strejie, strejii, s.f. (reg.) lanțul de care trag boii înaintași la plug.

boială f. 1. fapta de a (se) boi; 2. boia. [Tras din pl. boieli, de unde un sing. boială].

opintì v. 1. a pune toată puterea: boii trag, se opintesc la juguri AL. 2. fig. a face tot ce se poate spre a ajunge la un scop, a căuta din răsputeri. [Slav. *OPETITI, din OPETĬ, înapoi].

trage v. (activ) 1. a mișca spre sine sau după sine: a trage masa mai încoace, boii trag plugul; a trage de mânecă, a provoca de a spune: tot ce are pe inimă; 2. a trage prin aspirațiune: a trage vin din bute; a trage tutun, a fuma; a trage cu urechea, a asculta cu luare aminte; a trage la măsea, a bea; 3. a respira greu: a-și trage sufletul; a trage de moarte, a fi în agonie; 4. a face să iasă, a scoate: a trage sabia din teacă, a trage cișmele; fig. a trage folos; 5. a lungi, a întinde tare: a trage o funie, a trage de urechi; 6. a desena: a trage o linie; 7. a tipări: a trage o carte în mii de exemplare; 8. a lua într’o doară: a trage la sorți; a trage o poliță, a adresa cuiva plata ei; 9. a arunca săgeți, a descărca o armă de foc: a trage cu arcul sau cu pușca, a trage cu tunurile; 10. a da repede: a trage o înjurătură, o palmă; 11. a face: a trage un somn, un chef; 12. a suporta, a suferi urmările (obișnuit rele): capul face, capul trage; fig. a trage nădejde, necaz; 13. a îndemna: nu-l trage inima la nimica; 14. a chema înaintea justiției: a trage în judecată; 15. a face să sune trăgând: a trage clopotele; 16. a scoate sunete: a trage din vioară; 17. a face masaj: l’a tras pe tot corpul.║ (neutru) 1. a sufla tare (de vânt); 2. a fi un curent de aer: casa asta trage; fig. a trage a sărăcie; 3. se zice de soba când arde bine; 4. a fi greu, a cântări: a trage ia cumpănă; 5. a se opri în treacăt: a trage în gazdă. ║ (reciproc) 1. a se retrage: s’a tras la casa lui CR.; 2. a avea origina, a se cobori: se trage din neam mare GR. Al.; 3. fig. a proveni: nu voiu să ți se tragă moartea dela mine CR. [Lat. TRAHERE].

rujan a. roșcat (de boi). [Tras din rujă].

LUNGI, lungesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre lucruri) A se face mai lung; a se întinde (ocupînd un spațiu mai mare). În dreapta se lungea un petic mare de pădure. DUMITRIU, N. 119. ◊ (Tranz. în expr.) A lungi pasul = a merge mai repede, a se grăbi. Lupul... lungi pasul lupește. ISPIRESCU, L. 79. ♦ (Despre ființe sau părți ale corpului) A se face mai lung, a se întinde în sus; a se înălța. Așa se deșira și se lungea de grozav de ajungea cu mîna la lună. CREANGĂ, P. 245. Baba se smulse... lungindu-se slabă și mare pînă-n nori. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A i se lungi (cuiva) urechile de foame = a fi foarte flămînd. El mănîncă cît un casier, și noi... Ian privește, mi s-au lungit urechile de foame. ALECSANDRI, T. I 440. A i se lungi (cuiva) ochii (sau căutătura) a drum = a privi cu tristețe în gol, dornic de a pleca departe. De-abia îngăima cîte-o vorbă... și iar cădea pe gînduri, și ochii largi i se lungeau a drum. VLAHUȚĂ, N. 12. ◊ Tranz. Boii trăgeau înainte, clătinînd din cap și cu nările aburinde, și-și lungeau gîturile în jug. DUMITRIU, N. 87. 2. Refl. A se întinde pe jos, pe un pat etc.; a se culca. Așezai șaua la rădăcina unui brad, așternui mantaua, mă lungii cu fața-n sus și mă hotărîi să-mi închipui că nu mi-e foame. HOGAȘ, M. N. 110. Abia se lungi în pat și gîndurile începură, întîi blînde, prietenoase, ș-apoi îndoielnice, posomorîte. DELAVRANCEA, H. TUD. 20. 3. Tranz. (Cu privire la mîncări și băuturi) A subția cu apă, a dilua. A lungit supa. 4. Tranz. (Cu privire la diviziuni ale timpului, la fapte sau acțiuni care durează) A face mai lung, a prelungi, a face să dureze. În zadar, urgie crudă, lungești noaptea-ntunecoasă. ALECSANDRI, P. III 22. ◊ Expr. (Mai ales la forma negativă) A lungi vorba = a întinde vorba, a vorbi mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? Îl îngriji ca pe lumina ochilor lui. ISPIRESCU, L. 235. Străjerul, știind porunca, nu mai lungește vorba. CREANGĂ, P. 80. Iaca leneșii!... – Hai, nu mai lungiți vorba și vă porniți acu-ndată la lemne. ALECSANDRI, T. I 262.

SUPUS¹, -Ă, supuși, -se, adj. 1. Ascultător, plecat, smerit. Copiii sînt supuși și cuviincioși. RALEA, O. 120. Boii trag în jug supuși, Gata de plecare; Necăjiții cărăuși Merg pe lîngă care. IOSIF, V. 74. Ori și unde te-i duce, să fii supusă, blajină și harnică. CREANGĂ, P. 286. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război; țara este liniștită și supusă. NEGRUZZI, S. I 146. ♦ Umilit, servil. Trăiți, dom’le prefect! răspunse Ion Pravilă supus, îndesîndu-se să dea o mînă de ajutor. REBREANU, R. II 83. 2. (Învechit) Așezat sub..., ascuns, pitit. Această slabă corabie a lor s-au tîmplat a nemeri într-un șir de stînci supus în marea. DRĂGHICI, R. 206.

strejie sf [At: COMAN, GL. / V: ~eajie / Pl: ~ii / E: nct] (Reg) „Lanțul de care trag boii înaintași la plug”.

BULFEU (pl. -fee), BULFEIU (pl. -eie) sn. Una din spetezele care leagă ceafa plugului de policioară (👉 JUG): căruțele ... cu proțapele strîmbate de trasul boilor, lăsați lîngă jug, cu funiile pe după bulfeiu LUNG. [ung. bélfa].

JUG ~uri n. 1) Piesă de lemn care se pune pe grumazul unor animale, în special al boilor, care trag la car sau la plug. ◊ A trage la ~ a) a trage carul sau plugul; b) a munci din greu; a îndeplini sarcini grele; a se speti. A se băga în ~ a se angaja să facă ceva foarte greu. 2) fig. Constrângere materială sau morală. 3) fig. Muncă grea și istovitoare. 4) Piesă tehnică folosită ca suport pentru alte piese ale unui mecanism. ~ de joagăr rama ferăstrăului. /<lat. jugum

SĂRAC ~că (~ci, ~ce) 1) și substantival (despre persoane) Care nu dispune de mijloace de existență; sărman; nevoiaș; mizer. ◊ La cel ~ nici boii nu trag se spune despre cineva căruia nu-i merge, care suferă eșecuri în orice întreprindere. 2) și fig. Care nu are în măsură suficientă ceea ce trebuie; gol. Ținut ~. 3) și substantival Care trezește milă; vrednic de milă; biet; nenorocit; sărman. ~cii sinistrați! ◊ ~cul de mine (de tine) bietul de mine (de tine). /<sl. siraku

plugușor, străvechi rit de fertilitate în folclorul românesc ce a suferit numeroase suprapuneri cu alte genuri (I, 3) și influențe, manifestându-se astăzi în forme variate. P. copiilor este simplu, textul vestind începerea muncilor agrare și conținând urarea de belșug și fericire. În Muntenia temele sunt variate și, parțial, individualizate, ca și acelea ale colindelor*. Se cântă ori se scandează. Melodiile sunt simple și se apropie de stilul colindelor: silabice, forme simple, structuri premodale, modale* sau pentatonice*, cu ritm regulat, adesea giusto silabic [v. sistem (II,6)]. P. măturilor este o manifestare amplă. Cel care urează este însoțit de un cortegiu de mascați (îndeosebi de „urși”) și personaje grotești (moșul și baba, doctorul, șatra de țigani, ofițeri, turci, oameni îmbrăcați în paie etc.). Ei sunt încinși cu clopote mari, sar în sus, poartă bice, fluiere* din care mimează cântarea, buhai*. În Moldova este simulată – ca și la capră* – moartea sau îmbolnăvirea personajului (ursul) și vindecarea lui. Textele scandate, de mari dimensiuni, de o mare frumusețe poetică, descriu hiperbolic momente ale muncii agrare și sunt presărate cu versuri satirice și pline de haz. Pe alocuri, se poartă un plug real, tras de boi, cu care se „trage o brazdă” în curtea omului colindat. Urările sunt înrudite cu cele de la turca transilvăneană și de la colindat.

plug n. 1. unealtă de arat trasă de boi, cel mai important instrument agricol compus din cuțit, brăzdar, cormană, plaz, bârsă, grindeiu, coarne, potâng și rotile; 2. plugușor: la sf. Vasile ne duceam cu plugul CR. [Slav. PLUGŬ].

IAR¹ adv. (Și în forma iară) 1. (Pe lîngă un verb, arătînd repetarea acțiunii, stării etc.) Încă o dată, din nou; iarăși. Plugul se înfige-n brazdă iară, Pe drumul tras de boul cel cuminte. CERNA, P. 161. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. IOSIF, P. 3. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. EMINESCU, O. I 120. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Pe lîngă o parte de vorbire care se repetă, totdeauna precedat de «și») Mereu. Omăt și iar omăt! CONTEMPORANUL, II 213. Frunză verde și iar verde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. 2. De asemenea, tot, la fel. Moșneagul avea o fată și baba iar o fată. CREANGĂ, P. 283. – Variantă: iară adv.

TÎNJALĂ, tînjeli, s. f. Un fel de proțap care se folosește pentru a prinde a doua pereche de vite în jug, pentru a lega de jug uneltele agricole cu tracțiune animală (plugul, grapa, tăvălugul etc.) sau pentru a transporta greutăți mari, pe care le tîrăște după sine. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tînjală... nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. CREANGĂ, P. 38. Pune-oi boii la tînjală Și-oi scoate gunoiu-afară. SEVASTOS, C. 261. Dragă, hai de mă sărută, Că-ți dau boii de la rudă, Puică, hai ș-a doua oară, Că-ți dau și cei din tînjală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 78. ◊ Expr. A mîna pe tînjală = a mîna încet. Dacă-i drumețul ros pe la cot... Mîn pe tînjală numai de-un zlot. ALECSANDRI, T. 46. A se lăsa pe tînjală = (despre animale de tracțiune) a trage foarte încet sau de loc (sprijinindu-se pe tînjală); fig. (despre oameni) a slăbi ritmul în muncă, a neglija sau a amîna lucrul. Are grijă... să nu tragă unii boi, iar ceilalți «să se lase pe tînjală», adică să nu tragă de loc. PAMFILE, A. R. 51. S-a lăsat pe tînjală, și în trei ani, el, care era atît de expeditiv în alte daraveri, nu și-a putut trece nici un examen. VLAHUȚĂ, O. A. 455. – Pl. și: tînjele (MARIAN, Î. 537, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461).

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

SĂRAC, -Ă, săraci, -e, adj. (În opoziție cu bogat) 1. (Despre oameni) Care nu are avere, care este lipsit de bunurile materiale necesare vieții; sărman, nevoiaș. Era odată un om sărac, sărac... n-avea nici casă, nici masă. SBIERA, P. 243. Ei erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. ISPIRESCU, L. 174. Voinicel și sprintenel, Dar sărac ca vai de el. ALECSANDRI, P. P. 105. La omul sărac nici boii nu trag. ◊ Expr. Sărac lipit (pămîntului) v. lipit. Sărac și curat, se spune despre cei care preferă să rămînă săraci, decît să se îmbogățească prin mijloace incorecte. Mai bine să fiu sărac și curat, decît bogat și hulit de lume. ALECSANDRI, T. 65. ◊ (Substantivat) Dă-mă și dupun sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. ♦ (Substantivat) Cerșetor. De-acum vor fi și ei bogați... Și vor avea și ei ce da Săracilor de-acum. COȘBUC, P. I 110. ♦ (Despre lucruri) Care reflectă sărăcia; sărăcăcios. Au trecut ani la mijloc, și viața s-a scurs liniștită în casa săracă. DUNĂREANU, CH. 9. 2. (Despre țări, orașe) Lipsit de bunuri materiale (mai ales naturale), populat de oameni puțin avuți. 3. Lipsit de..., fără. Fratele cel sărac – sărac să fie de păcate – tot avea și el o păreche de boi. CREANGĂ, P. 37. Sărac de bunuri, frumusețe și spirit. EMINESCU, N. 72. ◊ Expr. Sărac cu duhul = lipsit de inteligență, de agerime, de spirit; prost. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») Care posedă ceva în cantitate nesatisfăcătoare. Legume sărace în vitamine. ▭ Văzduhul era tot mai uscat și mai sărac în aer. DUMITRIU, P. F. 10. ♦ (Despre pămînt) Lipsit de componenții care îl fac propriu pentru agricultură; neproductiv, neroditor. Pămîntul de pe dealul Stănicuțului e sărac, dă roade puține. STANCU, D. 171. ♦ Fig. Lipsit de conținut, neexpresiv. Stil sărac. 4. (Exprimă o stare afectivă, de obicei compătimire, față de cineva sau de ceva) Vrednic de milă; biet, sărman, nenorocit. Turcului nu i-i atît de Tomșa, cît de lîna pe care o tunde de pe săraca țară ca de pe-o oaie. SADOVEANU, O. VII 148. Săraci ochișorii mei, Multă lume văz cu ei, Dar nu văz oameni de-ai mei... Sărac piciorușul meu De te-ai vedea-n satul meu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ (Substantivat) Dar, săracul, era în cele de pe urmă minute. NEGRUZZI, S. I 62. Cum nu i-au fost milă de bietul dobitoc?... săracul, nevinovat fiind, l-au omorît. DRĂGHICI, R. 65. ◊ (Substantivat, în expr., variind după gen, de obicei și după număr) Săracul (sau sărac) de mine (de tine etc.) = bietul de mine (de tine etc.). Să fiu chiar șchioapă, ce-i apoi? Că ce ți-e drag, tot drag rămîne! – Eu nu zic ba! Dar uite, joi Ni-e nunta, dragă, e ca mîne – Tu cum să joci? Sărac de noi! Să stai la masă-ntre bătrîne. COȘBUC, P. I 182. Na, c-am pățit-o, săracul de mine! ALECSANDRI, T. 381. Dacă nu ne-om jălui la d-ta... la cine să rîdicăm glasul, săracii de noi! id. T. I 170. ◊ (Epitetul e atribuit obiectului care pricinuiește starea de compătimire) Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate Și n-am maică să mă cate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ (Exprimă simpatie, uneori cu o nuanță de ironie) Vai sărace poloboace, de te-ai face mai încoace! CREANGĂ, A. 139. Sărac plug cu șese boi, Dragu-mi-i mie de voi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. – Variante: sireac, -ă (C. PETRESCU, Î. II 130, VLAHUȚĂ, CL. 116, CARAGIALE, O. I 54), (regional) săreac, -ă (SBIERA, P. 288, ȘEZ. II 79) adj.

