DUCE¹, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus (de gânduri, de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

întonca vb. I (reg.) a-i veni cuiva ceva în minte, a-i trăzni prin cap, a i se năzări; a-și băga ceva în cap.

DUCE¹, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus de gânduri (de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

MINTE, minți, s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege; gînd, cuget, rațiune, cugetare. Și pe veci aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I 95. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I 133. Feciorași cu mintea crudă Și bărbați voinici la trudă. ALECSANDRI, P. P. 36. ◊ (Popular) Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162. ◊ Expr. A-i veni cuiva ceva în minte (sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte) = a se gîndi (dintr-o dată) la ceva, a bănui (ceva), a-i da (cuiva ceva) prin gînd. Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spînului și se bagă în fîntînă, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Nici nu-i trecea prin minte că pe el l-ar fi putut iubi cineva. EMINESCU, N. 41. I-au venit în minte o închipuire. DRĂGHICI, R. 58. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată, să se cumințească; a pedepsi în mod exemplar. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las’ că-l învăț eu minte! BUJOR, S. 92. A (se) învăța minte = a se cuminți. Te-i învăța tu minte altă dată. CREANGĂ, P. 146. A se frămînta cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se munci (cu gîndul), a se gîndi mult, a-și bate capul. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a se gîndi aiurea. Nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a-și reveni din distrare, a se dezmetici. Toate mințile-și adună, Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I 102. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune cînd cineva rămîne uluit și nu știe ce să facă sau să zică. A avea (ceva sau pe cineva) în minte a) a avea (ceva sau pe cineva) în gînd, în amintire; a fi preocupat de ceva (sau de cineva), a ține la cineva. Spune-mi, tinere, pe cine Fata are-acum în minte? EMINESCU, L. P. 147; b) a avea intenția să facă ceva. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133. Aproape de mintea omului v. aproape. La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, de aflat, pe înțelesul tuturor, clar. A ajunge (sau a intra, a cădea, a fi) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții). E pur și simplu căzută în mintea copiilor. DUMITRIU, N. 133. Na! joacă-te. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II 227. A-l ajunge (pe cineva) mintea sau a-i sta (cuiva ceva) în minte = a înțelege, a pricepe. (Mai ales în construcții negative) Nu-mi stă-n minte cum L-așa frumoasă fată Buturugă Statu-Palmă au putut să fie tată. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele așezate la extremitățile celor două șiruri de dinți și care apare la sfîrșitul adolescenței, fiind de obicei mai puțin rezistentă decît celelalte măsele. 2. Judecată sănătoasă, dreaptă; mod just de a raționa. Rudele susțin că i s-a cam slăbit mintea. C. PETRESCU, C. V. 76. Să-mi dedic a mele versuri la cucoane bunăoară, Și dezgustul cel din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I 138. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Loc. adj. În toată mintea (sau cu mintea întreagă) = (despre oameni) în toată firea, cu judecata sănătoasă, cu mintea echilibrată. Nu, Tomșa, romîn dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II 116. ◊ Expr. A-și bea și mințile v. bea. A nu avea minte (sau a nu fi în toate mințile, a nu fi în mințile lui) = a fi nebun. Și fata și vodă, să juri că n-ar fi în mințile lor. DELAVRANCEA, O. II 221. A-și pierde mințile (sau mintea) = a înnebuni. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I 226. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile. BOLINTINEANU, O. 355. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, în cap, la cap), a prinde la minte = a se potoli, a se cuminți, a deveni mai înțelept. Apoi, dă!... bădiță! păn-aici, toate-au fost cum au fost; da de-acum ani prins eu la minte. CREANGĂ, P. 45. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, În cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. A-și ieși din minți v. ieși. A-și pune mintea cu cineva = a se coborî la nivelul cuiva, a lua în serios pe cineva care nu merită (sau credem noi că nu merită). N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei. STANCU, D. 251. N-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă. CREANGĂ, P. 292. A-și pune mintea cu ceva = a se potrivi la... Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura, c-apoi al vostru e dracul! CREANGĂ, P. 260. A lua (sau a fura, a răpi, a suci) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Ele-n horă începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, Luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II 61. Te-ntreahă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. A scoate din minți (sau din minte) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. Înțelepciune, chibzuință, prudență, socotință. Doamne, moșule, doamne! multă minte îți mai trebuie! CREANGĂ, P. 82. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I 184. ◊ Loc. adj. Fără (de) minte (sau minți) = lipsit de înțelepciune. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Bine!... Vă iert, ca pe niște copii fără minte și vă dau de știre că mîni vom pleca spre țara noastră. ALECSANDRI, T. II 37. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58. A-și băga mințile în cap v. băga (I 1). ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime, iscusință. Trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Trebuie... cap bun și minte ascuțită și sănătoasă. ȘEZ. I 98. ◊ Fig. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei și-a pus, Decît orișice păpușă Să te facă mai presus. EMINESCU, O. I 100. 4. (Precedat de prep. «în») Amintire, memorie. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii. EMINESCU, O. I 193. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăblițele Olgăi îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Aceasta, tată, o vom tipări-o în mintea noastră. DRĂGHICI, R. 141. ◊ Expr. A ține minte = a-și aminti de, a înregistra în memorie, a nu uita. Îl cunosc. Dar nu știu de unde. Pe front sînt mulți, ne întîlnim atîția și ziua și noaptea – dar nu ținem minte, SAHIA, N. 75. Ține tu minte, copile, ce-ți spun eu. CREANGĂ, P. 28. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Compus: ținere-de-minte = memorie, amintire; facultatea, posibilitatea de a-și aminti, de a păstra în memorie. Eu una credeam că ai pierdut cu totul ținerea-de-minte. GALACTION, O. I 135. Fiu-său are ținere-de-minte grozavă și ia în cap ușor cele ce i se arăta. ISPIRESCU, la TDRG. 5. Imaginație, închipuire, fantezie. Toate cele povestite de mă-sa se desfășurau în mintea ei cu o putere amețitoare. BUJOR, S. 135. Dar toată-n tot Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. Mintea lui era departe cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 13.

MÎNĂ, mîini și mîni, s. f. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc de la umăr și pînă în vîrful degetelor, în special partea care urmează după capătul de jos al antebrațului. Cătră sfîrșit, lacrimile lor începură a izvorî și bunicul apucă mîna albă a nepoatei. SADOVEANU, O. IV 324. Cînd voi pune eu mîna cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta. CREANGĂ, P. 88. Las’să vie cin’ mi-i drag Să-mi puie mîna la cap Și să-ntrebe de ce zac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 104. Dai un deget și-ți ia toată mîna, se zice despre cel obraznic și lacom, care nu se mulțumește cu cît i se dă, ci vrea să ia tot. Ce-i în mînă nu-i minciună. ◊ Loc. adj. De mîna întîi (a doua, a treia etc.) = de calitatea sau de categoria întîi (a doua, a treia etc.). Pînă la bătrînețe are să joace roluri de mîna a doua. C. PETRESCU, C. V. 210. Ștoicea aruncase prin toată casa... ochi. de vultur și porunci de mîna a doua. GALACTION, O. I 53. De toată mîna = de toate felurile, din toate categoriile. Humuleștenii au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. Cavaleri de toată mîna, și mai mari... și mai mici. ALECSANDRI, T. I 95. Cu dare de mînă v. dare. ◊ Loc. adj. și adv. De mînă = a) făcut cu mîna, fără mijloace mecanice; manual. Broderie de mînă. ▭ Se opri înaintea avizului din ușă, scris de mînă. C. PETRESCU, Î. II 43; b) (despre o unealtă, un instrument) care se mînuiește sau se pune în mișcare cu mîna. Ferăstrău de mînă. La (în, spre sau, învechit, de-a) mîna dreaptă (sau stîngă) = pe partea dreaptă (sau stingă). În fundul îndepărtat al priveliștii, sub ceață, se afla altă pădure, ca și cea pe care o aveau acum necontenit în mîna dreaptă. SADOVEANU, F. J. 463. Pe malul Mureșului d-a mîna stîngă. BĂLCESCU, O. II 323. ◊ Loc. adv. Pe sub mînă = pe ascuns, în secret, clandestin. Toate morile din partea locului macină grîu adus pe sub mînă de la șlepurile din port. BART, E. 327. Mînă-n mînă = în colaborare, în bună înțelegere, de acord. Lucrează mînă-n mînă cu tovarășul său. ◊ Expr. A bate (sau a da) mîna = a cădea de acord (mai ales asupra unei cumpărări sau vînzări), a se învoi, a lua o hotărîre de comun acord. Florico, mă duc și viu îndată, ca să batem mîna împreună. ALECSANDRI, T. 918. Vino, mîndră, să dăm mîna Și să fim amîndoi una. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. A da mîna cu cineva (sau a da mîna cuiva) = a) a strînge (cuiva) mîna în semn de salut. Dascălul... ocolind masa să dea mîna cu toți, găsi mijlocul să răstoarne un pahar. C. PETRESCU, Î. I 13. Și-acum dă-mi mîna! a sunat Gornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79; b) fig. a se uni, a colabora. Muncitorii din toate țările își dau mîna. A se lua de mînă cu cineva = a fi la fel (de rău) cu cineva, a nu fi mai bun unul decît altul, a se potrivi cu altcineva. A face cu mîna v. face. A întinde mîna v. întinde (I 2). A-și mușca mîinile = a regreta foarte mult ceea ce a făcut sau (mai ales) faptul că n-a făcut ceea ce ar fi trebuit. A se ține cu mîna de inimă (sau de pîntece) (rîzînd) = a rîde din toată inima, a se prăpădi de rîs. Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. A (-și) pune (sau a băga) mîna în foc (pentru cineva) = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. A pune (sau a încrucișa) mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște! CREANGĂ, P. 118. A Se spăla pe mîini = a nu-și lua răspunderea pentru ceva. A se spăla pe mîini de ceva = a pierde ceva, a nu mai avea ia dispoziție. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul de botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 30. A i se tăia (cuiva) mîinile și picioarele v. picior. (A da sau a primi ceva) în mînă = (a da sau a primi ceva) direct, personal, fără intermediul cuiva. Dă sălățile în mîna spînului. CREANGĂ, P. 216. A da (a lăsa sau a pierde) ceva din (sau de la) mînă = a da (a lăsa sau a pierde) ceva care-ți aparține, de care ești sigur. Și-apoi s-a îndrepta, nu s-a îndrepta... vrei să pierdem zestrea Luluței de la mînă? ALECSANDRI, T. I 197. A veni cu mîna goală (la cineva) = a veni fără nici un dar. (Fig.) Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mîna goală. SLAVICI, O. I 83. A pleca (sau a se întoarce) cu mîna goală = a pleca (sau a se întoarce) fără a fi primit sau obținut ceva, fără rezultatul dorit. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi. MACEDONSKI, O. I 9. Una la mînă, se spune despre un lucru (dobîndit), despre o acțiune etc. pentru a arăta că este primul element al unei serii sau o parte a unui tot, după care urmează și altele. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e una la mînă. STANCU, D. 146. A-i fi (sau, mai ales, a-i veni) cuiva ceva peste mînă (în opoziție cu la îndemînă) = a-i fi prea departe, prea greu (de ajuns, de făcut), a-i fi inaccesibil, incomod; a nu-i conveni (cuiva, ceva). Le vine cam peste mînă tîrgul. CREANGĂ, A. 48. A avea la mînă (pe cineva) v. avea. A trece (sau a ceda) mîna (cuiva) = a lăsa pe altul să execute un lucru (început); a da întîietate; (la jocul de cărți) a nu juca, a nu împărți cărțile, trecînd rîndul jucătorului sau jucătorilor următori. Am cedat mîna... E rîndul dumneavoastră acum. C. PETRESCU, Î. II 216. El socotea natural ca, în această măsurare de puteri, cei mai slabi să treacă mîna celor mai tari. id. A. 400. A întinde (sau a da) cuiva mîna (sau o mînă de ajutor) = a da cuiva ajutor, a ajuta (pe cineva). Am fi îneîntați să vină cineva să ne dea o mînă de ajutor. DEMETRIUS, C. 27. Te-ai dus chiar pînă acolo să dai mînă de-ajutor Ucigașilor ce-asupră-mi încercat-au un omor. DAVILA, V. V. 167. A-i lega cuiva mîinile sau a lega pe cineva de mîini și de picioare = a imobiliza pe cineva, a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A avea mînă liberă = a avea toată libertatea, a nu fi oprit de nimic. Prefecții, primarii, perceptorii, jandarmii, toată clica de vătafi ai clasei exploatatoare, aveau mînă liberă să jefuiască și să schingiuiască pe oamenii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2843. A avea (ceva) pe mînă = a dispune de ceva. Femeia avea pe mîna sa toată casa. A pune mîna pe ceva = a apuca un lucru pentru a se servi de el; a ajunge în posesia unui lucru. Spînul pune muia pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ie la sine. CREANGĂ, P. 207. A pune mîna pe cineva = a) a prinde, a înhăța (pe cineva). Subprefectul și căpitanul dădură ordin călărașilor să se împrăștie prin sat și să mai aresteze pe cîți vor putea pune mîna. BUJOR, S. 128. Pune mîna pe dînsa și n-o lăsa! CREANGĂ, P. 267. Cum nu vii tu, Țepeș-doamne, ca, punînd mîna pe ei, Să-i împărți în două cete. EMINESCU, O. I 151; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. Ioane, nu știi tu unde-aș putea pune mîna pe lăutari? ALECSANDRI, T. I 292. A pune (cuiva) mîna în piept (sau în gît) = a prinde, a înșfăca (pe cineva). A-și pune mîinile (sau mîna) în cap sau a se lua cu mîinile de cap v. cap. A pune (cuiva) mîna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. Mi-a (ți-a etc.) pus dumnezeu mîna în cap = am (ai etc.) avut noroc, am (ai etc.) reușit foarte bine. A ridica mîna asupra cuiva = a lovi pe cineva, a bate. A lua cu o mînă și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A lua boala (sau durerea) cu mîna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea) repede, numaidecît. A sta cu mîinile în buzunar (în sîn sau încrucișate) = a sta inactiv, a nu lucra, a nu întreprinde nimic. A ajunge (sau a aștepta) la mîna altuia = a avea nevoie de ajutorul altuia, a depinde de altul. A pune mînă de la mînă = a aduna ceva (lucruri, bani etc.) prin contribuție benevolă, a contribui. Punem mînă de la mînă și-i stringent banii pentru tren. STĂNOIU, C. I. 129. A avea mînă ușoară (sau a fi ușor de mînă) = (mai ales despre un medic) a fi îndemînatic, a lucra cu îndemînare, ușor. A avea mînă bună (sau a fi bun de mînă) = a fi folositor pentru alții, a fi dibaci, a reuși; b) a avea noroc la cărți. A-și face mînă bună la cineva = a se pune bine cu cineva, a avea trecere la cineva. Pînă într-atît izbutiră ei a-și face mînă bună la turci, încît împărăția le arăta a sa bunăvoință. Întrebuințîndu-i ca slujbași ai bisericei. ODOBESCU, S. I 122. A-i da cuiva mîna (să facă ceva) = a-și putea cineva permite să facă ceva, a dispune cineva de mijloace (materiale) pentru a face ceva. (Familiar) A fi mînă spartă = a fi risipitor. A fi mînă largă = a fi darnic, generos. A plăti cu mînă largă = a plăti fără să te tîrguiești, în mod generos. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute. SLAVICI, O. II 84. A fi cu mînă lungă (sau lung de mînă) v. lung. A fi mîna dreaptă a cuiva= a fi omul de încredere al cuiva. Daca dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă. ISPIRESCU, L. 31. Un bun grămătic era mîna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politicești. CARAGIALE, O. III 162. Căpitanul Turculeț îi mîna dreaptă a lui Cantimir-vodă. ALECSANDRI, T. II 8. (Pe cale de dispariție) Sărut mîna = formulă de salut adresată femeilor (mai în vîrstă), părinților și, în unele regiuni, preoților (în trecut și boierilor). (Regional) A apuca (pe cineva) pe-a mîinile v. apuca. (Învechit) Bunuri de mînă moartă = bunuri dăruite unei mănăstiri sau unui așezămînt de binefacere și care nu puteau fi înstrăinate de acestea. A scoate castanele din foc cu mîna altuia v. castană. ◊ (Simbolizează o persoană, un individ) Mina care-au dorit sceptrul universului. EMINESCU, O. I 134. (Expr.) A cere mîna unei femei = a cere o femeie în căsătorie. O aștepta în salonașul părintesc... să-i ceară mîna. C. PETRESCU, C. V. 170. Un june... ceru mîna tinerii domnițe. NEGRUZZI, S. I 107. 2. Fig. (Simbolizează munca, activitatea) Forță, putere, tărie fizică. Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Mînă de lucru = forță de muncă, muncitor. ◊ Expr. A ajunge pe mîini bune = a căpăta o îngrijire bună, un tratament bun. A avea pe cineva sub mînă = a avea pe cineva în subordine, sub ascultare, sub poruncă. Rînduia singură în cămară, avînd subt mîna ei cîteva slujitoare și roabe de credință. SADOVEANU, Z. C. 108. A fi (sau a avea) mînă de fier (sau forte) = a fi autoritar, sever. A fi în (sau la mîna) cuiva = a depinde de cineva, a fi la discreția, sub ordinele, sub ascultarea cuiva. Domnia lui vodă Ștefan e-n mîna lui Ahmet sultanul. SADOVEANU, O. VII 108. De mine voi n-aveți parte, Că la mînă eu v-am fost, De mine vrednici n-ați fost. BIBICESCU, P. P. 332. Cetatea-i pe mîna mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 490. A intra (sau a cădea, a pica, a încăpea) pe mîna cuiva = a intra, (a cădea etc.) sub puterea, autoritatea, ascultarea cuiva, a-și pierde independența. De mi-ți mai pica vrodată în mînă, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. A fi (sau a ajunge) în mîini bune v. bun. 3. Cantitate mică din ceva, atît cît încape în palmă, cît se poate lua dintr-o dată; puțin. V. pumn. Nu căzu din el decît o mînă de cenușă în nisipid cel fierbinte și sec al pustiului. EMINESCU, L. P. 180. ◊ Fig. Avea o mînă de învățătură, un car de minte și multă bunătate de inimă. CREANGĂ, O. A. 285. ♦ Fig. Grup mic, număr restrîns de oameni. Noi, o mînă de oameni, ne luptăm de cinci zile și cinci nopți c-o armie-ntreagă. ALECSANDRI, T. II 19. Vestea că ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbîndirii și un curaj nou în mima acelei mîini de voinici romîni. BĂLCESCU, O. II 91. 4. (Numai în expr.) Mînă curentă = a) bară de lemn, de metal sau de beton care se fixează la partea superioară a unei balustrade pentru a servi ca sprijin pentru mînă; b) (ieșit din uz) registru de contabilitate în care se înscriu la zi toate operațiile comerciale; jurnal.- Pl. și: (regional) mîne (CREANGĂ, P. 140, ALECSANDRI, P. I 9), mîni, mînuri (BUDAI-DELEANU, Ț. 276, ȘEZ. III 181).

