponimul *Dofta. 4. Doftana rîul < dohot + suf. (etim, E. Petrovici, în St. și cerc. lingv. V 1-2 p. 27), apare în documente: Doht/ana, -eana (16 B IV 282, V 41); dim. Doftăneț, vale (Sc).

CORTICI- „scoarță, cortex”. ◊ L. cortex, icis „scoarță, coajă de copac” > fr. cortici-, engl. id. > rom. cortici-. □ ~fer (v. -fer), adj., 1. Care este prevăzut cu scoarță. 2. (Despre cariopse) Care este concrescut cu paleea florală; ~form (v. -form), adj., cu aspect de scoarță.

beldie sf [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / V: bâl~ / Pl: ~dii / E: nct] 1 (Mol; Buc) Tulpină la plante erbacee Si: cotor, tulei, curpen, vrej. Cf bâlie. 2 (Mpl) Buruieni. 3 Fâșie din coaja unui copac Si: beligă. 4 Prăjină lungă (și subțire). 5 (Înv) Prăjină a undiței. 6 (Iht) Lăteț. corectat(ă)

carabușcă sf [At: CADE / Pl: ~ști / E: rs коробка] (Reg) Cutioară confecționată din coajă de copac în care se păstrează tutunul.

certi vt [At: DA / Pzi: ~tez^[1] / E: vsl черта] (Ban) A coji un copac pentru a se usca.

ciuroi sn [At: POMPILIU, B. 1007 / V: (reg) cioroi, ciroi, giuroi / Pl: ~oaie / E: pbl ciurui] 1 Izvor care curge pe un scoc îngust de scoarță de copac Si: șipot (1), (pop) bijoiu, ciurgău, țuroi. 2 Jghebuleț, scândurică sau coajă de copac prin care curge apă. 3 Firul apei ce țâșnește din pământ.

lăbunoaie sp [At: COMAN, GL. / E: nct] (Buc) Scânduri negeluite pe margini, pe unde se mai află coajă de copac.

leagăn sn [At: (a. 1692) GCR I, 303/8 / V: (pop) ~ang~, (reg) ~ăr / Pl: ~e, (îvr) legene, (reg) ~uri, legeni / E: legăna] 1 Pat mic, de lemn, din nuiele împletite sau din pânză, pentru bebeluși, prins cu sfori de tavan, prins cu cârlige pe patru picioare, sau fixat pe două tălpi cu baza curbată. 2 (Reg) Coș de nuiele sau din coajă de copac în care țărăncile își poartă bebelușul în spate. Si: (reg) belceu, țuțul. 3 (Îs) Cântec de ~ Cântec cu care se adoarme copilul. 4 (Îas) Text al acestui cântec, o specie a poeziei lirice. 5 (Fig) Naștere. 6 (Fig) Copilărie. 7 (Îlav) Din (sau de la ori în) ~ Din fașă. 8 (Îal) De mic. 9 (Îal) Din copilărie. 10 (Îe) Din (sau de la) ~ până la (sau în) mormânt Pe tot parcursul vieții Si: mereu, totdeauna. 11 (Fig; urmat de determinări în genitiv) Loc unde s-a născut, a crescut și s-a format cineva sau ceva. 12 (Rar) Cauză. 13 (Rar) Motiv. 14 Instituție de stat sau așezământ filantropic unde se cresc copiii orfani sau abandonați. 15 (Imp) Creșă. 16 Bancă, scaun sau scândură suspendată cu frânghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze Si: balansoar, lanțuri, scrânciob, (reg) dulap, (reg) țițeche. 17 (Îlv) A se da în ~ A se legăna. 18 (Fig) În formă de leagăn (1). 19 Trăsură suspendată pe arcuri sau pe chingi Si: berlină, caleașcă, cupeu, landou, rădvan. 20 Scaun suspendat al unei căruțe sau al unei trăsuri, pe care stă vizitiul Si: capră, jeț, laviță. 21 (Pes; reg) Coș făcut din scoarță de copac. 22 (Pes; reg) Săltătoare. 23 (Teh) Grindă mobilă dispusă între traversele intermediare ale cadrului anumitor boghiuri de vehicol de cale ferată.

mătăuz sm [At: LB / V: (reg) mataunz, ~ăhuz, ~ăonză sf ~unz, ~ă sf ~ăz, / Pl:~e / E: nct] (Reg) 1 Ghemotoc de cârpe sau de câlți legat la capătul unui băț care servește la curățatul vetrei cuptorului, la văruitul pereților, la prepararea empirică a unei cerneli. 2 Bețigaș la capătul căruia se leagă o cârpă, câlți etc. și care se folosește ca pensulă. 3 Unealtă făcută din crengi de brad cu care se amestecă laptele sau zerul pus la fiert. 4 (Bis) Mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu agheasmă Si: pămătuf sfeștoc. 5 Faclă făcută din coajă de copac sau din paie, care se aprinde de Lăsata secului. 6 Sperietoare în semănături. 7 (Olt) Femeie prost îmbrăcată.

măzga vt [At: A I, 12 / Pzi: măzg / E: mâzgă] (Trs; c. i. copaci) A coji.

obod sn [At: DAMÉ, T. 153 / Pl: ~oade / E: srb obod] 1 (Reg) Margine circulară a sitelor de la moară, făcută din coajă de copac sau din lemn, care împiedică risipirea făinii. 2 (Olt) Scoarță de copac înfășurată în jurul gâtului vitelor atunci când au o rană, ca să nu se poată scărpina. 3 (Olt; Ban) Ciubăr în care se opăresc rufele. 4 (Olt) Împletitură de nuiele care se montează pe sanie pentru a căra fân.

piele sf [At: PSALT. HUR. 86^r/9 / G-D: pielii, pieii / Pl: piei / E: ml pellis, -is] 1 Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate. 2 (Spc) Epidermă a omului. 3 (Înv; îs) ~a oului Corion. 4 (Înv; îs) ~a oaselor Periost. 5 (Înv; îs) ~ a foalelui Diafragmă. 6 (Înv; îs) ~a fecioriei Himen. 7 (Reg; îs) ~ groasă Bătătură în talpa piciorului. 8 (Îlav) În (sau cu) ~a goală (ori ~ile goale) sau (îrg) în ~ ori cu ~a (sau ~ile) Complet dezbrăcat Si: gol, nud. 9 (Îlav) (Până) la ~ În întregime Si: de tot, complet, cu desăvârșire, total. 10 (Îe) Cât îl încape (pe cineva) ~a sau cât îi încape (cuiva) în ~ Cât poate îndura cineva. 11 (Îae) Cât îi este cu putință. 12 (Îae; pex) Mult. 13 (Îe) A ști (sau a vedea) cât îi (sau ce-i) poate (sau îi face, îi plătește) ~a cuiva A ști sau a vedea de ce este în stare cineva. 14 (Îae) A cunoaște cât valorează cineva. 15 (Îe) A nu-i face (sau a nu-i plăti) (cuiva) ~ a (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) A nu fi bun de nimic. 16 (Îae) A nu avea nici o valoare. 17 (Îe) A nu(-și) mai încăpea în ~ A fi foarte bucuros, fericit etc. 18 (Îae) A nu ști ce să mai facă de prea mult bine. 19 (Îae) A fi extrem de îngâmfat, a fi plin de ifose, de pretenții. 20 (Îe) A-i intra (sau a i se băga) cuiva (pe) sub ~ ori a intra (sau a se băga) (pe) sub ~a cuiva A reuși prin insistențe, servicii, lingușire etc. să câștige încrederea sau simpatia cuiva. 21 (Îe) A(-i) lua (cuiva) (și) ~a (de pe el) sau a(-i) jupui (ori a scoate) șapte (sau nouă) ~i (de pe cineva) (Rar) A omorî, a distruge pe cineva. 22 (Îae) A pretinde de la cineva mai mult decât poate da. 23 (Îae; spc) A estorca de bani. 24-25 (Îe; îla) (A fi) numai ~(a) și osul (sau oase, oasele, ciolanele) (A fi) foarte slab. 26 (Îe) A fi (sau, rar, a trăi) în ~a cuiva A fi, a se afla exact în aceeași situație cu altcineva. 27 (Îe) A-i face (cuiva) ~a tobă (sau burduf) A bate pe cineva tare, a-l stâlci în bătaie. 28-29 (Îe; îlav) (A fi) vai (și amar) de ~a cuiva (A fi) rău cuiva. 30-31 (Îae; îal) (A fi) vai de capul lui. 32 (Îe) A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin ~ A suferi consecințele unui lucru Si: a o păți, a-i ieși pe nas. 33 (Îae) A-i fi ca învățătură de minte. 34 (Îe) A-l mânca ~a (pe cineva). 35 (Îe) A i se face (cuiva) ~a găinii (sau ~a de găină) A i se încreți cuiva pielea de frică, de frig. 36 (Pex; îae) A-i fi foarte frică, frig etc. 37 (Îe) A face ceva pe ~ a altuia A face ceva în dauna cuiva, obligându-l să suporte el greutățile și neajunsurile. 38 (Îae) A-și crea avantaje pe spinarea altuia. 39 (Îe) A-și pune ~a (în sau la saramură) pentru cineva (sau pentru ceva) A se expune unui risc pentru cineva sau pentru ceva. 40 (Îae) A-și impune anumite restricții. 41 (Îae) A face sacrificii mari. 42-43 (Fam; îe) A(-și) pune ~a pe băț (sau pe ciomag) A (se) distruge. 44-45 (Îae) A (se) omorî. 46 (Fam; îe) A da ~a popii sau a-și lăsa ~a pe undeva A plăti ceva cu viața. 47 (Reg; îe) A răbda în ~ A răbda cât poate de mult. 48 (Reg; îe) A plăti cu ~a A suporta o pedeapsă corporală, o bătaie. 49 (Îe) A-i frige (cuiva) ~a A chinui, a consuma pe cineva, a-i face zile fripte. 50 (Îae) A pedepsi foarte aspra. 51 (Îae) A se răzbuna pe cineva. 52 (Îe) A-și vinde (sau a-și cheltui) (și) ~ a de pe el A vinde tot ce are, pentru a scăpa de o anumită situație sau pentru a realiza un anumit lucru. 53 (Îae) A nu mai rămâne cu nimic. 54 (Îe) A-și vinde scump ~a A lupta cu înverșunare, provocând neajunsuri mari adversarului, chiar dacă nu sunt speranțe de izbândă finală. 55 (Îae) A-l face pe adversar să plătească scump victoria. 56 (Înv; reg; îe) A i-o face cuiva pe ~ A contrazice pe cineva. 57 (Îae) A se opune cuiva. 58 (Îae) A-i face rău, a se răzbuna pe cineva. 59 (Îe) A fi gros la ~ sau a avea ~a (sau, rar, o ~) groasă A fi lipsit de bun simț, a fi neobrăzat. 60 (Reg; îe) A întări din ~ A se preface că nu înțelege o aluzie. 61 (Pop; îc) Piei-roșii Amerindieni. 62 (Reg; dep; îc) Piele-lungă Om foarte slab, căruia îi atârnă pielea. 63 (Reg; prin etimologie populară; îc) Piele-largă Pelagră. 64 (Fig) Ființă. 65 (Pex) Viață. 66 (Reg) Pieliță. 67 (Reg; dep) Mârțoagă. 68 (Dep) Femeie bătrână. 69-70 Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată). 71 (Spc) Blană. 72 (Fam; îe) A umbla după piei de cloșcă A-și pierde vremea. 73 (Îae) A fi fără ocupație. 74 (Reg; îe) A semăna pe ~ A semăna direct pe miriște, înainte de a ara. 75 (Îs) ~ de drac Țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă, imitând antilopa Vz diftină. 76 (Rar; îas) Pistil². 77 (Reg; fig; irn; îas) Om foarte rezistent. 78 (Îs) ~a dracului Țesătură ușoară de bumbac, cu lustru, utilizată de obicei la căptușeala hainelor Si: (înv) mitcal, percalină. 79 (Spc) Halat confecționat din piele (76). 80 (Reg; îs) (Față de) masă de ~ sau pânză de ~, măsai de ~ Mușama. 81 (Reg; îs) Burduf de piele în care se transportă alimente sau se păstrează lichide. 82 (Mun) Coajă de copac tânăr.

toc³ sn [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 194/5 / V: (pop) tioc sn, (reg) tioacă, tiocă sf / Pl: ~uri, (îvr) ~ure / E: mg tok cf srb tok] 1 Cutie de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente. 2 Teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). 3 (Îrg) Tolbă (1) pentru săgeți. 4 (Rar) Teacă de sabie. 5 Teacă în care se păstrează cutea pentru coasă Si: (reg) tiocuș (2). 6 (Reg) Vas de lemn în care se păstrează brânză, lapte, apă etc. Si: (reg) bărbânță. 7 (Reg) Vas făcut dintr-un trunchi² de copac scobit, în care se opăresc rufele. 8 (Reg; îf tioc) Ceaun mic. 9 (Ban; îaf) Ciob (1). 10 (Trs) Pâlnie făcută din scoarță de arbore (mai ales de brad), în care se pune rășină. 11 (Reg) Cornet de hârtie Si: (reg) tiocuș (3). 12 (Trs) Învelitoare în care se pun penele unei perne Si: (reg) coș, dos, tocar (1). 13 (Reg) Veșcă făcută din coajă de copac, așezată înjurai pietrelor morii țărănești pentrua împiedica risipirea făinii Si: (pop) ocol, văcălie, (reg) obod. 14 (Trs) Membrană în care este învelit bobul unor plante (mai ales la grâu) Si: (pop) cămașă, găoace. 15 (Înv; îf tioc) Caliciu la flori. 16 (Reg) Boboc de floare. 17 (Reg) Înveliș al cornului la bou. 18 (Reg) Cochilie a melcului. 19 (Ban; îf tioc) Polonic. 20 (Reg) Cupă la moară. 21 (Reg; îf tiocă) Groapă în pământ, căptușită cu scânduri, care se folosește pentru stingerea varului Si: varniță. 22 (Reg; îf tioc) Gaură în pământ, la jocul în nasturi. 23 Cadru de lemn, de metal etc., în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. 24 (Dlg) Matcă. 25 (Dlg) Partea de jos a rindelei în care intră cuțitul. 26 Ustensilă pentru scris (cu cerneală sau cu tuș), constituită dintr-o tijă prevăzută la un capăt cu un dispozitiv de prindere a peniței Si: condei, (reg) tonjâc. 27 (Șîs ~ rezervor) Stilou. 28 (Reg) Țigaret. 29 (Olt) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 30 (Olt) Melodie după care se execută dansul tocul¹ (29). 31 (Reg) Cutie de chibrituri.