SCANCEU, scancee, s. n. (Regional) Sanie cu tălpi scurte întrebuințată ca a doua sanie la transportarea lemnelor lungi, sprijinind vîrfurile lor. Lemnele lungi din pădure se așază cu capetele joase pe o sanie trasă de boi, iar vîrfurile se razămă și se leagă de scanceu. PAMFILE, I. C. 155.

SACAGIU, sacagii, s. m. Cel care transportă apă cu sacaua pentru a o distribui sau a o vinde. V. apar. Umblau sacagii cu antale mari trase de boi pe ulicioarele tărăgănate ale corturilor, umplînd ciuberele de la răspîntii cu apă. SADOVEANU, F. J. 568. Veneau sacagii de cîteva ori pe zi, să umple sacalele și să plece prin mahalale, strigînd cu un glas la fel ca o muzică. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 14. Văzînd un sacagiu că trece pe la poartă, am alergat după el, ca să-i zic să ne vîndă vro două cofe de apă. ALECSANDRI, T. 1163. ◊ Expr. A vinde apă la sacagiu = a voi să dai cuiva un lucru pe care-l are din belșug; a încerca sî înveți (sau să înșeli) pe cineva mai priceput (sau mai șiret) decît tine.

VESELIOR, -OARĂ, veseliori, -oare, adj. Diminutiv al lui vesel. A vîndut cirezi de boi Și trage-n gazdă la noi; îmi vine cam veselior, C-astăzi a fost vînzător. TEODORESCU, P. P. 545.

VOINICEL, voinicei, s. m. I. Diminutiv al lui voinic¹. 1. v. voinic (1). Părul din mijlocul satului era odinioară... locul unde poposea voinicelul străin, pînă a nu-și găsi gazdă. RUSSO, O. 119. Rădăcină nempletită Rar voinicel o despică (Cartea). GOROVEI, C. 45. ◊ (Adjectival) Un plug bine-mpănat... Tras de boi bourei, Voinicei ca niște zmei. TEODORESCU, P. P. 144. Care-a fost mai voinicel Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Ianuș Ungurean... Și mai are încă Pe-mpregiur de stîncă Voinicei levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă Căliți, tari la vină. ALECSANDRI, P. P. 63. 2. v. voinic (2). Cum a prins voinicelul la putere, nu-și mai afla loc acasă. SBIERA, P. 22. Creștea voinicelul și nu mai putea o lume după el, că, ce-i drept, mare minune de băiat! CARAGIALE, P. 106. II. (Bot.) 1. Plantă erbacee cu rizom puternic și cu flori albastre (Anemona angulosa). 2. Varga-ciobanului.

ghelai¹ i [At: ALECSANDRI, P. P. 116 / V: gheal / E: tc ghel] (Îvp) 1 (Tcm; în literatura populară) Haide! 2 (Tcm; în literatura populară) Vino! 3 Sunet cu care se îndeamnă boul să tragă la jug sau să-și bage gâtul în jug.

otinci¹ [At: POLIZU / V: (reg) ~tân~^[1] / Pzi: ~ncesc / E: otinc] (Reg) 1 vt A înnădi firele rupte la războiul de țesut. 2 vt A lega strâns cu otincul (9) Si: (reg) a cetlui. 3 vt A forța ceva cu ajutorul unei pârghii Si: a urni. 4 vt (Pex) A lovi. 5 vt (Pex) A sparge. 6 vt A împovăra suplimentar boul care trage cel mai bine la jug. 7-8 vtr A da sarcini suplimentare unei persoane dintre mai multe, care lucrează suplimentar. 9-10 vtr A (se) obosi. 11 vr (D. boi; îf otânci) A se opinti în jug. corectat(ă)

târâș¹ [At: MINEIUL (1776), 192²/2 / V: (reg) tăr~, târ~, trăăiș av, ~âiș av, sn / Pl: ~uri sn, ~i sm / E: târî + -iș] 1 av (Pop) Târât² (1) pe jos. 2 av (Pop) Trăgând după sine cu sila. 3 av Târându-se pe jos (ca să nu fie văzut). 4 av (Pop) Abia mișcându-și picioarele de oboseală, de slăbiciune etc. 5 av (Pop; fig; și, reg, îlav ~ grăpiș sau gropiș) Cu (mare) greutate Si: anevoie. 6 av (Pop; îe) A o duce ~ A-i merge cuiva mai mult rău decât bine. 7 sn (Înv) Târâre (4). 8 sn (Reg; îlav) Pe ~ Trăgând pe jos (după sine). 9 sn (Reg; îlav) De-a ~ul Târându-se pe jos. 10 sn (Buc; îlav) Cu ~ul Cu totul. 11 sm (Reg; în descântece) Șarpe. 12 sn (Reg) Buștean târât din pădure. 13 sn (Îrg) Sarcină de nuiele, de lemne, de paie care se transportă prin târâre (1). 14 sn (Reg) Unealtă cu ajutorul căreia se trag paiele de la mașina de treierat, formată dintr-un triunghi legat cu o funie, de care trag caii sau dintr-un lanț care se înfășoară peste grămada de paie și este tras de boi. 15 sn (Reg) Laț de funie cu care se prinde o căpiță pentru a fi transportată. 16 sn (Înv) Creangă pe care se transportă fânul prin târâre (1). 17 sn (Înv) Cantitatea de fân transportată cu târâșul (16). 18 sm (Reg) Târlic (3).

CAR¹ (pl. care, † cară) sn. 1 Trăsură mare cu patru roți, prevăzută în părțile laterale cu loitre, cu scoarțe sau cu coș, trasă de boi sau de cai, și cu care se transportă greutăți (🖼 878); -proverb: a fi a cincea roată la ~, a fi fără nici o însemnătate, de nici un folos într’o adunare, într’o întreprindere, etc.; după ce frîngi ~ul, mulți se găsesc să-ți arate drumul bun, mulți se găsesc să-ți dea sfaturi, cînd e prea tîrziu; 👉 AC, BOU, BUTURUGĂ, PIATRĂ ¶ 2 🏛 Trăsură (mai adesea cu două roate) de care cei vechi se serveau la alergări, în războiu, în triumfuri, etc.: ~ de triumf, ~ triumfal (🖼 879, 880) ¶ 3 ✒️ 🔱 ~ soarelui, ~ul nopții, etc., figuri împrumutate din mitologie ¶ 4 ~ funebru, dric ¶ 5 Conținutul unui car: un ~ de fîn, de lemne, de pepeni, etc.; proverb: decît un ~ de minte, mai bine un dram de noroc; 👉 CIOMAG; cu ~ul, foarte mult, în cantitate foarte mare: a avut zile cu ~ul, i-a fost dat, scris să trăească, scăpînd de toate primejdiile ¶ 6 Masa mișcătoare a joagărului, numită și „căruț(ă)” sau „războiu”, care poartă bușteanul de tăiat în scînduri; e alcătuită din două grinzi lungi împreunate, de-o parte și de alta, prin alte două mai scurte (*• JOAGĂR) ¶ 7 💫 CARUL-CU-BOI sau CARUL-MARE și CARUL-MIC, constelațiunile numite și „Ursa mare”, „Ursa mică”, ale căror stele sînt așezate ca și cînd ar înfățișa niște care (🖼 881) ¶ 8 Băn. 🌿 CARUL-ZÎNELOR = PODBEAL-DE- MUNTE ¶ 9 🚝 CAR-DE-FOC, tren; locomotivă: alunga ..., cu fluierul răgușit al ~ului de foc, droaiele de lupi GRIG. [lat. carrus].

FLOREAN², -Ă, floreni, -e, adj. (Rar, despre vite) Bălțat, cu pete. Cartea rînduielilor obștești se află închisă într-o ladă... pusă într-un car larg, tras de doi boi floreni. CAMILAR, T. 44. – Pronunțat: -rean.

HETERONIM s. n. (< fr. hétéronyme): semn identic cu altul ca ortografiere, dar diferit ca pronunțare și sens, ca de exemplu engl. bow, pronunțat „bou” („arc pentru tras cu săgeata”), în raport cu bow, pronunțat „bau” („proră”, s. f., sau „a se închina”, vb.).

ÎNCETINI, încetinesc, vb. IV. Tranz. A face să fie (să meargă etc.) mai încet, a micșora (viteza, intensitatea etc.), a potoli, a domoli; p. ext. a întîrzia, a amîna. Mai spre inima satului, camionul își încetini goana și tractoriștii începură să cînte un cîntec de luptă, de-al muncitorilor. MIHALE, O. 465. ◊ Intranz. Încetini și trecu la pas prin gloată. DUMITRIU, N. 28. ◊ Fig. Cuvintele se răreau de la sine, încetinind ca niște care încărcate cu snopi de umbră și trase de niște boi cuminți. ARGHEZI, P. T. 136. – Variantă: încetina (ARGHEZI, P. T. 118) vb. I.

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. (Predomină ideea unei mișcări liniare în spațiu, pornind de la un punct spre altul) 1. Tranz. A trage de unul sau de amîndouă capetele sau de toate părțile unui corp (mărindu-l) A întinde un elastic. ▭ Merge binișor cu arcul gata către locul bănuit... se oprește și-ntinde arcul. CARAGIALE, P. 111. ◊ Expr. A întinde (cuiva) cursa sau o cursă, lațul, un laț) = a așeza cursa pentru a prinde un animal; fig. a se folosi de mijloace viclene față de cineva. O cursă pe care i-o întindea tată-său. ISPIRESCU, L. 18. Vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul. EMINESCU, O. I 174. ◊ Intranz. Pescarii întind veseli de căpătîiul funiilor. DELAVRANCEA, S. 64. ◊ Refl. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. ◊ Refl. pas. Arcuri se întind în vînt. EMINESCU, O. I 148. ♦ Refl. A se încorda. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ Refl. (Mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi prin deformare permanentă, a se lăbărța. Flanela s-a întins la gît. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge în formă de dîre băloase. Borșul trezit se întinde. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A mișca lungind într-o direcție oarecare, a desfășura în toată lungimea. Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul și îl urmărea cu ochii. DUMITRIU, N. 152. Puternicile brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Nu e nevoie, cînd zîmbiți, să întindeți buzele pîn’ la ceafă. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ Fig. Întinde cu mîndrie aripele-ți ușoare, O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Expr. A întinde mîna (sau o mînă) = a face un gest cu brațul: a) pentru a indica ceva; b) pentru a cere de pomană. Chiar cerșetorul din colț a uitat să întindă mîna. C. PETRESCU, C. V. 290. A întinde (cuiva) mîna (sau mîinile) = a) a înainta brațul către o persoană pentru a da mîna cu ea (în semn de salut; fig. a-și manifesta dragostea sau prietenia pentru cineva. Fata zîmbi, întinse mîna: Dumneata ești domnu Macovei? SADOVEANU, M. 113. Vartolomeu Diaconu întinse mîna prietenos. C. PETRESCU, A. 280. A plecat fără să-mi întindă mîna. VLAHUȚĂ, O. A. 471. Trebuie să le întindem mînile cu dragoste. ALECSANDRI, T. I 361; b) (fig.) a veni în ajutorul cuiva, a salva pe cineva dintr-un impas. Noi vă întindem mîna – continuă brigadierul – să vă ridicăm pe un drum mai neted ce duce la fericire și la belșug. MIHALE, O. 44. 3. Refl. (Despre ființe) A-și destinde corpul (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). [Bardac] dormea cît e ziua de mare, se întindea, căsca. SADOVEANU, O. VII 357. Se întindea și mai căsca. ȘEZ. II 35. Dar podarul se gîndea Și cu lene se-ntindea. ALECSANDRI, P. P. 159. ♦ A se înălța ridicîndu-se în vîrful picioarelor. Dragă mi-i lelița-naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Se-ntindea și n-ajungea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ Fig. A se încumeta, a cuteza, a îndrăzni, a se obrăznici. Nu te-ntinde! ◊ Expr. Nu te-întinde mai mult decît ți-e plapuma (sau, regional, oghialul) = nu pretinde mai mult decît poți avea, fii modest. Nu mai lungi vorba... Nu te-ntinde mai mult decît ți-i oghialul! ALECSANDRI, T. 464. 4. Refl. (Despre ființe) A se culca (pentru a dormi sau a se odihni). Se întinse la umbra tufanului. PREDA, Î. 153. Și cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce. EMINESCU, O. I 168. Ne întindem pe mușchi, sub un măslin. ALECSANDRI, O. P. 350. ♦ Tranz. A doborî la pămînt printr-o lovitură. La pămînt îl întindea, De falangă mi-l lega Și-l bătea și tot striga. ALECSANDRI, P. P. 130. 5. Tranz. A înmîna, a prezenta, a oferi, a da. Fata a întins unchieșului niște hîrtii, pe urmă... s-a întors în loc. GALAN, Z. R. 32. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Îi întinse un bănuț de aur. DELAVRANCEA, H. T. 36. Și, întorcîndu-mi fața, eu spada ți-am întins. EMINESCU, O. I 91. 6. Tranz. (Cu privire la o armă de foc) A îndrepta spre...; a ochi. Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte. COȘBUC, P. II 96. Se întîlnește cu necuratu; cînd întinde pușca să deie, el îi zice: stăi, nu da, că-ți voi fi de folos. ȘEZ. II 40. 7. Tranz. (În expr.) A (o) întinde (la drum) = a pleca repede, a grăbi mersul, a fugi, a o șterge. De la Brăila înainte, lui Moș Gheorghe i se pare că trenul o întinde la drum, cu tot dinadinsul. SP. POPESCU, M. G. 39. Întinse unchiașul la drum. ISPIRESCU, L. 96. O întinse cu grabă spre București. BĂLCESCU, O. II 110. (Rar, cu altă construcție) Întinseră piciorul la drum. ISPIRESCU, L. 322. (Intranz., despre vite) A întinde la jug = a trage (din greu). Boii se spetesc întinzînd la jug. ALECSANDRI, T. 970. (Refl., rar, despre cai) A se întinde galopului = a o lua, a merge în galop mare. Într-un mers obișnuit, iepușoara... ar fi părut o mîrțoagă...; acum, abia se zărea prin fulgi, întinsă galopului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. 8. Tranz. (Rar, cu privire la ființe, în special la oameni) A chinui, a tortura. De te-aș prinde, Ca p-un cîine te-aș întinde Că la toți le-ai dat noroc, Pe mine mă arzi în foc. TEODORESCU, P. P. 278. ♦ Fig. A trage de cineva, a hărțui. Bietu popa... e și el întins în toate părțile. STĂNOIU, C. I. 30. II. (Predomină ideea de răspîndire sau așternere în lungime și lățime pe o suprafață) 1. Tranz. (Cu privire la obiecte strînse, îndoite, împăturite) A desface, a desfășura (în lung și în lat), a așeza în toată întinderea, pentru a forma un așternut, pentru a expune la aer etc. Muierea... întinse hainele să se usuce. RETEGANUL, P. III 4. El întinse pe pajiște niște scoarțe scumpe. ISPIRESCU, L. 109. Aceste două vase, după ordinul colonelului, întinseră pînzele în vînt. BOLINTINEANU, O. 264. [Rufele] să le anin în cuiul meu și să le întind în odaie. ALECSANDRI, T. I 322. ◊ Fig. Neguri albe, strălucite, naște luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie. EMINESCU, O. I 72. Azi dimineață ne-am trezit cu iarna în țară. Ea și-a întins cojoacele albe pe vîrfurile munților. ALECSANDRI, S. 308. ◊ (Cu privire la obiecte care – după ce au fost desfășurate – trebuie fixate, susținute, sprijinite) Ienicerii... Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. EMINESCU, O. I 146. (Refl. pas.) S-a întins puntea de legătură cu uscatul. BART, E. 317. Între cei patru stîlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste șanț, un pod de piele de bivol. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. ◊ (Cu privire la obiecte care trebuie expuse vederii) Oamenii și-au întins marfa pe mesele din piață. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mîncare, a pune masa; a da o masă (cu oaspeți mulți). Cînd boierul întindea masă mare... chema tacîmul curții ca să desfăteze pe mosafiri. GALACTION, O. I 69. Vreo zece fete... ajutau Gherghinei să întindă niște mese în ogradă. BUJOR, S. 95. Mîndră masă-și întindea Și tot bea și veselea Și din gură-așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 72. (Refl. pas.) Într-o mînăstire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ♦ (Cu privire la substanțe moi sau plastice) A așeza pe o suprafață mai mare, subțiind, netezind; a răspîndi. Au întins hoștinile fierbincioare pe o pînzătură. CREANGĂ, A. 15. ◊ Expr. A întinde o foaie (de aluat) = a subția o foaie de aluat (de obicei apăsînd-o de repetate ori cu o vergea de lemn), a-i mări suprafața. 2. Refl. A ocupa un spațiu (mai) mare, (mai) întins, a acoperi o suprafață mare. Dincolo de marginile pădurii se întind ogoarele de porumb. BOGZA, C. O. 246. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă șir de dealuri. SLAVICI, O. I 214. Ograda... se-ntindea gălbuie în lună. EMINESCU, N. 51. ◊ Fig. Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, O. I 410. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Urmat de determinări introduse prin «pînă la», arată limitele unui ținut, ale unei țări etc.) Dobrogea se întinde pînă la mare. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se prelungi (într-o direcție), a acoperi o suprafață mare. Din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii. COȘBUC, P. II 78. Parada se întindea ca un șerpe pe șovoita uliță. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ Expr. A întinde hora = a forma o horă. Nu-s crunt, nici hapsîn, Puternic și bun, Pe toți îi cuprind și horele-ntind. Aduc sărbătoare la mic și la mare. BANUȘ, B. 102. Hori de-mi întindea, Hori de-mi învîrtea. TEODORESCU, P. P. 647. ♦ (Despre plante, buruieni etc.) A se lăți, a se răspîndi (orizontal pe pămînt). Troscotul s-a întins peste toată curtea. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la putere, stăpînire etc.) A mări, a lăți, a spori. Domnii și boierii neamurilor ziseră între dînșii... să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră. RUSSO, O. 30. ◊ Refl. Puterea mea se-ntinde Preste cer, preste văzduhuri. CONACHI, P. 87. ♦ (Despre idei, zvonuri) A se răspîndi, a se extinde. Vestea... s-a întins vertiginos în uzină. SAHIA, N. 35. ♦ (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. Din Zarand, răscoala se întinde și cuprinde și Hunedoara. IST. R.P.R. 281. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre boli, epidemii) A cuprinde o suprafață din ce în ce mai mare, a se lăți. Începuse cangrena să se întindă ca o pată de păcură pe umărul lui Bernaru. MIRONESCU, S. A. 121. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui, a ține. Festivitatea a luat sfîrșit. Masa care a urmat... s-a întins pînă dimineața. STANCU, U.R.S.S. 94. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. ISPIRESCU, L. 376. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «asupra») A insista, a stărui. Ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. GHICA, S. 212. ◊ Expr. A se întinde la vorbă (lungă) sau cu vorba sau (tranz.) a o întinde la vorbă sau a întinde vorba (sau vorbe) = a lungi vorba, a vorbi mai mult decît trebuie, a tărăgăna sau a face să tărăgăneze o discuție. Cu răbdarea păianjenului ce-și țese pînza, în mod voit întindea vorba. V. ROM. septembrie 1952, 175. Se bucura mama că-i veneau neamurile, s-o mai întindă cu ele la vorbă. STANCU, D. 5. Își ceru iertare și plecă mînat de treburi urgente, care nu-i dădeau răgaz să se întindă la vorbă lungă. C. PETRESCU, A. 469. Le-a îngăduit să se întindă la vorbă. REBREANU, R. I 145. Ce să mai întind vorbe? RETEGANUL, P. I 55. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: perf. s. întinsei, part. întins. – Prez. ind. și: (regional) întinz (DELAVRANCEA, A. 129, CARAGIALE, O. I 56). – Variantă: (învechit) tinde (BUDAI-DELEANU, Ț. 178) vb. III.

