BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

ZOREA, zorele, s. f. (La pl.) Nume dat mai multor specii de plante agățătoare ornamentale, cu flori mov-roșcate sau albastre, având corola în formă de pâlnie; bună-dimineața, adormițele (Ipomaea, Pharbitis); (și la sg.) plantă care face parte dintr-una din aceste specii. – Zori¹ + suf. -ea.

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f., adv. 1. S. f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ◊ Loc. adj. și adv. De dimineață = a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme; b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață. ◊ Loc. adv. (Pop.) În faptul dimineții = în zori de zi. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (pop.) dimineața bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineții. A umbla cu bună dimineața = a) a umbla cu colindul în dimineața (sau în ajunul) Crăciunului; b) (glumeț și ir.) a umbla fără treabă (pe la vecini). 2. Adv. (În forma dimineața) În timpul dimineții (1). ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp „azi”, „mâine”, „poimâine”, „ieri”, „alaltăieri”) Plouă de ieri dimineață. ♦ În fiecare dimineață (1). ♦ (În forma dimineață precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare” și uneori de prep. „de”) Mai (sau foarte) devreme. – Din loc. adv. de⁴ *mâneață (< lat. *manitia). Cf. (pentru formă) deseară.

BUNĂ-DIMINEAȚA s. v. petunie, zorea.

PETUNIE s. (BOT.; Petunia hybrida) (reg.) leicuță, parfum, tolceruț, vinete (pl.), bună-dimineața.

ZOREA s. (BOT.; Ipomaea sau Pharbitis purpurea; mai ales la pl.) (pop.) bună-dimineața, (reg.) adormițele (pl.), răcorele (pl.), rozetă, schimbăcioase (pl.), volbură, barba-împăratului.

bună-dimineața (bot.) s. f.

A DA dau 1. tranz. I. 1) A pune în posesie. ~ un caiet. ~ o bomboană. ◊ ~ bună ziua (sau bună dimineața, bună seara) cuiva a saluta pe cineva. 2) A pune la dispoziție; a oferi. ~ locul său. ◊ ~ în judecată a deferi unei instanțe judecătorești. ~ la școală a trimite să învețe. A-i ~ Dumnezeu a-i hărăzi. A dat Dumnezeu! în sfârșit; în cele din urmă. ~ cărțile a împărți cărțile. ~ fata (după cineva) a căsători fata (cu cineva). 3) A aduce în dar; a dărui, a dona. 4) A ceda în schimbul a ceva. A dat un sac de cartofi pe unul de porumb. ◊ A-și ~ viața (pentru ceva sau pentru cineva) a se jertfi. 5) (o anumită vârstă) A considera ca fiind propriu. A-i ~ 20 de ani. ◊ ~ însemnătate a acorda atenție. A-și ~ părerea a-și expune punctul de vedere. 6) A oferi drept contravaloare (pentru mărfuri, munci sau servicii prestate etc.); a plăti; a achita. 7) (însărcinări, misiuni etc.) A pune (pe cineva) să îndeplinească. 8) A crea prin muncă; a produce. Uzina a dat multă producție. 9) A îndepărta, considerând inutil; a arunca. ~ la gunoi. ◊ ~ pe gât a înghiți. ~ (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul) a renunța la cineva sau la ceva. ~ afară a) a alunga; b) a vomita. 10) A schimba dintr-un loc în altul. Dă scaunul lângă masă. 11) A întreprinde ca tentativă; a încerca. 12) A face să se producă; a pricinui; a căuza; a produce. Gripa a dat complicații la rinichi. 13) (chiote, strigăte etc.) A face să se audă. 14) (concerte, spectacole etc.) A organiza și a prezenta în fața publicului spectator. 15) A acoperi cu un strat gros sau vârtos; a unge. 16) A atinge brusc și cu putere; a lovi; a păli. ~ o palmă. II. (în îmbinări cu substantivele ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): ~ greș a greși. ~ ascultare a asculta. ~ o luptă a lupta. ~ foc a aprinde. ~ cu chirie a închiria. ~ (cu) împrumut a împrumuta. ~ răspuns a răspunde. ~ la tipar a tipări. ~ un sfat a sfătui. ~ dreptate a îndreptăți. ~ raportul a raporta. ~ vina a învinui. ~ crezare a crede. ~ în vileag (sau la lumină) a descoperi. ~ viață a naște. ~ la mână a înmâna. ~ pe față a demasca. 2. intranz. 1) A descărca o armă de foc. ~ cu tunul. 2) A aplica o lovitură. ~ cu pumnul. ~ cu biciul. 3) A face mișcări (repetate) conștiente (pentru a indica ceva, făcând un gest) sau reflexe. ~ din deget. ~ din cap. ◊ ~ (sau a strânge, a ridica) din umeri a face mișcarea de înălțare a umerilor ca semn al lipsei de informație, al încurcăturii sau al nepăsării. A(-și) ~ cu cotul (sau din cot) a (se) atinge cu cotul pentru a atrage atenția. 4) A se întinde până într-un anumit loc. Cărarea dă până în șosea. 5) A se opri, abătându-se din drum; a trece. Când ai să dai pe la mine? ◊ A-i ~ (sau a-i veni, a-i trece) cuiva prin gând (sau minte, cap) a-i veni o idee pe neașteptate. 6) A ajunge pe neașteptate (într-un loc); a cădea; a nimeri; a pica. ~ într-un șanț. A-i ~ lumina în ochi. ◊ ~ de dracul (sau de naiba) a o păți. 7) (despre uși, ferestre, încăperi etc.) A fi direcționat. 8) (despre nenorociri, necazuri etc.) A veni pe neașteptate, pe nepregătite; a surprinde. 9) A avea loc; a se produce. Au dat înghețurile. 10) (urmat, de obicei, de un substantiv precedat de prepoziția în) A fi pe cale (de); a începe; a porni; a prinde. ~ în clocot. ~ în floare. ◊ ~ în foc a curge afară din vas. 11) (despre stări, anotimpuri etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a începe; a porni. Dă iarna de acum. /<lat. dare