asupra [At: PSALT. SCH. 162 / V: ~răi, ~re / E: ml ad + supra] 1 pp Mai sus față de ceva. 2 pp Peste. 3 pp Însoțește numele unui dușman care a fost biruit. 4 pp Arată un raport de superioritate față de ceva. 5 pp Către. 6 pp În direcția... 7 pp (Îe) A avea ceva ~ sa A purta ceva cu sine. 8 pp (Îae; înv) A avea ceva pe conștiință. 9 pp (Îe) A prinde ~ faptului A prinde în flagrant delict. 10 sfs (Reg; îlav) Cu ~ (de măsură) Peste măsură. 11 pp Spre. 12 pp Cu privire la... Si: despre. 13 pp (Reg) Aproape. 14 pp (Reg) În timp, de... 15 pp (Îe) A sta ~ unui lucru A stărui să se vorbească despre un lucru sau să se facă. 16 av (Înv) Peste toată întinderea. 17 av (Înv) În tot locul. 18 sfs (Înv) Partea cea mai de sus a unui obiect. 19 pp (Îe) A lua ceva ~ sa sau (înv) a-și lua ~ră, ~ sufletului (ori capului) său A se însărcina cu ceva. 20 pp (Îae) A-și asuma o răspundere. 21 pp (Îae) A-și asuma o vină. 22 pp (Îe; înv) A sta ~ cuiva să... A fi în puterea cuiva să... 23 pp (Îe; înv) A fi ~ unui lucru A fi gata tocmai atunci să se apuce de ceva. 24 pp Împotriva. 25 pp (Îe; înv) A fi (sau a sta) ceva cuiva ~ră A apăsa ceva pe cineva. 26 pp (Îe; înv) A veni ceva cuiva ~ră A veni un necaz neașteptat peste cineva. 27 (Îe; înv) A cădea ceva cuiva ~ră A cădea pacoste pe capul cuiva. 28 (Îe; înv) A se scula ~ cuiva A ataca pe cineva. 29 pp (Îae) A se revolta împotriva cuiva. 30 pp (Arată direcționarea unor sentimente binevoitoare) Față de... 31 sfs (Înv; îe) Cu ~ră Cu dobândă. 32 sfs (Îae; înv) Cu prisosință.

întonca vt [At: DA ms / Pzi: întonc / E: în- + toancâ] (Reg) 1 A-i veni cuiva ceva în minte. 2 A ține neapărat să facă un lucru.

minte sf [At: PSALT. HUR. 115^V/13 / V: (înv) mente / Pl: ~nți / E: ml mens, -tis] 1 Facultate de a gândi, de a judeca, de a înțelege Si: rațiune. 2 (Îoc trup) Spirit. 3 (Îvp; detenninat prin „toată”, „întreagă” „bună”) Stare de integritate a facultăților mintale. 4 (Îla) Cu ~ Cu judecată normală, sănătoasă. 5 (Îal; pex) Cumpătat. 6-7 (Îls, îla) Fără (de) ~ sau fără minți (Om) lipsit de rațiune. 8-9 (Pex; îljv) Fără (de) ~ sau fără minți (În mod) nesocotit. 10 (Înv; îls) Fără de ~a Faptă nechibzuită. 11 (îrg; îe) A nu-și fi în ~ (sau în minți) A fi nebun. 12-13 (Îljv) Ieșit din minți (sau, rar, din ~) (Care este) nebun. 14-15 (Îal) (Care este) necontrolat. 16 (Îlv) A-și pierde ~a (sau mințile) sau a(-și) ieși din ~ (sau din minți) A înnebuni. 17 (Îal) A-și pierde cumpătul. 18 (Îlv) A-și rătăci ~a (sau mințile) A înnebuni. 19-20 (Îe) A (nu) fi în (sau, înv; cu) toată ~a sau în toate ~nțile A (nu) fi în deplinătatea facultăților mintale. 21-22 (Îae, pex) A (nu) fi matur. 23 (Îe) A lua (sau, rar, a fura, a răpi, a pierde cuiva) mințile (ori ~a) sau a scoate (sau a lua, reg, a știlbura) (pe cineva) din minți (ori din ~) A face pe cineva să nu mai raționeze, să-și piardă controlul, judecata Si: a zăpăci. 24 (Îe) A suci ~a (sau mințile cuiva), (reg) a lua de minți (pe cineva) A zăpăci. 25 (îae) A face să se îndrăgostească nebunește. 26 (Reg; îe) A se aluneca cu ~a A-și pierde judecata. 27 (Pfm; îe) A-și bea mințile A se imbeciliza din cauza băuturii. 28 (Îe) A se frământa cu ~a sau a-și frământa ~a (sau mințile) A se gândi mult, a-și bate capul. 29 (Înv; îe) A-și veni în ~ A deveni înțelept. 30 (Pop; îae) A-și recăpăta calmul Si: a se calma, a se liniști. 31-32 (Îe) A (nu) fî întreg la (sau de) ~ A (nu) fi cu judecata normală, sănătoasă 33 (Fig) Om, persoană care raționează. 34 Cuget. 35 Atenție. 36 Imaginație. 37 Memorie. 38 (Fam; îe) Unde mi-s ~nțile? Se spune pentru a scuza lipsa de atenție, o scăpare. 39 (Îe) Unde ți-e ~a (sau ți-s, vi-s etc.) -nțile? Se spune pentru a reproșa lipsa de atenție, neglijența în executarea unei acțiuni. 40 (Pfm; îe) Îți stă ~a-n loc Indică cel mai înalt grad de uluire, de surprindere. 41 (îlav) în ~ În gând, fără a vorbi sau a gesticula. 42 (Înv; îe) De ~a mea (sau a ta, a sa etc.) Din proprie inițiativă. 43 (lv) A-i veni (cuiva, ceva) în ~ A-și aminti de ceva. 44 (Îe) A-i trece (sau a-i trăsni, reg a-i pica cuiva, ceva) prin ~ A se gândi la ceva. 45 (Îae, îcn) A nu bănui. 46 (Îae) A-și imagina. 47 (Înv; îe) A avea (ceva) în ~ A intenționa. 48 (Îae) A fi preocupat de ceva sau de cineva. 49-50 (Îe; îcn) A (nu)-și pune ~a (cu cineva sau cu ceva) A (nu) lua în serios pe cineva sau ceva. 51 (Îe) A fl dus cu ~a (sau cu mințile) A fi cufundat în gânduri, a fî distrat, neatent. 52 (Îlv) A-și aduna mințile A se concentra. 53 Mod de a gândi, de a judeca. 54 (Înv; îe) A fi într-o ~ (cu cineva) A avea aceeași părere cu cineva. 55 (Îvp) Intenție. 56 (Pre) Inteligență. 57 Perspicacitate. 58 Discernământ. 59 Capacitate intelectuală Vz cap, creier. 60 (Reg; îe) A fi orb de ~ A fi prost. 61 (Înv; îe) A nu-I ajunge (pe cineva) ~a A nu fi în stare să înțeleagă ceva. 62 (Îe) A fi ( sau a ajunge, a da, a cădea) în ~a copiilor A nu mai judeca cum trebuie din cauza bătrâneții. 63 (Îe) La ~a omului (fam, a cocoșului) Ușor de înțeles, clar. 64 (Fig) Gânditor. 65 Înțelepciune. 66 Chibzuință. 67 Cumpătare. 68 Cumințenie. 69 (Pfm; îe) ~a românului (sau moldoveanului) cea de pe urmă Înțelepciune pe care o capătă cineva după ce a greșit acționând pripit. 70 (Pop; îe) Ai minte! Îndemn de a nu-și pierde cumpătul. 71 (Înv; îlav) Cu ~ bună Cu chibzuială. 72 (Fam; îe) A-i veni (cuiva) ~a (sau mințile) în (sau la) cap (sau acasă, la loc) A se cuminți. 73 (Îae) A deveni mai înțelept. 74 (Îae; pex) A se maturiza. 75 (Și la Imt; îe) A-și vârî (sau a-și băga) mințile-n cap A judeca cu seriozitate. 76 (Îae) A renunța la planuri nesocotite Si: a se cuminți. 77 (Reg; d. copii; îla) Ajuns de ~ Ajuns la vârsta înțelegerii. 78 (Înv) Învățătură. 79 (Îe) A (se) învăța ~ A trage învățături dintr-o întâmplare personală neplăcută. 80 (Îae) A se obișnui să fie prevăzător, atent. 81 (Îe) A învăța (pe cineva) ~ A face pe cineva să devină înțelept, chibzuit. 82 (Îae) A pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. 83 (Îvr) Parabolă.