veriguță sf [At: BIBLIA (1688), 543¹/25 / V: (pop) ~rgu~ / Pl: ~țe / E: verigă + -uță] 1-2 (Trs; Mol; șhp) Verigă (10) (mică). 3-4 (Șhp) Verigă (9) (mică). 5 (Pop) Verighetă (1). 6 (Trs) Cununiță din coajă de copac sau din nuiele (acoperită cu bumbac colorat) cu care, printr-un ritual care are loc în seara de Sfântul Vasile, fetele își află ursita. 7 (Trs; pex) Ritual în care se folosește veriguța (6). 8 (Reg) Inel de metal folosit ca obiect de podoabă la îmbrăcămintea țărănească.

veșcă sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 251 / V: vască, vaș~, veaș~, vescă / Pl: ~ști, ~ște / E: ucr dal веčко] 1 (Reg) Peretele circular de lemn sau de metal al sitei, al ciurului, al baniței etc. Si: (reg) veșcălie (1), văcălie (1). 2 (Mol; Buc; pex) Sită. 3 (Îe) (A fi) trecut (și) prin ciur și (prin) ~ sau cernut în ciur și în ~ (A fi) trecut prin ciur și prin dârmon. 4 (Mol; îe) (A nu fi) nici în ciur, nici în ~ A fi nehotărât. 5 (Pop) Cerc de lemn sau de fier așezat în jurul pietrelor morii sau, rar, ale râșniței, pentru a împiedica risipirea făinii Si: (reg) veșcălie (2). 6 (Reg) Cutie rotundă în care se află pietrele morii. 7 (Reg) Titirez (la moară). 8 (Trs; Mun) Cerc sau crintă de lemn ori de metal care se folosește ca tipar pentru caș. 9 (Trs) Coajă de copac (mai ales de tei) care se folosește la confecționarea unor obiecte (de uz gospodăresc). 10 (Reg; dep) Femeie slabă. 11 (Trs) Bor² (la pălărie). 12 (Reg; îs) ~ca capului Cutia craniană. 13 (Reg) Baniță din coajă de tei, de cireș etc. 14 (Buc; Ban) Butoi (1). 15 (Mun) Vas de tinichea în care se ține leșia folosită la prepararea săpunului.

scorbură sf [At: LB / V: ~boră, (înv) stior~, (reg) scob~, scolb~, școr~, (nob) ~re / Pl: ~ri și (reg) ~re / E: cf alb korbull] 1 Scobitură (mare) în trunchiul unui copac putred Si: (rar) scobitură (13), (reg) rădăcină, retezătură, bortă, bortură, corobană, corobaie, năclad, scochină (6). 2 (Pex) Trunchi de copac găunos, putrezit Si: (reg) bortă, corobană, corobaie. 3 (Reg) Coajă de copac. 4 Văgăună mică în munte, în stâncă, într-un mal, în pământ etc. Si: (reg) corobaie. 5 (Reg; spc) Peșteră (1). 6 (Reg; spc) Copcă în gheață. 7 (Îrg; pex) Cavitate (1). 8 (Reg; îe) A avea ~ la inimă A fi foarte supărat. 9 (Reg) Carie (dentară) Si: (reg) scorboroșeală. 10 (Nob) Firidă (1). 11 (Reg) Craniu (2). 12 (Reg; dep) Vacă bătrână și slabă. 13 (Reg; csnp) Scurmătură (2).

stamboală¹ sf [At: (a. 1812) URICARIUL, IV, 346/7 / V: ~bol sn, stăm~, (reg) ~bul sn / Pl: ~le / E: tc Stambol (kilesi)] 1 (Mol) Vas de lemn, făcut din doage sau din coajă de copac, care servea ca unitate de măsură mai ales pentru cereale, a cărei mărime varia, după regiuni, fiind echivalentă în greutate de la 12 kg la 25 kg. 2 (Mol) Conținutul unei stamboale (1). 3 (Mol) Conținutul împreună cu vasul respectiv V baniță, dimirlie, dublă, ferdelă, măsură, mierță, obroc, șinic. 4 (Îlav) Cu ~la Din belșug. 5 (Înv; îc) ~ol-chilă Chilă constantinopolitană.

MĂTĂUZ s. n. (Regional) 1. Ghemotoc de cîrpe sau de cílți (legat de capătul unui băț) care servește la curățatul vetrei cuptorului (PĂCALĂ, M. R. 429, PAȘCA, GL., TOMESCU, GL., ALR II 4 000/130, 812, 833, 876, 886), la văruitul pereților (CHEST. II 382/297, ALR II/I h 291, ROM. 1960, nr. 2, 19), la prepararea unei cerneli primitive. Cerneala o făceam noi: făceam noi mătăuz de cîlț și dam pă fundu căldării șî udam cîrpa: ce să loa di pă căldare, storceam și făceam cerneală. VÎRCOL, V. 21. ♦ Bețigaș la capătul căruia se leagă o cîrpă, cílți etc. și care se folosește ca pensulă. Pentru puntare [la încondeiatul ouălor] se folosește. . . mătăzul, pâmătuful sau feleștiucul, un bețișor cu cîțiva cîlțișori, bumbac ori scamă de in la un capăt. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 190. Scaunele de astăzi. . . sînt vâpsite, ca și lăzile moderne, numai cu mătăuzul de umbrit, dîndu-li-se coloarea lemnului de nuc sau de stejar. PĂCALĂ, M. R. 484. Cf. CIAUȘANU, GL. 2. Unealtă făcută din crengi de brad, cu care se amestecă laptele sau zerul pus la fiert. Ca să nu se prindă pe fundul căldării, se mestecă într-una cu „mestecăul urdei”, un mătăuz din crengi tinere de brad curățite de coaje și legate la vîrful unui băț. DRAGOMIR, O. M. 15, cf. CHEST. V 140/17. 3. (Bis.) Mănunchi de busuioc, cu care preotul stropește cu agheasmă ; pămătuf, sfeștoc. Cf. LB, POLIZU, PONBRIANT, D., LM, DDRF. Ia un fir de busuioc din mătăuzul cu care botează în acea zi. ȘEZ. VI, 62, cf. ALEXI, W. Din mătăuzul popii să-și rupă un fir. GOROVEI, CR. 341. Ajungînd la mire și descălecînd toți, află în mijlocul ocolului pe o masă o găleată cu apă înflorată frumos și un mătăuz. DENSUSIANU, Ț. H. 242. Scoase o mescioară pătrată, o duse la gura băii, puse pe ea un vas cu apă, o cruce de lemn și-un mătăuz de busuioc. AGÎRBICEANU, A. 435, cf. ALRM II/I h 246. 4. Faclă făcută din coajă de copac sau din paie, care se aprinde de lăsata secului. Cf. ALR II 4 840/130, LEXIC REG. 82. 5. Momîie (în semănături) (Cîlnic-Sebeș). A II 12. 6. (Prin nord-estul Olt.) Femeie prost îmbrăcată. CIAUȘANU, V. 178. – Pl.: mâtâuze. - Și: (regional) mătăúnz (GL. V. J.), mătăhúz (ATILA, P. 108), mătăz, mataúnz (ALR II/I h 291) s. n. ; mătăúză (ALR II 4 000/130,833), mătăónză (GL. V. J.) @s. f. – Etimologia necunoscută.

MĂZGA vb. I. Tranz. (Prin Transilv.) A desprinde coaja de pe copaci; a coji. Măzgăm molidu numa. A I 12, cf. 13, 20. - Prez. ind.: măzg. – V. măzgă.

beldie s.f. (reg.) 1 Prăjină lungă și subțire; par lung. 2 Tulpină la unele plante erbacee. 3 Fîșie din coaja unui copac. 4 (mai ales la pl.) Buruieni, bălării. ◊ pl. -ii. g. -d. -iei. și bîldie s.f. /etimol. nec.

certi, certesc, v.t. (reg.; înv.) 1. A tăia pădurea, a defrișa; a lăzui, a cura. 2 A coji un copac pentru a se usca. – Din vsl. certi (MDA).

JUPUI (-poiu, ‼ -puesc), Mold. Bucov. Trans. JUPI (-pesc) vb. tr. ¶ 1 A lua pielea de pe un animal sau de pe un om: Ercule n’așteptă să moară bine (leul) și-l jupui de piele (ISP.); să nu te mai prind prin grădină, că, pe legea mea, te jupoiu de viu (FIL.) ¶ 2 A beli, a curăți de coaje: se apucă să jupoaie la coajă de copaci (ISP.); s’au apucat de au jupit vr’o cîțiva tei și au făcut o funie lungă (SB.) ¶ 3 figurat: A despuia, a jefui: țăranii îi spuseră cum îi nedreptățește pîrcălabul, îi asuprește și-i jupuește (ISP.); i-a jupuit ca un tîlhar (D.-ZAMF.).

colác, colaci, s.m. 1. Un fel de pâine, împletită din mai multe straturi de aluat. ■ Colac de Crăciun: „Nouă gazda ce ne-a da? / Colacu de după masă / Și pe fiica ei frumoasă” (Calendar, 1980: 5); Colac funerar: „Știu eu ce mi-i leacu: / Giolju și colacu” (Calendar, 1980: 6); Colac de nuntă. 2. (reg.) Obicei conform căruia tinerii căsătoriți se duc cu daruri la nași, la o săptămână după nuntă (Maram.din dreapta Tisei). 3. (reg.) Petrecere organizată a doua zi după nuntă (în zona Codru). 4. Colac de fântână = ghizd. 5. Colac de fân răsucit, pus pe vârful căpiței, ca să nu-l ia vântul; clenciuri, cârligă. 6. Cercul de coajă de copac care se pune de jur-împrejurul pietrelor (la morile de apă); veșcă. – Din vsl. kolač (de la kolo „roată”) (Scriban, DER, DEX, MDA).

dohotár, dohotari, s.m. (reg.) Vânzător de păcură. ■ (onom.) Dohotar, nume de familie frecvent în zona Petrova. – Din dohot „păcură extrasă, în vechime, din coajă de copac” + suf. -ar (DLRM, MDA).

véșcă, vești, s.f. (reg.) 1. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor: „Cu Steaua umblă băieții mai mărișori, de obicei trei, din care unul și-a făcut o stea dintr-o veșcă (o sită stricată) acoperită cu ornamente de hârtie colorată și staniol…” (Faiciuc, 2008: 374). 2. Cercul de lemn ondulat (coajă de copac), din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor, care nu permit să iasă făina afară: „Îi colbu care se strânje la veșca morii” (Bilțiu, 2001: 340). 3. Lăcașul în care sunt așezate pietrele morii. – Din ucr. dial. večka (DEX, MDA).

FAG, fagi, s. m. Copac înalt cu coaja netedă, alburie sau cenușie și cu lemnul tare, cu frunze ovale, netede, lucioase, cu perișori fini pe margini (Fagus silvatica). – Lat. fagus.

A COJI ~esc tranz. (copaci, ramuri) A curăța de coajă; a jupui. /Din coajă

tulubăț, tulubeți, s.m. (reg.) 1. trunchi de copac (curățat de coajă); animal (mai ales oaie) jupuit. 2. om gras. 3. (adj.) rotund (capul). 4. partea moale a corpului albinei.

coporîie (coporîi), s. f. – 1. Mîner de coasă. – 2. Nume dat celor trei stele din constelația Cefeu. – Var. coporîșcă, toporîie, toporîșcă. Mag. kaparó (Candrea); var. indică o contaminare cu topor(ișcă). Cf. și bg. kopralja „prăjină”, de unde copreală, s. f. (prăjină, par), cuvînt legat de copală, s. f. (prăjină), în Trans., și copaiță, s. f. (prăjină pe care se pun de obicei fîșii de coajă uscată de copac, la care se dă foc, în anumite obiceiuri populare din Trans.), copîrșoi, s. m. (persoană slabă).

fag (fagi), s. m. – Copac înalt cu coaja netedă și lemnul tare (Fagus silvatica). – Mr., megl. fag. Lat. fagus (Pușcariu 568; Candrea-Dens., 540; REW 3145; DAR), cf. it. faggio (lom., piem., engad. fo), sicil., sard., prov. fau, v. fr. fou (› fr. fouet), sp. (haya), port. (faia). Alb. fag provine din calabr. fagu (Meyer 97) sau din rom. – Der. făget, s. n. (var. făgiș), (pădure de fag), mr. fădzet, cf. it. faggeto.

certez, -uri, s.n. – (top.) Arătură și fânață (la Cernești). – Denumirea are la bază un termen dialectal, „certez”, cu sens de defrișare. În graiurile ucrainene se mai menține verbul čerti „a defrișa; a lua coaja de pe copaci” (Vișovan 2002).