uriaș, uriași, s.m. – (mit.) Personaj mitologic prezent frecvent în legendele locale, îndeosebi în context antropogonic. Pentru maramureșeni, uriașii sunt socotiți strămoșii, cei din vechime. Conform tradiției, se spune că cetățile dacice (azi ruine) din Maramureșul istoric erau locuite de uriași: „Uriașii erau aici, la Oncești, în locul care-i zic Cetățeaua” (Bilțiu, 1999: 145). Apoi, în Țara Lăpușului, despre necropola de pe Troianu s-a înfiripat aceeași legendă: „Spuneau bătrânii că, demult, la noi ar fi trăit ceva uriași... pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu (...). Și s-a săpat acolo unde se zice că trăiau și au găsit ceva cioburi, care, bag samă, că au fost ceva oale foarte mari în care se îngropau” (idem: 146). În satele de pe valea Izei (Bârsana, Nănești, Oncești, Șieu, Ieud, Rozavlea etc.) e frecventă legenda care spune că oamenii acelor locuri s-ar trage din uriași: „Du-te, dragu tatii, și-i pune pe oameni înapoi, că ăștia vor stăpâni pământul, că noi ne vom trece” (idem: 149). Apoi, mai există legenda Blajinilor: „Bunicul meu spune că într-o săptămână după Paști, atunci îs Paștile Rocnenilor și uriașii se înfruptă șapte dintr-un ou. Și pentru acee ține Dumnezău lumea” (idem: 150). Se mai spune că în Ieud ar fi îngropat un uriaș, iar în Berbești s-ar fi găsit un os de uriaș. ■ „Uriașii trăiau demult. Ziceau bătrânii că, atâta erau niște oameni de mari, că unul s-a dus și i-a luat juninca de un an și ceva și și-o pus-o după cap, ca și cum ai mere cu un miel. Așa era demult, că atunci erau urieși. Așa spunea tatăl meu, care mai trăiește. Are lipsă trei ani dintr-o sută. Ziceau că tăiau copaci mari, și se puneau câte trei-patru uriași la un lemn și trăgeau uriașii ca boii. Și din trei lemne au făcut un perete de casă” (Pălăguța Iurca, 65 ani, cf. Bilțiu, 1999: 145). ♦ Stirpe mitică antediluvială de humanoizi cu dimensiuni gigantice, în genere blajină, dar neagreată de zei. Uriașii sunt adesea prezenți în mai toate mitologiile lumii, ca o specie preumană (unii cercetători încearcă să o identifice cu hominizii neanderthalieni, alții cu rasa Cro-Magnon). Legende despre uriași sunt consemnate în Vechiul Testament (Geneza, VI, 4), în China, în mitologia greacă, la scandinavi, în America precolumbiană etc. Mitul uriașilor s-ar putea clasifica printre cele memoriale, iar dispariția bruscă prin potop poate fi legată de sfârșitul perioadei glaciare (Kernbach, 1989: 204-205). – Din magh. óriás „uriaș” (Șăineanu, Scriban; Cihac, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

riz² sn [At: PAȘCA, GL. / V: râz, ~ă sfi / Pl: ? / E: ger Riese] 1 Jilip. 2 (Pex; îf riză) Loc unde se adună lemnele în pădure înainte de a fi date pe uluc. 3 (Reg) Loc curățat în pădure pentru a putea trage lemnele cu boii.

ANEVOIE I. adv. Greu, cu greu: ~ va intra bogatul întru împărăția cerurilor (BIBL.); proverb: ~ se cîștigă, lesne se cheltuește; proverb: boul cu bivolul ~ trag la jug, e greu să meargă alături, să împaci, două lucruri nepotrivite (ZNN.) ¶ 2 loc. adv. Cu ~, cu greu: cu ~ m’am strecurat printre mulțimea adunată. II. adj. Greu: Începutu-i ~, Urma vine de la sine (SPER.). III. sf. 🩺 pop. Epilepsie (HASD.) [a³ + nevoie].

CAR¹ ~e n. 1) Vehicul cu patru roți tras, de obicei, de boi, folosit pentru transportarea încărcăturilor mari. ◊ ~ funebru vehicul cu care sunt duși morții la cimitir; dric. A pune ~ul înaintea boilor a face ceva altfel decât este normal; a fi nepriceput. 2) Cantitate de material care încape într-un asemenea vehicul. Un ~ de fân. 3) (în antichitate) Trăsură cu două roți, trasă de cai și folosită la festivități și ceremonii. ~ de triumf. 4) fig. Cantitate mare de ceva; grămadă; mulțime. Un ~ de ani. ◊ Cu ~ul în cantitate mare; cu grămada; din belșug. 5): ~ul-Mare constelație alcătuită din șapte stele ce reprezintă un car cu oiște; Ursa-Mare. ~ul-Mic constelație asemănătoare cu Carul-Mare, dar cu distanța dintre stele mai mică; Ursa-Mică. /<lat. carrus

trăgător m. 1. cel ce trage cu o armă; 2. bou învățat la jug, cal învățat la ham: car tras de un trăgător.

CAR², care, s. n. I. 1. Vehicul încăpător pe patru roți (tras de cai, de boi etc.), care se folosește la țară pentru transportarea poverilor. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Poposit-au... Zece care mocănești, Cu boi albi. ALECSANDRI, P. II 104. Du-te, dor, cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-nchepi (= încapi) dorule-n ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. Acolo erau două drumuri, care se despărțeau. Unul era bătut de care și celalt părăsit. ȘEZ. IV 171. ◊ Cal de asalt = tanc. Carele de asalt înțepeniseră în lungul drumurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. Car funebru (sau mortuar, funerar) = dric. (Învechit și popular) Car de foc = tren. Aș vrea să plec la drum mai mare. Dar nici pe jos nici de-a-n călare Și nici cu carul cel de foc, Ci c-o trăsură ferecată, De zece cai în șir purtată. MACEDONSKI, O. I 58. Și fluieră o dală, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut. RETEGANUL, P. V 6. ◊ Expr. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. Nici în car, nici în căruță (nici în teleguță), se spune despre cineva care nu vrea nici într-un fel, nu se mulțumește în nici un chip. ◊ Compuse: carul-mare (sau numai carul) = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele, așezate în așa fel, încît creează imaginea unui car cu oiștea în jos; ursa-mare. Ții minte tu, iubita mea, O noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din carul- mare? TOPÎRCEANU, M. 64. Luceafăru-i gata s-apuie. Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. 7; carul-mic = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele (printre care și steaua polară), dispuse în chip asemănător cu stelele carului-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit la lupte, jocuri și ceremonii. Car de triumf. ◊ Fig. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitatea de material care se poate încărca o dată într-un car (1). A descărcat din fugă un car de secară în saci. SP. POPESCU, M. G. 27. Se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 143. Am fost să cumpăr un car de lemne. ALECSANDRI, T. I 317. ♦ Fig. Cantitate sau număr mare; mulțime; grămadă, droaie. Un car de copii. Un car de minciuni. Un car de ani. Voi intra masiv și greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. II 1. Piesă de formă cilindrică pe care se fixează hîrtia la mașina de scris și care, deplasîndu-se lateral și rotindu-se, face posibilă scrierea succesivă a literelor și a rîndurilor. 2. (Regional) Parte a ferăstrăului mecanic pe care se așază bușteanul pentru a fi tăiat și prefăcut în scînduri.

otinc sn [At: PAMFILE, J. II, 158 / V: ho~, otânc, ~că sf, ~ng / Pl: ~uri și (rar) ~nce / E: ns cf otic] (Reg) 1 Otic (1). 2 Săpăligă. 3-7 Otic (3-4, 7-9). 8 Fir adăugat la urzeală când se rupe unul dintre firele acesteia. 9 Pârghie. 10 Cui de lemn care se pune la jug în partea boului mai slab, astfel ca boul mai puternic să tragă mai mult. 11 Ajustare a hamului, pentru a fi potrivit calului. 12 (Îf otânc; îe) A pune ~ (D. cai) A se împotrivi. 13 (Îe) A avea ~ pe cineva A avea pică pe cineva.

otincit, ~ă [At: CIAUȘANU, R. SCUT. 34 / V: (reg) otân~, otânjit / Pl: ~ciți, ~e / E: otinci¹] (Reg) 1 a (D. firele de la războiul de țesut) Înnădit. 2 a (D. boi; îf otâncit) Care trage o greutate mai mare Si: împovărat. 3 av (Pad oticni) Cu întreruperi Si: sacadat.

tarhaz sn [At: ARVINTE, TERM. 171 / V: (reg) ~raz / Pl: ~uri / E: mg tárház „magazie, depozit”] 1 (Mol; îf taraz) Întăritură făcută în țărmul unui râu (de obicei din lemne îngrămădite) sau la cotiturile ulucului pe care alunecă buștenii din munte. 2 (Reg) Plută. 3 (Reg) Încărcătură de lemne cât poate trage o pereche de boi.

bâha f. năravul boului care nu vrea să tragă oricâte lovituri i s’ar da. [Origină necunoscută].

trăgătoare f. tot ce servă a trage: 1. curea ce reține scările trăsurei; 2. pl. parte din hamuri cu cari trag caii; 3. pl. maț de bou: a bate cu trăgătorile; 4. mic instrument de oțel de tras linii; 5. măsură de capacitate de o jumătate baniță.