oară¹ sf [At: PSALT. HUR. 112^v/6 / V: (înv) ~re / Pl: ori / E: ml hora] 1 (Lsg) Moment în care are loc un fapt. 2-3 (Înv; îlav) Întru (sau din) acea (sau aceea) ~ (În sau) din vremea aceea. 4-5 (Înv; îal) (În sau) din acel moment. 6 (Înv; îlav) (De) altă ~ Odinioară. 7 (Înv; îal) Altă dată. 8 (Înv; îlav) Astă ~ Acum. 9 (Reg; îla) De-al doilea (sau de-a doua) ~ De-al doilea, de-a doua. 10 (Pop; îs) Mamă de-a doua ~ Mamă vitregă. 11 (Îlav) De multe (sau nenumărate, îrg, bogate) ori, (înv) de ori multe sau de câte ori! Adesea. 12 (Îlav) De puține ori Rar. 13 (Îcs adverbială corelativă) De câte ori... de atâtea ori... De fiecare dată Si: mereu. 14 (Înv; îlav) De toate orile (sau ori) Totdeauna. 15 (Îlc) (Ori) de câte ori... De fiecare dată când... 16 (Reg; lpl; îe) A fi în ori (bune) A fi bine dispus. 17 (Reg; mpl; îe) A scoate (pe cineva) din ori (A-și pierde sau) a face pe cineva să-și piardă cumpătul. 18 (Reg; mpl; îe) A-și veni în (sau la) ori (sau, rar, în ~) A-și veni în fire. 19 (Îae) A se reface. 20 (Reg; lpl; îe) A-i veni (cuiva ceva) în ori A-i veni cuiva ceva în gând. 21 (Reg) Patimă. 22 (Reg) Nevoie.

păsat s [At: N. COSTIN, ap. LET. I, A 83/18 / V: (reg) pisat, pâsat, pusat / E: ml pinsatum] 1-2 Semințe de mei (1-2), decorticate și pisate. 3 (Pex) Boabe de porumb, mai rar și de alte cereale, pisate sau măcinate mare Si: (reg) bulgur, crupe, urluială. 4 (Îe) A face (pe cineva) ~ A nimici, a zdrobi pe cineva. 5 (Bot; Trs; șîc ~-mărunțel, ~ul-vrăbiei) Mei (Panicum miliaceum). 6 Mâncare preparată din păsat fiert, care se mănâncă, de obicei, amestecat cu lapte, cu unt și brânză, cu untură etc. Si: (reg) meșniță. 7 Terci de mălai sau de făină Si: (reg) cir. 8 (Îe) A-i curge (sau a-i cădea, a-i pica etc.) (cuiva) lapte (sau miere) în ~ Se zice despre cineva care are un noroc neașteptat sau când cuiva îi merge foarte bine. 9 (Îe) A vărsa laptele în ~ul cuiva A face un bine cuiva, a-l ajuta. 10 (Îe) A-i cădea ~ în gușă A-i veni cuiva ceva de-a gata, fară muncă și cam pe neașteptate. 11 (Îe) A fi lapte cu ~ sau a fi ~ dulce A fi lucru bun și plăcut, de mare folos pentru cineva. 12 (Reg) Colivă. 13 (Pan; reg) Măzăriche Si: mielușei. 14 (Pan; reg) Alice. 15 (Pan; reg) Puroi care se scoate dintr-un coș Si: (pop) viermuș, grăuncior. corectat(ă)

țeastă sf [At: KRETZULESCU, A. 123/2 / V: (înv) țis~, țes~, (reg) ~scă, țiscă / Pl: țeste, (reg) ~te / E: ml testa] 1 (Pop; șîs ~ta capului, ~ta craniului) Cutie craniană Si: craniu (1), (îrg) scafă, țest (24). 2 (Pex) Cap. 3 (Îe) A-i veni (cuiva ceva) prin ~ A gândi (ceva) 4 (Îae) A-și imagina ceva. 5 Craniu descărnat Si: hârcă (3), scăfârlie, tigvă. 6 (Pop; șîs ~ta broaștei) Carapace¹ (1). 7 (Reg) Oblânc.