FAG¹, fagi, s. m. Copac mare, cu coajă netedă alburie sau cenușie și cu lemn tare, întrebuințat la fabricarea mobilelor sau ca lemn de foc (Fagus silvatica). La dreapta și la stînga se înălțau fagi uriași care deasupra își împreunau cununile. SADOVEANU, N. P. 22. Între fagi, departe, ciocănitul tăietorilor se aude ritmic ca un neobosit răsuflet al codrului. C. PETRESCU, S. 141. Peste fagi cu vîrfuri sure A căzut amurgul rece. TOPÎRCEANU, B. 39. ◊ (Cu sens colectiv) Tînguiosul bucium sună... Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ♦ Esența lemnului descris mai sus. Încet se cutremur copacii de fag. EMINESCU, O. IV 156.

CORTI- „scoarță de copac”. ◊ L. cortex „coajă, scoarță” > fr. corti-, engl. id. > rom. corti-. □ ~col (v. -col₁), adj., (despre vegetale) care crește pe scoarța copacilor.

chircit, ~ă a [At: ALECSANDRI, T. 1199 / Pl: ~iți, ~e / E: chirci] 1 (D. oameni) Cu corpul ghemuit. 2 (D. oameni) Cu trupul încovoiat (în convulsii). 3 (Mls d. membrele corpului) Strâmb. 4 (D. piele) Uscat. 5 (Mls d. membrele corpului) Paralizat. 6 (D. oameni și, în special, d. animale și plante) Care nu se dezvoltă bine Si: pipernicit. 7 Degenerat. 8 Păcătos. 9 (Pop; îs) Pădure ~ă Pădure rară. 10 (Îas) Pădure cu copaci strâmbi. 11 (D. coaja fructelor, legumelor) Zbârcit.

osiac sm [At: TDRG / Pl: ~ieci și (rar, sn) ~uri / E: nct] (Reg) 1-2 (Olt; Mun) (Vârf de) copac uscat, fără coajă și crengi. 3 (Pex) Creangă mare, uscată. 4 Stâlp care susține roata scrânciobului.

pojghiță sf [At: PISCUPESCU, O. 102/2 / V: (îrg) poșg~, (înv) pușg~, (reg) ~jiță, ~jni~, ~jviță, puji~ / A și: pojghiță / Pl: ~țe, (pop) ~ți / E: ns cf pojghie] 1 (Îrg) Membrană care acoperă unele țesuturi sau organe ale corpului Si: pieliță. 2 (Spc) Crustă a unei răni care începe să se cicatrizeze. 3 (Mun) Pușchea. 4 (Îrg) Membrană subțire care învelește unele fructe sau legume Si: pieliță. 5 (Îrg; pex) Scoarță de copac. 6 (Îrg; pex) Coajă tare a unor fructe. 7 (Urmat de determinări care arată felul) Strat subțire care se formează la suprafața unui lichid prin răcire, închegare etc. Si: (reg) pojghie (1). 8 (Pex; urmat de determinări care arată felul) Strat subțire care se depune sau acoperă suprafața unui lucru Si: crustă, (reg) pojghie (2).

CLEIU¹ (pl. -iuri) I. sn. 1 Materie vîscoasă care se extrage din pește (în spec. din morun) și cu care se lipește mai ales lemnul; acest ~ de morun e mai adesea înlocuit, la lucrările de tîmplărie printr’o substanță extrasă din resturi de piei, din coarne, oase și alte organe de animale ¶ 2 🌿 Substanță vîscoasă ce curge din coaja unora din copaci ca bradul, etc. ¶ 3 Vîsc cu care se prind păsărelele ¶ 4 Ceara din urechi ¶ 5 ⊕ Mandat de arestare ¶ 6 🐕 ~l-laptelui, niște umflături (buboaie) la încheieturile picioarelor, ce se ivesc la mînjii cei mici și-i fac să șchioapete. II. adv. F Nimic, de loc: sare el de jos, Îl ascult – cleiu! (CRG.) [vsl. klěj].

cúrăț, a -á (vest și sud) și cúrăț saŭ -ésc, a -í (est) v. tr. (d. curat, de unde s’a făcut curățesc, apoĭ curăț. – Curăț, curețĭ, să curețe, în est curăț, curățĭ, să curățe saŭ să curățească). Fac curat măturînd, periind ș. a.: a curăța casa, haĭnele. Purific: ploaĭa a curățat aeru. Ĭaŭ coaja, frunzele, ramurile inútile, solziĭ, penele ș. a.: a curăța merele saŭ cartofiĭ de coajă, ramura de frunze, copacu de ramurĭ uscate, peștele de solzĭ, porcu de păr, țara de Jidanĭ. Iron. Despoĭ, jăfuĭesc: vulpea m’a curățat de găinĭ. Răpesc, înlătur, mătrășesc, omor: vulpea mĭ-a curățat găinile, l-a curățat de pe fața pămîntuluĭ. V. refl. Mă fac curat. Iron. Mă liberez, mă cortorosesc, scap de: s’a curățat de banĭ (ĭ-a perdut, ĭ-a cheltuit), de păcate, de un prieten plicticos, mulțĭ s’aŭ curățat (de vĭață) în războĭ (aŭ murit).

pieli vt [At: SCRIBAN, D. / Pzi: ~lesc / E: piele] (Rar) 1 A jupui de piele un animal. 2 A jupui de coajă un fruct, un copac etc.

tejiac sm [At: PLOPȘOR, V. O. 15 / Pl: ? / E: nct] (Olt) Copac uscat, lipsit de coajă și de crengi Si: (reg) osiac.

COȘCOVI (-ovesc) I. vb. refl. Mold. A se burduși, a se deslipi, a se umfla formînd găunoșituri pe dedesubt (vorb. de pojghița de var sau de tencuială de pe pereți, de coaja mobilelor, de scoarța copacilor, de foile unei plăcinte, de coaja de pe pîine, etc.): se coșcovise scoarța copacilor (GRIG.). II. vb. tr. A găunoși; a deslipi: sgaiba ... sapă tot piciorul, îi coșcovește pe supt unghii (DRĂGH.) [coșcov].

A BELI ~esc tranz. pop. 1) (animale sacrificate) A curăța de piele; a jumuli; a despuia; a jupui. 2) (copaci, ramuri) A curăța de coajă; a coji; a jupui. * ~ ochii a face ochii mari privind prostește, cu mirare. /<sl. bĕliti

scoárță f., pl. e (lat. scórtea, manta de pele, fem. d. scórteus „de pele”, rudă cu cortex, córticis, scoarță, coajă; it. scorza, pv. cat. escorza, fr. écorce). Coajă, învălișu trunchĭuluĭ și ramurilor copacilor. Învălișu de hîrtie saŭ de carton saŭ de lemn al uneĭ cărțĭ: a ceti o carte din scoarță’n scoarță (a o ceti toată. V. doască, tartaj). Velință, învălitoare de pat de lînă țesută ca și covoru național. Covor național, adică țesut, nu tuns. (Pl. în est și scorțurĭ, felurĭ de țoale). Loĭtră făcută din scîndurĭ saŭ din împletitură (leasă). A se face scoarță, a se îngroșa ca scoarța: haĭnele i se făcuse scoarță de apă înghețată, (fig.) acestuĭ nerușinat i s’a făcut obrazu scoarță. Soră de scoarță, soră vitregă (Cr.).

BELI (belesc) vb. tr. 1 A jupui, a scoate pielea de pe corpul omului sau unui animal: pentru preot... belesc o oaie grasă (MAR.); Fig. a-i ~ obrazul, a-l face de rușine; proverb familiar: De nu era nasul, îți beleai obrazul, se zice, în glumă, acelora cari cad și se lovesc cu nasul de ceva; ~ țapul 👉 ȚAP ¶ 2 familiar A jupui de avere, a despuia: Moțoc! Moțoc! El ne belește și ne pradă! El stătuește pe Vodă! (N.-COST.) ¶ 3 A coji, a despuia de coajă: belise din luncă toți copacii de coaje de-și hrăneau caii (N.-COST.) ¶ 4 Fig. ~ ochii, a sgîi, a holba ochii ¶ 5 ~ buzele (CANT.), a desface astfel buzele încît să se vadă dinții rînjind [vsl. běliti].

jupui vb. IV. I 1 tr. (compl. indică animale moarte sau, p. restr., pielea lor) a ecarisa, a ecorșa, <rar> a pieli, <pop.> a beli, <înv. și reg.> a despuia, <reg.> a mezdri, a pieleji. Doi bărbați jupuiau un berbec într-o magazie. 2 tr., refl. (med., med. vet.; compl. sau sub. indică ființe ori părți ale corpului lor) a (se) juli, a(se) zdreli, a (se) zgâria, <pop.> a (se) beli, a (se) stropși, <înv. și reg.> a (se) rujdi, <reg.> a (se) mezdreli, a (se) mezdri, a pieleji. A căzut și s-a jupuit la genunchi. 3 refl. (med., med. vet.; despre răni cicatrizate, despre pielea arsă de soare, de vânt, necrozată etc.) a se coji, a se descuama, a se exfolia, a se scoroji, <pop.> a se jupi, <înv.> a se tărâța. Pielea de pe mâinii s-a jupuit de la detergenți. 4 tr. (compl. indică trunchiuri de copaci, ramuri de arbori) a coji, a descoji, <rar> a despuia, <reg.> a măzga, a scorțăli. A jupuit un trunchi de stejar pentru a face scânduri din el. II tr. fig. (compl. indică oameni) a extorca, a jecmăni, a jefui, <fig.> a jumuli, a mulge, a scurge, a stoarce, a suge, <fig.; rar> a jintui, <fig.; pop.> a jupi, <fig.; fam.>a carota. Sub pretextul că îi poate facilita cumpărarea unei locuințe la un preț modic, l-a jupuit de bani.

măzga vb. I. tr. (reg.; compl. indică trunchiuri de copaci, ramuri de arbori) v. Coji. Descoji. Jupui.

SCOARȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern (gros și tare) al trunchiului și al crengilor unui copac sau al unei plante lemnoase; coajă. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine, de bună-cuviință. (Reg.) Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. 2. Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală; coajă care se formează la suprafața pământului după ploi mari urmate de secetă. 3. (Anat.; în sintagma) Scoarța cerebrală = partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță nervoasă cenușie. 4. Copertă rigidă a unei cărți, a unui registru etc. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșit, în întregime. 5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transportă grăunțe. 6. Covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână. – Lat. scortea. corectat(ă)

tulubăț [At: ALR I, 965/360 / Pl: ~beți / E: ucr тулубецъ] 1 sm (Reg) Trunchi² (7) de copac (căruia i s-a curățat coaja). 2 sm (Reg) Persoană grasă. 3 a (Reg; d. cap) Rotund. 4 sm (Buc) Corp al unui animal (mai ales al oii) jupuit de piele. 5 sm (Reg) Partea moale a corpului albinei.

COJI, cojesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la copaci, legume, fructe etc.) A curăța de coajă. Au cojit vro cîțiva tei și au făcut o funie lungă. SBIERA, P. 84. 2. Refl.. (Despre răni cicatrizate, despre pielea spuzită, arsă de soare, uscată de vînt) A se curăța de coji. V. descuama. Apoi cercuiră cu toții în jurul mormîntului, învîrtind căciulele în mînile lor cojite de soare și de ger. DELAVRANCEA, S. 174. [Pielea] se crapă în diferite direcții și apoi se cojește, la TDRG. 3. Refl. (Despre pereți sau despre tencuiala sau varul de pe pereți) A se coșcovi, a se scoroji. Varul îngălbenise, se afumase, se cojea. DUMITRIU, N. 125.

scoarță [At: HERODOT (1645), 188 / V: (înv) ~ție sf, (reg) scorț, școrț s / Pl: ~țe, (reg) ~țuri, ~ți / E: ml scortea] 1 sf (Dob; urmat de determinări care arată felul, proveniența) Înveliș extern (gros și tare) al tulpinii, al crengilor și al rădăcinii unui copac sau al unei plante lemnoase Si: coajă (1). 2 sf (Îrg; îc) ~-dulce (sau aromatică) Scorțișoară. 3 sf (Reg; d. părinți, frați, surori; îla) De ~ Vitreg. 4 sf (Îe) Obraz de ~ Om fără rușine, lipsit de bună-cuviință, neobrăzat. 5 sf (Îae) Trăsăturile de caracter ale unui om cu obraz de scoarță (4). 6 sf (Îe) A se face (sau a căpăta) ~ A se îngroșa întărindu-se. 7 av Foarte întărit (ca scoarța (1)). 8 sf (Reg) Femeie bătrână urâtă și rea Si: cotoroanță (3). 9 sf (Reg) Cal bătrân, urât și slab. 10 sf (Pan; nob) Piele. 11 sf (Trs) Găoace (a oului). 12 sf (Reg) Crustă formată pe mămăligă după răcire. 13 sf (Reg) Înveliș exterior al fructelor Si: coajă (2), pieliță. 14 sf (Reg) Spumă întărită de pe suprafața laptelui fiert Cf coajă, smântână. 15 sf Prăjitură pufoasă din ouă, zahăr, făină, nuci sau migdale, coaptă ca o foaie, care se taie în bucăți. 16 sf (Rar) Ștaif. 17 sf (Trs) Rapăn¹. 18 sf (Îdt) Crustă a unei răni care începe să se cicatrizeze Si: coajă (14), zgaibă. 19 sf (Îvr; îs) ~ța sitei (sau a ciurului) Marginea circulară îndoită în jurul pietrei alergătoare de moară, făcută, de obicei, din scândură subțire Si: veșcă. 20 sf (Îvr) Curmei (3) (din coajă de tei). 21 sf (Trs; Mol) Scândură. 22 sf (Trs; Mol) Așchie (1). 23 sf Fiecare dintre piesele de lemn care mențin distanța dintre saule, la navele cu vele. 24 sf Fiecare dintre cele două părți care formează învelișul unei cărți, al unui registru, al unui caiet, făcut, de obicei, dintr-un material rigid Si: copertă (1), (rar) învelitoare, (îrg) tartaj, (reg) tablă. 25 sf (Îlav) Din ~ în (sau până în) ~ De la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșitul unui text Si: în întregime, (reg) din doască (5) în doască, din scândură în scândură. 26 sf (Reg) Carton. 27 sf (Adesea urmat de determinarea „pământului”) Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală Si: litosferă, (înv) coajă (15). 28 sf (Pex) Înveliș exterior al altor planete. 29 sf (Pgn) Pământ. 30 sf (Îs) ~ protectoare Strat subțire de oxizi metalici care acoperă unele roci din deșerturi. 31 sf (Îs) ~ de alterare Pătură superficială a unor roci vechi în curs de alterare fizică. 32 sf (Spc) Strat rigid format la suprafața pământului după ploi mari, urmate de secetă. 33 sf (Adesea urmat de determinările „cerebrală”, „creierului”) Strat celular din partea exterioară a emisferelor cerebrale, format dintr-o substanță nervoasă cenușie Si: cortex cerebral. 34 sf Țesătură țărănească groasă, de obicei de lână, lucrată cu diferite modele și flori, care se așterne pe pat, pe lavițe, pe jos, se atârnă pe pereți Si: cuvertură, (pop) velniță, (reg) lăicer, tehip, țol. 35-36 sf (Pex) Covor (1, 2). 37 sf (Pex) Preș. 38 sf (Olt) Un fel de șorț făcut dintr-o țesătură fină (de lână) foarte deasă și rigidă, care ține locul fustei la costumele populare femeiești Si: fotă (3). 39 sf (Îdt) Rogojină¹. 40 sf (Arg) Portofel.