neațaluș interj. (reg.) prescurtare a lui „Bună dimineața la Moș-Ajun”.

bună-dimineața (plantă) (reg.) s. f., neart. bună-dimineață, g.-d. art. bunei-dimineți; pl. bune-dimineți

bună dimineața (formulă de salut) adj. + s. f. art.

cu bună dimineața expr. (intl. – d. furturi) comis prin escaladarea unui zid.

hoț de bună dimineața expr. (intl.) spărgător care operează în zorii zilei, pătrunzând în locuințe pe fereastra deschisă de la parterul unei clădiri.

BUNĂ-DIMINEAȚA s. f. (Bot.) Zorele. – Din bună + dimineața.

SANDBURG [sændbərg], Carl (1878-1967), scriitor american. Lirică robustă, în tradiția lui W. Whitman, inspirată de civilizația urbană și industrială modernă, celebrând valorile spirituale ale umanității („Bună dimineața, America”, „Poeme din Chicago”); biografii („A. Lincoln. Anii preriei”, „A. Lincoln. Anii războiului”); literatură pentru copii.

dimineáță f., pl. ețĭ (vechi demă-, demî-, demineață, și mîneață, d. mine). Timpu cînd răsare soarele. Pin ext. Timpu de la răsăritu soareluĭ pînă la amează Azĭ dimineață, dimineața zileĭ în care sîntem. Buna dimineața (îld. bună dimineață, subînț. îțĭ doresc), formulă de salutare dimineață. Des de dimineață. V. dins. Adv. Dimineața, în timpu diminețeĭ.

cucuța, vb. tranz. – A ura. Obicei de Crăciun în Țara Codrului: „Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun «a cucuța». De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»” (D. Pop 1978: 50). – Et. nec.

*rotacízm n., pl. e (vgr. rotakismós, d. rô, litera R). Gram. Deasă întrebuințare a luĭ R saŭ prefacerea unuĭ sunet în R. – Rotacizmu există în toate dialectele româneștĭ, dar maĭ ales la Istrienĭ, care zic: Rumărĭ, bire, spur, ura îld. Românĭ, bine, spun, una. Exemple de la Dacoromânĭ: fereastră (lat. fenestra), mărunt și cărunt (îld. *mănunt și *cănunt), ferferiță (îld. ferfeniță și ferfeliță) și altele multe. În Dacia, rotacismu e maĭ des la Moțĭ, care zic bură dimineață îld. bună dimineață.