COTIGAR², cotigare, s. n. (Și în forma cotiugar ) Căruță joasă și lungă, trasă de cai sau de boi, cu care se transportă poveri. Un cotiugar cu fîn de unde ronțăia molcom un cal. C. PETRESCU, Î. II 104. Sub ale razelor mănunchiuri Stă răsturnat pe cotiugar, Cu brațele ca niște trunchiuri. LESNEA, I. 110. – Variantă: cotiugar s. n.

OPINTI, opintesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre ființe) A-și aduna, printr-o sforțare, toată puterea fizică, a face un efort (mare) pentru a împinge, a urni sau a ridica ceva. Într-un tîrziu, Rizea se opinti să se ridice și Marinică îl ajută. DUMITRIU, N. 120. Pisicuța se opintea din greu și răsufla des. HOGAȘ, M. N. 159. Boi plăvani, în cîte șese, Trag, se opintesc în juguri. ALECSANDRI, O. 176. ◊ (Metaforic, despre lucruri) Trenurile se opinteau pe liniile înfundate. PAS, Z. IV 47. ◊ Intranz. Patru bat, opt opintesc, Mii și sute se clătesc (Berbecii cînd se bat în capete). SADOVEANU, P. C. 11. Opintea și sufla greu, Și cotiga scîrțîia. ALECSANDRI, P. P. 98. 2. Tranz. fact. (Regional) A sili, a forța un animal (cu biciul etc.) să pornească, să meargă mai iute. Bici de sîrmă el scotea Și pe negrul opintea, Șapte stînjini că sărea. ALECSANDRI, P. P. 107. ◊ Fig. (Cu privire la persoane) A îndemna, a îmboldi, a stimula. Păcat că nu l-am opintit mai sus cu tîrgu. ALECSANDRI, T. 270. 2. Tranz. (Cu privire la o povară) A ridica făcînd un efort, a sălta (cu greutate). Bărbații au opintit sus povara destul de ușoară. SADOVEANU, B. 267. Mihu deodată în loc se oprește, Pe Ianuș sucește, Sus îl opintește. ALECSANDRI, P. P. 67. ◊ Refl. reciproc. Ei de brîie s-apucau Și la luptă se luau, Cînd în loc Mi se-nvîrteau, Cînd în sus Se opinteau. ALECSANDRI, P. P. 25.

PLĂVAN, -Ă, plăvani, -e, adj. (Despre boi și vaci) Cu părul alb-cenușiu sau alb-gălbui. Se vedeau pluguri cu boi plăvani arînd, însoțite de țărani în straiuri albe. SADOVEANU, N. F. 37. Carele încărcate se fereau cu boii plăvani în șanțuri. C. PETRESCU, R. DR. 101. Noroc bun!... Pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri! Boi plăvani în cîte șese trag, se opintesc în juguri. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Substantivat) Bou. Urca puntea de-a-ndăratelea... iar plăvanul îl urma liniștit, blînd. GALAN, Z. R. 163.

PLUG, pluguri, s. n. 1. Unealtă agricolă cu tracțiune animală sau mecanică, folosită la arat, la dezmiriștit etc., alcătuită din cuțit și brăzdar și dintr-o piesă specială (v. cormană) care răstoarnă brazda. Pocnind din bici pe lîngă boi, în zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COȘBUC, P. I 93. Noroc bun! Pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri! Boi plăvani în cîte șese trag, se opintesc în juguri. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ Expr. De la coamele plugului = de la țară, din pătura țărănească. Plug de cărbune = piesă metalică cu un cuțit care se înfige în stratul de cărbune, detașînd o parte din el. Plug nivelator = mașină de lucru formată dintr-un șasiu cu patru roți și o lamă tăietoare lungă, înclinabilă, care servește la nivelarea suprafeței terenurilor și la împrăștierea unui material pe o șosea sau pe un teren. Plug pentru șanțuri = mașină de lucru cu cuțite speciale, care servește la săparea șanțurilor. ♦ Arat. Oamenii, la plug, răsturnau pămîntul în brazde mănoase. BUJOR, S. 111. Eu mergeam la plug în laz. Și, cînd trec, Lina s-ascunde, Parcă nici nu m-a văzut. COȘBUC, P. I 49. 2. Vehicul sau dispozitiv atașat la un vehicul, care împinge în lături zăpada de pe o cale de comunicație, pentru a menține sau a restabili circulația. Regionala a dat ordin să purceadă un plug de desfundat liniile. C. PETRESCU, A. 277. ♦ Piesă metalică montată transversal pe o bandă de transport, pentru a face ca materialul să cadă alături de bandă. 3. Figură la schi, care constă în apropierea din mers a vîrfurilor schiurilor în formă de unghi, pentru a frîna sau a reduce viteza. 4. Plugușor (2). Odată, la un sfîntul Vasile, ne prindem noi vro cîțiva băieți din sat să ne ducem cu plugul. CREANGĂ, A. 41. Noi cu plugul ne-am luat De cu seara ce-a-nserat, Ș-am fi venit mai de mult, Dar noi nu ne-am priceput. TEODORESCU, P. P. 148.

otincea sf [At: BREBENEL, GR. P. / V: (reg) otân~ / Pl: ~ele / E: otinc + -ea] (Reg) 1 Săpăligă. 2-3 Otinc (3-4). 4 (Îf otâncea) Pârghie. 5 Lanț lung de 40-50 cm cu care se leagă jugul de proțap, în așa fel ca boul cel mai puternic să tragă mai mult, mergând în pas cu celălalt.

MOTOC², -OÁCĂ adj. (Regional) Prost, îndemînatic; greoi; slab, mic. Cf. POLIZU. BARCIANU, ALEXI, W. Dacă boii sînt motoci, nu poți trage brazda nici îngustă, nici adîncă. STANCU, D. 152. – Pl.: motoci, -oace. – Cf. m o t r o c.

bourean m. bou (ca nume): ha, ho, bourean! trage brazda pe tăpșan POP.

TAIN, tainuri, s. n. 1. Rație de alimente sau de băutură care se dă cuiva pentru un timp determinat în schimbul unor servicii prestate (completînd salariul, solda, simbria etc.). Gheorghieș a intrat argat, cu simbrie, tain și opinci. C. PETRESCU, R. DR. 194. Așa că dumineca și în celelalte sărbători, cînd își iau tainurile, Artemie dă jumătate din țuică lui Averchie, iar Averchie îi dă în schimb, lui Artemie, jumătate din tainul său de vin. STĂNOIU, C. I. 6. Avea cîte douăzeci de parale de copil pe lună și mai avea și de la biserică tain de mălai, de fasole și de lemne. GHICA, S. A. 74. ◊ Fig. [La balamuc] după ce i-au tras... vreo cincizeci de vine de bou, l-au închis într-o colivie zăbrelită; și pe urmă trei săptămîni de-a rîndul același tain în fiecare zi. CARAGIALE, O. III 76. ♦ Provizie. Aici... au stat în gazdă ucenicii catichetului. Erau băieți de la munte, voinici și veseli. Dormeau pe lăiți așternute cu lăicere aspre, făceau cu rîndul mîncare pentru toți din tainul adus de părinți. SADOVEANU, E. 115. ◊ Fig. Pescuitorii au tainul lor de glume, cîntece și povești. DELAVRANCEA, la CADE. ♦ Mîncare, hrană; ospăț. Și-n ascunzătoare și tain ți-oi găti, și apă ți-oi aduce. POPA, V. 88. Pînă voi că mi-eți sosi, Eu tainul voi găti, Șepte buți oi destupa. TEODORESCU, P. P. 679. 2. Porție de nutreț (orz, ovăz etc.) care se dă cailor. V. mertic. Caii oștenilor lui Soliman-beg erau legați la stîlpii caselor din Voineasa și stăteau neclintiți, așteptînd dimineața apropiată cu tainul ei de orz. SADOVEANU, F. J. 747. 3. Sumă echivalentă du rația alimentară ce i se cuvine unui angajat; hrană în bani. Îl opri în Țarigrad cu leafă din haznaua împărătească și peste cîteva luni îi mai adăugă și douăzeci aspri tain pe zi. ODOBESCU, S. A. 156. 4. Parte care-i revine cuiva în urma unei repartizări, împărțeli (de produse sau de venituri comune). V. cotă.

dedat, -ă, dedați, -te, adj. – Acomodat: „O vinit altu’, cu boi care o fost dedaț’ cu trasu din greu” (Bilțiu, 2013: 85). – Din deda (DEX, MDA).

juguire sf [At: GOLESCU, Î. 112 / Pl: ~ri / E: jugui] (Reg) 1 Mânare la jug. 2 Obișnuire a boilor cu jugul. 3 Frecare din cauza trasului. 4 (Fig) Robie.

Sic vos non vobis (lat. „Astfel voi (munciți), dar nu pentru voi”) – Vergiliu scrise pe zidurile palatului imperial două versuri nesemnate care au plăcut mult lui August. Un poet mediocru, Bathil, și-a atribuit paternitatea lor, ceea ce l-a supărat pe adevăratul autor. Vergiliu a notat atunci numai capetele altor patru versuri, care începeau toate cu aceste patru cuvinte: Sic vos non vobis... Împăratul August a cerut lui Bathil să le termine, dar acesta n-a reușit. Vergiliu, ieșind din anonimat, le-a completat: Sic vos non vobis nidificatis, aves; Sic vos non vobis vellera fertis, oves; Sic vos non vobis mellificatis, apes; Sic vos non vobis fertis aratra, boves. (Astfel voi clădiți cuibul, dar nu pentru voi, păsărilor;/ Astfel voi purtați lîna, dar nu pentru voi, oilor;/ Astfel voi faceți mierea, dar nu pentru voi, albinelor;/ Astfel voi trageți plugul, dar nu pentru voi, boilor). Se citează cînd cineva primește o răsplată care nu i se cuvine. În situații similare se mai poate folosi: tulit alter honores (Altul culege onoarea), emistihul lui Vergiliu care precedă cele patru versuri de mai sus. LIT.

dedát, -ă, dedați, -te, adj. Acomodat: „O vinit altu' cu boi care o fost dedaț' cu trasu din greu” (Bilțiu, 2013: 85). – Din deda (DEX, MDA).

TÂNJALĂ ~eli f. Proțap (suplimentar) folosit pentru a uni jugul de uneltele agricole sau pentru a înjuga două perechi de boi. ◊ A se lăsa pe ~ a) a trage (cu greu și) foarte încet; b) a lucra încet, cu lene, fără tragere de inimă. [G.-D. tânjelii] /<sl. tenžalo

tînjală (-jeli), s. f. – 1. Oiște de căruță care se adaugă cînd se folosește un alt atelaj sau pereche de boi. – 2. Oiște care unește jugul la povara trasă pe boroană. Sl. tęžalo (Cihac, II, 411; Ivănescu, BF, VI, 104). – Der. tînjelar, s. n. (oiște atașată); tînjeluță, s. f. (furca terminală a oiștei sau oiștea atașată).

jug n. 1. unealtă de lemn în care se prind vitele și caii spre a trage; 2. fig. robie: scuturară jugul păgânilor; 3. doi boi; 4. vită de pășunat: doi boi de jug; 5. Tr. cusătură cu flori: cămașă cu jug la guler. [Lat. JUGUM].

ARĂTOR, -OARE, arători, -oare, adj. (Despre pămînt) Arabil. Loc arător. ◊ (Despre vite, rar) Care se întrebuințează la arat, care trage la plug. Vaca cea stearpă și boii arători. ȚICHINDEAL, F. 187.

bu i [At: LM / E: fo] 1 Cuvânt care imită mugetul boului. 2 Cuvânt care imită țipătul bufniței. 3 Cuvânt care imită zbieretul boului-de-baltă. 4 Zgomot produs atunci când se trage un foc de armă. 5 Zgomot produs de lovituri tari.

jugui [At: DA / Pzi: ~esc / E: jug + -ui] (Reg) 1 vt A mâna la jug (1). 2-3 vtr (D. boii tineri) A (se) obișnui la jug (1). 4 vr (D. boi) A se freca la jug din cauza trasului. 5 vt (Fig) A subjuga.

BÎHĂ sf. 1 Năravul boului sau al calului cînd nu vrea să tragă ori-cîte lovituri i s-ar da; se întrebuințează mai ales în expresiunile: a prinde ~, a se împotrivi, a tăgădui; a avea sau a pune bîha, a da bîha, a se încăpățina, a nu vrea să tragă sau să înainteze (vorb. de cai sau de boi) ¶ 2 Băn. fig. A pus bîha, s’a îmbufnat [comp. rut. byha].

PRIGON s. m. (Numai în loc. adj.; despre animale de tracțiune) Din (sau la) prigon = înhămat (sau înjugat) la mijloc (între înaintași și rotași). Plecat-a badea într-o joi, Cu plugul cu doisprezece boi: Cei dinainte Cu coarnele-nvîrtite; Cei din prigon Trag în odgon. La PAMFILE, A. R. 106. Se ivește de după deal o butcă cu opt poștalioni albi... pe cei doi de cătră om, de la roate și din prigon era doi surugii. ȘEZ. XII 45.