veșcă s.f. (reg.) 1 Peretele circular de lemn sau de metal al sitei, al ciurului, al baniței. ♦ Ext. Sită. ◊ Expr. Trecut (și) prin ciur și prin veșcă sau cernut în ciur și în veșcă = trecut prin ciur și prin dîrmon. 2 Cerc de lemn sau de fier așezat în jurul pietrelor morii pentru a împiedica risipirea făinii. 3 Cerc sau crintă de lemn ori de metal care se folosește ca tipar pentru caș. 4 Coajă desprinsă de la anumite specii de copaci (mai ales de tei), din care se confecționează diverse obiecte (de uz gospodăresc). • pl. vești, -ște. /<ucr. dial. веуко.

BELI, belesc, vb. IV. 1. T r an z. (Popular) A desface sau a lua pielea de pe întreg corpul (sau numai de pe o parte a corpului) unei vietăți, mai ales a unui animal; a jupui. Ia uite, băăă! – răzbătu în văgăună strigătul unui cioban. Unu belește un cal. PREDA, Î. 140. De toți laolaltă își băteau joc tăbăcarii, iar ei rîdeau de aceștia că belesc animalele. PAS, L. I 77. Spărie pe maică-mea spunîndu-i că... fratele tată-mio a belit bivolița. HOGAȘ, DR. II 148. Trimite măcelarii să-l belească [pe cerb], să mănînc carne din el. RETEGANUL, P. I 49. ◊ Expr. A (sau a-și) beli ochii = a deschide ochii mari, a căsca, a zgîi sau a holba ochii; a se uita cu mirare, prostește (la ceva). Omul... oricît ar beli ochii, tot nu poate spune că în recipisă e scris că a plătit. PAS, Z. I 154. A-și beli dinții = a rînji. Zîmbea în doi peri și-și belea dinții, cerînd s-o scalde. VORNIC, O. P. 325. ◊ Fig. (Cu privire la oameni) A despuia, a prăda, a jefui (de bani). Cui să vină ce-oi putea vinde? Crîșmarul sau ăia bogații... cînd te văd că ai nevoie, belește pielea de pe om. DUMITRIU, B. F. 20. Ciocoii... de la Forăști ne rod, ne mulg și ne belesc, de-am ajuns la sapă de lemn. SADOVEANU, N. F. 50. Am rămas săraci!... [Moțoc] ne belește și ne pradă. NEGRUZZI, S.I 154. 2. Refl. (Popular) A i se lua, a i se jupui (cuiva) pielea, din cauza unei loviri, a unei răniri etc.; a se juli. Și-a belit fruntea. 3. T r an z. A despuia o plantă (copac, ramură etc.) de scoarță, a-i curăța coaja; a descoji.

punte sf [At: BIBLIA (1688), 239²/19 / Pl: punți / E: ml pons, -ntis] 1 Pod¹ îngust, de obicei dintr-o scândură sau dintr-o bârnă, așezat peste o apă mică, peste un șanț, o râpă etc., care poate fi trecut numai cu piciorul. 2 (Îs) ~ de scăpare Mijloc de a ieși dintr-un impas. 3 (Pfm; îe) A se face (sau a se pune) luntre (sau, rar, munte, reg, cruce, scară) și ~ A-și da toată silința în vederea realizării unui scop. 4 (Pop; îe) A trece ~a A scăpa de o primejdie. 5 (Pfm; îe) A face ~ A nu merge la serviciu într-o zi de lucru care se află între două sărbători legale. 6 (D. servicii publice, instituții; îae) A nu funcționa într-o zi de lucru care se află între două sărbători legale. 7 (Îcs) De-a ~a ologului Joc de copii în care un copil, care își murdărește călcâiul, începe să șchiopăteze și cere altui copil, care nu cunoaște jocul, să-l ajute întinzându-i palma peste care primul copil trece cu călcâiul murdar. 8 (Înv) Pod. 9 (Spc) Punte (1) mobilă care leagă vasele de chei. 10 (Spc; rar șîs ~ cu macara) Punte (1) mobilă peste un șanț adânc, plin cu apă, la o cetate sau la un castel medieval. 11 Scândură groasă sau panou îngust așezat pe o schelă, pe care circulă muncitorii când lucrează la înălțime. 12 (Șîs ~ de comunicație) Placă de metal rabatabilă care servește la legătura dintre două vagoane de cale ferată. 13 (Mun; Trs) Pârleaz. 14 (Buc; Mar) Trunchi întreg de copac tăiat și curățat de crengi și de coajă. 15 Stinghie de lemn care unește cele două brațe ale ferăstrăului de tâmplărie, situată la distanță (aproximativ) egală de pânza și de frânghia ferăstrăului și pe care se sprijină pana cu care se răsucește frânghia Si: (reg) curmeziș, mijloc, mijlocar. 16 (Reg) Stinghie care susține fagurii în stupi. 17 (Trs) Policioară. 18 (Reg) Bucată de fier care unește coarnele plugului. 19 (Reg) Arc care unește cele două picioare ale compasului. 20 (Reg) Stinghie de lemn care desparte ochiurile geamului. 21 (Pex) Pervaz. 22 Stinghie de lemn sau bară de fier care se pune de-a curmezișul doagelor de la fundul ciuberelor, ciuturilor, butoaielor, găleților etc. 23 (Reg) Brăcinar (5) la căruță. 24 (Reg) Parte a unei piese metalice formată dintr-o bară cu capetele îndoite, până la locul unde se îndoaie cele două capete. 25 (Reg) Parte a greblei în care sunt fixați colții. 26 (Reg) Talpă la joagăr. 27 (Reg) Parte mai lată a potcoavei folosite de lucrătorii forestieri, pe care stă talpa piciorului. 28 (Reg) Lama țapinei. 29 (Reg) Stinghie la grapă. 30 Parte a scaunului de doage pe care este sprijinită doaga în timpul prelucrării. 31 (Muz; rar) Cordar. 32 (Trs) Platcă¹ la cămășile bărbătești. 33 (Reg; îs) ~a bogdanelor Lemn orizontal mobil care unește capetele stâlpilor din care este alcătuit stăvilarul morilor de apă. 34 (Reg) Pârghie cu ajutorul căreia se reglează înălțimea pietrelor morii de apă sau de vânt, pentru a obține o făină mai mare sau mai măruntă Si: (pop) posadă (1). 35 (Reg) Strat de lemn de care este prinsă broasca morii. 36 (Reg) Schelet de lemn pe care este așezată roata morii. 37 (Buc; Trs) Grindă longitudinală care unește ursoaiele morii. 38 (Trs) Bârnă orizontală, paralelă cu fruntarul, cu un capăt mobil, care se reazemă pe calul morii. 39 (Reg; lpl) Fiecare din lemnele care fixează piatra zăcătoare a morii Si: crivace (3). 40 (Rar) Mică piesă metalică pe care este așezat capătul de jos al fusului care învârtește piatra alergătoare la moara de apă Si: grindă, podoimă¹, posadă². 41 (Reg; șîs ~a prâsnelului) Masă a tigăii. 42 Planșeu din lemn sau din metal care închide corpul unei nave la partea superioară sau care compartimentează nava pe nivele Si: (înv) pod¹. 43 Bucățică de plută², de lemn ușor sau de metal în care se înfige fitilul candelei ca să plutească în untdelemn. 44 (Olt) Coardă de viță de vie întinsă între araci. 45 (Atm; Trs; îs) ~a umărului Claviculă. 46 (Atm; Trs; Mol; îs) ~a nasului Cartilaj care desparte fosele nazale Si: (pop) zgârciul nasului. 47 (Mun) Două crenguțe în formă de furcă între care se așează o crenguță orizontală, ca o punte (1), sau alte obiecte, pe care fetele de la țară le puneau afară în noaptea Sf. Vasile sau a Bobotezei, pentru a-și visa ursitul. 48 (Bis; reg) Pânză îngustă și lungă care se așterne în drumul cortegiului mortuar. 49 (Pex) Pomană care constă din colaci, bucăți de pânză, covoare, căni de apă etc. și care se împarte pe drumul pe care este dus mortul la cimitir Si: (reg) pod¹.

CER¹ sm. 🌿 Copac mare și frumos, o varietate de stejar, cu coaja mai groasă decît a gorunului și tufei; formează întinse păduri sau dumbrăvi și e cultivat uneori ca plantă decorativă (Quercus cerris) [lat. cerrus].

CIUNGAR sm. 🌳 Copac cu crăcile retezate; copac cu vîrful trunchiat: ~ nalt, Nalt și minunat, De coajă curat, De crăci dărîmat (TOC.) [ciung].

dubă (dube), s. f. – 1. Ambarcație, luntre făcută dintr-un trunchi de copac scobit. – 2. Ciubăr de lemn. – 3. (Trans.) Vas pentru fructe, din coajă de cireș. – 4. Pușcărie, temniță. – 5. Vehicul închis, cu gratii, cu care se transportă deținuții. – 6. (Trans.) Instrument muzical rustic. Sl. dyba „trunchi” (Cihac, II, 95), cf. rut., rus. dub „stejar; luntre”, sb. dubak „dubă, vehicul”. Pentru evoluția semantică, cf. drîng; la sensul de „temniță” s-a ajuns plecîndu-se de la butucul de care erau legați, deținuții, pol. dyby (cf. Bogrea, Dacor., I, 263), sau sl. dyba, de unde dibă, s. f. (butuc). Cf. dîmb, dumbravă. Der. dubăi, vb. (Trans., a cînta la dubă); dubas, s. n. (Mold., barcă pescărească; ponton), din rus. dubas, cf. tc. duba „ponton”; dubăsar, s. m. (Mold., pontonier).

coájă (est) și coáje (vest) f., pl. cojĭ (vsl. sîrb. bg. rut. koža, pele, de unde și ung. kosz, coajă de bubă. V. cojiță, cojoc). Scoarța (învălișu) trunchĭuluĭ și ramurilor copacilor, a fructelor, a boabelor de legume, a sîmburilor (găoace) și semințelor, a ouluĭ, a raculuĭ (crustă), a pîniĭ, a globuluĭ pămîntesc ș. a. Fig. Iron. A prins mămăliga coajă, s’a înțolit țopîrlanu. – În est și coarjă (ca sarjă, sajă).

TRUNCHI, trunchiuri, s. n. 1. Partea cea mai groasă a unui copac, situată între rădăcină și locul de unde pornesc ramurile; tulpină. Am ajuns, șopti Micluț, arătîndu-i prin ceață platoul unduit și coliba înfundată în pămînt, între tufișuri și trunchiurile înalte ale fagilor. DUMITRIU, N. 213. Lunca de mesteceni era toată verde, un verde gingaș, tremurător în lumina veselă. Albe ca niște stîlpi subțiri de zăpadă se ridicau drepte trunchiurile. SADOVEANU, O. VII 367. Dafinul se desfăcu în două, și fata pieri, cu flori cu tot, în trunchiul său. POPESCU, B. II 34. ◊ (În metafore și comparații, cu aluzie la masivitatea și rezistența tulpinii unor copaci) Era acest Costan al Șărpoaiei un trunchi de om, închegat ca din granit. DAN, U. 216. ♦ Tulpina unui copac tăiat de la rădăcină (uneori curățată de crengi și de coajă); buștean. [Rîul] a cărat amar de ani Buturugi și bolovani, Rădăcini fărîmițate, Trunchiuri mari încălecate Și crenguțe rășchirate. DEȘLIU, M. 22. Trunchiurile brazilor, din care se mai auzea parcă foșnetul pădurii, au fost transformate în vagoane de scînduri. BOGZA, C. O. 130. Pădurile desființate se prefăcură într-un val înalt și nestrăbătut de trunchiuri de copaci, încîlcite, la un loc, cu crengile lor. HOGAȘ, M. N. 167. 2. Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; butuc. Ce le pasă: lemne la trunchi sînt, slănină și făină în pod este deavolna. CREANGĂ, A. 38. Banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele. id. ib. 120. Așchia nu sare departe de trunchi. ȘEZ. I 221. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) butuc care servea călăului pentru decapitarea osîndiților la moarte. Puse capul pe trunchiul pregătit, lîngă care sta călăul. NEGRUZZI, S. I 108. 3. Trupul unui om sau al unui animal (în afară de cap și de membre). O jiganie cu patru picioare cu șeale de cal și cu trunchiul de om. ISPIRESCU, U. 74. 4. (În expr.) Trunchi de piramidă = volum obținut tăind o piramidă printr-un plan paralel cu baza ei și cuprins între acest plan și bază. Trunchi de con = troncon. Trunchi de prismă = porțiunea rămasă dintr-o prismă tăiată de un plan care nu e paralel cu baza ei. 5. Fig. (Neobișnuit) Fragment, parte, frîntură dintr-o operă, dintr-o lucrare etc. Și timpul și spesele ar fi cruțate, publicîndu-se îndată de Societatea Academică acele trunchiuri de material. ODOBESCU, S. II 325. – Pl. și: (m.) trunchi (EMINESCU, O. I 85).