ZOREA, zorele, s. f. (La pl.) Nume dat mai multor specii de plante agățătoare ornamentale, cu flori mov-roșcate sau albastre, având corola în formă de pâlnie; bună-dimineața, adormițele (Ipomoea purpurea); (și la sg.) plantă care face parte dintr-una din aceste specii. – Zori¹ + suf. -ea.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care prezintă calitățile necesare prin natura, funcția, destinația sa. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă bună sau un cuvânt bun (pentru cineva) = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = decență; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = politețe. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună dimineața! Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc. etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea, bogăția. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal sau social; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun necorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. 6. (La pl.) (Ec.) Bunuri economice = mărfuri și servicii care satisfac nevoile și care există în cantități limitate. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f., adv. 1. S. f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ◊ Loc. adj. și adv. De dimineață = a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme; b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață. ◊ Loc. adv. (Pop.) În faptul dimineții = în zori de zi. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (pop.) dimineața bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineții. A umbla cu bună dimineața = a) a umbla cu colindul în dimineața (sau în ajunul) Crăciunului; b) (glumeț și ir.) a umbla fără treabă (pe la vecini). 2. Adv. (În forma dimineața) În timpul dimineții (1). ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp „azi”, „mâine”, „poimâine”, „ieri”, „alaltăieri”) Plouă de ieri-dimineață. ♦ În fiecare dimineață (1). ♦ (În forma dimineață precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare” și uneori de prep. „de”) Mai (sau foarte) devreme. – Lat. *demanitia.

DĂTĂTOR, -OARE, dătători, -oare, adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Care dă (ceva). Sub căldura soarelui dătător de viață, florile galbene, albastre și roșii, ca trezite din somn, își rîdicau încet cătră ceruri potirul lor strălucitor. HOGAȘ, M. N. 180. [Cuvîntul] aprinde-n inimi ură sau iubire, De moarte, de viață-i dătător. VLAHUȚĂ, O. A. 26. O băutură bună și dătătoare de chef. SBIERA, P. 306. ◊ (Substantivat) Asediază revistele... înșală pe cîțiva dătători de brevete, și într-o bună dimineață... se fac avocați, deputați sau moșieri. GALACTION, O. I 488. Rămîneți îm umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini, Descălecători de țară, dătători de legi și datini. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Rar) Dătător de foc = incendiator. Trebuie, prin urmare, ca să suferi ca fiul dumitale să fie pedepsit mai cumplit decît ucigașii, decît dătătorii de foc. KOGĂLNICEANU, S. 193.

DATORIE, datorii, s. f. 1. Sumă de bani sau, p. ext., orice bun pe care cineva l-a dat cu împrumut sau pe care îl datorează cuiva. Ai să-mi plătești datoria cînd o să fii plin de bani. DUMITRIU, N. 115. Să-și plătească datoriile, fie cătră negustorul liovean, fie cătră domnul său. SADOVEANU, Z. C. 241. Pașadia îi ceru datoria. M. I. CARAGIALE, C. 25. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbele «a da», «a lua», «a cumpăra» etc.) Pe datorie = pe credit. Dădea oamenilor pe datorie, și oamenii nu-i mai plăteau. PAS, Z. I 26. De trei zile mîncam... pe datorie. HOGAȘ, DR. II 51. Dator nu-s, că nu-mi dă nimene pe datorie. CREANGĂ, A. 200. ◊ Expr. A se băga, a se îneca sau a se îngloda în datorii = a se împrumuta cu sume mari de bani care nu mai pot fi restituite. Lucrează aproape pe nimic, că-s înglodați în datorii la catastiful vechilului, care a rămas mare și tare după fuga stăpînului. CAMILAR, N. I 313. ♦ Datorie publică v. public. 2. Obligație (legală sau morală), îndatorire, sarcină. Respectarea legilor statului de democrație populară, care apără drepturile și interesele poporului muncitor, constituie cea mai de seamă datorie a fiecărui om al muncii. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 70. Sînt bărbați care pot sta deasupra vieții și a morții, păstrîndu-și cumpăna inimii în urgii, pentru că au de îndeplinit aici pe pămînt, în timpul lor scurt, o datorie. SADOVEANU, N. P. 144. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297. ◊ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligație, nu de bunăvoie, pentru că așa se cuvine, așa se cere, așa trebuie. Făt-Frumos... se duse, de! de datorie. ISPIRESCU, L. 105. Își iubesc soția și copiii mai mult din datorie. NEGRUZZI, S. I 221. La datorie = în locul unde te cheamă obligațiile de serviciu. Pe mine mă găsește totdeauna aici, la datorie. SEBASTIAN, T. 193. Eu, la datorie, coane Fănică, zi și noapte la datorie. CARAGIALE, O. I 105. ◊ Loc. adj. (Învechit) De datorie = făcut numai din obligație, cuvenit. A doua zi profesorul veni și, după acea de datorie bună dimineață, scoase din sîn o broșură. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. A fi de datoria cuiva să... = a fi obligația cuiva să... Nu era de datoria mea, însă am coborît de pe podul meu numai ca să lustruiesc biela. SAHIA, N. 30. Ca prietin vechi a cucoanei Nastasicăi, îi de datoria mea să vin o dată cu lăutarii. ALECSANDRI, T. I 155. A crede de datoria sa să... = a se crede obligat să... Crezu de a sa datorie să se mai salte încă o dată. SADOVEANU, Z. C. 166.

