BÎHĂ sf. 1 Năravul boului sau al calului cînd nu vrea să tragă ori-cîte lovituri i s-ar da; se întrebuințează mai ales în expresiunile: a prinde ~, a se împotrivi, a tăgădui; a avea sau a pune bîha, a da bîha, a se încăpățina, a nu vrea să tragă sau să înainteze (vorb. de cai sau de boi) ¶ 2 Băn. fig. A pus bîha, s’a îmbufnat [comp. rut. byha].