COAJĂ, coji, s. f. 1. Învelișul exterior al rădăcinilor, al tulpinilor, al ramurilor copacilor și al altor plante lemnoase; scoarță. ♦ Învelișul exterior al fructelor, al semințelor etc. 2. Învelișul tare și calcaros al oului. 3. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte, fripte, dospite. ♦ Bucățică uscată rămasă din pîine, mămâligă etc. 4. Crustă unei răni care începe să se cicatrizeze. 5. Stratul exterior, vîrtos și răcit al globului pămîntesc. 6. (Înv.) Învelișul tare și calcaros al unor moluște sau al unor crustacee. – Slav (v. sl. koža).

GRADEA, grădele, s. f. (Regional, mai ales la pl.) Nuiele din care se împletește gardul; p. ext. gard împletit din nuiele; leasă. Pereții caselor, geamurile ferestrilor, scoarța copacilor, grădelele de primpregiurul grădinii, toate deopotrivă sînt învăluite cu o lucie coajă de sloi. SLAVICI, N. II 3. Las-o să vină cu mine la mama, îi va da ea cînepă și in pănă să va sătura de tors și n-a fi silită să toarcă grădelele. RETEGANUL, P. III 52.

trunchi² [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 173^r/25 / V: (înv) ~e sf, (reg) ~nche sm / Pl: ~uri, (reg) ~nche, ~nți / E: ml trunculus] 1 sn Partea cea mai groasă a unui copac, cuprinsă între rădăcină și locul de unde pornesc ramurile principale Si: tulpină¹ (1), (pop) trup (29), (înv) trunc. 2 sn (Pex) Copac (1). 3 sn (Reg; îs) ~ sălbatic sau ~ul pădurețului Portaltoi. 4 sn (Atm) Parte a unui nerv până la nivelul ramificațiilor. 5 sn (Atm; îs) ~ cerebral Porțiunea nevraxului alcătuită din măduva prelungită, punte și mezencefal. 6 sn (Înv; fig) Linie directă a unei familii din care pleacă ramurile colaterale. 7 sn Tulpină¹ (1) de copac tăiat de la nivelul solului (uneori curățată de crengi și de coajă) Si: buștean (reg) tutuluș (1). 8 sn (Reg) Bucată de lemn tăiată sau despicată (dintr-un copac) Si: (reg) trup (30). 9 av (Îvr; d. o mâncare; îe) A cădea ~ la stomac A se mistui greu. 10 sn (Îvr; fig) Fragment dintr-o operă, dintr-o lucrare etc. 11 sn Bucată groasă de lemn (din tulpina¹ unui copac) pe care se crapă lemnele de foc. 12 sn Butucul pe care cioplește rotarul. 13 sn Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. 14 sn (Înv; pex) Local unde se despica și se vindea carnea Si: măcelărie. 15 sn (Înv) Butuc pe care călăul decapita condamnații la moarte. 16 sn Corpul unei ființe, considerat fără cap și fără membre Si: (pop) trup (18). 17 sn (Pex) Corp (8). 18 sn (Mat; îs) ~ de piramidă (sau de con, de prismă) Corp geometric obținut prin secționarea unei piramide (sau a unui con etc.) printr-un plan paralel cu baza și aflat între acest plan și bază. 19 sn (Reg) Fâșie dintr-o suprafață mai mare de teren agricol Si: (îrg) obraț.

GROS⁴, groși, s. m. Trunchi de copac tăiat, lung, retezat la capete și curățat de crengi (uneori și de coajă); buștean. Apa... [Motrului] este mare de se coboară pre dînsa groșii (butucii) de brad ce se aduc din munte. I. IONESCU, M. 70. Da pe Gruia că-l ducea... La roșteiul temniții, Și pe Gruia că-l punea Cît un gros cu fața-n jos. BIBICESCU, P. P. 297.

MÎZGĂ s. f. sg. 1. Noroi moale, lipicios și alunecos. Trecui prin mîna stîngă frîul calului și pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului, spre căsuța vînătorului. SADOVEANU, O. III 666. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și-un ghețuș, de nu te mai poți de feli ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. 2. Lichid lipicios și vîscos din organele plantelor, mai ales de sub scoarța sau coaja lor; sevă; p. ext. stratul moale de pe partea interioară a scoarței unui copac. Cîrligele... se pun în gropi pe un timp bun și mai-nainte de a începe a umbla mîzga în copaci. I. IONESCU, P. 247. Mîzgă d-alun verde. TEODORESCU, P. P. 403. ◊ Expr. A suge mîzga din cineva = a stoarce (pe cineva) de puteri; a-l vlăgui, a-l secătui. Nici ție, mă, nu-ți dau, auzi? Nimic! Du-te să-ți dea prietenii tăi cari vreau să sugă mîzga din noi! V. ROM. martie-aprilie 1949, 177. 3. Substanță moale, cleioasă, unsuroasă formată pe suprafața unor alimente sau rămasă pe vasul în care a stat mîncarea. ◊ Expr. (Rar) A prinde mîzgă = a se îmbogăți.

RĂCHITAR, răchitari, s. m. Fluture de noapte care trăiește pe coaja sălciilor și a cărui larvă, de mărimea unui deget, sapă tunele în lemnul copacului (Cossus cossus).

golaș, ~ă [At: BIBLIA (1688), 142 / Pl: ~i, ~e / E: gol + -aș] 1 a (D. păsări) Fără pene. 2 a (D. animale) Fără păr Si: pleșuv. 3 a (D. oameni) Gol (1). 4 a (D. copaci, crengi) Care este lipsit de frunze Si: gol (31). 5 sfp Varietate de piersici cu coaja netedă, fără puf. 6 a (D. suprafețe, terenuri, regiuni) Care este lipsit de vegetație Si: gol (14). 7 sm (Bot; reg) Ură (Gymnadenia conopea). 8 sm (Bot; reg) Ură (Gymnadenia odoratissima).

SCOARȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern al tulpinilor, ramurilor, lujerelor și rădăcinilor lemnoase; coajă. Auzirăm peste o vale, undeva, ciocănitoarea cea mare de munte, duruind sonor în scoarța copacilor. SADOVEANU, O. VIII 14. Potrivea scoarța întreagă a unui brad despoiat, pe acoperămîntul tupilat al stînii zdruncinate de furtună. HOGAȘ, M. N. 190. Într-o scoarță de copac O să bată tica-tac Tactul, ghionoaia. COȘBUC, P. I 301. ◊ (În metafore și comparații) Pieptarul de piele de căprioară și, dedesubt, cămașa de in erau scoarță de sînge închegat. SADOVEANU, O. I 17. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă de patru zile, de cînd le înmoaie prin noroaie... s-au întărit scoarță. C. PETRESCU, Î. II 33. Cu guler nalt, pînă la urechi, cusut scoarță. GHICA, la TDRG. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine, de bună-cuviință. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță, și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama vitrigă. CREANGĂ, P. 283. 2. Învelișul exterior, tare al globului pămîntesc; coajă care se formează la suprafața pămîntului după ploi mari, urmate de secetă. 3. (De obicei determinat prin «cerebrală») Partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță cenușie. Scoarța coordonează toate funcțiunile organismului. DANIELOPOLU, F. N. II 252. 4. Îmbrăcăminte rigidă a unei cărți, a unui caiet etc.; copertă. Pe masă se aflau foile dactilografiate și broșura, cu scoarțele roșii, sub o cămașă banală de dosar. C. PETRESCU, A. 353. Albumul ei cu scoarțe violete E plin de cărți poștale ilustrate. TOPÎRCEANU, P. 209. Vechiul lui caiet... ale cărui scoarțe vinete, pătate de stearină, îi aduceau aminte nopți de neodihnă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 75. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, de la început pînă la sfîrșit, în întregime. Îmbulzeala la ranguri era atît de mare, că se umpluse din scoarță în scoarță condica pitacului domnesc. GHICA, S. 37. Ce batjocură să mă puie pe mine... să învăț a b c! pe mine care înțelegeam pe Erodian, din scoarță în scoarță! NEGRUZZI, S. I 7. 5. (Determinat uneori prin «de car») Perete de scînduri cu care se înlocuiesc loitrele carului cînd se transportă material granular. 6. Țesătură groasă, de obicei de lînă, lucrată cu diferite modele și flori, care se așterne pe pat, pe dușumea etc.; covor. Lumina se pierdea, fără urmă, în scoarțele bătrînești, pălite, care atîrnau pe pereți. DUMITRIU, N. 34. Iordache și Profira se culcară amîndoi în carul larg, plin de scoarțe și de cojoace. GALACTION, O. I 286. Frumoasele țesături și cusături ce se fac... pe învelitori (velințe, lăicere, scoarțe). ODOBESCU, S. II 107. – Pl. și: (6) scorțuri (SADOVEANU, B. 94).

coaje (-oji), s. f. – 1. Țesut protector extern al rădăcinilor, tulpinilor și ramurilor unor plante (lemnoase). – 2. Scoarță (de copac). – 3. Înveliș al unor fructe. – 4. Găoace, înveliș de ou. – 5. (Arg.) Portofel. – Var. coarje. Mr. coaje, megl. coajă. Sl. koža „pieliță” (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 292; Cihac, II, 65; Conev 89); cf. bg., sb., cr. koža „pieliță”. Var. se explică, poate, printr-o contaminare cu scoarță „coajă groasă” (DAR), sau cu sl. kora „scoarță” (Pușcariu, Dacor., VIII, 113). – Der. cojiță, s. f. (pieliță, membrană), cf. sl., bg., rus. kožica; cojan, s. m. (poreclă a locuitorilor de la cîmpie; după Ghibănescu, se explică prin faptul că, obișnuind să mergă cu pulpele goale, pielea li se îngroașă pînă ajunge să ia aspect de scoarță, dar este vorba de o etimologie populară; trebuie să ne gîndim mai curînd la o evoluție de la „scoarță, coajă” la „aspru, cu grunji”, și de aici la „necioplit, grosolan”, cf. coroblete); cojos, adj. (care are multă coajă); coji (var. descoji), vb. (a curăța de coajă, a curăța de teacă); cojnic, adj. (cu pieliță), cuvînt înv. (sec. XVII), împrumut literar din sl. kožĭna; cojoaică, s. f. (pițigoiul-mare, Certhia familiaris; Tichodroma muraria).^[1]

*anacárd m. (vgr. anákardos). Bot. Un copac din India. O specie americană a luĭ face un fel de nucă bună de mîncat a căreĭ coajă dă un uleĭ caustic.

DEZGHIOCAT², -Ă, dezghiocați, -te, adj. (Despre unele fructe sau legume) Desfăcut din coajă sau din păstaie; (despre boabele de porumb) desfăcut de pe știulete; (despre știuleți) scos din pănuși. Porumb dezghiocat. ♦ (Rar; despre scoarța unui copac) Desprins; desfăcut. Sub scoarța dezghiocată încetase să curgă viața. C. PETRESCU, S. 14. – Pronunțat: -ghio-.