MÎNECĂ¹ s. f. 1. Parte a îmbrăcămintei care acoperă brațul (în întregime sau în parte). Suciia mîneca și băga mâna în căldare de potoliia undele și nu să vătăma. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/2. Prinzind pre Dumitrașco Buhuș și cercîndu-l, au găsit pistol mic în mănică supus. N. COSTIN, LET. II, 51/9. Cămeașia fără mâniei. id., ap. GCR II, 11/33. Celalalt, asemene călare și nu mai puțin elegant, se deosebea prin mărimea șlicului și largile mînici a benișului său. NEGRUZZI, S. I, 30, cf. 88, 145. Opt voinici cu spete late Și cu mînici suflecate, Stau cu puștele-ncărcate. ALECSANDRI, P. I, 58. Oameni vrednici ca să șazâ în zidirea sfintei Golii, în cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie. EMINESCU, O. I, 150. Și-odată suflecă moș Nichifor mînecile, taie un sulhariu de fag și face un capăt minunat. CREANGĂ, P. 135, CI. 287, id. A. 103, CONV. LIT. XI, 214. S-a șters cu mîneca pe obraz și-ntorcmau-se-n ioc spre vodă zice . . . CARAGIALE, O. 240, cf. COȘBUC, P. I, 97. Pletele lui și mânecile cămeșei îi fîlfîiau în vînt, ca un steag a bătaie. N. REV. R. I, 74. Ridică mînele. Mînecile i s-adunară în umeri. DELAVRANCEA, H. T. 8. Cîrpaciul, după ce își șterse gura cu mîneca cămășii, se întoarse spre covrigar. DUNĂREANU, CH. 68. Se puse să-și tragă sumanul pe mînici. SADOVEANU, M. 182, cf. id. O. X, 310, XI, 49, XII, 411, XIII, 46. Dinu bău cu poftă, se șterse cu mîneca pe la gură și, luîndu-și căciula de pe cap, își netezi puțin pletele. BUJOR, S. 26. Se ivea de după colțul casei cu mânicile răsfrînte și cu pestelcă curată pe dinainte. HOGAȘ, DR. II, 102. Întinse brațele, încît mânecile largi îi atîrnau ca niște aripi de liliac. REBREANU, R. II, 31. Desprinse pardesiul Sabinei din cuier și o sili să îmbrace mânecile. C. PETRESCU, C. V. 329, cf. id. A. R. 8. Filip își trece mîneca hainei peste frunte. SAHIA, N. 31. Mînicile largi alunecară, descoperind brațele goale. TEODOREANU, M. II, 69, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 224. Îmbrăcată într-o rochie simplă, închisă la gît, cu mâneci lungi. STANCU, U.R.S.S. 23. Mormăind în barbă o sudalmă frățească, și-a sumes mînecile și a pășit îndesat către ape. GALAN, Z. R. 43. Duse încet mîneca la frunte și se șterse fără să facă cel mai mic zgomot. PREDA, Î. 150. Îl ajunse din urmă și-i apucă mîneca. V. ROM. martie 1954, 83. Mînicile-și sumetea Și-ncepea De chiuia Și pe turci mi-i deștepta. TEODORESCU, P. P. 557. Maică, fericirea mea, Pe mîneca de-a dreapta Pune-te pe dumneata; Pe mîneca de-a stânga Pune pe iubita mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 307, cf. 493. Și-apoi îndată . . . Mînicele-a suflicat. Niște mîni poleite Ca niște tînjeli pîrlite. POP., ap. GCR II, 337. De la deal de boii lui Șede singur dumnealui: Cu mînica vînt își trage, Cu basmaua umbrâ-și face. ȘEZ. I, 71, cf. 13. M-or jeli și mÎndrele, în trei luni, cu trei cununi, în trei sfinte duminici, Cu pui roșii la mîneci. BÎRLEA, B. 71, cf. GREGORIAN, CL. 58, ALR II 3 290, 3 298, 3 304, 3 352. ◊ L o c. a d v. (Rar) Pe sub mînecă = pe ascuns, în secret, pe sub mînă. Cf. BARONZI, L. 44, ZANNE, P. III, 220. ◊ E x p r. A da cu mîneci largi = a da cu plăcere, bucuros. Părinții fetei, cînd aud asta, au de bucurie că le-a picat un om așa de bun și o dau cu mîneci largi. CREANGĂ, P. 168. I-am dat împrumutul cu mîneci largi, cu voie bună. PAMFILE, A. R. 250, cf. ZANNE, P. 220. (Rar) Ca pe mîneca cămășii = foarte ușor, cu cea mai mare ușurință. ZANNE, P. III, 63. A-și șterge nasul cu mîneca = a fi rău crescut, a fi necioplit, id. ib. 220. A-și tăia mîneca și a fugi = a face un sacrificiu neînsemnat spre a evita o pagubă mare. id. ib. (Rar) A lovi (pe cineva) în mînecă = a încerca să faci (cuiva) un rău, fără a reuși, LM, cf. ZANNE, P. III, 220. A trage (pe cineva) de mînecă sau (rar) a rupe (cuiva) mîneca = a) a insista, a stărui (pe lîngă cineva) pentru a obține ceva. Mi-a tot rupt mînica alde cuscru Matei, ca să-i dau lui locșoru ăla, de ie la nasu dumitale acolea. JIPESCU, O. 147, cf. 6; b) a atrage cuiva atenția (trăgîndu-l de mînecă¹ 1) că minte sau exagerează. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III, 46, cf. LM, DDRF, ZANNE, P. M, 220. A (nu) se lăsa tras de mînecă = a (nu) se lăsa prea mult rugat. COSTINESCU. (Rar) A pune (cuiva) mîneci = a constrînge (pe cineva). Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. A scoate din mînecă = a găsi la repezeală un răspuns, o explicație, o soluție (netemeinică). (Rar) A o trage pe mînecă = a) a bea. PAMFILE, J. II, 153; b) a fura. id. ib. A o baga pe mînecă (sau, rar, pe mîneci) = a se speria (de consecințele unei fapte săvîrșite), a o sfecli. Cum . . . auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă și mărturisiră că așa este. ISPIRESCU, L. 158, cf. 203, 260, PAMFILE, J. III, 90, REBREANU, R. II, 75. Ienicerii d-auzea Pe mînică o băga. Să creadă nu le venea. TEODORESCU, P. P. 557. Naiba di spaimî o bagasî pi mînicî rău, da rău di tăt. ȘEZ. III, 6, cf. ZANNE, P. III, 218. A nu avea (de-a face) nici în clin, nici în mînecă (cu cineva) v. c l i n. Aceasta-i altă mînecă (sau, franțuzism, altă pereche de mîneci) = asta-i altceva, asta-i altă mîncare de pește. Cf. COSTINESCU, IORDAN, L. R. A. 259. 2. (Regional, la pl.) Numele unei țesături (Bilciurești-Ploiești). H IV 6. 3, Mînecar (1). Com. din RĂHĂU-SEBEȘ. 4. (Învechit) Flanc, aripă a unei armate. Un lung pătrat cu două mînici de cîte cinci sute mușchetari fiecare. BĂLCESCU, ap. TDRG. 5. (Tehn.) Nume dat unor dispozitive în formă de mînecă¹ (1). Cf. LTR. 6. (Rar; franțuzism) Braț al unui rîu, al unui canal etc. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., ATILA, P. 158. – Pl. : mîneci și (ieșit din uz) mînece (GANE, N. III, 167). – Și: mînică, (învechit și regional) mănică s. f. – Lat. manica.

BOI (boesc) vb. tr. 1 A văpsi: pe dinlăuntrul ferestrelor au boit cu vînăt (SLV.) ¶ 2 Mold. familiar: A înșela, a trage pe sfoară: pe ist cu capra știu încaltea că bine l-am boit (CRG) [boia].

BOU sm. 1 🐒 Animal domestic din familia rumegătoarelor, cu trupul mare și robust, cu coarnele lungi și găunoase, cu copitele despicate; e întrebuințat înjugat la car sau la plug ca vită de muncă; carnea lui constitue pentru om un aliment foarte hrănitor (Bos taurus) (🖼 556); Fig. pop.: ochi de ~, ochi mari, holbați; lapte de ~, lucru imposibil de aflat; – proverb: a munci ca un ~; a merge ca cu boii, foarte încet (în spec. despre o trăsură, o căruță, etc.): a nu-i fi toți boii acasă, a nu fi cu voie bună, a fi supărat, posomorît; a-l lăsa (pe cineva) în boii Iui, a-l lăsa în pace, să facă, să se poarte cum poate sau cum vrea, a-l lăsa în apele lui; a-și pune boii în plug cu cineva, a-i căuta pricină de ceartă; s’a dus ~ și s’a întors măgar sau s’a dus vițel și s’a întors ~, despre cineva care, umblînd să se procopsească, s’a întors mai prost sau mai sărac de cum fusese la plecare; s’au dus boii dracului, s’a prăpădit lucrul, a ieșit rău la căpătîiu; pînă să zică „bou breaz”, vine soarele la amiazi, despre un leneș sau despre cel zăbavnic la vorbă; de-acum înainte n’o să mai fac boi bălțați, nu mai sînt în stare să mă mai procopsesc, să mai fac lucruri de seamă; și ~l are limbă mare, dar nu poate să vorbească, cînd cineva ar avea de spus multe cu privire la un lucru, dar nu-i e îngăduit să vorbească: ~l se leagă de coarne și omul de limbă, omul trebue să-și pună frîu gurii, dacă nu vrea să-și creeze neajunsuri; ~l nu treieră cu gura legată; cine fură azi un ou, mîine fură și un ~, omul se deprinde la rele, la hoții, începînd cu lucruri mărunte ; ~l cu bivolul anevoie trag la plug, doi oameni cari au firi deosebite, cu greu se pot înțelege sau lucra împreună; pînă a geme boii, scîrțîie carul, despre cei ce se vaetă mereu că-s osteniți, cînd alții muncesc mai din greu și nu se plîng deloc; boii ară și caii mănîncă, unii muncesc și alții trag folosul ¶ 2 Fig. familiar Om prost, dobitoc ¶ 3 🛡 Cap de ~, bourul de pe stema Domnilor Moldovei 👉 BOUR; Fig. dobitoc, prost ¶ 4 🐦 BOU-DE-BALTĂ¹, pasăre băltăreață care petrece prin trestiile de Iîngă ape, nutrindu-se cu peștișori; are ciocul lungăreț și ascuțit: penele sînt galbene-ruginii amestecate cu negru, creștetul e negru, iar gîtul mai deschis; scoate adeseaun muget puternic și ascuțit care se aude la mari depărtări, mai poartă numirile de: „buhaiu-de-baltă” și „bîtlan-de-stuh”, „haucă” sau (Mold.) „stîrc-de noapte” (Botaurus stellaris) (🖼 557) ¶ 5 🐟 BOU-DE-BALTĂ², un soiu de broască rîioasă, cu pîntecele galben-portocaliu, care trăește prin bălți și al cărei ocăcăit puternic (pop. vestitor de ploaie) se poate transcrie prin hu! hu!; în Mold. e numită „buhaiu-de-baltă” (Bombinator igneus) (🖼 558) ¶ 6 🐙 BOU-DE-BALTĂ³ sau BOUL-BĂLȚII, BOU-DE-APĂ, unul din cei mai mari gîndaci de apă din părțile noastre (Hydrophilus piceus) (🖼 559) ¶ 7 🐟 BOU-DE-MARE, mic pește de mare (de 15-25 cm.) cu corpul acoperit cu solzi mici și netezi, cu capul gros și lătăreț, botul scurt și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber) (🖼 560) ¶ 8 🐦 BOU-DE-NOAPTE = BUFNIȚĂ1 ¶ 9 BOUL-LUI-DUMNEZEU¹, insectă mică numită și „boul-Domnului”, „vaca-lui-Dumnezeu”, „vaca-Domnului”, „boul-popii”, „buburuză”, „măriuță”, „mămăruță”, etc. pe al cărei corp rotund și roșu se văd șapte puncte negre (Coccinella septempunctata) (🖼 561); BOUL-LUI-DUMNEZEU² sau BOUL-DOMNULUI¹ , Băn. BOUL-BABEI = RĂDAȘCĂ; BOUL-DOMNULUI² = VACA-DOMNULUI; BOUL-POPII – BOUL-LUI-DUMNEZEU¹ ¶ 10 🐦 OCHIUL-BOULUI¹ = PITULICE ¶ 11 🌿 OCHIUL-BOULUI² 👉 OCHIU; LIMBA-BOULUI 👉 LIMBĂ ¶ 12 De-a boul sau de-a’n-boul, joc de copii în care niște bețe sînt aruncate astfel încît să sară din cap în cap; fig: a merge, a se duce de-a’n-bou(lea), alene, abia tîrîndu-și picioarele (în felul boilor): prostia... mai mult se tîrăște... și merge tot d’a’n-boulea (DLVR.) [lat. bos, bovem].

țintă f. 1. cuiu mic; 2. scândură cu un semn negru în mijloc asupra căreia se trage cu o armă de foc: a trage la țintă; 3. mică pată albă în frunte la cai, boi; 4. fig. urmă: țintă mică de lumină; 5. fig, scop: ținta sa fu măreață. [Slav. ȚETA, ban, de unde țintă în sens de punct la joc, apoi, prin analogie, cuiu, pată ║ adv. fix: totul tace, ochiul țintă, sta poporul neclintit AL.

bâcă² sf [At: ARH. OLT. XXI, 257 / Pl: bâci / E: nct] (Olt; d. cal sau bou; îe) A prinde ~ A avea obiceiul de a nu trage o greutate prea mare, mai ales la deal.

BOII ARĂ ȘI CAII MĂNÂNCĂ (pr.) = Unii muncesc și alții trag folosul.

TÎRÎ, tîrăsc, vb. IV. 1. Tranz. A mișca un lucru cu greu dintr-un loc într-altul, trăgîndu-l pe jos după sine; a trage un om, un animal, silindu-l să meargă după sine. Boii noștri erau mărunți, bătrîni. Abia tîrau plugul. STANCU, D. 229. Dis-de-dimineață o vezi pe drum, tîrîndu-și calul de căpăstru. AGÎRBICEANU, S. P. 68. Bistrița... curgînd mi se părea, în fantasmagoria dintre vis și aievea, că mă tîrăște, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale. HOGAȘ, M. N. 62. Haina-i măturînd pămîntul Și-o tîrăște abia-abia. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Cu fruntea răzimată-n cer... Tîrăsc în urma mea trecutul. BENIUC, V. 54. Cele două partide tîrau după ele păcate grele. C. PETRESCU, C. V. 102. M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. A tîrî barca pe uscat = a o duce greu; a trage mîța de coadă. A tîrî pe cineva în noroi = a) a terfeli onoarea cuiva; b) a îndemna pe cineva la o faptă josnică, a-l antrena pe un drum greșit. ♦ A lua, a purta, a duce cu sine. Mă tîrăște seară de seară prin toate localurile. CAMIL PETRESCU, T. II 102. ♦ A îndemna, a împinge (spre ceva), a antrena. Dușmancele m-au urît, Tot la rele m-au tîrît. TEODORESCU, P. P. 317. 2. Refl. A merge, a înainta atingînd pămîntul cu genunchii, cu coatele; (despre anumite animale) a înainta prin mișcări specifice ale trupului, lipit de pămînt. Chemată adesea peste noapte de bolnav, se tîra pe brînci pînă la patul lui ca să-l ajute. CĂLINESCU, E. 40. M-am tîrît pe brînci, pe fundul șanțului. GALACTION, O. I 108. S-a trîntit la pămînt și s-a tîrît de-a bușelea, în lanul de peste drum. POPA, V. 177. Se tîrăsc rîmele pe pămînt. ȘEZ. IV 120. ◊ Fig. Un nor galben de praf se tîra... ca o uriașă vită ascultătoare cu trupul de fum auriu. DUMITRIU, N. 223. Trei catarge se deosebesc bine; ca trei suliți înălțate parcă anume să spargă norii ce se tîrăsc așa de jos. BART, S. M. 18. Neguri dese-ncep să cadă Se tîrăsc în jos pe plai. TOPÎRCEANU, B. 24. ♦ A merge încet, a înainta cu greu, abia mișcîndu-și picioarele. Cînd se apropie de casă, abia se mai tîra. DUMITRIU, N. 152. Florea s-a tîrît cu sacul lui cu linguri la mînăstire. PAS, Z. I 162. Printr-o sforțare de voință se tîrî pînă la fereastră. BART, E. 249. Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă, d-abia tîrîndu-se pe picioare. CARAGIALE, P. 48. ◊ Fig. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate, deși nu m-am tîrît prin judecăți de cînd sînt. CREANGĂ, A. 145. 3. Refl. (Despre obiecte care atîrnă) A atinge pămîntul cu capătul de jos, a se freca de pămînt.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).