BÎT s. m. (Regional, numai în forma articulată) Bunic. Bună dimineața, bîtule!... – Bună dimineața, Darie... – Ce mai faci, bîtule? – Bine, Darie... STANCU, D. 88.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.

CĂPRESC, -EASCĂ, căprești, adj. De capră. Rîie căprească = formă mai gravă de rîie, frecventă mai ales la animale, în special la capre. Și unde nu ne trezim intr-o bună dimineață plini ciucur de rîie căprească, de la caprele Irinucăi. CREANGĂ, A. 27.

CITAȚIE, citații, s. f. 1. Invitație oficială, făcută în scris, prin care o persoană e chemată să se înfățișeze îs ziua hotărîtă înaintea unei instanțe judecătorești sau unei autorități; p. ext. hîrtie oficială (anunțul, ordinul somația, actul) care cuprinde această invitație. Într-o bună dimineață se trezește obștia cu citație. C. PETRESCU, Î. II 208. 2. (Învechit) Citat. Am ținut numai să fac o schiță, folosindu-mă de cîteva citații. IBRĂILEANU, SP. CR. 78. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: citațiune (MACEDONSKI, O. IV 50, ODOBESCU, S. III 62) s. f.

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f. Partea de la început a zilei (din zori pînă la prînz). Dimineața ardea sub răsăritul roșu și plin al soarelui. PREDA, Î. 143. Un soare superb anunță dimineața. SAHIA, N. 27. Mi se înfățișează, fîlfîind în văzduhul senin al unei dimineți de primăvară, zboruri albe de porumbei. M. I. CARAGIALE, C. 72. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai scăldat în roua dimineții. CREANGĂ, P. 276. ◊ Fig. Cred în dimineața acestui început Și-n flamura întinsă spre luminosul mîine. TULBURE, V. R. 26. Se stinge-n mine A iubirii dimineață. ISAC, O. 31. Mă-ntunec și îngheț Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. ◊ Loc. adj. De dimineață = care se petrece în partea de la început a zilei. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață n-au greș. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Loc. adv. De dimineață = a) (uneori precedat de adverbele «foarte», «tare», «cît»,«cît mai», «așa» etc.) în momentul cînd începe ziua, cînd se face ziuă, în zori, dis-de-dimineață, (foarte) devreme. Mîine de dimineață slobod cireada în luncă. GALACTION, O. I 46. Eu m-am deprins să mă scol de dimineață. CAMIL PETRESCU, U. N. 199. La drum e bine să pornești cît de demineață, iar sara să poposești devreme. CREANGĂ, P. 115. Cine te-au trezit așa de dimineață? NEGRUZZI, S. I 146; b) din momentul cînd începe ziua, de cînd se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață. Spre dimineață = aproape de dimineață. Cam de obicei, spre dimineață, se lăsa cu bătaie. M. I. CARAGIALE, C. 61. (Rar) De cu dimineață = de cînd se face ziuă, dis-de-dimineață. Am trecut de cu dimineață pe la dînsul. C. PETRESCU, R. DR. 129. În faptul dimineții = în zori de zi. În faptul dimineții ciocîrlia începu să cînte. ISAC, O. 222. Mergi, dragă, cîntînd vesel ca paserea ușoară Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (popular) dimineața bună! formulă de salut. A umbla cu bună-dimineața = a) a umbla cu moș-ajunul; b) (glumeț și ironic) a umbla fără treabă de la un vecin la altul. ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. ♦ (Adverbial) a) (în forma dimineața) În timpul dimineții. Dacă plecăm la miezul nopții, tocmai bine ajungem dimineața în oraș. DAVIDOGLU, O. 51. Dimineața, pînă-n zori, Va pleca cel mai viteaz dintre feciori. BENIUC, V. 142. Vîrgolici trebuia să sosească de la Neamț cu diligența de 8 dimineața. HOGAȘ, DR. II 131. ◊ (Urmat de adjective demonstrative) Știam c-ai să vii dimineața asta la mine! IBRĂILEANU, A. 93. ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp «azi» sau «astăzi», «mîine», «poimîine», «ieri», «alaltăieri») Noi stăm cu zăvoarele trase de azi dimineață. CAMILAR, N. I 72. Sufletul mi-a ieșit ieri dimineață alergînd după el. SEBASTIAN, T. 24. b) (În forma dimineața) În fiecare dimineață. Bietul doctor mi-a recomandat un litru de lapte de capră dimineața. CAMIL PETRESCU, B. 195. c) (În forma dimineață, precedat de adverbele «mai» sau «foarte», «tare») Mai (sau foarte) devreme. Se socotea cum ar face să scape a doua zi mai dimineață cătră Păuna Mare. SADOVEANU, P. M. 142. ◊ (Urmat de «tare») Cînd ieșise din ogradă, dimineață tare, pusese în portiță un băț, semn că nu-i nimeni acasă. CAMILAR, TEM. 130.