MELC subst. I. S. m. 1. Numele mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, cu patru tentacule sensibile la cap, cu corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală ; (regional) culbec, bourel, bouț, cigă: a) (și în sintagma melc de vii sau melc de vie, N. LEON, MED. 87) specie de gasteropod care are cochilia de culoare gălbuie cu ușoare dungi laterale și cu deschiderea circulară (Helix pomatia). Cf. SIMIONESCU, F. R. 440; b) (și în sintagmele melc austriac, melc de cîmp, melc șerpesc, melc vărgat, BIANU, D. S. 459) specie de gasteropod a cărui cochilie are dungi cafenii de-a lungul spiralei (Helix austriaca). Cf. SIMIONESCU, F. R. 440 ; c) (și în sintagmele melc înfășat, N. LEON, MED. 87, zmelc de baltă. PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod care trăiește în ape dulci, avînd cochilia ascuțită la vîrf, iar spirala prin care iese corpul animalului mult mai largă decît la celelalte (Limnaea stagnalis). Cf. SIMIONESCU, F. R. 442 ; d) (și în sintagma melc de frunze, PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare închisă, aproape neagră, avînd o much e pe partea inferioară; (regional) babiță (Limax). Cf. ANON. CAR., SIMIONESCU, F. R. 441 ; e) (și în sintagmele melc de tunet, ALR I 1 190/896, melc vînăt, ib. I 1 190/746, zmelc șerpos, PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare neagră, uneori roșcată (Arion empiricorum). Cf. SIMIONESCU, F. R. 441. Carte întru care să scriu mîncările de peaște i raci, stridii, melci, legumi, ierburi (a. 1749). GCR II, 42/12. Încît mijloc dă a-mi putea găsi melci pentru mîncare nu este (a. 1803). IORGA, S. D. VIII, 39. Unii mînîncă broaște țestoasă și melci. ȚICHINDEAL, F. 260/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Veara sînt obligați a da cîte 2 pui, 2 ferdele de ovăz, 200 melci, 1 bucată de rășină. BARITIU, P. A. I, 477, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Să sapă iarna din pămînt melcii de vie. BIANU, D. S. 459. Cu toate că pe la noi cuvîntul de melc nu se cunoaște, ci numai acel de culbec sau culbeciu, băieții îi cîntă pe acest nume ca să scoată coarnele. Melc, melc, codobelc. . . PAMFILE, J. I, 92. Prin grădini, prin vii, căci îi place mugurii viței (de unde și numele melc de vii), pe vremea umedă mai adesea, se poate observa și animalul. SIMIONESCU, F. R. 439. Tot atît de răspîndit. . . este melcul austriac sau șerpesc. . . a cărui cochilie se recunoaște lesne după niște dungi cafenii pe lungul spiralei. id. ib. 440. Am mîncat melci, supă de ceapă, am înghițit, nemăsurat, băuturi variate. BRĂESCU, A. 195, cf. GR. S. I, 191. Melc, melc Codobelc, Scoate coarne bourești. TEODORESCU, P. P. 191. Caută melci de cîmp și-i zdrobește bine cu coajă cu tot. ȘEZ. X, 61, cf. 140. E cu casă în spinare ca melcul sau casa-i e ca a melcului, în spinare, se spune despre oamenii care-și schimbă mereu domiciliul. Cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, I, 22, ZANNE, P. iii, 86. Se strînge ca melcul în coaja lui, se spune despre cei timizi, sfioși. Cf. ZANNE, P. I, 552. Cu coarne ca boul, cu șa ca un cal, se urcă pe copaci ca un șearpe (Melcul). POP., ap. GCR II, 371. Am un ou și nu-i ou. Și-i cu coarne și nu-i bou (Melcul). GOROVEI, C. 119, cf. 117. Picioare n-avea, mîni n-avea, dar în copaci se suia (Melcul), ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la forma de spirală a cochiliei animalului) Scară ca melcul. POLIZU. Paturile erau. . . așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. (Adverbial) [Luleaua] are coada adusă melc și un ornament în zigzag săpat în jurul gurii. ODOBESCU, S. II, 296. ◊ F i g. Zidind, schele-nalte și repezi ridici, încaleci pe lespezi cît munții, melci mici. ARGHEZI, VERS. 99. ◊ Expr. A merge (sau a umbla, a fi grabnic) ca melcul = a merge sau a se mișca foarte încet. Cf. ZANNE, P. IX, 661. ♦ P. r e s t r. Cochilia melcului (I 1). SIMIONESCU, F. R. 439. ♦ (Prin Munt. și Olt., la pl.) Mărgele alcătuite din mai multe cochilii înșirate pe ață. ALR II 3 355/791, 836. 2. (Regional) Epitet depreciativ pentru un om sau pentru un animal rămas în urmă cu creșterea. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. 3. (Învechit, în forma melci; calc după v. sl. желъвь „scoică”, „broască țestoasă”) Broască țestoasă. CUV. D. BĂTR. I, 291/31, cf. DDRF. 4. (Regional)} prin confuzie cu mîlc în e x p r.) A tăcea ca melcul sau a tăcea melc = a nu scoate nici un cuvînt ; a tăcea chitic. Cf. IORDAN, L. R. A. 271. II. Subst. P. a n a l . (Cu aluzie la cochilia tare a melcului I 1 ; mai ales în forma melci) 1. S. n. și, rar, m. (Învechit și regional, adesea determinat prin „ochilor”) Orbita ochiului. I-au ieșit ochiul cel dirept din melci în afară. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 112^r/14. Tot ochiul, în chipul moviliții, din melciuri afară ca a broascăi ies. CANTEMIR, IST. 207, cf. 79, 106, DDRF, ALEXI, W. TDRG. Orbitele. . . se numesc adîncături, găvane, scovîrlii și melcii ochilor. CANDREA, F. 42. Voi, nouă fete, Ieșiți din mați, Din ficați. . . Din melciul Ochilor, Din auzul Urechilor. TEODORESCU, P. P. 367. Și cu mîna ți-oi lua [roșeața] Din creierii capului, Din auzul urechilor, Din melșul ochilor, Din toate ciolănelele. L CR. III, 246. Să ieși din cap, Din picioare,. . . Din melcurile ochilor, Din sfîrcul nasului. PĂSCULESCU, L. P. 147. ◊ (Suspec Melcii ochilor = globii oculari. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. S. n. (Bucov.) Partea cartilaginoasă a nasului. Cf. DDRF. Sub subst. „melci” înțeleg românii din Bucovina, în genere, părțile cele ciolănoase ale nasului. MARIAN, D. 152, cf. 150. 2. S. n. (Transilv., Bucov.) Partea tare din interiorul cornului, la vite. [La bou și la vacă] partea osoasă dinăuntrul cornului se numește melci. DAMÉ, T. 28. Tot „melci” se numește partea cea vîrtoasă care se află înnuntrul coarnelor de la vite. MARIAN, D. 152, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. ♦ Partea tare a cozii animalelor ; cotorul cozii. Cînd se taie părul cozii unui cal, ceea ce țăranii nu fac, se zice că i-o tăiat coama pînâ-n melci. DR. V, 306. [Vaca] să aibă. .. coada lungă, melciu [= cotoru], nu fuioru. ALRT II 113. ♦ (Regional) Pielea groasă pe care o au caii sub genunchi, la picioare din spate sau deasupra genunchiului, la picioarele din față ; castană (Gil-Brad). DR. V, 305. ♦ (Regional) Maia² (Cerneteaz-Timișoara). DR. V, 304. III. S. m. P. a n a l. (Cu aluzie la forma de spirală a cochiliei melcului I 1) 1. (Adesea determinat prin „urechii”) Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utitilize în diverse feluri mișcarea de rotație. Piesa de prelucrat are o mișcare de avans, dată de un melc. IOANOVICI, TEHN. 291. Melc de sfărîmare. NOM. MIN. I, 55. În scobitura melcului se află frînghia. IONESCU-MUSCEL, FIL. 259. Printr-un melc cu care se prelungește axul valțului, fiecare rotație e transpusă mecanismului de măsurat. id. ȚES. 97, cf. SCÎNTEIA, 1963, nr. 3093. ♦ (RegionaL Trior. Com. din ȚEPEȘ-CERNAVODĂ. 3. Prăjitură făcută din aluat răsucit în spirală și presărat cu nuci. Cf. DL, DM. 4. (La pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe (în vederea ondulării). Cf. DM. 5. (Regional, art.) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. 115, H II 100. ♦ (În forma melciul) Numele unui joc de copii (FĂGET-LUGOJ), H XVIII 78. – Pl.: (I, III) melci, (II) melciuri și melcuri (rar, m.) melci. – Și: (învechit și regional melci subst. ; (regional, I1) mălc, zmelc (ALR SN III h 729, ALR I 1 190/125) s. m. - Etimologia necunoscută. Cf. bg. мелчо, мелчев, мелчов.

*chinchínă f., pl. e (fr. quinquina, prescurtare din quinaquina, cuv. peruvian cu care se numește o coajă febrifugă și care se pronunță kinakina după ortografia spaniolă cu care e scris. Spanioliĭ zic numaĭ quina, scoarța copaculuĭ care dă chinina, și quino, copacu; it. chinchina). Un gen de rubiacee (în bot. cinchóna) din Anzĭ (Perú, Bolivia, Ecŭator și Columbia) din a căror scoarță (numită tot chinchină) se scoate chinina. V. mahon.

SCORȚOS, -OASĂ, scorțoși, -oase, adj. 1. Tare, aspru la suprafață; ca scoarța. Îmbrăcămintea le e scorțoasă. BOGZA, A. Î. 165. Dulama de pe el era scorțoasă și pătrunsă de umezeală. SADOVEANU, F. J. 432. [Volumele] s-au udat și s-au mucezit, astfel încît cele de hîrtie sînt mai mult putrede și lipite foi de foi, iar cele de pergament, șterse și scorțoase. ODOBESCU, S. I 339. ♦ Fig. Lipsit de maleabilitate; rigid, țeapăn. Cînd au să te dezgroape, rămășag pun că au să te găsească tot dichisit, tot scorțos, tot fercheș, fără un fir de păr alb. M. I. CARAGIALE, C. 10. 2. Cu crustă groasă și aspră, cu scoarță. Calul rîios găsește copacul scorțos, se spune despre cei care, asemănîndu-se, se adună. ◊ Pepene scorțos = pepene galben cu miezul tare. Mere scorțoase = soi de mere mari, cu coaja groasă, de culoare galbenă-ruginie. ♦ Fig. Cu pielea îngroșată, bătătorită, crăpată. Birjarul învîrti un leu alb în mîna lui udă și scorțoasă. DELAVRANCEA, S. 118.

BRAD sm. 1 🌿 Copac rășinos, totdeauna verde, care crește în pădurile de la munte: e numele generic al tuturor copacilor din familia coniferelor, cum sînt pinul, moliftul, jneapănul, etc.; speța cea mai răspîndită la noi numită ~ sau ~-ALB (Abies pectinala sau Abies alba) are coaja netedă, albă-argintie și o înălțime mijlocie de 15-25 de metri, ajungînd uneori pînă la 35-40 de metri; crengile lui, numite „cetină”, se desprind din trunchiu ca spițele unei roți și sînt acoperite cu niște frunze subțiri, turtite, numite „ace” sau „țepușe”, așezate ca dinții unui pieptene; fructul lui numit „cucuruz (de brad)” e de formă cilindrică și e acoperit cu niște solzi care se desfac și cad jos la maturitate: lemnul lui e des întrebuințat în tîmplărie sau dulgherie, sub formă de scînduri, grinzi, etc. (🖼 572) ¶ 2 Lemnul acestui copac: dulap de ~ ¶ 3 Fig. Un ~ de flăcău, un ~ de Român, despre un om chipeș, înalt și voinic ¶ 4 🌿 ~-ROȘU – MOLIFT ¶ 5 🌿 BRADUL-CIUMEI, varietate de jneapăn de mărime mijlocie (Junipeus intermedia) ¶ 6 Ramură mare de brad, mai adesea împodobită, care se pune la carul sau la poarta caselor miresei în ajunul nunții, sau care se poartă înaintea mirilor, cînd se duc la biserică să se cunune; alte-ori se înfige dinaintea casei unde e un mort, sau e purtată cînd duc mortul la groapă ¶ 7 Un fel de horă ce se joacă la casa miresei, înainte de cununie: joacă flăcăii și fetele ~ul la mireasă (GR.-N.) [comp. alb. bred].

ciopli (cioplesc, cioplit), vb. – 1. A tăia, a ciocîrti. – 2. A coji, a decoji. – 3. A cizela, a sculpta. – 4. A educa, a șlefui. – 5. (Refl.) A se rafina, a se cizela. – Mr. ciuplescu. Sl. čepiti -pljǫ, -piši „a sparge; a rupe” (Cihac, II, 55; Densusianu, HLr., 365; DAR); cf. sb. čòpliti „a sparge”, bg. čoplijă „a răzui”, mag. csaplálni „a tăia”. Din mag. par a deriva cioplaș, s. n. (semn care se face pe copaci, fr. martelage); ceaplău, s. n. (șfichi, pleasnă de bici); cf. Lacea, Dacor., II, 900; cioplău, s. n. (Trans., Banat, furcă), cf. Drăganu, Dacor., III, 712. Der. ciopleală, s. f. (acțiunea de a tăia, a coji, a sculpta, a educa); cioplitor, s. m. (tăietor, tîmplar; pietrar, sculptor); cioplitor, s. n. (daltă); cioplitoare, s. f. (teslă; rindea lungă; cuțit); cioplaș, s. m. (pietrar); ciopleică, s. f. (daltă); cioplitură, s. f. (piatră sau lemn dăltuite; sculptură); necioplit, adj. (incult).

scorțos, ~oasă [At: CORESI, EV. 107 / Pl: ~oși, ~oase / E: scoarță + -os] 1 a (D. lemne, trunchiurile copacilor etc.) Care este acoperit cu o scoarță (1) tare, uscată și neregulată, aspră și cu crăpături Si: (reg) scorțuros (1). 2 a (Pex; d. plante lemnoase) Care are lemnul (sau trunchiul) scorțos (1) Si: (reg) scorțuros (2). 3 a (D. coaja fructelor) Aspră, dură (și neregulată). 4 a (Reg; pex; d. fructe) Cu coaja scorțoasă (3). 5 a (Reg; îc) Dovleac-~ Varietate de dovleac cu miezul tare, consistent și dulce. 6 a (Reg; îc) Pepene-~ Varietate de pepene galben cu miezul tare și dulce. 7 a (Reg; îc) Mere-~oase Varietate de mere mari, cu coaja groasă, de culoare ruginiu-gălbuie și cu miezul gustos. 8 a (D. pielea viețuitoarelor) Care este aspră, îngroșată, bătătorită, uscată (și crăpată) Si: (reg) scorțoșat (1). 9 a (Pex; d. viețuitoare sau părți ale corpului lor) Care are pielea scorțoasă (8) Si: (reg) scorțoșat (2). 10 smf (Fam; dep) Persoană obraznică. 11 a (Fig; d. oameni și manifestărilor lor) Care este lipsit de maleabilitate în raport cu semenii săi Si: rigid, distant. 12 a (Fig; d. oameni și manifestărilor lor) Care nu este conciliant Si: (reg) scrobit². 13 a (Fig; rar; d. oameni) Certăreț (1). 14 a Care nu se îndoaie Si: țeapăn, tare, rigid. 15 a (D. un obiect; un material etc.) A cărui suprafață prezintă asperități Si: (reg) ojingos.

doască sf [At: AGÂRBICEANU, A. 53 / V: doscă, ~așcă / Pl: ~aște, ~sce / E: vsl доска] 1 (Pop) Scândură. 2 (Pop; îs) Gard de doaște Gard de scânduri. 3 (Reg) Șiță. 4 (Înv) Copertă de carte din lemn învelit în piele. 5 (Reg) Copertă de carte. 6 (Înv; îe) Din ~-n ~ De la un capăt la altul Si: din scoarță-n scoarță. 7 (Reg) Perete subțire. 8 (Reg) Vas ca un blid, făcut din coajă de dovleac. 9 (Reg; îf doscă) Tocător. 10 (Reg) Stavilă (la moară). 11 (Reg) Scândură plană pe o parte și convexă pe cealaltă, tăiată de la marginea unui buștean. 12 (Reg) Bucată mare de lemn uscat, de trunchi despicat din tulpina unui copac. modificată

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.

teĭ m. (lat. pop. *tĭlium, îld. tĭlia, teĭ, it. tiglio, pv. telh, vfr. teil [nfr. tilleul, d. *tiliolum]). Un frumos copac, tipu familiiĭ tiliaceelor, cu frunze marĭ de coloare maĭ deschisă pe dos de cît pe față, cu florĭ foarte mirositoare, din care se face o infuziune sudorifică și potolitoare (tilia platyphyllos). Floare de teĭ: era răcit și bea ceaĭ de teĭ. S. n., pl. e. Funie de coajă de teĭ: un car legat cu teĭe și curmele. Teĭ prăjit. V. călină.