veni vb. IV. A intr. I (despre ființe; mai ales cu determ. locale care indică punctul de plecare, punctul de destinație, traseul sau reperul în funcție de care este orientată deplasarea) 1 A se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva; a merge tot mai aproape de un anumit loc, de o așezare etc.; a se apropia. Vine spre casă. ◊ (repetat, cu val. intensivă sau durativă) Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare (EMIN.). ◊ (în corelație cu vb. ca „a se duce”, „a pleca”, „a merge”, exprimă, în mod explicit, o deplasare în sens opus) Badea vine și se duce, dor îmi lasă (POP.). ◊ (constr. cu „de unde”, „dincotro” etc., arată că cineva se întoarce la locul de unde a plecat) Turcii... în vremea războiului, l-au părăsit și s-au dus de unde vinisă (CANT.). Δ expr. A se întoarce (sau a se duce, a pleca etc.) cum a venit, se spune pentru a arăta că cineva nu și-a realizat scopul pentru care a făcut deplasarea. A se duce cum (sau precum) a (sau au) venit, se spune pentru a arăta că banii obținuți fără efort sînt cheltuiți cu multă ușurință. ◊ (la imper., de obicei întărit prin „încoace”, „aici” etc., predomină ideea de amenințare, de provocare, de sfidare) Vie să-și cerce norocul, dacă li s-au urît zilele (ALECS.). Δ Compus (fam.): vino-ncoace (sau vino-ncoa) subst. invar. = (adesea în legătură cu „a avea pe”, „a fi plin de” etc.) atracție, farmec, drăgălășenie. ◊ (cu determ. modale care arată sau sugerează ritmul de deplasare) S-a oprit un moment în loc indignat, derutat, pe urmă vine brusc către ei (CA. PETR.). Δ (constr. cu dat. etic) Tare-mi venea și-mi sosea, Tot din guriță strigînd (POP.). ◊ (cu determ. care arată distanța parcursă) Șapte țări de ai venit (POP.). ◊ (cu determ. care indică sau sugerează mijlocul de deplasare) Vine călare spre cetate un hatman leșesc cu steag alb (ALECS.). ◊ fig. Iarna vine, vine pe crivăț călare (ALECS.). ◊ (cu determ. elem. pred. supl.) Din droaia de copii... vine curajos, mi se așază pe genunchi (STANCU). ◊ analog. (despre fenomene atmosferice, meteorologice) A venit o furtună cu grindină. ◊ ext. (despre corpuri cerești) Ca stelele acelea călătoare ce se zăresc..., fără a ști de unde vin și unde se duc (RUSSO). ◊ (despre vreme; cu determ. ca „bună”, „rea” etc.) După furtună vine și vreme bună (c. NEGR.). ♦ ext. (despre ambarcațiuni) A se deplasa pe apă apropiindu-se (de cineva sau ceva). După cîteva minute, barca veni la vapor cu trei oameni (BOL.). ♦ analog. (despre păsări) A zbura (dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat). ◊ (despre ființe imaginare sau mitologice) Iuții aprigi zburători Vin curgînd de pretutindeni (c. NEGR.). ♦ analog. (despre obiecte) A se deplasa prin aer cu viteză dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat (fiind lansat, azvîrlit). Capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți (CA. PETR.). ♦ (cu determ. introduse prin prep. „pe la”, „prin”, „peste”) A merge traversînd, străbătînd un loc, o întindere, o suprafață; a trece (prin...). Iuda veni... prin valea lui losafat (BOL.).** (cu determ. locale în care de obicei alternează „de la” sau „din” cu „la” sau „în”) A merge dintr-un loc în altul, dintr-o parte în alta. Oile... veneau dintr-un mal în cellalt al Milcovului (GHICA). ◊ fig. De la gîndul restauratorilor de a întemeia gramatica română am venit la gramatica latină (RUSSO). 2 (cu determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”, „de la” sau constr. cu „de unde”, care indică punctul de plecare; cumulează adesea ideea originii sau provenienței) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva sau la cineva; a proveni din... Vin din cetatea împărătească sau din Asia mică... negustori (IORGA). ◊ ext. Plante venite de la Ecuator. ◊ (în corelație cu „a merge”, „a se duce”) Acest popor... nu v-a întrebat niciodată de unde ați venit și unde vă duceți (EMIN.). ◊ expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă, se spune, aprobativ, cuiva care revine asupra unei hotărîri (considerate greșite) sau care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă etc. A(-și) veni de-acasă = a se dumiri, a se lămuri (asupra unui lucru). Mergi (sau mergeți, să mergi etc.) ori du-te (sau duceți-vă, să te duci etc.), pleacă (sau plecați etc.) de unde ai (sau ați etc.) venit = pleacă (sau plecați etc.) de aici! lasă-mă (sau lăsați-mă etc.) în pace! A-i veni (cuiva) în (ori întru) întîmpinare sau a veni în (ori întru) întîmpinarea (cuiva), a veni înaintea (cuiva) = a) a merge, a ieși înaintea cuiva (pentru a-l primi, pentru a-l întîlni etc.); a întîmpina (pe cineva); b) (și a veni în întîmpinarea a ceva) a precede, a anticipa o idee, o teorie; a răspunde unei întrebări, unei necesități, înainte ca aceasta să fie formulată. ♦ (mai ales despre abstracte) A lua naștere, a rezulta din ceva sau de undeva; a se trage din... Acest sentiment vine pesemne din înălțimea și sublimitatea naturii noastre intelectuale (CAR.). ◊ expr. De aici vine (apoi) (aceea) că... sau de unde vine că... = datorită acestui fapt, pentru acest motiv, din această cauză. ♦ A-și avea originea, obîrșia, proveniența din ceva sau de undeva; a rezulta, a decurge. A denunța abuzurile, a biciui, a strivi răul, ori din care parte ar veni (I. NEGR.). ◊ (despre limbi sau despre elemente ale unei limbi) Numele localității vine de la un nume de persoană. ♦ (înv.; despre dispoziții, hotărîri etc. oficiale) A emana. Legea vine de la parlament. 3 (de obicei cu determ. locale introduse prin prep. „la”, „pînă în”, „în” etc. care indică punctul de sosire) A ajunge, a sosi într-un anumit loc; a descinde, a se opri într-un anumit loc (care reprezintă punctul final al deplasării). Într-o iarnă... venise la Iași o trupă de actori despre care se dusese vestea (BRĂ.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) iapa la hăț = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. A veni pe (sau în) lume = a) a se naște; b) (bis.; și a veni cu trup; despre Iisus Hristos) a lua trup de om; a se întrupa. A veni alba în sat = a se lumina de ziuă. A(-i) veni la țanc (sau la pont) = a sosi la timp. A veni la mijloc = a interveni, a intra în acțiune. A veni fără vistavoi = a sosi (undeva) pe neașteptate. A-i veni (cuiva) cuțitul la gît (sau mucul la deget) = a ajunge într-o situație grea, dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la limita răbdării. A(-i) veni (cuiva) în (sau întru, spre) ajutor = a interveni (grabnic, prompt) pentru a ajuta pe cineva; a sări în ajutorul cuiva; a fi de folos cuiva. La o vreme de nevoie,... noi ți-om veni într-ajutor (EMIN.). A veni în ajutorul (a ceva sau a cuiva) = a aduce argumente în sprijinul unei idei, al unei teorii, al unui principiu etc. sau al unei persoane care susține anumite teorii, idei etc. A veni deasupra = a deveni învingător. A(-i) veni (cuiva) la (ori în) mînă sau a veni pe (ori în, la) mîna (ori mîinile) (cuiva) = a ajunge la discreția, la dispoziția, în puterea cuiva; a depinde de cineva. A(-i) veni (cuiva) drăguș la căuș, se spune, ca amenințare, celui care te-a nemulțumit și pe care-l vei pedepsi. A-i veni (cuiva) (Moș) Ene pe la gene = a i se face somn; a începe să moțăie. A(-i) veni de hac = a) a pedepsi sau a face inofensiv pe cineva care provoacă necazuri, supărări, nemulțumiri; b) a depăși, a învinge o dificultate, un obstacol etc. ♦ (despre obiecte, mai ales despre mărfuri; adesea cu determ. introduse prin prep. „din”, „de la”) A ajunge la destinație; a fi adus undeva. Ridică halba: golesc băutura cîteșitrei și mai vine un rînd (GÎRL.). ◊ expr. A veni la (sau în) mîna (sau mîinile) (cuiva) ori a-i veni (cuiva) la (sau în, sub, a) mînă = a ajunge în posesia, în stăpînirea cuiva. A-i veni cuiva cărți = a trage sau a-i cădea cărți bune (potrivite pentru a cîștiga la jocul de cărți). ◊ (despre înștiințări, mesaje, scrisori etc.; adesea cu determ. introduse prin prep, „din”, „de la”; de obicei constr. cu dat. pron. person.) I-a venit răspuns Că dușmanii țării... Năvălesc grămadă (IOSIF). ◊ expr. (înv.) A-i veni mazilie = a fi mazilit, înlăturat de la domnie. ♦ (despre publicații periodice) A fi difuzat, a ajunge (periodic) undeva. Presa îi venea destul de regulat. ♦ (despre lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea constr. cu dat.) A se propaga prin spațiu pînă într-un anumit loc; a se face perceput, simțit. Văzu tufișuri mari și-i veni un miros adormitor de iarbă (EMIN.). ◊ (cu determ. introduse de obicei prin prep. „de la”, „din”) Lumina vine de la o curte interioară (RALEA). ◊ expr. A veni la (sau în) urechile (sau cunoștința) ori a-i veni (cuiva) la urechi = (despre știri, zvonuri etc. sau, ext., despre fapte, întîmplări etc.) a ajunge la cunoștința cuiva; a deveni cunoscut. A-i veni (cuiva) muștarul la nas v. muștar. 4 (cu determ. nume de persoane sau echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania (pe cineva) sau a fi însoțit, întovărășit, acompaniat (de cineva). Nu te teme de nimic și vino cu mine în această pădure (FIL.). ♦ (de obicei cu determ. nume de obiecte) A aduce cu sine. Mai apoi, vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate (SLAV.). ◊ expr. A juca pe vine (sau pe venite) = (la unele jocuri de cărți) a juca pe datorie, în contul banilor care vor fi aduși ulterior. ♦ analog. (cu determ. nume abstracte, de acțiuni etc.) A fi mesagerul, purtătorul a ceva.. Vine cu știri de la stăpînul său (SADOV.). ♦ (cu determ. care indică idei, proiecte, propuneri etc.) A prezenta, a propune, a susține. A venit cu un plan de dezarmare (TIT.). 5 (pop.; despre ființe; de obicei cu determ. introduse prin prep. „asupra”, „peste”, „împotriva”) A se repezi asupra cuiva sau peste ceva cu intenții dușmănoase agresive. Cine sînt eu, măi, de vii asupră-mi cu bastonul? (BOL.). ♦ ext. (pop.; despre vehicule sau despre conducători de vehicule) A lovi, a izbi (intrînd în coliziune cu...), a da peste... A văzut cum a venit camionul peste copac. ♦ A se năpusti, printr-o acțiune militară asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc.; a pătrunde în număr mare (și pe neașteptate) pe un teritoriu străin cu scopul de a-l cotropi, de a-l jefui etc. Turcii au venit cu oaste asupra Ardealului (XEN.). ◊ expr. (Doar) nu vin turcii (sau tătarii) ori (doar) nu vin turcii, nici tătarii, se spune pentru a potoli pe cineva prea grăbit sau alarmat, înfricoșat fară motiv. ♦ (mai ales despre animale sau păsări de pradă) A se năpusti pentru a fura, a ucide (pe cineva) sau a distruge, a devora (ceva). Lăcustele călătoare... ne vin în mod periodic din sudul Rusiei (ENC. AGR.). 6 (determ. prin „ înăuntru” sau prin alte determ. locale care indică un spațiu delimitat sau considerat ca atare și introduse de obicei prin prep. „în”) A intra în...; a pătrunde undeva. Țăranul veni în curtea palatului și ceru să vorbească cu împăratul (POP.). ♦ ext. (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „prin”, „în”) A pătrunde printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust, delimitat etc. Odăile erau mari... întunecoase prin faptul că lumina le venea prin mijlocirea unui geamlîc (CĂL.). 7 (determ. prin „afară” sau prin alte determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”) A ieși, a trece din interior spre exterior sau dintr-un mediu în altul. Veni repede afară și se duse să deschidă poarta. 8 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la” sau în dat.) A se deplasa la cineva (acasă) pentru a-l vedea, a-l ajuta etc., a merge (în mod repetat) undeva; a vizita. Fecioară blondă ca spicul cel de grîu, Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă (EMIN.). ◊ (cu precizarea „în vizită”) Foarte mulțămit... prinse încredere către noua sa mumă și veni din nou în vizită (EMIN.). ◊ (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „pe la” sugerează imprecizia momentului sau a duratei vizitei) Ceea ce vreau nu-ți pot spune aici... Trebuie să vii pe la mine (REBR.). 9 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la”, care indică întruniri, manifestări publice etc.) A merge pentru a asista, pentru a participa la ceva; a lua parte (la...), a fi de față (la. ..). Va fi o ședință de inițiere la care poate veni oricine (PHIL.). 10 (de obicei însoțit de prop. finale) A se înfățișă, a se prezenta la cineva, înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop, cu o anumită intenție). Veniră creștinii din satele vecine să spună că pe hotarul lor se iviră boi străini (AGÂR.). ◊ (cu determ. modale, elem. pred. supl.) Ca sorbită de vîntul turbat, așa veni de cătrănită (DELAVR.). ◊ (cu determ. ca „în vis”, „în somn” etc.) Astă-noapte veniră dumnezeii voștri la mine și mă certară foarte rău (ALEXAN.). ◊ (la prez.ind. pers. 1 și 4, precedînd vb. ca „a spune”, „a zice”, „a întreba, ca formulă protocolară de a se adresa, de a relata ceva etc.) Viu să-ți adresez și felicitările și expresia simpatiilor mele (ALECS.). ◊ expr. A veni pe capul cuiva = a cauza cuiva suferințe, necazuri etc. Bine ai (sau ați) venit (sănătos sau sănătoși), formulă de salut cu care este întîmpinat un oaspete. Bine că ai (sau ați etc.) venit, formulă prin care se evidențiază mulțumirea față de oportunitatea sosirii cuiva. A veni la ușa (sau la pragul) (cuiva) sau a-i veni (cuiva) la ușă = a se prezenta la cineva pentru a-i cere ospitalitate, ajutor, bunăvoință. A veni ca la borș, se spune despre o persoană care, prezentîndu-se undeva, pleacă în grabă, fară explicații. A veni (undeva) după cineva (sau ceva) = a căuta pe cineva sau ceva în locul unde se află, se adăpostește, se ascunde. A veni în numele cuiva = a) (și a veni din partea cuiva) a se prezenta undeva ca trimis, ca reprezentant al cuiva; b) a se prezenta (undeva) dîndu-se drept altcineva și uzînd, prin înșelăciune, de autoritatea acestuia. ◊ ext. (cu acc.pe ideea determinării unei acțiuni sau a intervenției într-o acțiune, într-un proces) Realitatea, cea mai aprigă dușmană a închipuirei, vine de se pune necontenit dinaintea ei (ALECS.). ◊ fig. Pe mii de drumuri umbre se ridică Și parcă vin să fure parfumul florilor (DENS.). ♦ A se adresa cuiva, a solicita ceva cuiva. Să nu mă lași!... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi (CAR.). ♦ (despre bolnavi) A consulta un medic. Mai mulți bolnavi au venit la cabinetul medical. ♦ (pop.) A se prezenta la o persoană de sex feminin pentru a o cere în căsătorie. ♦ (jur.; de obicei cu determ. ca ”înaintea„, ”spre înfățișare„, ”de față„, ”la judecată„) A se înfățișa (ca parte) în fața unei autorități judiciare sau a unui organ de justiție; a compărea. Veneau pentru vechi procese – cu multă îndoială față de judecățile vremelnice (SADOV.). ◊ expr. A veni cu jalba în proțap v. jalbă. ◊ ext. (despre plîngeri, reclamații etc.) Vinind pîrîre nencetată, Vru să știe cu temei de sînt Oare acele toate adevărate (BUD.). ♦ A se alătura cuiva, a trece de partea cuiva; a deveni asociat, partener, adept. Sînt dușmănit de Măria sa... și totuși vii cătră mine (SADOV.). II (mișcarea se realizează pe verticală) 1 (de obicei determ. prin ”jos„, ”la vale„) A se deplasa de sus în jos (pe o suprafață); a se lăsa în jos; a coborî. Vine domol la vale un călăreț tînâr (CAR.). ♦ A cădea (cu viteză) de la oarecare înălțime. O pană veni de sus învîrtejindu-se repede și căzu (SADOV.). ◊ (despre precipitații atmosferice) De-ar veni o răpăială de ploaie... Să vină și să treacă repede (STANCU). ◊ (despre lumină sau despre întuneric) Venea din cer pe cîmp amurgul (GOGA). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”pe„, ”peste„ etc., care indică locul căderii; intervine adesea și ideea de lovire sau de izbire cauzată de cădere) Copacul a venit peste mașină. ◊ expr. A veni în vale = (despre porțiuni de teren) a se surpa, a se prăbuși, a aluneca. ♦ (relig.; despre divinități) A se stabili printre oameni, în lume; a coborî (din cer) peste lumea pămîntească. Veți lua putere venind Duhul Sfînt preste voi (BIBLIA 1688). ♦ (despre necazuri, suferințe etc.) A se abate, a cădea asupra cuiva sau a ceva. Pentru legea noastră și credință vom răbda tot răul ce ne va veni asupră (DOS.). ♦ (și a veni de sus) A proveni de la o autoritate superioară, de la cineva cu prestigiu, de la Dumnezeu etc. ♦ (pop.; despre ființe; urmat de determ. ca ”în mînă„, ”în nas„, ”pe brînci„, care indică partea corpului care intră în contact cu locul căderii) A cădea la pămînt, a-și pierde poziția verticală. Unealta căzu: omul veni... pe spate (SADOV.). 2 (pop.; despre ființe; cu determ. ca ”în sus„, ”sus„, ”în vale„) A se îndrepta în sus (spre un loc mai ridicat), a se deplasa dintr-un loc mai jos (sau din josul apei) către unul situat mai sus (sau în susul apei); a (se) urca, a (se) sui. Rugă... să vină puțin sus spre a-i pune pe hîrtie unele scurte sfaturi (CĂL.). ◊ ext. Mașina a venit la deal cu greutate. 3 (despre corpuri, materii) A se ridica deasupra (apei); a ieși la suprafață. Lava venită din adîncurile vulcanului. ◊ expr. A veni la iveală (sau la arătare) = a se da pe față, a fi dezvăluit, a se arăta. III (despre ființe; de obicei cu determ. modale ca ”mai„, ”înapoi„) 1 A se întoarce în locul de unde a plecat; a merge din nou unde a mai fost; a reveni. Dintr-o întîmplare neașteptată, omul venise înapoi devreme (SADOV.). ◊ (în constr. neg.; cu referire la moarte, considerată ca o plecare fără întoarcere) Eu voi pleca... pe-o cale depărtată, De unde nu mai vine acel ce a plecat (BOL.). ◊ (în corelație cu ”a se duce„, ”a pleca„, ”a merge„ etc.) Cînd pleci, să te-nsoțească piaza bună... Cînd vii, pășește slobod (ARGH.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”de la„, ”din„, care indică locul de desfășurare a unor activități, a unor îndeletniciri etc. sau activitățile, îndeletnicirile ca atare) Mirii veniseră de la biserică și se așezaseră între cei doi nuni (VOIC.). Δ expr. A veni de la biserică, se spune, ironic, despre cineva care se întoarce beat acasă. ◊ (cu determ. modale sau elem. pred. supl.) Educat la Paris, vine în țară plin de iluzii reformatoare (CONST.). ◊ fig. Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc (COSTIN). Δ expr. A-i veni (cuiva) numai numele = a muri undeva, departe de locul de unde a plecat, a locuit. ♦ (despre obiecte) A fi adus înapoi undeva, a fi returnat cuiva. Scrisorile mi-au venit înapoi. ◊ expr. A veni la loc = (despre obiecte, despre părți ale lor etc.) a se întoarce în locul inițial; a(-și) recăpăta poziția inițială. Din cauza mișcării mașinii, scaunele se deplasau în față și veneau la loc. 2 (mai ales despre păsări) A se întoarce din migrație. Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi! (COȘB.). 3 A se întoarce la o stare anterioară; a redobîndi o stare, o situație anterioară. Această mare vindecare a pocăinții, ca prin mijlocul ei să vie iară la cinstea cea dintîi (ANTIM). ◊ expr. A-și veni în chef = a-și recăpăta buna dispoziție, voia bună. A-și veni în fire = a) a-și recăpăta forțele, vigoarea, vitalitatea; a se restabili (după o stare de slăbiciune, de depresie, de epuizare etc.); b) a-și reveni dintr-un șoc, a-și recăpăta cunoștința în urma unui leșin, a unei crize etc.; a se trezi, a se dezmetici dintr-o stare de toropeală, de amețeală, de leșin etc.; c) a-și recăpăta cumpătul, stăpînirea de sine, a-și restabili starea psihică normală (după un moment de spaimă, de furie, de uluire, de descumpănire etc.); d) a-și redobîndi capacitatea de judecată, de discernămînt (renunțînd la idei, la intenții sau la fapte nepotrivite, neîngăduite, condamnabile); a-și da seama, a înțelege, a se lămuri (în legătură cu o situație). ♦ (despre forță, putere, simțuri etc. ale oamenilor) A se reface, a se restabili. Unsei și pe orb și îi veni vederile ca mai nainte (ISP.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) puterea (sau firea, răsuflul) = a se trezi, a-și reveni dintr-o stare de leșin, de amețeală etc. A veni în viață = a se întoarce la viață, a învia. A-i veni (cuiva.) fața (la loc) v. față. A-i veni (cuiva) inima la loc v. inimă. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile, minte) (acasă sau la loc, la cap, în cap) v. minte. A-i veni (cuiva) sufletul la loc v. suflet. IV 1 (înv.,pop.; despre ape; de obicei cu determ. locale sau modale) A curge (la vale) (în cantitate mare). Se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș ce venea... din deal în vale prăvălindu-se (CR.). ♦ ext. A se revărsa. Cînd puhoiul vine... tîrăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte (CA. PETR.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) apa (sau apă) la moară sau a veni apă (sau apa) (și) la (sau pe) moara cuiva v. apă. ♦ (despre ape curgătoare; cu determ. introduse mai ales prin prep. ”din„) A izvorî. Pîrîul vine din munți. ♦ (de obicei cu determ. introduse prin prep. ”în„) A se vărsa. Dunărea vine în mare. ♦ (și a veni la matcă sau la vad) A reintra în albie după vărsare. ♦ (pop.; adesea cu val. incoativă) A curge (la un robinet, pe o țeavă, într-o instalație etc.). Din cauza defectării unei instalații, nu a venit apa caldă. 2 (pop.; despre lichide organice) A se scurge. De pe frunte, sîngele îi venea în ochi. V 1 (cu determ. introduse mai ales prin prep. ”pînă la„, ”la„, ”în„) A ajunge pînă la nivelul...; a avea ca limită. Pantalonii îi veneau pînă la glezne. ◊ expr. A nu-i veni (cuiva) nici la degetul cel mic = a nu se putea compara (cu cineva) din cauza inferiorității în care se află. A veni la măsură = a ajunge la măsura, la mărimea prestabilită sau potrivită. A veni cotul la măsură sau a veni tafta la cot = a se nimeri; a se potrivi. A-i veni (cuiva) apa la gură (sau la gît) v. apă. 2 (pop.; despre obiecte, bunuri etc.) A fi evaluat ca mărime, ca greutate, ca volum (în unități corespunzătoare). Pui de cîntărește oala... Venea trei oca și ceva (BRĂT.). ◊ (cu un compl. indirect introdus prin prep. ”de„, ”la„, ”pe„ care indică distribuția) Noi sîntem aici douăzeci... și ne vine pe fiecare doi miei (AGÂR.). 3 (pop.; despre mărfuri) A fi evaluat ca preț, a prețui, a costa, a ajunge. A întrebat cît vine kilogramul de roșii. 4 (înv.; despre oameni) A ajunge (cu numărătoarea) la numărul de... A numărat oștenii și a venit pînă la o sută. 5 (înv., pop.) A ieși, a rezulta în urma unui calcul. Adăugăm doi la șapte și vine nouă. ♦ A se cuprinde, a intra, a merge. Doi în opt vine de patru ori. VI (de obicei cu determ. modale care indică un reper spațial; exprimă ideea de așezare, deplasare în spațiu) 1 (despre forme de relief, repere geografice) A fi situat, a se afla, a se găsi undeva (prin raportare la...). Versantul dinspre sat al muntelui... vine în fața răsăritului (BĂLC.). ♦ (despre drumuri, hotare etc.) A avea traseul (din direcția..., cu începere din..., pînă la...). O improvizare de bîlci pe șoseaua care vine de la Piatra (IBR.). ♦ (despre construcții, despre părți ale unei construcții etc.) A fi amplasat, așezat pe un anumit loc, într-o anumită poziție. Unde vine Banca Națională? ♦ (despre obiecte sau despre componente ale unui ansamblu, ale unei instalații etc.) A avea un loc determinat în cadrul unei structuri, al unei organizări, al unui întreg etc. ◊ expr. A(-i) veni cuiva (ceva) la îndemînă = a fi îndeajuns de aproape (de cineva) pentru a putea fi ușor de atins, de luat, de mînuit; ext. a-i fi cuiva ușor, comod, convenabil etc. (de făcut) ceva. A-i veni cuiva peste mînă (ceva) = a fi prea departe pentru a fi ușor de atins, de luat, de mînuit de către cineva; ext. a-i fi cuiva greu, incomod, neconvenabil, neplăcut (să facă) ceva. 2 (mai ales cu determ. modale ca ”bine„, ”frumos„, ”de minune„) A i se potrivi, a-i ședea; a-l prinde. Hainele noi îi veneau foarte bine. VII 1 (de obicei cu determ. care indică rangul, instituția, domeniul) A prelua, a primi (ca succesor) funcția, împuternicirea de... Venind din nou la domnie,... începu cu un mare măcel al boierilor (IORGA). ◊ expr. A veni la putere (sau la guvern, la guvernare) = (despre șefi de state, guverne, formațiuni politice) a prelua puterea (politică) într-o țară. Singurul partid care nu are nici un interes imediat de-a veni la guvern... e cel conservator (EMIN.). ♦ (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. ”la„ sau ”în„) A luat în primire o slujbă, un post (de conducere); a se angaja într-un serviciu; a avea o îndeletnicire. A venit la institut de trei ani. ◊ expr. A veni în serviciul cuiva = a se pune în serviciul cuiva, a-și oferi cuiva serviciile. 2 (înv., pop.; mai ales despre bunuri, proprietăți etc.) A i se cădea, a i se cuveni, a i se atribui (prin partaj) ca moștenire, ca zestre, ca recompensă etc. Le-a venit cîte două mii partea fiecăruia. Ce-i drept, au și muncit (GHICA). VIII (despre ființe; adesea cu determ. care indică elem. precedent față de care se face raportarea) A urma (imediat) după altcineva sau după altceva (în spațiu sau în timp); a merge, a păși după cineva sau după ceva; a succeda. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț (EMIN.). ♦ (despre fapte, întîmplări, sentimente etc. ale oamenilor) Știe marele poet că... apoi vin reflecțiile (RUSSO). ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă, într-o ierarhie după... Logofătul cel mare... are sub sine mulți logofeți. Logofătul al doilea vine după el (PER.) ♦ (pop.; de obicei cu determ. introduse prin prep. ”după„) A se însoți cu cineva (căsătorindu-se); a urma (pe cineva) în vederea căsătoriei. E muiere bună, ne iubește și chiar a zis c-ar veni după d-ta, tată (POP.). ♦ A urmări (pe cineva) (pentru a-l supraveghea, pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde etc.); a se călăuzi după un indiciu, după o urmă etc. Dihania de lup adulmecă și vine după fum (CR.). ♦ A urma învățăturile, îndrumările etc. cuiva, a asculta de..., a proceda conform cu...; ext. a adera la ceea ce întreprinde cineva, a fi alături de cineva (într-o acțiune). Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni (BIBLIA). B intr. I 1 (despre evenimente, situații, întîmplări etc.) A se produce, a avea loc, a se întîmpla; a se petrece, a se realiza; a surveni, a interveni. Circulă zvonul că în curînd va veni răsturnarea rînduielii de acum (DAN). ◊ expr. Nu știi cum vine păcatul, se spune pentru a exprima resemnarea în legătură cu viitorul imprevizibil sau îndemnul la prudență, la prevedere. A veni vorba de... (sau despre..., că...) = a fi adus, pus, luat în discuție; a se vorbi (printre altele) despre... Așa (sau cum) vine vorba (sau vorbirea) = așa se vorbește, așa se spune, așa umblă vorba. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva (sau vorba asta) = a sesiza sensul, nuanța, aluziile din spusele cuiva. ♦ (despre oameni) A se ivi, a apărea (în timp). O personalitate... vine într-o vreme în care talentul și predispozițiile artistice nu se au singure în vedere (OPR.). 2 (despre timp sau despre unități, intervale, perioade de timp) A începe să se desfășoare; a deveni actual; a sosi. Veni timpul de plecare în străinătate (ALECS.). ◊ (în legătură cu intervale de timp determinate, părți ale zilei, anotimpuri etc. realizează deseori constr. cu val. de loc.vb.) Cînd a venit toamna, s-a dus și ea cu frunzele (SADOV.). ◊ expr. A(-i) veni (cuiva sau la ceva) vremea (sau vremurile, timpul) = a sosi pentru cineva sau pentru ceva prilejul așteptat, momentul favorabil. Vine (ea) și vremea aceea, se spune pentru a exprima convingerea că ceea ce este așteptat se va împlini. A veni împlinirea vremii = a împlini timpul stabilit. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) vremea (sau ziua) mea (sau a ta, a lui etc.) ori ceasul meu (sau al tău, al lui etc.), se spune pentru a atrage atenția că este inevitabil momentul favorabil cuiva, al aprecierii, al recompensării sau al pedepsirii (cuiva). A(-i) veni (cuiva) ceasul (sau vremea) = a) a ajunge la capătul vieții, a se afla în pragul morții; b) a-i sosi timpul să se căsătorească; c) a-i sosi timpul să nască. I-a venit vremea, dar nu i-a venit ceasul, se spune a) despre o femeie însărcinată ajunsă la termenul nașterii, dar așteptínd declanșarea acesteia; b) despre o fată de măritat care nu și-a găsit încă pretendent. A veni rîndul (cuiva) sau a veni rîndul (pentru ceva), a veni la rînd v. rînd. ♦ (despre unități de timp, date, termene calendaristice, sărbători) A urma la rînd (în conformitate cu periodicitatea specifică). Nici nu bagi de seamă cum vine Crăciunul (DAN). ◊ (bis.; în prop. atrib. care capătă valori semantice echivalente cu ”veșnic„, ”de apoi„) În viața ce-o să vie, ca-n viața trecătoare... tot vesel am a fi (BOL.). ♦ A avea ca limită finală, a ajunge pînă la data (de...). Documentele bisericii vin pînă la anul 1780. ♦ (pop.; despre zile, evenimente, ocazii festive, sărbători etc.; cu determ. introduse prin prep. ”în„, ”la„) A se nimeri, a cădea la o anumită dată, într-o anumită zi sau perioadă; a se afla, a fi într-un anumit moment; a pica. Anul acesta Sfîntul Gheorghe vine după Paște. ◊ (pop.; despre unități ale timpului) A se încheia, a se împlini. Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin sahar (POP.). II unipers. (de obicei cu un compl. în dat.) 1 (despre stări fiziologice sau psihiatrice, simptome de boală etc.) A cuprinde, a apuca, a pune stăpînire pe cineva. Îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă (GAN.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) lacrimile (sau lacrimi) (în ochi) = a i se umezi ochii, a începe să plîngă. A(-i) veni (cuiva) pe buze (sau pe limbă) (ceva) = a avea impulsul, pornirea de a rosti ceva, de a spune, de a da glas. (Tot) ce îmi (sau îți, îi etc.) vine la (sau în) gură sau cîte îmi (ori îți etc.) vin la (sau în) gură = (în legătură cu vb. ca ”a zice„, ”a spune„ etc.) fără a alege, a selecta cuvintele (fiind sub impulsul unei stări emoționale de moment). Cum (sau oricum) îi (sau îți etc.) vine la gură = (în legătură cu vb. ca ”a ocărî„, ”a batjocori„, ”a blestema„) în termeni duri, brutali, violenți. A-i veni (cuiva) acru = a-i displace, a se sătura de ceva; a i se acri. A-i veni (cuiva) o nebuneală (sau pandaliile) să... = a i se năzări să... Îmi (sau îți, îi etc.) vine nebunie (sau vin pandaliile), se spune pentru a exprima enervarea, agasarea în legătură cu ceva. Să-i vină dambla (sau damblaua, nebunie), se spune pentru a exprima surprinderea, uluirea, mirarea (în legătură cu o situație, o întîmplare neplăcută). A-i veni (cuiva) dracii = a deveni îndărătnic, nereceptiv, furios. A-i veni cuiva pe cineva = a se supăra, a se mînia, a avea necaz pe cineva. A-i veni cuiva ceva = a i se face de ceva. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) v. toană. ♦ (precedat de ”cum„, ”cînd„, ”unde„ etc.; constr. cu dat. pron.pers.) A găsi de cuviință, a crede potrivit, necesar (la un moment dat); a vrea. Poate să se plimbe cînd îi vine cheful. ◊ expr. A-i veni (cuiva) la socoteală (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...). A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) = a-i produce mulțumire, satisfacție (că...), a-i face plăcere (că...). A-i veni (cuiva) ușor (sau lesne, cu înlesnire) (să..., a...,dea...) = a-i fi, a i se părea ușor, simplu (să...). A nu-i veni (cuiva) să... = a-i fi, a i se părea greu, anevoios (să...); a-i fi, a i se părea dezagreabil, plăcut (să...); a-i fi imposibil (să...); a nu-i conveni. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) v. bine. A(-i) veni (cuiva) (cu) greu (să..., a..., de...) v. greu. 2 (cu sub. gram. ”gîndul, ideea„ etc. sau, impers., determ. prin ”în gînd„, ”în minte„, ”în cap„ etc., cu care formează loc.vb.) A-i trece cuiva prin minte, a găsi de cuviință, a socoti potrivit să...; a gîndi. I-a venit ideea să-și facă testamentul. ◊ expr. A(-i) veni (cuiva) în cap = a) (și a-i veni cuiva în amintire, în memorie, în gînd) a-și aduce aminte, a-și aminti (de ceva); b) a-și da seama de..., a realiza că..., a înțelege necesitatea de a... Cum îi vine în (sau la) minte (ori în gînd) = după bunul plac. A nu-i veni (cuiva) nici (măcar) în (sau prin) minte = a nu considera ceva ca acceptabil, plauzibil, realizabil etc.; a socoti, a considera ceva de neconceput, inacceptabil, irealizabil. (Nu știu) ce-mi (sau ce-i, ce ne etc.) vine (sau veni, a venit) (mie sau lui, nouă etc.) (în minte sau în gînd) (de...), se spune (adesea cu val. exclam.) pentru a atrage atenția asupra caracterului neașteptat, neobișnuit, surprinzător al faptelor sau al situațiilor relatate. Ce-ți (sau ce-i) veni? ori ce ți-a (sau i-a etc.) venit?, se spune, cu nuanță de reproș, pentru a exprima nedumerirea, surprinderea, nemulțumirea în legătură cu afirmațiile, cu atitudinea sau cu faptele neobișnuite, nepotrivite, nesăbuite ale cuiva. C intr. I 1 (cu determ. introduse prin prep. ”la„, ”în„ etc.) A ajunge, a se vedea, a se pomeni într-o anumită situație, într-o anumită stare. La atîta fățărnicie... au venit pornirile unor oameni (BOJ.). ◊ expr. A veni în contact (sau în atingere) (cu...) = a) a ajunge în nemijlocită apropiere, în vecinătate cu...; a se atinge de...; b) a ajunge să aibă relații, raporturi, datorită vecinătății, cu...; c) a ajunge să cunoască, a fi influențat, informat de... A veni în contradicție (sau în contrazicere, în conflict, în opoziție, în luptă etc.) cu... = a fi în dezacord, în discordanță cu...; a fi opus, contrar cu... ♦ (pop.; despre plante) A face, a produce rod; a rodi. Verdețuri care vin primăvara. ◊ expr. A veni pe rod = (despre vie, pomi fructiferi) a începe să rodească. ♦ (înv.; pop.; cu precizări ca ”în vîrstă„, ”la anii„ etc., urmate de determ. gen. sau introduse prin prep. ”de„) A împlini o anumită vîrstă. Veni în vîrstă de măritat. ♦ expr. A(-și) veni la (sau în) vîrstă (sau deplină vîrstă, vîrstă legiuită, măsura vîrstei, vîrstă anilor) = a deveni major, a ajunge la majorat. A veni în vîrstă (sau la vreme) de (adînci) bătrînețe sau a veni mai la vîrstă = a îmbătrâni (foarte tare), a deveni (foarte) bătrân. A veni la sfîrșitul vieții (sau anilor) = a muri. A veni pe... = (urmat de determ. numerice) a fi pe punctul de a împlini vîrsta de...; a merge pe... Fata venea pe șapte ani. 2 (înv.; cu determ. care indică opinii, păreri, decizii, hotărîri) A cădea de acord, a conveni; a adopta. ◊ expr. A veni în pofta cuiva = a face cuiva pe plac. A veni la tocmeală (sau la împăcăciune, la consens etc.) (cu...) = a se înțelege, a cădea de acord (cu...). 3 (înv.,pop.; constr. cu dat. pron.pers.) A-i părea, a-i face impresia de... Aceste vorbe i-au venit omului cam ciudate. II (cu val. de semiauxil. de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; constr. cu dat. pron.pers.; mai ales urmat de un alt vb. la conjunct.) A avea pornirea, dorința de a... (sau să...), a se simți în măsură să... Era atîta ușurare în ce-i spunea bătrína, încît nu-i venea să creadă (AGÂR.). III (cu val. de semiauxil. de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt vb. la indic, introdus prin conj. ”de„, ”și" sau la conjunct, sau la inf.) A fi pe punctul, în situația de...; a ajunge pînă la punctul (de) unde... Fumul vine de se depune pe horn. D intr. (cu funcție de vb. cop.; cu nm.pred. care indică modalitatea sau relația) 1 (înv., pop.) A fi. Ia să vedem, cam cum ar veni trebușoara asta? (CR.). ◊ Loc.vb. A veni rudă (cu...) sau a-i veni (cuiva) rudă = a se înrudi (cu...). Ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor (CĂL.). ◊ expr. Cum vine (și) (vorba sau treaba) asta, se spune pentru a arăta nedumerirea, mirarea sau iritarea cuiva care pretinde o explicație pentru o întîmplare, pentru o afirmație sau o faptă a cuiva. 2 (pop.) A deveni, a se face. A venit copilul flăcău mare. E (înv., pop.; cu funcție de vb. auxil., realizează o formă a diatezei pas.) Ciocul... este aci relativ mare și vine așezat ca la pripoane, imediat sub vârf (ANTIP.). • prez. ind. vin, (înv.,pop.) viu; conjunct. pers. 1 să vin, (înv., pop.) să viu, pers. 3,6 să vină, (înv., pop.) să vie; imper. pers. 2 vino, (pop.) vină; ger. venind, (înv.,pop.) viind; part. venit. /lat. venīre.