bucată s.f. I 1 Parte tăiată, ruptă sau desfăcută dintr-un corp solid sau dintr-un întreg; fragment. Pune la loc o bucată de piatră (AGÂR.). ◊ Om dintr-o bucată = om onest, integru. ◊ expr. A face (sau a rupe, a tăia etc.) bucăți = a) a împărți în mai multe părți, a fărîmița; b) a distruge (în bătaie). Întru o clipală îl făcu bucăți (c. NEGR.).A-i face (cuiva) bucata = a-i provoca (cuiva) cu intenție o încurcătură, un lucru neplăcut, un rău. ◊ poet. Norii se rupeau bucăți pe cer (EMIN.). 2 ext. (determ. prin „de drum”, „de cale”) Distanță, porțiune. Mai avem o bucată bună de drum (SADOV.). ◊ (eliptic) Da bună bucată am mers (CR.). ♦ (determ. prin „de vreme”, „de timp”) Interval, perioadă. După o bucată de vreme rămîneau... în urmă (IBR.). ◊ (eliptic) Și soarele au stătut o bucată în loc (POP.). ◊ Loc.adv. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) v. bun. 3 Obiect cu dimensiuni și formă determinate (de consistență solidă) dintr-o mulțime de obiecte de același fel; exemplar, piesă. Cînd a transportat tablourile, fiecare bucată a fost ambalată cu grijă. ◊ Bucată cu bucată = unul cîte unul. ◊ (com., ind.) Parte unitară dintr-o mulțime de produse de același fel. Vinde ceasornice de aur cu 2 lei bucata (IBR.). ◊ Loc.adv. Cu bucata sau la bucată = cu amănuntul. ∆ expr. A vinde (sau a cumpăra) cu bucata (sau la bucată) = a vinde (sau a cumpăra) cu amănuntul, în detaliu. A plăti cu bucata (sau la bucată) = a plăti munca după numărul de piese executate; a plăti în acord. A face ceva din bucăți = a confecționa, a încropi ceva din părți sau piese care provin din ansambluri diferite. 4 Operă de dimensiuni relativ reduse sau fragment dintr-o operă literară. Ea știe bucăți întregi din opera povestitorului (IBR.). 5 Fragment dintr-o operă muzicală; piesă muzicală. Adela mi-a cîntat o bucată care știe că îmi place (IBR.). II (la pl.; în forma „bucate”) 1 Produse alimentare. Să cumpere bucate și legume (AGÂR.). ♦ Mîncăruri gătite. Am mîncat cele mai minunate bucate cu putință (SADOV.). ♦ Feluri de mîncare. Bucate de post. ◊ Carte de bucate v. carte. Listă de bucate v. listă. ◊ expr. A se amesteca ca mărarul în bucate v. mărar. A fi ca sarea-n bucate v. sare. ♦ (pop.) Recoltă de grîne, cereale. 2 (reg.) Animale domestice (boi, oi, porci etc.); vite. A pribegit de acolo..., s-a tras cu bucatele încoace (CR.). • pl. -ăți, -ate. /lat. buccata.

UN¹ (genit. unui), f. O (genit. unei) I. adj. num. cardinal. Cel dintîiu din toate numerele: un om, un lup, un ceas, un cuvînt; o femeie, o vacă, o lună, o vorbă; decît un an cioară, mai bine o zi șoim (ZNN.); are doi copii: un băiat și o fată; au fost odată doi oameni, un bărbat și o muiere (RET.); Judecătorii l-au osîndit la șase luni și o zi; copilul a împlinit ~ an și o lună; a cerut un leu daune-interese; (P): cu un rac tot sărac 👉 RAC I 1. II. UNU(L) (genit. unuia), f. UNA (genit. uneia) num. cardinal și (pl. m. unii, f. unele; – gen.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora) pron. nehot. 1 Numărul, cantitatea ce reprezintă unitatea: împăratul avea trei feciori, doi mai mari, sfătoși și făloși, iar unul mai mic (RET.); decît zece trebi și rele, mai bine una și bună (ZNN.); îi trase una cu sete, că punga plesni ca o bășică de bou (DLVR.); De cînd sînt eu pe pămînt Numai trei mîndre-am avut: Una’n deal Ca ș’un pahar, Una’n vale, Mîndră tare, Una’n capul satului, Ca și floarea crinului (IK.-BRS.); unul la sută; una la mie; bărbatul e major la douăzeci și unul de ani; o mie și una de nopți; (P): una și cu una fac două, lucrul e destul de lămurit, nu-l poți interpreta altfel; a ști una și bună 👉 BUN I 24; tu știi una, eu știu mai multe 👉 ȘTI I 1; una la mînă 👉 MÎNĂ1 B, f.; nici una, nici două, cu una cu două 👉 DOI3; din două una sau una din două, ori una, ori alta, ori... ori...; pînă la unul 👉 PÎNĂ¹3; (unul) cîte unul sau cîte unul, cîte unul, numai unul la fie-care dată și pe rînd: toată noaptea au dat den sinețe și nu cîte unul, ce toți odată (M.-COST.); acest împărat avea cincizeci de fete și... pe toate le trimese la Ercule, cîte una, cîte una (ISP.); (tot) unul și unul, tot oameni aleși, caracteristici: sat vechiu, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului, cu gospodari tot unul și unul (CRG.); ele erau mai multe la număr, tot una și una de frumoase (ISP.); Bucov. unul ca unul, unul ca și celălalt: la chip drept că-s unul ca unul, dar la fire tot se deosebesc în cîtva (SB.) ¶ 3 Asociat sau în opozițiune cu altul, alta: tot două oale-mi fierb: una seacă și alta goală (PANN); unii susțin una, alții alta; una îl întrebi și alta răspunde (CAR.); una pre alta hulește și defaimă și una pre alta va să o pogoare și să o calce (GR.-UR.); nu înțelegea unul altuia ce grăia și rămase lucrul lor neisprăvit (N.-COST.); și unii și alții sîn' vinovați; 👉 ALT²5; pînă (la) una alta. deocamdată: pînă una alta, îi schimbă merele și-i puse altele în locul lor (ISP.); dar pînă la una alta, știi ce-am gîndit eu astă noapte? (CRG.) ¶ 3 De una, a) de altfel, de altminteri: de una, poate ar fi mai bine să plece; b) laolaltă, împreună: sat... împărțit în trei părți care se țin tot de una (CRG.); c) îndată, pe loc, imediat: cum o intrat în ogradă, de una o trecut printre oameni (VAS.) ¶ 4 De-a-una, numai decît, îndată, pe loc: albina, auzind aceasta... de-a-una și sboară de unde era ascunsă (MAR.); 👉 TOTDEAUNA ¶ 5 Într’una, Mold. Bucov. Trans. (tot) una, necontenit, mereu: îi merge gura într’una; se ține într’una de ștrengării; fata, care voește ca un flăcău să o iee de soție, ia o cheutoare de la cămeșa lui... și poartă cheutoarea tot una la sine (GOR.); nu ședea nici-cînd pe-acasă, ci îmbla tot una’n vitejii (SB.); de cînd v’ați însurat, ați dus-o una cu bencheturile, cu zaifeturile (ALECS.) ¶ 6 ‡Într’una, împreună: merg oamenii la beserică, cum acolo într’una cu popa și cu tot nărodul să facă rugăciune (COR.) ¶ 7 Tot una, deopotrivă, egal, la fel: amîndoi erau tot una de tari (SB.); Tot una-i dacă astăzi sau mîine am să mor (EMIN.) ¶ 8 Nici de unele, de nici unele, nimic: la conace era grijit tot ce trebuia... să nu fie lipsă nici de unele (MUST.); care fu mirarea lui, cînd i se spuse că acolo nu va putea găsi nici de unele, fiindcă erau prea săraci (ISP.); tu n’ai părinți, adăpost n’ai, haine nu, n’ai de nici unele (CAR.) ¶ 9 Une ori 👉 UNEORI; ‡une-date 👉 DATĂ¹1 ¶ 10 De ună zi 👉 DEUNĂZI ¶ 11 În enumerări, în chitanțe, polițe, etc. se întrebuințează adesea una în loc de o: fie-care locuință se compune din un antreu, una cameră de dormit, una sufragerie și una bucătărie; am primit una mie de lei ¶ 12 Singur, unic: Dumnezeu e unul; numai unul Dumnezeu știe cît sînt de nevinovată! (ISP.); Și era una la părinți Și mîndră’n toate cele (EMIN.); botezară copilul și îngrijiră de dînsul, mă rog, ca unul la părinți (ISP.) ¶ 13 Nici unul, nici una 👉 NICI II 2. III. UNU(L) sbst. Cifra 1, nota 1: trei unu(l) de-a rîndul se citesc o sută și unsprezece; scrie pe unu(l) dinaintea lui zero; i-a dat unu(l) la geometrie. IV. UN, f. O (gen.-dat. m. unui, f. unei; – pl. m. f. niște, gen.-dat. unor) art. nehot.: un om înalt, o femeie frumoasă; acea casă era a unui bătrîn și a unei bătrîne cari n’aveau copii (RET.); Și se tot duce, s’a tot dus De dragu-unei copile (EMIN.); un altul; un al treilea; simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama (ISP.); un du-te, vino; nici un, nici o 👉 NICl II 2 [lat. unus, una].

BUCATE s. f. pl. 1. Mîncări gătite, feluri de mîncare. Pentru întîia oară am mîncat cele mai minunate bucate cu putință. SADOVEANU, N. F. 72. Să nu mai mănînci din bucatele ce-ți fierbe baba. EMINESCU, N. 21. Bune bucate!... îmi fac cu ochiul... De unde să-ncep?... A!... de la curcan. ALECSANDRI, T. I 394. Numele bucatelor era de ajuns ca să-mi taie apetitul. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Listă de bucate = listă care cuprinde felurile de mîncări servite la masă. ◊ Fig. (Neobișnuit la sg.) Rea bucată-i dragostea: Cine prinde-a o gusta N-are cap de-a o lăsa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 8. 2. Cereale, grîne. (pe cîmp sau strînse). La fiecare... belșugul bate Cu brațele-ncărcate De poamă și bucate. DEȘLIU, G. 49. Păstră pe seamă-i visteria și turmele și stogurile de bucate. ODOBESCU, S. I 114. 3. (Mold.) Vite (oi, boi, porci etc.). A pribegit de acolo ca și noi, s-a tras cu bucatele încoace, ca și moș Dediu din Vînători și alți mocani. CREANGĂ, A. 19. – Formă gramaticală: sg. (neobișnuit) bucată.

HĂIS interj. (În opoziție cu cea) Strigăt cu care se mînă boii înjugați ca să meargă spre stînga. Boii stau în jug supuși, Gata de plecare;... «Hăis și cea!» – gem sub poveri Carele greoaie. IOSIF, V. 74. Tot hăis! cea! și carul tot scîrțîie. SEVASTOS, N. 50. Cu hăis!... se mînă... boul din brazdă (din dreapta). ȘEZ. III 189. ◊ (Adverbial sau substantivat, în expr.) A trage (sau a fi) unul la hăis și celălalt la cea sau a zice unul hăis și celălalt ceala, se zice despre doi oameni care nu se înțeleg. Dacă se-nțeleg și nu zice unul hăis și celălalt ceala, tot merge. CONTEMPORANUL, VI 496. (În forma hăisa) A trage hăisa = a nu fi de acord cu alții. D-ta, bade, totdeauna ai tras hăisa. CAMILAR, T. 72. A face hăis (sau hăisa) = a o cîrmi la stînga. Am făcut hăisa pe după gardu jităriei. ALECSANDRI, T. I 266. ◊ Loc. adj. (Despre o vită din jug) Din (sau de) hăis (sau hăisa) = din stînga. Parcă v-a murit Sîmbotin din hăis! SANDU-ALDEA, D. N. 228. – Variantă: (în expr.) hăisa interj.

bâhă sf [At: CANTEMIR, ap. HEM 2872 / V: bâhă, bâvă, bâuă / Pl: ~he / E: bg въхъ] 1 (Înv; îe) A prinde ~ (sau ~a), a se apuca de ~ A persista în negarea unui fapt Si: a tăinui. 2 (Reg; îe) A pune ~a (sau bâva, bâua) A nu spune, a nu recunoaște. 3 (Reg; fig; îae) A se îmbufna. 4 (Reg; îe) A se face de ~ cu lumea A se înjosi. 5 (Reg; îe; d. cai și boi) A avea (sau a pune, a da) ~a A nu vrea să tragă Si: a se încăpățâna. 6 (Reg) Femeie nevoiașă, lipsită de inițiativă.

CEA² ! sau CEALA ! ‼ CEALĂ ! interj. 1 Strigătul cu care se ’ndeamnă boii ca s’apuce la dreapta; (P): unul zice hăis! și altul cea!, unul trage la stînga și altul la dreapta, unul vrea într’un fel și altul într’alt fel: Te dau toate de sminteală Ș’apuci hoisa ’n loc de ceală! (ALECS.) ¶ 2 Bou de cea! boul de pe partea stîngă a tînjelei: argatul mîna boii pe din cea (S.-ALD.).

țintaș sm [At: DELAVRANCEA, O. II, 106 / A și: (reg) țintaș / Pl: ~i / E: țintă¹ + -aș] 1 Persoană care trage la țintă¹ (20) Si: ochitor, trăgaci, trăgător, (rar) țintitor (2), (reg) țelaș (1), țeluitor (1). 2 Persoană care trage bine cu arcul sau cu pușca Si: (reg) țelaș (2), țeluitor (2). 3 (Înv; Trs) Țintar (10). 4 (Reg) Bou cu țintă¹ (10) în frunte.

GROZAV, -Ă, grozavi, -e, adj. 1. Care inspiră groază; groaznic, îngrozitor, inspăimîntător, teribil. Grozavul vînt se zbate-n largul zării Și norii-mbracă haină de văpăi. COȘBUC, P. II 73. Cum îl văzu fata că este așa de grozav [balaurul], niște răcori o apucară și i se făcu părul măciucă de frică. ISPIRESCU, L. 18. Oh, grozave minute, pe care în veci nu le voi uita! NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Adverbial) Femeia lui Ipate începe atunci a țipa grozav. CREANGĂ, P. 178. 2. Foarte mare, extraordinar. Simțea pe piept o greutate grozavă, parcă ținea pe coastele lui boii. CAMILAR, TEM. 102. Foaie verde, verde mac, Ochii lelei tare-mi plac, De pe uliță mă trag, Și grozav necaz îmi fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 36. ♦ (Adverbial) a) Tare, mult, teribil. Mi-ar conveni grozav pe aceste vremuri de criză să se poată realiza ideea dv. CARAGIALE, O. VII 413. Îl trînti așa de grozav, de îl băgă pînă în gît în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. b) (Legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. «de», exprimă ideea superlativului) Foarte, extrem de... groaznic de... Învățam la domnu Trandafir, într-o odaie care mi se părea atunci grozav de mare. SADOVEANU, E. 110 Aici a căzut odată un bălaur grozav de mare, care vărsa jăratec pe gură. CREANGĂ, P. 121. 3. De seamă, remarcabil; extraordinar. Privește în vitrina magazinului la varietatea stofelor. Nu sînt grozave. SAHIA, N. 98. Ce a scris el așa grozav ca să se lege de alții? VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se crede grozav = a avea despre sine o părere prea bună. 4. Curajos. Adică ce-i fi zicînd că d-ta ești grozav, ha? Dumitale nu ț-e frică? D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ (Substantivat, ironic, în expr. ) A face pe grozavul = a se arăta mai curajos decît este; a se grozăvi (în ceea ce privește curajul, inteligența etc.).

CĂRUȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de formă carului, dar mai mic și mai ușor, tras de obicei de căi, servind la transportul persoanelor sau al poverilor mici. O dată se făcu un freamăt într-un colț, la gură unei ulițe. Venea repede o căruță. DUMITRIU, N. 28. Moș Sandu și încă vreo zece tă. ani, care aveau căruțe ori care cu boi, se îndeletniceau fiecare să mai dreagă cîte ceva la car. BUJOR, S.132. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur cu patru telegari. ISPIRESCU, L. 38. Tămădăienii... au rătăcit prin Bărăgan, pitulați în căruțele lor acoperite cu covergi de rogojină. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămîne de căruță = a pierde o ocazie, a rămîne în urmă. A cincea roată la căruță v. cincilea. Nici în car, nici în căruță (nici în teleguță) v. car. 2. Cantitate (de fîn, de lemne etc.) care se poate încărca pe o căruță (1). O căruță de lemne.

boŭ m. (lat. bos, bŏvis, vgr. bus; it. bue, pv. buou, fr. boeuf, sp. buey, pg. boi). Un animal rumegător domestic cornut alb cenușiŭ (maĭ rar negru, cărămiziŭ saŭ breaz) care se întrebuințează la tras caru, plugu și alte greutățĭ care trebuĭe duse maĭ încet. Fig. (pin aluzie la încetineala bouluĭ față de vioiciunea caluluĭ). Om foarte prost. Bou nopțiĭ, un gîndac mare cafeniŭ care zboară noaptea, maĭ mic de cît caradașca. Boul lui Dumnezeŭ, buburuză. A nu-ți fi boiĭ acasă, a ți se fi înecat corăbiile, a fi maĭ trist de cît ești de obiceĭ. A-țĭ pune boiĭ în plug cu cineva, a lucra în tovărășie cu el, a avea a face cu el, și decĭ a avea ocaziune de ceartă. A trage pe cineva ca cu boiĭ, a-l duce cu mare ce la un lucru care nu-ĭ place. De-a bou (rar), în brînci, în patru labe: a cădea de-a bou. V. taur, vacă, vițel.

COCIE, cocii, s. f. (Învechit, azi în Transilv.) Trăsură pe arcuri, mică și ușoară, trasă de cai. V. caleașca, caretă. În Severin sînt 5... lemnari, care fac cocii de cai și care de boi... O cocie sau un car de lemne se plătește de la 5 pînă la 4 galbeni. I. IONESCU, M. 709. Din cocie ferecată Am rămas numai c-o roată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. Plimbă-mi-se, plimbă Domnul Negru-vodă... C-o verde cocie, Verde zugrăvită-Ntr-aur poleită. TEODORESCU, P. P. 460. ♦ Căruță. – Accentuat și: cocie.

PUNE vb. 1. a (se) așeza, a (se) așterne, a (se) culca, a (se) întinde, a (se) lungi. (Se ~ iar la pămînt.) 2.* (fam. fig.) a se așeza, a se așterne. (Se ~ pe carte, pe învățătură.) 3. a așeza, a lua. (L-a ~ pe genunchi.) 4. a așeza, (reg.) a alipui. (~ cana pe masă.) 5. a se așeza, a se așterne, a se depune. (S-a ~ mult praf pe...) 6. a (se) plasa, a (se) situa. (Articolul enclitic se ~ după nume.) 7. a aranja, a așeza, a clasa, a clasifica, a dispune, a distribui, a grupa, a împărți, a întocmi, a ordona, a organiza, a orîndui, a potrivi, a repartiza, a rîndui, a sistematiza, (pop.) a chiti, (înv.) a drege, a tocmi. (~ cum trebuie elementele unui ansamblu.) 8. a așeza, a așterne, a întinde. (~ fața de masă.) 9. a aranja, a așeza, a așterne, a pregăti. (~ masa.) 10. a depune. (~ pe birou tot ce ai în buzunare.) 11.* (fig.) a se lăsa. (S-a ~ o iarnă grea.) 12. a (se) sui, a (se) urca. (Îl ~ în car, pe cal.) 13. a turna. (Mai ~ două picături; ~ benzină pe foc.) 14. a expune, a întinde. (~ rufele la uscat.) 15. a împrăștia, a presăra, a răsfira. (A ~ sare, zahăr pe bucate.) 16. a adăuga. (~ puțină sare la supă.) 17. a ascunde, a dosi. (Spune-mi imediat unde ai ~ banii!) 18. a aplica. (~ ștampila pe un act.) 19. a aplica, a prinde. (Își ~ barbă și mustăți.) 20. a coase. (I-a ~ un petic la pantaloni.) 21. a propti, a rezema, a sprijini. (~ scara să suim.) 22. a fixa, a prinde. (~ olanele pe casă.) 23. a înhăma, a prinde. (~ caii la trăsură.) 24. a înjuga, a prinde. (A ~ boii la car.) 25. a-și îmbrăca, a-și lua. (Și-a ~ haina și a plecat.) 26. a îmbrăca, a trage. (~ cămașa pe tine.) 27. a(-și) încălța, a(-și) trage. (Își ~ bocancii.) 28. a planta, a răsădi, a sădi, a transplanta, (rar) a semăna, (pop.) a presădi, (prin Munt.) a prosădi, (Transilv.) a răstăvi, (înv.) a împlînta, a plăntălui, a străplanta. (A ~ doi puieți.) 29. a semăna. (Cînd ~ porumbul?) 30. a băga, a introduce, a vîrî. (~ vinul în damigeană.) 31. a închide, a încuia, a trage. (~ zăvorul la ușă.) 32. a băga, a închide, a vîrî. (Îl ~ la arest.) 33. a alege, a desemna, a învesti. (Poporul îl ~ domn.) 34. a înscăuna, a întrona, a învesti, a numi, a proclama, a unge, (înv.) a prochema, a propovădui, a striga, a vesti. (L-au ~ împărat.) 35. a desemna, a face, a numi, (înv. și pop.) a orîndui, (înv.) a provivasi, a rîndui. (Îl ~ ministru al său.) 36. a indica, a preciza. (~ te rog și data.) 37. a fixa, a preciza, a stabili. (A ~ un diagnostic.) 38. a se compara, a se măsura. (Nu mă ~ eu cu tine!) 39. a se încerca, a se înfrunta, a se întrece, a se măsura, (pop.) a se prinde. (Cine se ~ cu mine la trîntă?) 40. a se apuca, a începe, a (se) porni. (Se ~ să mănînce.)

CÎNTAR, cîntare, s. n. 1. Instrument (avînd ca parte principală un resort, o pîrghie sau un sistem de pîrghii) care servește la stabilirea greutății unui obiect, prin comparație cu o greutate-tip. V. balanță, terezie. Ce-i mai mic decît oul Și ține cît și boul? (Cîntarul). GOROVEI, C. 60. ◊ Fig. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A trage la cîntar = a cîntări (mult), a avea greutate (mare); fig. a avea importanță, a conta. Recolta fusese mare, griul trăgea greu la cîntar. V. ROM. noiembrie 1953, 207. Ăl buzdugan Care-mi trage la cîntar... Peste cinci mii de ocale. TEODORESCU, P. P. 580. ♦ Cîntărire. Înșală la cîntar. Dă lipsă la cîntar. 2. (Învechit) Unitate pentru măsurarea greutăților, echivalentă cu 50 de kilograme. Cîntare de grîu, de miere, de ceară, de tămîie. ODOBESCU, S. II 13.

AN¹ adv. (Popular și arhaizant) 1. Anul trecut, acum un an. Mi-a luat omul zapciului an boii, o să-mi ia acum și iapa. CAMIL PETRESCU, B. 9. An n-am cîștigat, estim am păgubit, la anul trag nădejde. PANN, P. V. II 85. Cum a dat dumnezeu an Holde mîndre lui Traian, Astfel să dea ți la voi, Ca s-avem parte și noi. TEODORESCU, P. P. 147. ◊ Loc. adj. De an = (datînd) de anul trecut. În grădină ard mocnit și singur frunzele de an. D. BOTEZ, P. O. 26. ◊ Expr. (în legătură cu nume de anotimpuri) An-iarnă (sau -vară, -primăvară, -toamnă) = astă- iarnă (sau astă-vară etc.). Ca mîine o să ningă iar. Îmi amintesc un pic de-an-iarnă. PERPESSICIUS, S. 164. Oameni buni! an-iarnă bordeiu-mi arsese. ALECSANDRI, P. A. 50. 2. (Precedat de «mai», exprimă un timp neprecizat, în trecut) Acum cîțiva ani. S-a sculat mai an Bădica Troian Și-a încălecat... ALECSANDRI, P. P. 387. ◊ Loc. adj. De mai an = (datînd) de acum cîțiva ani. Sărmanul lup căta oriunde mîntuire, Și întîlnind pe un motan, Prieten de mai an, îi zice... DONICI, F. 52.

spată f. 1. unul din cele două oase late în josul umărului: mă doare spata PANN; 2. coapsă: spată de bou, de vițel; 3. spata dinainte a calului (se mai numește arm, cea dinapoi, but); 4. partea răsboiului de țesut prin care se trag firele de urzitură; 5. spadă: îi dete în mână spată și buzduganul domnesc OD.; 6. spătar: rezămat în jeț cu spate Em.; 7. Bot. spata dracului, ferigă. [Lat. SPATA, omoplat, pieptenele stativelor, sabie lată cu două tăișuri]. V. spate, spete.

CEA interj. Strigăt cu care se mînă boii (mai rar caii) de la stînga spre dreapta. Hăis și cea! – gem sub poveri. carele greoaie. IOSIF, V. 74. Începură a plesni boii, mînîndu-i: cea, Surilă, ho, bourean, ho! RETEGANUL, P. V 32. ◊ Fig. în oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! CREANGĂ, P. 320. ♦ (Substantivat) Dreapta, partea dreaptă. Să trag... Eu la hăis, puica la cea. ȘEZ. IV 140. ◊ (Adverbial, pe lîngă verbe de mișcare) La dreapta. Dete cea pe lîngă boi. TEODORESCU, P. P. 296. – Variante: ceala (ALECSANDRI, la TDRG), ceală (LESNEA, I. 52) interj.