CIOCNI, ciocnesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. (Despre obiecte) A se lovi, a se izbi unul de altul (producînd zgomot). Paloșele albe, ciocnindu-se-n loviri, Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zingheniri. ALECSANDRI, P. A. 146. ◊ Tranz. Pasămite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării și-l ciocni de bușteanul pe care tot apa îl dase la margine. ISPIRESCU, L. 354. ♦ (Despre două trenuri sau alte vehicule care vin din direcții opuse) A se lovi unul de altul (producîndu-se o coliziune puternică). În clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive. CAMIL PETRESCU, U. N. 356. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») A lovi, a izbi în ceva tare (producînd zgomot). Gagearău se ținea de dînșii cît colea, ciocnind cu săcurea în cîte un copac din cînd în cînd. HOGAȘ, H. 105. ♦ Tranz. (Într-o tradiție legată de sărbătoarea paștilor) A lovi cu un ou roșu în oul roșu al altuia, spre a i-l sparge. Smărăndița a ciocnit, o mulțime de ouă roșii cu mine. CREANGĂ, A. 33. ♦ Tranz. (Despre puiul care iese din găoace; cu complementul «oul») A sparge coaja oului spre a ieși din el. 3. Tranz. A lovi ușor paharele cu băutură, în semn de urare. Se așază la masă... Mănîncă și ciocnesc paharele cu bere. PAS, L. I 253. Să ciocnim cîteva pahare. ALECSANDRI, T. I 328. ◊ Absol. Era cea din urmă zi de tîrg și mulți din cei care ciocneau, urîndu-și sănătate și întîlnire bună la tîrgul din anul viitor, n-aveau să ajungă pînă atunci! GALACTION, O. I 263. ◊ Refl. pas. Se ciocneau cupe din toate părțile. CAMIL PETRESCU, T. II 255. 4. Tranz. A lovi (din nebăgare de seamă) un obiect fragil, astfel încît obiectul rămîne crăpat sau plesnit; a crăpa, a plesni. Am ciocnit o farfurie. 5. Refl. reciproc. Fig. (Despre interese, păreri, idei) A fi sau a veni în contradicție, a se bate cap în cap. Este interesant a ne opri asupra unui personaj care reprezintă trecerea de la lumea veche la cea nouă și în care, deci, s-au întîlnit și ciocnit tot felul de curente contradictorii. IBRĂILEANU, SP. CR. 43. 6. Refl. reciproc. Fig. (Despre armate adverse sau, mai rar, despre oameni) A se încăiera. Armata s-a ciocnit într-un sat cu revoltații și au fost sute de morți de ambele părți. REBREANU, R. II 77.

brad sm [At: NEGRUZZI, S. I. 308 / V: bread / Pl: ~azi / E: alb bradh, bredh] 1 Denumire generică pentru arborii din familia coniferelor, caracterizați prin forma ascuțită și subțire a frunzelor care nu se veștejesc și prin fructele sub formă de conuri, întâlniți, mai ales, în zonele montane (Hipuris vulgaris) Cf jnepen, molid, pin, silbă, smirdar, tisă. 2 Lemn obținut prin tăierea coniferelor. 3 Exemplar din familia coniferelor tăiat și împodobit pentru sărbătorile de iarnă Si: pom de Crăciun. 4 (Pop; îs) Casă de ~ Sicriu. 5 (Îs) ~ alb Conifere cu coaja alburie, cu frunze mari, late, de culoare verde-închis, lucioase pe fața anterioară și cu două dungi alb-albăstrui pe fața posterioară Si: (Trs) brad-nemeș, silhă (Abies alba, Abies pectinata). 6 (Îc) ~ roșu sau ~ negru Molid. 7 (Reg; îc) ~ul-ciumei Jnepen cu fructe mici (Juniperus communis) Cf smirdar. 8 Vârf sau crengi de conifere (sau de alți copaci) cu care se împodobește carul sau poarta casei miresei, în ajunul cununiei. 9 (Pex) Ajun al nunții și petrecere ce se face cu această ocazie la mireasă acasă. 10 (Îs) Turtă ~ Turtă de pâine pe care o aduce fiecare fată în ziua de brad, la mireasă acasă. 11 (Art; șîs hora ~ului) Horă care se joacă acasă la mireasă în ajunul cununiei. 12 (las) Melodie după care se execută hora bradului (11). 13 Vârf sau crengi de brad (sau de alt copac) care se poartă înaintea mirilor când se duc la biserică să se cunune. 14 Vârf sau crengi de brad (sau de alt copac) care se poară înaintea decedaților necăsătoriți (sau se așază înaintea casei mortului). 15 (Bot; pan; reg) Coada-calului (Equisetum arvense). 16 Cusătură în formă de brazi. 17 Tip de țesătură. 18 Arbore din familia pinaceelor care crește în zona muntoasă, înalt de până la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace de culoare verde- închis, persistente, cu florile și semințele în conuri (Abies alba). 19 (Pgn) Conifer. 20 (Îs) Apă de ~ Amestec de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încăperilor sau a apei de baie. 21 (Îas) Băutură alcoolică aromată cu esență din semințe de ienupăr.

MÎZGĂ s. f. 1. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor (aflată sub coajă), (regional) m î z g a l ă (1); (popular) mustăreață (1), must (I 6), (regional) mursă¹ (2), muc (I 3). Frunza lui. . . are mîzgă subțire, curgătoare și rășinoasă. COD. SILV. 21. Mlădițele trebuie tăiate cu cuțit foarte ascuțit. . . ca mîzga care cură din tăietură se nu cură pre ochii mlădiței. ECONOMIA, 152/6, cf. 37/13. [Păstăile] mai înaintite în creștere trag la sine toată mîzga. I. IONESCU, C. 117/21, cf. 94/28. [Cîrligele de vie] se pun în gropi. . . mai nainte de a începe a umbla mîzga în copaci. id. P. 247. Storc și mîzga din tufă, numa să iasă bani. JIPESCU, O. 57, cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 56. Cînd nuielele lasă. . . un fel de mîzg (suc) negru, gras și gros, – babele iau cu degetul din această negreală și ung pe bolnav la bube. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 34, cf. MUSCEL, 44. Se jupoaie de pe crengile de arțar coaja, mai ales primăvara, cînd este plină de must, mîzgă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 137, cf. PAMFILE, J. I, 127. Îngrămădi mîzga în puținele rădăcini rămase. COMȘA, N. Z. 38. Că-mi scade trupu mereu, ca pomu care și-o pierdut mîzga. BĂNUȚ, T. P. 178, cf. H IV 104, 267, X 67, XII 18, 365, XVIII 138. Leacu din ce să-i fie? Din rădăcină de boz Și mîzgă d-alun verde. TEODORESCU, P. P. 393. Primăvara, cînd dă mîzga în copaci. ȘEZ. II, 95, cf. IX, 149, VICIU, GL., VÎRCOL, M. 87, BREBENEL, GR. P., PĂSCULESCU, L. P. 359, CIAUȘANU, V. 179. Îi lemnu în măzg. ALR I 957/12. Din mîzga lui se face rășină. ALR II 6 397/836, cf. ALR II/I MN 15, 6913/172, ALR SN I h 221, ib. SN III h 629, A I 13, II 6, III 1, 2, 3, V 8, VI 26, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. Face nazuri ca țiganu de mîzgă de anineM se zice despre cel mofturos. Cf. ZANNE, P. VI, 378, cf. IX, 491. ♦ (Prin Transilv.) Rășină de brad. Cf. ALR II 6 397/574, A III 17. ♦ P. anal. (Regional) Cerumen (Zidurile-Găiești). ALR I 49/750. 2. (Regional) Complex de vase prin care circulă seva; partea interioară a scoarței plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase. Opinci împletite din mîzgă de tei. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 187. Sapă rădăcină din porumbel, curăță-i coaja neagră după dasupra, iar mîzga rade-o într-o oală mică. ȘEZ. VIII, 151. Părțile arborelui sînt: coaja. . ., mîzga, albul lemnului. H III 116. ♦ (Prin nord-estul Olt.) Mină de creion. De trei ori s-a rupt mîzga cînd am ascuțit creionul. CV 1950, nr. 1, 33, cf. nr. 2, 31. 3. (Regional) Pojghiță moale, cleioasă sau unsuroasă care se formează pe suprafața unor alimente sau pe pereții vaselor în care au fost anumite alimente. Cașul pentru brînză e lăsat să se dospească opt, nouă zile, după care e curățat de „mîsga” prinsă deasupra. STOIAN, PĂST. 57. Se ia mîzgă de icre negre (ceea ce rămíne pe butoi). MAT. FOLK. 701. N-are mîzga la casa și se laudă că mîncă plăcinte, se spune despre cei săraci și lăudăroși. PAȘCA, GL. ◊ E x p r. A prinde mîzgă = a se îmbogăți; a prinde cheag, v. c h e a g. Apucîndu-se de lucru . . . prinseră cu încetul mîzgă și în cele din urmă se aleseră negustori mari, de se îmbălau în galbeni. REV. CRIT. I, 135. ♦ F i g. Bogăție, avere. Mîzga familiei Batorești. . . din vistiria aceasta s-au tras. ȘINCAI, HR. II, 91/2. 4. Strat (de alge, mușchi, mîl) care acoperă pietrele expuse la umezeală. Puțul. . . cu ghizdurile mîncate de mîzga verde ce se-nalțâ din fund. I. BOTEZ, B. I, 33, cf. 97. Apă albă și frumoasă ! Cum speli toate pietrele De mușchi, De mîzgă, Așa să mă speli pe mine. PĂSCULESCU, L. P. 128, cf. ALR II 2 503/27. 5. Noroi moale, lipicios și alunecos. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și un ghețuș de nu te mai poți de feliu ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. Cei din șanțuri, în mîzga pămîntului și în răceala nopții. SADOVEANU, P. S. 127. Trecui prin mîna stîngă frîul calului și pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului. id. O. III, 666, cf. X, 528, XIII, 574, id. B. 34, id. N. F. 55. Cu sprintenele glezne înțepenite-n mîzgă. LESNEA, I. 113. De pe toate ușile magaziilor năvăleau oamenii în cămăși. . . ude și zdrențuite, plini de mîzgă. CAMIL PETRESCU, O. II, 449. Zăpada s-a așternut de-a dreptul peste mîzgă. V. ROM. noiembrie 1 953, 103, cf. I. CR. III, 187, PĂSCULESCU, L. P. 359, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 61/542/a, A VI 26. ♦ Murdărie, jeg. E plin de mîzg pe mîini. REV. CRTT. III, 160, cf. ALRM I/I h 184. ◊ Fig. Ca mai deplin să se spele de mîzga pe care i-o lăsase lipiciosul amic, mergea dinadins prin mijlocul uliții. PETRESCU, A. R. 45. 6. (Învechit și regional) Ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare). V. l a p o v i ț ă. Neputința plămădirii noastre, că s-au făcut din tină și are gata obiceaiu a să răsîpi lesne de mizguri, de soare și de vînturi greale. DOSOFTEI, V. S. decembrie, 209^r/3, cf. 208^v/33. E mîsg afară; am venit pe mîsg. REV. CRIT. III, 160, cf. NOVACOVICIU, C. B. I, 13. Să nu să strice la obraz de măzgă. ALR II 2833/29. – Scris și: mîsgă. - Și: (regional) mîzg s. n., măzgă (A I 12) s. f., măzg s. n., mézgă (ALR I 957/75, 85), mizgă (ib. 957/159), mijgă (LEXIC REG. 83) s. f., mizg (pl. mizguri) s. n., zmígă (ALR I 957/266) s. f. – Din slavonul мѣзга, bg. мъзга, мезга.