MÍNTE s. f. 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege, rațiune; (în opoziție cu trup) spirit. V. c o n ș t i i n ț ă, p s i h i c. Nu fireți ca calul și mujdeiul cei ce n-au mente. PSALT. 55. Cum vrea fi cunoscut orbii, de nu vrea fi avut dereptătoriu mintea lor, să meargă după bunul păstoriu Hristos? CORESI, EV. 252, cf. 48, 52, 70, 83, 93. Această carte nu-i grăită de mente de om de pre pămînt. COD. TOD. 228. Făcu Dumnezeu omul. . . de lut. . . cu suflet viu și-i dărui minte slobodă și precepătoare, pre chipul obrazului său. MOXA, 346/19. Ce cu toată mintea, tnțelepția, arătarea, spunerea și îndreptarea a cuviosului întru ieromonaș (a. 1652). GCR I, 157/7. Biruia pre alalțíi nu numai cu postul. . . ce și cu de toată mintea cea de smerenie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/8. Și marsără cu toții la craiul Avgust și-ncepură a-l îndemna să margă să ie cetatea Bigăi. . . și tulburară mintea craiului și s-apucă de gîlceavă cu craiul sfedzescu. NECULCE, L. 158, cf. 19. Iar și Pavel într-această cruce să laudă și toți sf[i]nții nu numai cu mintea, ci și cu trupul o cinstesc și o sărută pre dînsa (a. 1 765). GCR II, 80/39, cf. 20/22. Abătîndu-ne [de la căile tale] cu minte răzvrătită. MINEIUL (1776), 158^v2/2. Pacea lui Dumnezeu care covîrșaște toată mintea. MARCOVICI,1/9. Patimile îi întunecă mintea. DRĂGHICI, R. 162/7, cf. 159/27. Un palat a cărui vedere îmi sperie mințile. GORJAN, H. IV, 88/33. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, Va putea el să-și păstreze acest cumpăt sfieț și rece, cînd această băutură va arunca turburarea în mințile și în simțurile lui? FILIMON, O. I, 141. Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162, cf. 158, 310. Aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I, 95, cf. 121. Gurile sînt mute și mințile pustii. VLAHUȚĂ, P. .1, cf. PETICÎ, O. 433. Își odihni mințile, recucerindu-se. GALACTION, O. 191. Rudele susțin că i s-a cam slabit mintea. CAMIL PETRESCU, C. V. 76. Avea memorie extraordinară și minte dornică de cunoștințe. CĂLINESCU, E.17. Mintea i se zbatea încleștată în contraziceri. BART, E. 189. Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială Puterea căpătată a minților la școală. ARGHEZI, S. P. 95. În mintea domnului prefect se făcea încet, încet, lumină. GALAN, Z. R. 94. Mintea lui era adeseori împovărată de gînduri grele. VORNIC, P. 192. Omul devine conștient, în mintea sa se oglindește propria sa existență ca om. CONTEMP. 1954, nr. 387, 6/2. Omul se împodobește prin cultivarea minții. V. ROM. noiembrie 1954, 145, cf. ZANNE, P. II, 706. Ce e în tobă? (Mintea). ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Învechit și popular, determinat prin „toată”, „întreagă”, „bună”, indică starea de integritate a facultăților mintale) Cu tărie și cu . . . minte întreagă să ne protivim lor și să-i gonim de la noi. CORESI, EV. 76. Tot omul cine are avea înțelepciune și mente întreagă și s-are griji de viața de veaci cu cuviință are fi (a. 1632). GCR I, 76/33. Surdul și mutul, căndu-i va fi mintea întreagă și deplin și va putia cu măhăitul să arate fieștecăruia firea. . . atunci să va certa. PRAV. 293. Lipsirea minții ceii bune iaste mai rea decît toată sărăciile. ANTIM, ap. GCR II, 5/22. N-are toată mintea, I. CR. IV, 111. ◊ F i g. Mintea cu cumpăna-n mînă toate le drămăluiește. CONACHI, P. 277. ◊ L o c. a d j. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă ; p. e x t. înțelept, cumpătat. V.c u m i n t e. Dar ești tu cu minte, ce duci cinele în spate? ȚICHiNDEAL, ap. GCR II, 214/8. La bunul tată casă ticnită, Copii cu minte ș-ascultători. HELIADE, O. I, 110. Unul din cei mai cu minte și mai credincioși domni ai împărăției sale. GORJAN, I, 3/8. Judecînd între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă. FILIMON, O. I, 123. Drept să spun, Erai mult mai cu minte pe cînd erai nebun. ALECSANDRI, T. II, 157. C-am pierdut un fir de linte Ș-o mîndră tare cu minte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 152, cf. 307, 502, RETEGANUL, P. I, 59. ◊ Fără (de) minte sau fără de minți = a) l o c. a d j. lipsit de rațiune; p. e x t. nesocotit, nebun. Păsările pomeneaște Domnul, ca să ne arate că și decît acealea fără de minte sîntem. CORESI, EV. 220, cf. 243. O, voi fără minte și leaneși cu inima a creade toate carele au grăit prorocii. N. TEST. (1 648), 103^v/9. Cine-ș lasi grija casăi asupra muierii, fâr' de minți esti (a. 1779). GCR II, 121/31. Nu ar fi dar fără minte cel ce ar avea mai multă grijă pentru suflet, care iaste nemuritoriu. MOLNAR, RET. 56/11. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58/15. Vă iert, ca pe niște copii fără minte. ALECSANDRI, T. II, 37, cf. i, 160, 326. Bine-ți pare să fii singur, Crai bătrîn fără de minți. EMINESCU, O. I, 83. Fărde minte. ȘEZ. III, 92. Omul fără minte, ca o corabie fără cîrmă. ZANNE, P. IX, 90; b) l o c. a d v. în mod nesocotit, nesăbuit. Că fără minte cerea ei acel lucru. CORESI, EV. 89; c) (substantivat) om nechibzuit. Dzise cel fără de mente. PSALT. HUR. 9^r/2. O, nebunul și fără minte ce am fost! DRĂGHICI, R. 86/3. Cel fără de minte nici cum vede în urmă. ZANNE, P. VIII, 333; d) (învechit; substantivat) faptă nesocotită. Dzeu, știuși fără de mentea mea și prea greșirea mea. PSALT. HUR. 57^v/17. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu-și fi în minte (sau în minți) = a fi nebun. Că zicea că nu-și e în minte. N. TEST. (1648), 44^r/25, cf. CIAUȘANU, GL. Ieșit din minți (sau, rar, din minte) = nebun; (cu sens atenuat) care și-a pierdut cumpătul. Unii rîdea ca niște ieșiți din minte. DRĂGHICI, R. 21/3. Răcnea ca un ieșit din minți, cu spume la gură. I. BOTEZ, ȘC. 76. A-și pierde mintea (sau mințile) sau a (-și) ieși din minte (sau din minți) = a înnebuni; (cu sens atenuat) a-și pierde cumpătul. Cum nu ț-ai ieșit tu din minte, stricîndu-te pre tine? HERODOT (1645), 206. Ei și-au pierdut mințile Tot îmblînd din casă-n casă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 283/25. Mi-a necinstit fata cu sila, bătînd-o pînă și-a ieșit din minți. FILIMON, O. I, 162. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile! BOLINTINEANU, O. 355. Faci să-mi ies din minți. EMINESCU, O. I, 211, cf. id. N. 80. Într-o clipă Leuștean și-a ieșit din minte și n-a mai știut ce face. GANE, N. III, 167. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I, 226. Grecul, banii cînd vedea, Mințile din cap pierdea. TEODORESCU, P. P. 566, cf. ȘEZ. III, 92, ALR II 3 718/157, 219, 279, 310, 325, 353, 365, 386. Omul mintea cînd și-o pierde, om nu se mai înțelege. ZANNE, P. VIII, 327, cf. V, 358, VI, 659. A-i rătăci mintea (sau mințile) = a înnebuni. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. (A fi) în (sau, învechit, cu) toată mintea sau în toate mințile = (adesea în construcții negative) (a fi) în deplinătatea facultăților mintale ; p. e x t. (a fi) matur. Cînd nu-i omul cu toată mintia, ce să dzice, ieșit den fire-i, nebun. PRAV. 266. Nu, Tomșa, român dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II, 116. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai într-una că ieși la pensie. REBREANU, I. 430. Vezi copii. . . și oameni în toată mintea călări pe cai. . . de lemn. HOGAȘ, DR. II, 187. Atunci nu mai era în toate mințile. SAHIA, N. 92. A lua (sau, rar, a fura, a răpi, a pierde cuiva) mințile (ori mintea) sau a scoate (sau a lua, regional, a știlbura) (pe cineva) din minți (ori din minte) = a face (pe cineva) să nu mai raționeze, să-și piardă controlul, judecata; a zăpăci; a scoate din fire (pe cineva). Iar împăratul, îi luă Dumnăzău mintia și arătă pre ocna casăi soarile. HERODOT (1645), 464. O ! tăblițile astea ți-au luat mințile. NEGRUZZI, S. I, 46. Ar fi putut să piarză mințile celui mai stoic dintre filozofi. FILIMON, O. I, 116, cf. BARONZI. L, 48. Începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II, 61. Suzană, ești belă, ești chiar florelinte, Ș-a tale belețe mă scoate din minte. id. T. I, 253, cf. id. T. 1724. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Măi Chiricâ. . . scoți omul din minți cu vorbele tale. id. ib. 162. Tînărul lovan. . . Unde mi-o vedea. . . Ochii că-i lua, Mințile-i fura. TEODORESCU, P. P. 418. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 66, cf. ALR II 3 457/64, 310. A suci mintea (sau mințile cuiva) sau (regional) a lua de minți (pe cineva) =a zăpăci, a amăgi. Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau. REBREANU, I. 71. Nu crede feciorului. . . Te întreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. TEODORESCU, P. P. 276, cf. CIAUȘANU, V.179. (Regional) A se aluneca cu mintea = a-și pierde judecata, a se rătăci (cu mintea). Îi spune codoșea cîte și mai multe ș-o face pe femeie să se alunece cu mintea. CREANGĂ, P. 172. A-și bea mințile = a bea pînă la inconștiență; a se imbeciliza din pricina excesului de băutură. O să-ți bei cămașa din spate. . . o să-ți bei mințile. DELAVRANCEA, ap. CADE. Cine be vin mult își be mințile. ZANNE, P. IV, 185, cf. III, 455, 457, 474, IV, 176, 184. A se frămîntă cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se gîndi mult, a-și bate capul. Cf. DL, DM. A-și veni în minte = a) (învechit) a deveni înțelept. Și întru întunearec fiind noi, să ne venim în minte. CORESI, EV. 270, cf. 21, 28, 87, 287; b) (popular) a-și recăpăta calmul, a se liniști, a-și veni în fire. Cf. ALRM I/I h 203. Întreg la (sau de) minte = cu judecata normală, sănătoasă. Să se vor posti trufașii, sau rugăciune să vor face, sau milostenie, sau de se vor face și întregi de minte. . . întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13, cf. ST. LEX. 171^r1/9. Fost-ai fi întreg la minte? CONACHI, P. 267. ♦ F i g. Om, persoană (care raționează). Această veste mincinoasă care pentru cîtăva vreme s-au crezut au pus toate mințile la mirare. IST. CAROL XII, 37^r/21. Unele minți luminate ale Apusului, savanți de seamă, în măsura în care cunoșteau filozofia materialistă rusă, o prețuiau, erau pătrunși de admirație față de ea. SCÎNTEAIA, 1 953, nr. 2 803, cf. I. CR. IV, 111. 2. Activitate a minții (1); gînd, cuget; atenție; imaginație; memorie. Celui ce feace ceriul cu mintea. PSALT. HUR. 115^v/13. Deade pre ei Dumnezeu întru neispititî minte să facî nedestoinicie (a. 1569). GCR I, 12/34. Și toți amu cărei cu mintea văd pre Dumnezeu, Izraili cheamă-se. CORESI, EV. 230, cf. GCR I, 23/10, 50/26. Ce tăriia acelui cuvînt neîncetat boldind, pre sufletul mieu rădică pre stăpînul mintea spre aleagerea a mai binelui. (a. 1648). GCR I, 132/1. Da-voi legile meale întru mintea lor. N. TEST. (1648) 296^v/18, cfd. CGR I 167/39, 168/19, II, 13/23, VARLAAM-IOASAF, 10^r/18. Aceasta, tată, o vom tipări-o in mintea noastră, spre a o ave de pildă. DRĂGHICI, R. 141/18, cf. 58/26, 115/10. Încît o vedea-n tot ceasul prin mințile lui umblînd. PANN, E. i, 100/8. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I, 133. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. id.ib. 105, cf.42, 63, 98. Aveam în minte o istorioară de la țară. GANE, N. III, 144, cf. ISPIRESCU, L. 16. Sorbi în neștire. Mintea lui era departe, cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 13. Eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I, 57. În mintea ei, moș Șărban lua proporții mari de tot. BUJOR, S. 68. Nu puteam avea în simțuri și deci în minte decît ora și locul nostru. CAMIL PETRESCU, U. N. 420. Unde mi-s mințile?, spune cineva pentru a-și scuza o lipsă de atenție, o scăpare. Cf. DELAVRANCEA, O. II, 212. Unde ți-s (sau i-s, vi-s etc.) mințile?, se spune cuiva (sau despre cineva) pentru a-i reproșa lipsa de atenție, neglijența în executarea unei acțiuni. Îți stă mintea-n loc, se spune pentru a indica cel mai înalt grad de uluire, de surprindere. Cimiligă, cimilea, Ocolesc lumea cu ea (Mintea). PAMFILE, C. 26. ◊ L o c. a d v. În minte = în gînd, fără a vorbi sau a gesticula. Mijlocul cel mai facil este de a bate tactul cu mîna, cu piciorul sau în minte. HELIADE, O. II, 168. ◊ E x p r. (Învechit) De mintea mea (sau a ta, a sa etc.) = din proprie inițiativă. Să va scula săngur de mintia (mintea MUNT.) sa, fără puteare de la giudeț. PRAV. 21. A-i veni (cuiva, ceva) în minte = a-i verii în gînd, a-și aminti (ceva). Și derept aceaia despărți o zi den săptămînă, ca toți să înveațe și să înțeleagă leagea. . . și să le vie în minte pururea. CORESI, EV. 408. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem . . . îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I, 54. Spusele furnicei i-au venit în minte. GÎRLEANU, L. 7, cf. ALR I/I h 72. A-i trece (sau a-i trăsni, regional, a-i pica cuiva, ceva) prin minte = a gîndi (ceva); (de obicei in construcții negative) a bănui, a-și imagina. Nici nu-i trecea prin minte. EMINESCU, N. 41. Fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Ce i-a picat ei prin minte? . . . Să-și ieie și ea un vestmînt ca acesta. MARIAN, O. I, 359. Așa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte. DELAVRANCEA, H. T. 47. A avea (ceva sau pe cineva) în minte = a) (învechit) a intenționa. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133/8; b) a fi preocupat (de ceva). Cf. DM. A ține minte (sau, învechit, în minte) v. ț i n e. (A avea) ținere de minte v. ț i n e r e. A-și pune mintea (cu cineva sau cu ceva) = (de obicei în construcții negative) a lua în serios (pe cineva sau ceva); a se pune cu tot dinadinsul. Oamenii surprinși de atîta cutezare a unui băiețel, nu-și puseră mintea cu el. BARIȚIU, P. A. I, 597. Nu-și mai pune mintea cu nebunul. PANN, P. V. I, 169/15. Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura. CREANGĂ, P. 260, cf. id. A. 55. Dar vezi, ține-ți firea, nu-ți pune mintea cu bostanul. DELAVRANCEA, O. II, 12, cf. CONV. LIT. XLIII, 399. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a fi distrat, neatent. Se uita la dînsul, parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a nu mai fi distrat. Mîna Ea la ochi și-o ține. Toate mințile-și adună Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I, 102. ♦ Mod de a gîndi, de a judeca. Să nu înțeleagă una cu alalți, ce mai vîrtos ca să protivască mintia lui cu mintea altor oameni? (a. 1683). GCR, I, 272/20. Niciodată viața nu-i aceeași și nu stă pe loc și nici o minte nu este la fel cu cealaltă. ANGHEL, PR. 103. Cîte capete, atîtea minți. ZANNE, P. II, 43. ◊ E x p r. (Învechit) A fi într-o minte (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). Muierile lor erea tot într-o minte ș-un cuget. GORJAN, H. I, 5/23. ♦ (Învechit și popular) Intenție, gînd ascuns. Cu ce minte și cu ce socotială, cuvînt ca aceasta zici? CANTEMIR, ap. GCR I, 324/32. Aseară mi-am prins drăguț. . . Și l-am prins la noi la poartă, Să vedem ce minte poartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 67. 3. P. r e s t r. Inteligență, perspicacitate, discernămînt, capacitate intelectuală; cap. V. c r e i e r. Dă-mi minte de voiu ști mărturia ta. PSALT. HUR. 107^v/11. C-am avut și noi minte nedestulă și întunecată. CORESI, EV. 6, cf. 30. Stă în mintia giudețului, să cunoască de pre lucrurile ce vor fi fost pren pregiurul aceii greșeale. PRAV. 267. Aceștea fură cu minte mai de frunte. N. TEST. (1648), 157^v/34, cf. GCR I, 157/16, ST. LEX. 169^r1/8. Blagoslovit să fii, Doamne sfinte, Ce mi-ai datu-mi știință și minte. DOSOFTEI, PS. 44/10. Vai, nepriceputule și străinule de minte! CSNTEMIR, ap. GCR I, 324/31. Am silit după putința mea și după proastă ajungerea minței mele, de am lucrat în via Domnului. ANTIM, P. XXV. Îi dau toate laudile pre cît poate sluji mintea omenească (a. 1 794). GCR II, 151/3. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, cf. 109, 263, 270. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, M. V. 3, cf. 4. Dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I, 137, cf. id. N. 41. Iar fiul împăratului, cu agerimea minții lui. . . , domni în pace. ISPIRESCU, L. 40. Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a d-voastră? DELAVRANCEA, O. II, 186, cf. SADOVEANU, O. VI, 602. Eu sînt bătrîn fără dinți, Dar copilul n-are minți. TEODORESCU, P. P. 327. Trebuie dar cap bun și minte ascuțită și sănătoasă, ca să poată duce treburile împărăției. ȘEZ. I, 98, cf. 277, ALR I/I h 17, ALR II 3695/102. Cap ar fi, dar minte nu-i. RETEGANUL, P. IV, 25. Bărbatul nu-i bai că-i puțintel, să. . . fie mintea la el. ZANNE, P. IV, Pe cît mă duce mintea, formulă de modestie folosită pentru a enunța o ipoteză, o gîndire personală. Cf. ALECSANDRI, ap. CADE. Un car de minte ș-un dram de noroc. I. CR. IV, 111. A strîns mintea de la toți proștii, se spune despre cei proști. Cf. CIAUȘANU, V. 179. Barbă lungă, minte scurtă, se spune la adresa bărbaților proști. Cf. ZANNE, P. II, 9, 10. Cap ai, minte ce-ți mai trebuie, se spune omului prost. Cf. id. ib. 41. De mare, mare, Dar minte n-are, se spune despre cei înalți și proști. Cf. id. ib. 605. Are minte de cal breaz. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Haine (sau poale, plete) lungi și minte scurtă (sau, rar, ușoară), se spune la adresa femeilor nechibzuite. Cf. EMINESCU, O. I, 159, MARIAN, SA. 52, ZANNE, P. II, 69, 281, 422, III, 183, 307, 336. ◊ (Pe lîngă adjective ca „ager”, „ușor”, „iute”, „greu” etc., ca complement de relație) O babă. . . avea trei feciori. . . tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Oameni treji la minte. MARIAN, S. R. I, 29. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap; El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. Ager la minte. ALR II 3720/316, cf. 3720/310, 365. Curat la minte. ib. 3720/365. Deștept la minte. ib. 3720/192, cf. 3 720/349, 362, 414. Aspru la minte. ib. 3 720/334. Îi cuminte la minte. ib. 3 720/29. Ișor la minte. ib. 3 720/346. Iute la minte. ib. 3 720/157, cf. 3 720/260, 704. Subțire la minte. ib. 3 720/784. Greu la minte. ib. 3 721/272. ◊ E x p r. (Regional) A fi orb de minte = a fi prost. Cf. ZANNE, P. II, 665. A nu-l ajunge (pe cineva) mintea = a nu fi în stare să înțeleagă, să facă (ceva). Îmbla ca niște oameni hămeiți, neagiungîndu-i mintea să schivernisască. NECULCE, L. 122. A fi (sau a ajunge, a da, a cădea) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții), a fi lipsit de judecată. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II, 227, cf. ZANNE, P. II, 82. La mintea omului (sau, familiar, a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. E doar la mintea omului că nu putem face aici, la Viena, cine știe ce ispravă. VORNIC, P. 141, cf. CIAUȘANU, GL. ♦ F i g. Gînditor. V. c a p. E tînăr . . . dar este o flacără. E mintea și inima revoluției. CAMIL PETRESCU, O. II, 717, cf. ALRM I/l h 17. 4. Înțelepciune, chibzuință, cumpătare, cumințenie. Dar avea minte de să păzie. NECULCE, L. 203, cf. 250. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I, 184. Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie. CREANGĂ, P. 82, cf. id. A. 124. Ia închipuie-ți că acum treizeci și șapte de ani, avînd mintea și experiența ce le ai astăzi, te-ai fi pomenit cu un tînăr. CARAGIALE, 0. IV, 236, cf. COȘBUC, P. I, 230. Alteori Norocul se împerechează cu Mintea. PAMFILE, DUȘM. 65. Degeaba a avut noroc, dacă n-are minte. H II 33. Bată-te pustia, minte, cum n-ai fost mai înainte. PAMFILE, J. II, 154. Ea are tri rînduri de copii și tot n-are minte bună. ALR II 2 960/102. Mintea românului (sau moldoveanului) cea de pe urmă (= înțelepciunea pe care o capătă cineva după ce a greșit acționînd pripit). Boagă-te zi și noapte să-ți dee Dumnezeu mintea moldoveanului – cea de pe urmă. NEGRUZZI, S. I, 251, cf. ZANNE, P. VI, 208. Ai minte!, se spune cuiva pentru a-l îndemna să nu-și piardă cumpătul, să se comporte rațional. Ai minte, bărbate! Șezi frumos și nu mă bate. MARIAN, SA. 3, cf. PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Ironic) Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. III, 174. ◊ (În legătură cu verbele „a căpăta”, „a dobîndi”, „a prinde”, „a-i veni”) Socotesc că după aceasta va mai căpăta la minte. DRĂGHICI, R. 12/16. Să prindă și alții la minte, văzînd de patima voastră. CREANGĂ, P. 263, cf. 45, 220, 311. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndeascâ. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. A mîncat, sărmana, linte, Nu i-a venit încă minte. TEODORESCU, P. P. 272. ◊ L o c. a d v. (Învechit). Cu minte bună = cu chibzuială, înțelepțește. Vînatul Cu minte bună să-l împartă. ȚICHINDEAL, F. 22/1. ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile) în (sau la) cap (sau acasă, la loc) = a se cuminți, a deveni mai înțelept; p. e x t. a se maturiza. Cînd le lipsește puțină vreame să vie la măsura vrăstei, ce să dzice, să le vie mintia în cap. PRAV. 259. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, în cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. Mă bucuram că i-a venit și lui. . . mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II, 238. Otilia rîse, strînse pe Felix în brațe, ca pe moș Costache, cu sensul: „nu-ți vine mintea la cap de loc”. CĂLINESCU, E. O. II, 120, cf. 9, I. CR. III, 376. A-și vîrî (sau a-și băga) mințile-n cap = (de obicei, cu verbul la imperativ) a judeca cu seriozitate, a renunța la planuri nesocotite, a se cuminți.Bagă-ți mințile în cap, măi băiete. FILIMON, O. I, 127. Vîră-ți, copilă, mințile în cap și nu-ți închipui că poți ieși vreodată din hotărîrea lui. SADOVEANU, O. X, 262. (Cu parafrazarea expresiei) Are să meargă băiatul într-o școală care-i pune mințile la loc. VORNIC, P. 39. (Regional) Ajuns de minte = (despre copii) mărișor (2). Cf. CIAUȘANU, V. 179. 5. (Învechit) Învățătură, cunoștință, știință. Să fie trimis. . . în țara grecească . . . să învețe minte. HERODOT (1645), 231. Acestor vechi gheografi minte urmează cești mai noi. CANTEMIR, HR. 63. Aceste scrise în istorii, văzîndu-le cei înțelepți pun minți în cap și cunoștință și știință (a. 1837). CAT. MAN. II, 55.* Expr. A (se) învăța minte = a trage învățătură dintr-o întîmplare personală neplăcută, a se obișnui să fie prevăzător, atent (la ceva). Să te înveți minte a nu mai băga zîzănii între dînsa și postelnicul. FILIMON, O. I, 130. Te-i învăța tu minte de altădată. CREANGĂ, P. 146. Cel puțin acum s-au mai învățat minte. C. PETRESCU, Î. II, 3, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A învăța (pe cineva) minte = a face (pe cineva) să devină înțelept, chibzuit; a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să fie mai cu judecată. Nevoia-l învață pe om minte. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Ca formulă de amenințare) Așteaptă puțintel să te învăț minte l răspunse leul mînios. ȚICHINDEAL, F. 22/9. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las' că-l învăț eu minte I BUJOR, S. 92. Lasă că vă învăț eu minte! GALACTION, O. 151. ♦ (Învechit, rar) Pildă, parabolă. Pentru aceaia în pildă grăiia Hristos, cum se zice, în minte. CORESI, EV. 414. - Pl.: minți. – Și: (învechit) mente s. f. – Lat. mens, -tis.