JARCHILĂ, jarchile, s. f. (Regional) Haină veche, uzată; (în special) cojoc de piele proastă. Moșul ne-a dat bună dimineața, foindu-și trupul slăbănog în jarchila-i de piele de berbec. SADOVEANU, V. F. 98.

LOVEALĂ, loveli, s. f. (Rar) Lovitură, izbitură. ♦ (Familiar) Potrivire, coincidență. Într-o bună dimineață, însă, Rozica nu mai ieși... Și, ciudată loveală, nici stăpîna casei nu se mai arăta. CAZABAN, V. 101.

PLIN², -Ă, plini, -e, adj. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «de») 1. (Despre vase, încăperi, cavități, în opoziție cu gol) Care este umplut cu ceva, în care se află ceva pînă la limită. [Castroanele] nu le-am văzut pline niciodată. SAHIA, N. 32. Fîntîna era plină pînă-n gură cu apă. CREANGĂ, P. 290. Mai poruncește să-i aducă o iapă sireapă și un sac plin cu nuci. id. ib. 101. Leagă sacul la gură pînă e plin (= ia măsuri chiar de la început, dacă vrei să nu se facă risipă). ◊ Expr. Plin ochi = umplut pînă la limita capacității, fără să mai poată primi nimic în plus. Nistor umbla cu altă sticlă și le turna paharele pline ochi. DUMITRIU, N. 182. Făt-Frumos se duse la hambare... și le găsi pline ochi cu grîu. POPESCU, B. I 14. ◊ (În legătură cu abstracte sau în contexte figurate) Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, S. N. 19. Cîte frunți pline de gînduri, gînditoare le privești! EMINESCU, O. I 130. Toți, plini de furie, fac irupție pe scările palatului. BOLINTINEANU, O. 249. ◊ (Fără determinări sau cu determinarea subînțeleasă) Cînd pămîntul, cu viața lui plină și bogată, rămînea departe în urmă ca un punct negru, atunci începea grozavul chin al bietului prizonier din colivie. BART, S. M. 65. Măi bădiță, satu-i plin Că amîndoi ne iubim! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. (Expr.) A fi plin de sine = a avea o părere prea bună despre sine, a fi încrezut, îngîmfat, înfumurat. A-i fi cuiva paharul plin, se zice cînd cineva are de îndurat multe amărăciuni, necazuri. Multe, doamne, l-au bătut, I-a fost paharul plin. COȘBUC, P. I 229. ♦ (Despre arme de foc) în care se află cartușe; încărcat. El are-o pușcă plină cu trei glonți la rădăcină. ALECSANDRI, P. I 36. Căută pistoalele. Unul e încă plin. NEGRUZZI, S. I 28. Dar culcat și cum culcat? Cu pușca plină la cap, Cu pistoale La picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 308. 2. Care cuprinde sau conține ceva în cantitate (în număr) mare, (mai mult decît am aștepta să găsim). V. ticsit. Bîrnoavă ieși singur în curtea plină de ostași. SADOVEANU, O. VII 142. Albumul ei cu scoarțe violete E plin de cărți poștale ilustrate. TOPÎRCEANU, P. 209. Iată! cuptiorul grijit de dînsa era plin de plăcinte. CREANGĂ, P. 290. Haide maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ♦ (Despre ochi) învăluit, acoperit. Bietul grec s-a despărțit de mine cu ochii plini de lacrimi. GALACTION, O. I 90. Gherghina tresări și întoarse spre dînsul doi ochi plini de spaimă. REBREANU, R. I 200. Și bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84. 3. Fără goluri; compact, masiv, îndesat. Să-mi spui, dacă... pot nădăjdui Să secer grîne coapte și pline-n spic. COȘBUC, P. II 191. A luat furtunosul zbor al graurilor, grămădiți în stol larg și plin, drept termen de comparațiune. ODOBESCU, S. III 30. Pentru tine rujă plină, Nici n-am somn, nici n-am odihnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. 4. Care este acoperit, umplut cu ceva. În vale lăsăm caii plini de spume. BART, S. M. 23. Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat, Și-n soare Frunzișul legănat Le-atîrnă ca o barbă. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Își încheie haina plină de șireturi. EMINESCU, O. 187. ◊ (Întărit prin «ciucur») Și unde nu ne trezim într-o bună dimineață plini ciucur de rîie căprească. CREANGĂ, A. 27. ◊ Fig. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. În tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit din umbra unui tufiș glas de privighetoare. CARAGIALE, P. 61. ♦ Acoperit cu o materie care murdărește, strică; murdar, mînjit, uns. Sînt plin de praf, de funingine... Aș face un duș. BARANGA, I. 161. Plini de sînge, plini de scrum se luptară iar voinicii colo-n marginea de drum. EFTIMIU, Î. 120. Eram plini pe degete de grăsime. SAHIA, N. 57. De toate cele plină Pe mănușiți și pe obraz. VLAHUȚĂ, P. 115. 5. (Despre ființe, corpul lor sau părți ale corpului) Cu forme rotunde, durdulii. V. gras. Paserile pline și rotunde zburau pe deasupra tufișurilor, pe deasupra prunilor. SADOVEANU, O. V 4. Purta în suflet rîsul ei cald, buzele ei pline și umede. REBREANU, I. 20. El era mare și plin la trup, gras la față. BĂLCESCU, O. II 269. 6. Care are amploare, intensitate; întreg, desăvîrșit, neștirbit. Visătorul Dionis se opri în dreptul acelui portret, care sub lumina plină a lunei părea viu. EMINESCU, N. 39. ◊ Expr. Lună plină = lună perfect rotundă, aflată în faza maximă. Sînt mîndre seri cu lună plină. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 5. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet. COȘBUC, P. I 48. Voce plină = voce sonoră, cu volum, adîncă. Profesor plin = profesor cu toate titlurile și drepturile prevăzute de lege. Catedră plină = catedră pe care o are un astfel de profesor. [Avea] perspectiva certă a înaintării la o catedră definitivă și plină. C. PETRESCU, R. DR. 300. În plin... (sau plină...) = în mijlocul..., în miezul..., în toiul..., în culmea... Mă strigă cineva aici în plin cîmp. SAHIA, N. 120. Portul era în plină sărbătoare. BART, E. 140. (Franțuzism rar) Plină mare = largul mării. Căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270.