CLĂTI², clătesc, vb. IV. Tranz. (învechit, astăzi regional și arhaizant) 1. A clătina (1). Cîte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. SADOVEANU, O. III 364. Muierea se sculă des-de-dimineață și, clătind pe nărodul din pat, îi zice: Dar scoală... RETEGANUL, P. I 1. Ca un vînt ce clătește Pădurea cînd ploaia sosește, Așa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. COȘBUC, P. II 30. Zilele ca iarna de friguroase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vinturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, P. 24, D-așa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădița între spini; Suflă vîntul ș-o clătește, De toți spinii mi-o lovește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. ◊ Fig. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Expr. A clăti capul (sau, intranz., din cap) = a clătina din cap, v. clătina. Domnul Cristea a clătit din cap cu îndoială. SADOVEANU, M. C. 37. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritori treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Bătrîna a ieșit clătind din cap. NEGRUZZI, S. I 27. Refl. Pe Gruia că-l punea Tot în fiere Pînă-n șele, Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate fierele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare (violentă), a se izbi. Numai rîul acuma, numai apele, cînd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU, S. III 207. Piatra-n Dunăre cădea, Apa-n două se făcea, Valurile se clătea, Trei ceasuri borborosea. TEODORESCU, P. P. 569. 2. A zgudui, a cutremura. Pămîntul îl clătește războinicescul tunet! Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas. ALEXANDRESCU, P. 27. Refl. Trîntește Fiul-Oii pe Sfarmă-Piatră, dar îl trîntește cum e data, de s-a clătit pămîntul sub el. RETEGANUL, P. III 61. La acea valmă năprasnică de vaiete și blesteme se clăti încăperea din temelie și grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Stinci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. Tot palatul s-a clătit pîn’la pămînt. PANN, P. V. II 12. ◊ Fig. Și s-a-ntîmplat o dragoste mare, De s-au clătit temeliile locului. DEȘLIU, G. 31. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ Refl. A se zdruncina. Această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor. BĂLCESCU, O. II 144. 3. A clătina (3). Își clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase. BĂLCESCU, O. II 104. Am un pește... Patru boi abia-l clătește (Plugul). GOROVEI, C. 300 ◊ Refl. [Armata] se clăti de acolo și... merse de tăbărî într-o cîmpie mare. BĂLCESCU, O. II 106. (Expr.) A nu se clăti nu fir de păr din capul cuiva = a nu se primejdui cu nimic viața cuiva. Un fir de păr nu se va clăti din capul înălțimii-tale. NEGRUZZI, S. I 141.

SCOROJI, scorojesc, vb. IV. Refl. 1. A se deteriora, a se strica (la suprafață). S-au scorojit copacii. STANCU, D. 217. ◊ Fig. Trupul trudit se scorojea, încît părea că numai haina îl susține în cutele metalizate. C. PETRESCU, C. V. 344. [Cerșetorul] părea sub leneșa ninsoare De-nghețul iernii scorojit. DEMETRESCU, O. 40. ◊ Tranz. Soarele și vînturile primăverii scorojiseră prea din timp fața țarinei, acoperind-o cu o scoarță sfărîmicioasă. MIHALE, O. 146. 2. (Despre vopsele, tencuieli și despre obiectele pe care sînt aplicate) A se coșcovi, a se burduși, a se coji. ◊ (Prin analogie) Piatra plesnea, se scorojea, și dintre fărămiturile ei se alegeau bucățile prețioase de aur. BOGZA, Ț. 14. – Variante: coroji, corogi vb. IV.

NUCĂ, nuci, s. f. 1. Fructul nucului, cu miezul comestibil, învelit într-o coajă lemnoasă tare, acoperită de o coajă cărnoasă verde, care, după coacere, crapă și se usucă. Întocmai ca nuca veche era și fața lui. DUMITRIU, N. 91. Legă pe țigancă de coadele cailor, împreună cu un sac de nuci. ISPIRESCU, L. 71. Copii eram noi amîndoi, Frate-meu și cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam și înhămam la el Culbeci bătrîni cu coarne. EMINESCU, O. IV 74. ◊ Expr. A se potrivi (sau a se lovi) ca nuca-n perete = a nu se potrivi de loc. Pe loc cîrpește o minciună, care se potrivea ca nuca în părete. CREANGĂ, P. 47. 2. (În expr.) Nucă de cocos = fructul comestibil al cocotierului. Vedea pădurile de smarald... nucile de cocos, ciorchinii de banane, lianele și orhideele, îmbrățișînd copacii seculari. BART, E. 307. Nucă vomică = semințele unui arbore sălbatic răspîndit în India, Australia, Indochina etc. din care se extrag substanțe utilizate în farmacie și în industria chimică. 3. Piesă formată dintr-o tijă metalică filetată la un capăt și terminată la celălalt cu un fus sferic, servind la realizarea legăturii de articulație dintre două organe de mașină.

rac² [At: ANON. CAR. / Pl: raci sm, ~uri sn / E: vsl ракъ] 1 sm Crustaceu comestibil, acoperit cu carapace tare de culoare neagră-verzuie care devine roșie la fiert, cu abdomenul inelat, cu cinci perechi de picioare, cea din față având formă de clește, care trăiește în lacuri și în râuri (Astacus fluviatilis). 2 sm (Îs) „ de mare Crab (Carcinus moenas). 3 sm (Îas) Homar (Homarus). 4 sm (Îas) Stacoj (Homarus vulgaris). 5 sm (Bot; reg; îc) ~ul-pământului Ciormoiag (1) (Melampyrum cristatum). 6 sm (Îe) A da (sau a merge) înapoi (sau îndărăt ca ~ul (sau ca racii) sau a-i spori ca la ~ A-i merge rău. 7 sm (Îs) Gât de ~ Lucru foarte bun. 8 sm (Îe) Iute ca ~ul Încet. 9 sm (Îe) I se bate inima ca la un ~ mort Se spune când cineva este foarte speriat. 10 sm (Îe) Fierbe sângele în el ca într-o coajă de ~ (mort) Se spune despre un om lipsit de energie, fără vlagă. 11 sm (Îs) Roșu ca ~ul (sau ca un ~ fiert) Foarte roșu la față. 12 sms (Art.) Una dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului, în dreptul căreia ajunge soarele la solstițiul de vară Si: cancer (4). 13 sm (Îs) Tropicul ~ului (sau cancerului) Paralelă de latitudine la 23°27' nord de ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală. 14 sm (Med; pop; șîs boală de ~) Cancer (1). 15 sm (Reg) Umflătură pe trunchiul unui copac. 16 smn (Pan) Nume dat mai multor obiecte (cu capăt bifurcat, ascuțit sau încovoiat) cu care se prinde, se agață, se trage ceva. 17 smn Ancoră (1). 18 smn Dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de țevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde. 19 smn Dispozitiv folosit pentru prinderea și readucerea la suprafață a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă. 20 smn Cârlig de fier cu mai mulți colți, atârnat de o frânghie, folosit pentru scoaterea găleților căzute în fântână. 21 smn Tirbușon. 22 smn Unealtă cu ajutorul căreia se scoate încărcătura puștii și cu care aceasta se curăță în interior. 23 smn Cârligul undiței. 24 smn Belciug (1). 25 smn Clanță (2). 26 smn Fiecare dintre furcile lesei de prins pește. 27 smn Cele două mânere care prind între ele pânza joagărului. 28 smn Bucată de fier în formă de X prinsă deasupra jugului pentru a nu se uza din cauza proțapului. 29 smn Unealtă de dulgherie nedefinită mai îndeaproape. 30 sm (Reg) Întăritură la malul râurilor, făcută din grinzi așezate pe picioare de lemn, peste care se pun crengi, pietriș etc. 31 sn (Reg; lpl) Rădăcinile aeriene ale porumbului. 32 sm (Ent; reg; de obicei determinat prin ”de pământ„ sau ”de câmp") Coropișniță (1) (Grylotalpa vulgaris). 33 sm (Reg; de obicei art.; șip) Dans popular în ritm de horă. 34 sm (Reg; șip) Melodie după care se execută racii (33). 35 sm (Olt; Mun; mpl) Mâncare pregătită din ardei (roșii) umpluți cu făină, ceapă prăjită, uneori și orez, și fierți în zeamă de varză. 35 sm Ardei uscat și pisat cu usturoi.

verde adj., s.n., s.m. I adj. 1 Care are culoarea frunzelor, a ierbii, a vegetației fragede (de vară); (despre culoare) care are o nuanță particulară din combinarea galbenului și a albastrului; (reg.) verdunc. ◊ (adv.) Un birou de metal lăcuit verde în dreapta (CA. PETR.). ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Ochii verzi-deschis- ce raze umede aruncau! (CAR.). ◊ (după un nume de animal, de plantă, de mineral etc. denumește o specie sau o varietate a acestora) Poamă verde (și subst. f. art.) = varietate de struguri cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. (reg.) Fluture verde = libelulă (Libelula depressa). Gîndac verde = a) ileană (Cetonia aurata); b) cantaridă (Lytta vesicatoria). Aur verde v. aur. Bilet verde v. bilet. Centură verde v. centură. Conveier verde v. conveier. Masă verde v. masă. ◊ expr. A-i sări (cuiva) stele verzi, se spune pentru a exprima superlativul unei stări de suferință. A vedea cai verzi (pe pereți) v. cal. A visa cai verzi (pe pereți) v. cal. A umbla după cai verzi (pe pereți) v. cal. A vedea stele verzi v. stea. ◊ compar. Mușchi pletos... moale ca mătasa și verde ca buratecul (CR.). ♦ fig. (despre culoarea feței omului) Palid. Avea fața verde de oboseală. ◊ (despre oameni; adesea cu determ. „la față”) Părea că n-au închis ochii toată noaptea; era verde la față (VIN.). 2 (despre plante sau părți ale acestora) Plin de sevă, care are frunze verzi; care este cules, rupt, recoltat etc. de curînd; care nu s-a uscat (încă); viu. ◊ Gard verde = gard viu. ◊ expr. Cu iarba cea uscată arde și cea verde sau pe lîngă lemnul cel uscat arde și cel verde, (subst.) pe lîngă cele uscate ard și cele verzi = pe lîngă vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. (subst.) A spune (sau a îndruga, a înșia, a vorbi, a trăncăni, a toca) (la sau cîte) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. Acolo, la șezătoare, unde se strînseră toți de vorbea la verzi și uscate, spuind la glume și la ghicitori, sta și feciorul de boier (ISP.). Ai să scapi la iarbă verde! = ai răbdare, vei izbuti! ♦ spec. (despre lemne) Care nu este suficient de bine uscat (fiind tăiat de curînd). A cumpărat pentru foc doar lemne verzi. ♦ ext. (despre suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație proaspătă; (despre păduri, grădini etc.) care este înfrunzit, înverzit; care este format din plante verzi. Sufletul îmi crește Cînd te revăd, cîmpie verde! (IOSIF). ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. Piață verde = piață de legume proaspete. Joia verde = a doua joi după Paște, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sînt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 3 (despre legume și fructe) Care este dezvoltat insuficient, care nu a atins maturitatea deplină; care nu este încă bun de mîncat (fiind crud, necopt). Bananele erau cam verzi. ♦ ext. (înv., reg.; despre oameni) Care este (foarte) tînăr; care este lipsit de experiență (într-un domeniu de activitate). ◊ zic. De verde și-a mîncat rodul, se spune despre o persoană care și-a irosit averea cînd era foarte tînără. II adj. 1 (mai ales despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut, crud, neargăsit. 2 (despre alimente sau produse alimentare) Proaspăt; spec. (mai ales despre caș) care nu este (încă) zvîntat. 3 (despre pămînt) Care este arat de curînd; care este jilav, umed. III fig. (despre oameni) 1 Care este viguros, vînjos, voinic; care este în putere; ext. care este curajos, dîrz, îndrăzneț. ◊ expr. De cînd cu moșii verzi v. moș. La moșii cei verzi v. moș. ♦ Care este sau aparține unui om viguros, curajos puternic. Muri-vei doar împovărat de-o lungă Și verde bătrînețe (MURNU). ◊ expr. A avea inimă verde = a) a fi vesel, voios; b) a fi viteaz. ♦ (adv.) Tare, cu strășnicie, cu violență. El... era cel dintîi care se mînia verde (SADOV.). 2 Sincer, franc, deschis. Mi-a făcut plăcere revederea vechiului meu prieten, totdeauna verde și vesel (CAR.). ♦ (despre manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) Care exprimă, trădează sinceritate, franchețe. Se distinge printr-o inspirație țărănească mai verde (IST. L.) ♦ Care este frust. În urma acestora și alte verzi cuvinte..., a terminat cuvîntarea (ODOB.). ◊ (adv.) Trebuia să mă port mai verde cu maiorul (I. NEGR.). ◊ expr. A(-i) spune (cuiva) verde (în ochi sau în față) = a(-i) spune (cuiva) adevărul de-a dreptul, în față, fără menajamente. IV s.n. 1 Culoarea frunzelor, a ierbii fragede sau, în general, a vegetației proaspete (de vară), una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru. ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Lipsea vegetația vînjoasă, verdele-crud al copacilor (CE. PETR.). ◊ Loc.adv. În verde = (în legătură cu vb. „a se îmbrăca”) în haine de culoare verde. Îi place să se îmbrace în verde. ◊ expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor sau a vedea verde = a i se face (cuiva) rău (de supărare, de mînie, de oboseală etc.), a-i veni amețeală. ◊ compar. Ochii mari de un verde ca fundul de talaz (VOIC.). 2 Materie (colorantă) de culoare verde, care are diverse utilizări (în industrie). ◊ Verde-de-Paris = compus de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxic, folosit ca insecticid; soluție preparată cu acest compus. Verde malachit (sau -de-China) = materie colorantă bazică, ce dă coloranți verzi, cu nuanțe albastre, puțin rezistentă la lumină și foarte sensibilă la baze. Verde chinezesc = colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 3 (fam.; la jocurile de cărți) Pică. ◊ Loc.adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. 4 (calc după it. „verde antico”) Verde antic = matostat V s.m. (mai ales la pl.) Membru al unui partid ecologist. Verzii au organizat o acțiune de protest împotriva poluării rîului. • pl. verzi. /lat. vĭr(i)dis, -e; cf. și it. verde, fr. vert.

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.