BENEFICIU, beneficii, s. n. Cîștig, profit sau folos pe care-l are cineva din ceva; venit net al unei întreprinderi socialiste. ♦ Beneficiu de inventar = dreptul moștenitorului de a nu-și lua răspunderea pentru datoriile unei succesiuni decît în limita averii moștenite. ◊ Expr. Sub beneficiu de inventar = în mod provizoriu, sub rezerva controlului ulterior.- Fr. bénéfice (lat. lit. beneficium).

SPRIJIN, sprijine, s. n. 1. Faptul de a (se) sprijini; sprijinire. 2. Susținere, ajutor, ocrotire, reazem. Se ținea greu pe picioare și tot căuta sprijin de umărul popii. CAMIL PETRESCU, O. I 13. Mi-e teamă că în loc de-a avea un sprijin, aș avea o piedică. REBREANU, R. II 15. Avea nevoie de... sprijin sufletesc. IBRĂILEANU, A. 31. ◊ Expr. A veni în sprijinul cuiva (sau a ceva) = a ajuta, a sprijini, a susține (pe cineva sau ceva). Vină în sprijinul meu, ajutîndu-mă cu ce te-a lăsa inima. SADOVEANU, O. VIII 250. ♦ (Concretizat) Persoană care susține, ocrotește, sprijină. Ambasadorul francez, cel mai mare dușman al munteanului și sprijinul de căpetenie al lui Tököly. IORGA, L. I 313. Fiind el cel mai mare... poate vreodată să fie și el sprijin pentru iștialalți. CREANGĂ, A. 120. Domnule, măria-ta, mai lungește-mi viața Pînă vine maică-mea, Că maica-i bătrînă tare Și alt sprijin nu mai are! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 500. 3. (Tehn.) Punct, grup de puncte sau suprafață de contact dintre două corpuri solide între care se exercită forțe de acțiune și de reacțiune; reazem. ♦ Sistem tehnic prin care se realizează sprijinirea unui corp.