scoate [At: PSALT. HUR. 48^v/19 / V: (reg) a~ / Pzi: scot, (reg) scoț / Ps: scosei, (înv) scoș, 4 scoaseră, (înv) scoasem / Par: scos / E: ml *excotere] 1 vt (C. i. lichide, în special apă, aflate într-un spațiu închis ori circumscris) A extrage o anumită cantitate (cu ajutorul unui recipient) pentru a utiliza pe loc, pentru a duce spre utilizare undeva ori spre a ușura folosirea a ceva Si: a lua. 2 vt (Trs; Mol; îs) Lingură de scos Polonic. 3 vt (Trs; îas) Căuș (pentru luat făină). 4 vt (Reg; îe) A ~ (vinul) de pe drojdii A pritoci. 5 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) sânge A face să curgă (din corpul cuiva), printr-o incizie, o cantitate de sânge, în scop curativ Si: (pop) a lăsa (cuiva) sânge. 6 vt (C. i. materii solide, minereuri, substanțe minerale utile) A trage afară ori a lua (cu ajutorul a ceva) din locul unde s-a format (pentru a valorifica) Si: a extrage. 7 vt (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) din pământ (din iarbă verde) ori de unde-o ști sau (reg) din fundul pământului A găsi (ceva sau pe cineva) oricare ar fi greutățile de întâmpinat sau mijloacele de folosit în acest scop Si: a găsi, a face rost (cu orice preț). 8 vt (Pex; c. i. corpuri, obiecte etc. îngropate, acoperite cu pământ) A trage afară săpând și degajând materialul din jur Si: a dezgropa. 9 vt A elibera dintr-o strânsoare Si: a degaja. 10 vt (C. i. izvoare scrise, documente etc.) A lua pentru a folosi Si: a extrage, a valorifica, a prezenta. 11 vt (Înv; pex) A copia (6). 12 vt (Mat; rar; îe) A ~ (un factor) de sub radical A extrage (2) (un factor) de sub radical. 13 vt (Mat; rar; îe) A ~ rădăcina pătrată (sau cubică) A extrage (2) rădăcina pătrată (sau cubică). 14 vt (C. i. bunuri materiale) A obține în urma unui proces de prelucrare Si: a extrage (7), a realiza. 15 vt (C. i. bunuri materiale) A face să existe printr-o activitate economică, productivă Si: a produce¹. 16 vt (Spc) A fabrica (1). 17 vt (Spc; c. i. lucrări artistice) A crea în urma prelucrării unor materiale specifice. 18 vt (Îe) A ~ efecte (sau un efect) A reuși să creeze o anumită impresie (artistică). 19 vtf A obține sau a face să obțină de la cineva sau de la ceva (pentru a folosi, a valorifica). 20 vt (Fam; c. i. bunuri materiale, îndeosebi sume împrumutate) A reuși să intre în posesia... Si: a recupera. 21 vt (Spc) A încasa. 22 vt (Fin; înv; spc) A percepe. 23 vt (C. i. foloase, câștiguri materiale) A reuși să obțină prin valorificarea, specularea etc. unor bunuri, unor conjuncturi Si: a realiza. 24 vt (Îe) A-și ~ pâinea (sau, reg, mămăliga) A-și asigura prin muncă traiul (modest, umil) zilnic. 25 vt (C. i. sume cheltuite, bunuri pierdute, înstrăinate etc.) A lua înapoi Si: a recupera, a redobândi, a relua. 26 vt (Spc) A răscumpăra. 27 vt (C. i. o parte a corpului, mai ales ochii) A desprinde (cu violență, cu forță) din locul unde se află fixat, lăsând locul gol Si: (pop) a trage. 28 vt (Spc; c. i. dinți, măsele) A extrage (7). 29 vt (C. i. un organ bolnav) A extirpa (2). 30 vt (Îe) A-și ~ ochii (cu ceva) A-și strica vederea cu un lucru migălos sau din cauza condițiilor (de vizibilitate) necorespunzătoare pentru lucru. 31 vt (Îae) A depune mari eforturi pentru a vedea (în condiții necorespunzătoare). 32 vrr (Îe) A-și ~ ochii unul altuia A se certa (2). 33 vrr (Îae) A se bate (118). 34 vt (Rar; îe) A-și ~ ochii (pentru cineva) A fi în stare de orice sacrificiu (pentru cineva). 35 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii (cu ceva) A-i aduce (cuiva) mereu aminte, cu răutate ori fără tact, fără menajamente, cu reproș, de anumite fapte sau de anumite atitudini necorespunzătoare, de un serviciu sau de un bine care i-a fost făcut Si: a reproșa. 36 vt (Îae) A ademeni (1). 37 vt (Îae) A înșela. 38 vt (Înv; îe) A-i ~ (cuiva) sufletul A ucide (pe cineva) Si: a omorî. 39 vt (Îae) A obosi (foarte tare pe cineva). 40 vt (Îe) A-și ~ sufletul A se obosi prea mult într-o acțiune Si: a se extenua. 41 vt (C. i. stâlpi, pari, cuie etc.) A apuca strâns și a smuci cu putere pentru a trage afară din locul în care a fost fixat ori bătut Si: a îndepărta. 42 vt (D. vânt, vijelii, factori naturali) A smulge în forță din locul în care se află fixat. 43 vt A lua cu forța din mâinile cuiva sau de la cineva Si: a smulge, a smuci. 44 vt (Fig; c. i. afirmații, informații, declarații, mărturisiri) A afla, a obține ori a reuși să afle, să obțină (cu greu) prin constrângere, forță, șiretenie Si: a smulge, a stoarce. 45 vt (C. i. elemente interne componente ale unei ființe sau ale unei plante) A extrage prin tăiere sau prin despicare și desfacere ori desprindere (pentru a îndepărta sau a folosi). 46 vt (C. i. corpuri străine aflate accidental sau formate în interiorul organismului unei ființe ori al unei părți a ei) A îndepărta, de obicei, pe cale chirurgicală, trăgând din locul în care a intrat, s-a înfipt Si: a extrage (7). 47 vt (C. i. corpuri tăioase sau ascuțite aflate accidental în interiorul organismului unei ființe ori a unei părți a ei) A trage afară Si: a extrage. 48 vt A înlătura dintr-un ansamblu, dintr-un tot, din uz etc. Si: a elimina (4), a exclude (2), a îndepărta. 49 vt (Îe) A ~ corecturile A îndepărta greșelile indicate în corecturile de tipar. 50 vt A face o copie, o reproducere Si: a fotografia. 51 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) din circulație A îndepărta (pe cineva) din activitate silindu-l să stea în inactivitate, în umbră Si: a înlătura. 52 vt (Fam; îae) A face să nu mai aibă nici o autoritate, nici o influență Si: a înlătura. 53 vt (Fam; îae) A obosi (pe cineva) până la epuizare Si: a extenua . 54 vt (Îe) A ~ din cauză A hotărî încetarea unei acțiuni judiciare împotriva cuiva. 55 vt (Rar; îe) A ~ din joc A renunța să mai acuze, să mai folosească etc. 56 vt (Rar; pex; îae) A desființa (1). 57 vt (Înv; c. i. secreții, produse fiziologice etc.) A elimina (1). 58 vt (Reg; c. i. senzații dureroase) A suprima. 59 vt (C. i. alimente) A înlătura din alimentație Si: a suprima. 60 vt (C. i. urme lăsate de corpuri străine care pătează sau de substanțe care, prin pătrundere într-un obiect, îi denaturează calitatea sau aspectul) A face să dispară prin spălare, prin frecare, prin tratare chimică, prin scuturare Si: a îndepărta, a elimina (1), a înlătura. 61 vt (Pex; d. pete de pigmentație apărute pe piele) A face să dispară prin decolorare sau prin tratare chimică Si: a îndepărta. 62 vt (C. i. cuvinte, fragmente de texte, inscripții, desene) A face să nu se mai vadă, să nu se mai cunoască Si: a șterge. 63 vt (Pex) A înlătura. 64 vt (Înv) A îndepărta. 65 vt (Mat; îrg) A scădea. 66 vt A lua (sau a deplasa, a da jos) din locul unde a fost fixat, prins, legat, agățat . 67 vt (Rar; îe) A ~ luleaua de la ciubuc A se enerva (procedând în consecință). 68 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) din balamale (sau din țâțâni) A enerva peste măsură (pe cineva). 69 vt (Reg; îe) A ~ boii (din jug sau din plug) fără coarne A termina rău o treabă. 70 vt A îndepărta de pe deget, de pe braț etc. (prin tragere) Si: a smulge, a trage afară. 71 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, bijuterii) A da jos de pe sine sau de pe altcineva Si: a dezbrăca (1), a trage, (pop) a lepăda, (înv) a (se) dezvești, (fam) a (se) dezechipa. 72 vt (C. i. obiecte de încălțăminte) A descălța. 73 vt A trage afară dintr-un loc (ascuns, închis) și a aduce la vedere (pentru a folosi, a arăta) Si: a lua. 74 vt (Îe) A ~ arma (sau sabia) (din teacă) A începe ostilitățile, războiul, răscoala etc. 75 vt (Spc) A lua afară de la foc, din cuptor, dintr-un lichid în care s-a aflat în timpul tratării, al preparării. 76 vt (Îe) A ~ castane(le) (sau rar, cărbunele, cărbunii) (din foc sau din spuză) cu mâna altuia A se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă sau pentru a întreprinde o acțiune periculoasă, riscantă. 77 vt (Fig) A aduce la suprafață, la lumină Si: a ridica, a trage. 78 vt (Spc) A trage afară de unde a căzut sau s-a scufundat. 79 vt A face să iasă dintr-o situație grea, periculoasă, neplăcută Si: a salva, a scăpa, (îvp) a mântui, (înv) a mistui. 80 vt (Spc) A reda libertatea Si: a elibera, a descătușa, a dezrobi, (înv) a libera, (reg) a slobozi. 81-82 vtr (Îrg; îe) A(-și) ~ capul (din ... sau de la ...) A(-și) salva viața. 83 vt (Înv; în limbajul bisericesc) A mântui. 84 vt (C. i. oameni; udp „din”, „dintre”, (reg) „de pe”, „de la”, care precizează sensul) A face să iasă dintr-o anumită stare (sufletească, fizică, fiziologică) Si: (îvp) a slobozi. 85 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din fire (sau, reg, din fire afară) ori din minți (sau, rar, din minte) ori (rar) din simțiri A face (pe cineva) să nu mai raționeze Si: a zăpăci, a-i suci (cuiva) capul. 86 vt (Îae) A face (pe cineva) să-și piardă calmul Si: a se enerva. 87 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din sărite (sau, rar, din sărit) A supăra foarte tare (pe cineva) Si: a înfuria. 88 vt (Îe) A ~ (cuiva) peri albi A pricinui (cuiva) mari necazuri. 89 vt (Îae) A sâcâi mereu pe cineva. 90 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) A ucide. 91 vt (C. i. ființe; udp „din” sau „de”, care indică locul părăsit, sau „pe” care indică locul de trecere dintr-o parte în alta) A face să plece din locul, din incinta unde se află. 92 vt (Îe) A (nu avea cu ce) ~ (pe cineva) din iarnă A (nu avea posibilitatea de a) da (cuiva) hrană (și adăpost) ca să poată ieși cu bine din iarnă. 93 vt (Rar) A retrage dintr-o instituție la care era înscris. 94 vt A obține un produs din ceva Si: a extrage, a fabrica. 95 vt (Pop; spc; mai ales d. medicamente purgative, laxative sau diuretice) A provoca (sau a avea efect de) purgație sau diureză. 96 vt (C. i. oameni, de obicei cu determinări locale care indică direcția deplasării sau punctul de sosire) A lua cu sine pentru a conduce undeva Si: a duce, a conduce. 97 vt (Îe) A (putea) ~ (cu bine) (ceva) sau a o (putea) ~ (cu bine) la (un) (reg, la bun, în) capăt ori la cale, la (ori, înv, în) căpătâi, la cap, la sfârșit, la un fel (cu ceva sau cu cineva) A duce la bun sfârșit (un lucru, o acțiune etc.) Si: a se descurca, a duce, a rezolva, a termina. 98 vt (Pex; îae) A ajunge la un rezultat bun Si: a scăpa. 99 vt (Înv; fig) A îndrepta (spre ...) Si: a dirija (2), a îndruma. 100 vt (C. i. oameni) A mobiliza pentru o acțiune. 101 vt (D. o potecă, un drum etc.; c. i. călători) A conduce într-un anumit loc. 102 vt (D. o potecă, un drum etc.; c. i. călători) A duce până într-un loc. 103 vt (Îrg) A duce cu forță (ori sub pază) afară (sau undeva). 104 vt (D. oameni) A lua (în primire), a ridica, a ține în brațe (în mână) etc. pentru a transporta afară, undeva. 105 vt (Pgn) A transporta (dintr-o țară în alta, dintr-un loc în altul). 106 vt (Rar) A izgoni. 107 vt (D. animale de tracțiune, de călărie, d. vehicule, ambarcații) A duce dintr-un loc circumscris, închis etc. într-altul deschis, (mai) larg Si: a transporta. 108 vt (D. drumuri; fig) A face să iasă din ... sau în ... (având o anumită direcție, orientare). 109 vt (Cu determinări care indică scopul deplasării, al chemării) A face, a obliga, a determina să vină, să se prezinte (undeva, la cineva) Si: a chema (12), a convoca. 110 vt A sili să iasă de undeva, să părăsească un loc circumscris Si: a da afară, a alunga, a goni, a izgoni, (îrg) a mâna¹. 111 vt A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. 112 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în lume A conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, pentru a cunoaște societatea. 113 vt (Îe) A ~ om din cineva A face pe cineva să devină om de valoare Si: a educa, a șlefui. 114 vt A face ca cineva să obțină o situație mai bună Si: a promova. 115 vt (Îe) A ~ din circuit A face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul. 116 vt (Îae) A retrage din circulație. 117 vt (De obicei cu determinări indicând nume de slujbe, de demnități etc.) A îndepărta dintr-o slujbă, dintr-o demnitate, dintr-o dregătorie Si: a concedia (3), a demite (3), a destitui, a elibera (29), a scoate, (înv) a slobozi, (grî) a exoflisi, (fam) a mătrăși. 118 vt (Spc) A înlătura de la domnie Si: a detrona. 119 vt (Îe) A ~ la lumină A descoperi (14). 120 vt (Îae; pex) A face cunoscut Si: a arăta. 121 vt (Spc; îae) A da publicității Si: a publica. 122 vt (Îe) A ~ la iveală (sau, înv, la arătare) A face să fie văzut, cunoscut, descoperit, identificat în mod public. 123 vt (Îe) A ~ în vileag A demasca (5). 124 vt (Îe) A ~ în evidență (sau în relief) A face să fie mai evident, mai pregnant o însușire, o trăsătură etc. Si: a dezvălui, a evidenția, a sublinia. 125 vt (Îe) A ~ (ceva sau rar, pe cineva) la (sau în ori, înv, de) vânzare (sau, înv, vânzător) ori (reg) a ~ vânzarea (pe ceva) A oferi spre vânzare (ceva, sau, rar, pe cineva) Si: a expune (3), a prezenta. 126 vt (Spc; îae) A oferi la licitație, la mezat. 127 vt (Îe) A ~ (ceva) la licitație (ori la mezat) sau (reg) a ~ licitație (pe ceva) A oferi (un bun) spre vânzare prin licitație. 128 vt (Rar; îe) A ~ pe piață A valorifica prin (și pentru) vânzare. 129-130 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la covrigi A ruina (sau a păgubi) pe cineva. 131 vt (C. i. părți ale corpului) A împinge făcând să iasă (mai) în afară, la vedere Si: a evidenția. 132 vt (Îe) A(-i) ~ limba (cuiva, la cineva, după cineva etc.) A-și manifesta disprețul, batjocura, dezaprobarea etc. față de cineva. 133 vt (Îae) A face (cuiva) în ciudă prin arătarea limbii afară din gură. 134 vt (Îe) A munci (a lucra, a alerga, a fugi etc.) până-și ~ ochii sau (a-și) ~ limba de-un cot (muncind, luând, alergând etc.) ori a-și ~ sufletul (din el) (muncind, lucrând, alergând etc.) A munci, a lucra, a alerga etc. din răsputeri. 135 vt (D. corpuri în care are loc un proces fizic sau chimic) A produce¹ (și a da afară, a face să se vadă, să se simtă etc.) Si: a împrăștia, (înv) a slobozi. 136 vt (Spc; d. corpuri, obiecte ude, lucioase, strălucitoare etc. sau d. corpuri, obiecte mirositoare) A răspândi. 137 vt (Rar; îe) A ~ aburi pe gură A vorbi zadarnic. 138 vt (Îe) A ~ scântei A face un lucru cu foarte multă convingere, în mod extrem de eficient. 139 vt A face să se răspândească. 140 vt (D. oameni și animale; c. i. sunete sau zgomote) A face să se audă Si: a emite (4), a produce¹. 141 vt (D. oameni; c. i. silabe, cuvinte, grupuri de cuvinte) A articula cu ajutorul organelor vorbirii Si: a grăi, a pronunța, a rosti¹. 142 vt (Pex; îcn) A spune. 143 vt (Șîe) A(-i) ~ (cuiva) vorbe (rele) sau (reg) nume (rău) A relata (despre cineva) în mod defavorabil, de obicei pe nedrept Si: a bârfi (1), a calomnia, a cleveti (1), a defăima (1), a denigra, a huli (2), a ponegri. 144 vt (Îe) A(-i) ~ vorbă (sau vorbe ori, pop, veste, înv, cuvânt) (că ...) A face să se răspândească știrea (defavorabilă, nerecomandabilă, inoportună, inexactă etc.) că... 145 vt (D. oameni; c. i. ceva ce n-a existat până atunci) A face să existe Si: a crea, a inventa, a născoci. 146 vt (C. i. oameni) A pune în seamă, de obicei cu probe, cu argumente, cu mărturii false, existența unui fapt, a unei situații. 147 vt (C. i. oameni) A face, a considera (pe nedrept) răspunzător de ... 148 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de minciună A dovedi că (cineva) a spus un neadevăr. 149 vt (C. i. bani, hârtie, monedă) A tipări și a pune în circulație Si: a emite. 150 vt (Înv; c. i. obligații materiale) A fixa (5). 151 vt (C. i. scrieri, publicații etc.) A face să apară Si: a edita (2), a elabora (7), a publica, a scrie, a tipări. 152 vt (Înv; îe) A ~ afară o proclamație A face publică o proclamație. 153 vt (D. păsări, c. i. pui) A face să iasă din ouă, prin clocirea acestora. 154 vt (Rar; prin lărgirea sensului, d. animale mamifere) A făta (1). 155 vt (Rar; d. femei) A naște. 156 vt (D. plante, c. i. părți ale plantelor) A face să răsară, să crească, să se dezvolte, să fructifice etc. Vz rodi¹, înmuguri, încolți, înspica.