bîzdîc s.n. (fam.) Toană, capriciu, hachiță; supărare ușoară. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) bîzdîcul = a se supăra. Îi sărea bîzdîcul dintr-o nimică (SADOV.). A-i veni (cuiva) sau a-l apuca (pe cineva) bîzdîcul = a-i veni cuiva pe neașteptate pofta de ceva; a avea toane. • pl. -uri. /etimol. nec.