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

HAC¹, (2) hacuri, s. n. 1. (În expr.) A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac = a găsi modalitatea, sistemul de a învinge, de a face inofensiv pe cineva sau ceva care supără, care provoacă nemulțumiri. 2. (Înv.) Salariu, leafă. – Din tc. hak.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

SARE, (2, 4) săruri, s. f. 1. Substanță cristalină, sfărâmicioasă, solubilă în apă și cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentație și este folosită în industria conservelor, în tăbăcărie, în industria chimică etc.; clorură de sodiu. ◊ Expr. Sarea pământului = ceea ce este mai de preț, mai valoros. Marea cu sarea sau sarea și marea = ceva exagerat de mult, imposibil de realizat. A-i fi (cuiva) drag ca sarea în ochi sau ca sarea în ochi = a-i fi (cuiva) nesuferit. A-i fi cuiva de ceva (sau a-i veni cuiva să facă ceva) cum îi este câinelui a linge sare = a nu dori deloc (să facă) un anumit lucru. A primi pe cineva (sau a ieși înaintea cuiva) cu pâine și sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste. ♦ Fig. Spirit, farmec, haz. 2. Substanță chimică formată de obicei prin reacția unui acid cu o bază. 3. (În sintagmele) Sare amară = substanță chimică sub formă de praf alb, întrebuințată în medicină ca purgativ; sulfat de magneziu. Sare de lămâie = acid citric; săricică. 4. (La pl.) Lichid volatil preparat din carbonat de amoniu și substanțe puternic mirositoare (fenol, camfor etc.), întrebuințat, în trecut, pentru trezirea din leșin. – Lat. sal, salis.

OCHI¹ ~ m. I. 1) (la om și la animale) Organ-pereche al văzului, situat (simetric) pe partea din față a capului. ◊ Între patru ~ confidențial. Cât vezi cu ~i pe întinderi foarte mari; până la orizont. Cu ~i închiși a) fără posibilitate de a alege; la întâmplare; b) pe de rost; c) fără nici o dificultate; cu ușurință. (A fi) numai ~ (și urechi) (a fi) foarte atent. A păzi (sau a îngriji) ca ~i din cap a păzi (sau a îngriji) cu cea mai mare atenție, cu solicitudine. A nu avea ~ să vezi pe cineva a nu putea suporta pe cineva. A privi pe cineva cu ~ buni (sau răi) a avea sentimente de simpatie (sau antipatie) pentru cineva. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca (sau mai mult ca) ~i din cap a iubi sau a fi iubit cu ardoare. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ~ a nu putea suporta pe cineva. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ~i după cineva (sau după ceva) a privi pe cineva sau ceva cu jind. A da cu ~i de cineva (sau de ceva) a observa întâmplător pe cineva (sau ceva). A nu vedea (lumea) înaintea ~lor a fi foarte indispus. A(-și) da ~i peste cap a) a se comporta afectat; a cocheta; b) (a fi pe punctul de) a înceta din viață. A privi cu (sau a face, a deschide) ~ mari a privi cu mirare. A face (cuiva) ~ dulci a arunca cuiva priviri amoroase. (A fi) cu ~i în patru (a fi) foarte atent, precaut. A lua (pe cineva) la ~ a reține în memorie fapta sau vorba cuiva, pentru a i-o putea aminti (la prima ocazie). A deschide ~i cuiva a face pe cineva să înțeleagă lucrurile just. A scoate ~i cuiva a-i reproșa cuiva ceva; a-i aminti mereu de ceva din trecut. Corb la corb nu scoate ~i cei de-o teapă nu-și fac rău unul altuia. Banul e ~ul dracului banul reprezintă un îndemn spre rău. 2) Facultatea de a vedea; văz. ◊ De (sau pentru) ~i lumii pentru a salva aparențele. Sub ~i noștri a) în fața noastră, în văzul nostru; b) actualmente, în prezent. A privi cu ~ de piatră a se uita rece, insensibil. A mânca pe cineva din ~ a privi cu multă dragoste pe cineva. A pierde pe cineva din ~ a înceta de a mai vedea din cauza depărtării. A nu scăpa din ~ a supraveghea îndeaproape; a ține sub supraveghere permanentă. A pune ~ (pe cineva sau pe ceva) a-i veni cuiva pe plac cineva sau ceva. (A spune) verde în ~ (a spune) drept în față, fără ocolișuri, deschis. 3) Embrion vegetativ; mugur. 4) Desen care marchează un punct (pe cărțile de joc, pe zaruri etc.). II. (în îmbinări ce denumesc plante, păsări sau insecte): ~ul-boului a) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze alungite, crestate și cu flori solitare, divers colorate, dispuse în vârful tulpinii; margaretă; b) soi de viță de vie; c) pasăre de talie mică, cu ciocul ascuțit și cu penaj cafeniu-roșcat pe spate și cenușiu-deschis pe pântece; pitulice. /<lat. oculus

a trece la aparat expr. a-i veni cuiva rândul (la ceva).

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-odată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

SARE, (2, 4) săruri, s. f. 1. Substanță cristalină, sfărâmicioasă, solubilă în apă și cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentație și este folosită în industria conservelor, în tăbăcărie, în industria chimică etc.; clorură de sodiu. ◊ Expr. Sarea pământului = ceea ce este mai de preț, mai valoros. Marea cu sarea sau sarea și marea = ceva exagerat de mult, imposibil de realizat. A-i fi (cuiva) drag ca sarea în ochi sau a-i sta (cuiva) ca sarea în ochi = a-i fi (cuiva) nesuferit. A-i fi cuiva de ceva (sau a-i veni cuiva să facă ceva) cum îi este câinelui a linge sare = a nu dori deloc (să facă) un anumit lucru. A primi pe cineva (sau a ieși înaintea cuiva) cu pâine și sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste. ♦ Fig. Spirit, farmec, haz. 2. Substanță chimică formată de obicei prin reacția unui acid cu o bază. 3. (În sintagmele) Sare amară = substanță chimică sub formă de praf alb, folosită în medicină ca purgativ; sulfat de magneziu. Sare de lămâie = acid citric; săricică. 4. (La pl.) Lichid volatil preparat din carbonat de amoniu și substanțe puternic mirositoare (fenol, camfor etc.), folosit, în trecut, pentru trezirea din leșin. – Lat. sal, salis.

HAC¹, (2) hacuri, s. n. 1. (În expr.) A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac = a găsi modalitatea, sistemul de a învinge, de a face inofensiv pe cineva sau ceva care supără ori provoacă nemulțumiri. 2. (Înv.) Salariu, leafă. – Din tc. hak.

GRIJĂ, griji, s. f. 1. Neliniște, teamă pricinuită de gîndul unei eventuale primejdii sau întîmplări neplăcute; îngrijorare. Plăcut, plăcut e ceasul de griji ne-ntunecat, Și dulce este viața ce curge lin. ALECSANDRI, P. I 132. N-aibi nici o grijă! îmi răspunse. NEGRUZZI, S. I 39. Marcu bea și nu prea bea, Căci amar grija-l rodea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (Adesea construit cu verbul «a avea», urmat de determinări în genitiv, indicînd cauza îngrijorării cuiva) Vom fi la adăpost de grijile vieții de toate zilele. REBREANU, I. 87. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. ◊ Loc. adj. și adv. Fără grijă (de ceva sau de cineva) = fără teamă, fără să-i pese (de ceva sau de cineva). Gardurile cădeau, fără proptele, și vechilii și vătavii trăiau ca niște hoțomani, de capul lor, fără milă, fără grijă. SADOVEANU, O. VII 272. De-acum, jupîneșică, dormi fără grijă; că îndată se face ziuă. CREANGĂ, P. 132. ◊ Expr. A intra la (sau în) grijă = a începe să fie îngrijorat. Fata intră la grijă că a să fie biruită. ISPIRESCU, L. 45. Ceilalți... intrînd în grijă mare, și-au ridicat glasurile lor împotriva apucăturii cu Roșu-mpărat. CARAGIALE, O. III 93. ♦ Cauza îngrijorării cuiva. Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. 2. Interes viu pentru cineva sau ceva, atenție deosebită față de cineva sau ceva, preocupare de cineva sau ceva; solicitudine. Marea grijă față de om, specifică regimului socialist, este oglindită în proiectul noii Constituții prin garantarea dreptului la odihnă, prin garantarea dreptului de a se bucura de asigurarea materială la bătrînețe, în caz de boală sau incapacitate de muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 66. ◊ (Urmat de determinări în genitiv, indicînd obiectul interesului cuiva) Nu mă face să te-aștept prea mult: mai am și alte treburi, nu numa grija dumitale. CARAGIALE, P. 91. Grija noastră n-aib-o nime, Cui, ce-i pasă că-mi ești drag? EMINESCU, O. I 55. ◊ Loc. adv. Cu (mare) grijă = cu mare băgare de seamă, cu multă atenție, cu prudență. Cosițele negre cu grijă le-a prins Sub bască, ștrengara de fată. FRUNZĂ, S. 18. ◊ Expr. A purta grijă de (cineva sau ceva) sau a-i purta (cuiva) de grijă, (rar) a purta de grijă despre (ceva) sau a purta grija (cuiva) = a îngriji (pe cineva sau de ceva). I-am învățat... să facă altoi, să poarte grijă de stupi. SLAVICI, la TDRG. La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porți? EMINESCU, O. I 127. Cine-ți poartă de grijă acolo, cine-ți face prînzul? GHICA, S. 249. Trebuie să mă duc îndată acasă pentru ca să port de grijă despre cele trebuincioase pentru bal. ALECSANDRI, T. I 131. Purtare de grijă = preocupare, îngrijire de cineva sau de ceva. Las’ că am eu purtare de grijă pentru dînsul. CREANGĂ, la TDRG. A avea grijă (de cineva sau ceva) = a) a îngriji (de cineva sau de ceva). Să aibă grijă de casă, iar dacă iese, să încuie bine. REBREANU, R. I 243. Toate soacrele veneau, La nurori prînz aduceau; Soacra mea, muiere rea, De mine grijă n-avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170; b) a supraveghea, a păzi (pe cineva sau ceva). Du-te și le adă – zice avocatul – îți vom avea noi grijă de coșarcă pînă vii cu ele. RETEGANUL, P. I 86. A nu avea grijă (de cineva sau ceva) = a) a nu-i păsa, a nu se sinchisi (de cineva sau ceva). Ei prînzea și veselea, De nime grijă n-avea. ALECSANDRI, P. P. 98; b) (mai ales la imperativ) a nu avea teamă, a nu fi îngrijorat. Ai să te înzdrăvenești, n-ai grijă. SADOVEANU, O. I 343. A avea grijă (să...) = (mai ales la imperativ) a băga de seamă, a lua seama, a fi atent. Ai grijă, mamă, să nu ți se întîmple ceva. SAHIA, N. 118. Hîrca... avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului. CREANGĂ, P. 97. Adă luntrea și mă treci... Aibi grijă să nu mă-neci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 139. A da (sau a lăsa) în grija cuiva (ceva sau pe cineva) = a încredința (ceva sau pe cineva) cuiva, a da sau a lăsa (ceva sau pe cineva) cuiva în seamă. Nu-mi vine să-i las în grijă agoniseala mea. SADOVEANU, O. VII 269. Las totul în grija oamenilor, și, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de mușchii dureroși. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. A da (cuiva) de (sau în) grijă ca să... = a recomanda, a atrage atenția. Se culcă, spuind nurorilor să fie harnice și dîndu-le de grijă ca nu cumva să adoarmă. CREANGĂ, P. 7. Tata mi-a dat în grijă... ca să mă feresc de omul roșu. id. ib. 202. A duce grija v. duce.

HAC¹ s. n. sg. 1. (Numai în expr.) A veni (cuiva sau la ceva) de hac = a înlătura o piedică, a învinge pe cineva sau ceva într-o răfuială finală, a reuși să dobori, să nimicești; a găsi ac de cojocul cuiva. La groapă, prietenii au tras cu pistoalele în aer... în semn de jurămînt că-i vor veni de hac lui Victor Talianu. PAS, Z. I 31. Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Să ne facem munte și punte și să-i venim de hac ispravnicului! ALECSANDRI, T. 217. 2. (Învechit) Plată, leafă, simbrie. Are să-ți fie bine; îi avea ca hac 500 de lei proști pe an. CONTEMPORANUL, IV 391.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.

VENI, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, C. O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU. Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine¹ (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Bátori. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?.. – Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac¹.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine¹ (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu¹ (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută. BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.