PONT², ponturi, s. n. I. (Învechit) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. Logica este de a se opri la pontul unde un princip se lovește cu alt princip. RUSSO, S. 85. ◊ Loc. adv. (Familiar) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. Hrisanti are să vie tocmai la pont, că doar cunosc eu ce madea-i Hrisanti. HOGAȘ, H. 37. A, bravo, mi-ai venit la pont, șezi colea și ascultă, VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. Ne culcăm frumușel, nu prea tîrziu și nici prea devreme, ca să ne putem scula dimineață la pont. CARAGIALE, O. VII 32. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a însemna locul potrivit (pentru ceva). S-o dus la locul unde pusese ei pont de cu sară. ȘEZ. III 3. 2. Articol, paragraf (dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție); p. ext. legea însăși. Aceasta era pe vremea boierescului: în urmă, cînd veni pontul [de desființare a boierescului] se schimbă și regula. SEVASTOS, N. 342. Slujitorii... îngrijesc, pentru toată siguranția, odihna și buna orînduială a tot orașului, și iarăși pentru fieșcare deosibit, orînduiți cu deosibite ponturi. GOLESCU, Î. 51. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor. Toți cîți ne-am întors în țară din școlile străine ne-am dat de misiune: dezrobirea țăranilor de lanțurile iobăgiei, pontului și clăcii. KOGĂLNICEANU, S. A. 212. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. Limba noastră... nu este fără gramatică... și fără ortografie; ci mai ales în acest pont al ortografiei întrece pe multe altele. NEGRUZZI, S. I 5. Proiectul acesta... ne dă și măsura a trii ponturi ce au cîștigat conștiința obștească de astăzi. RUSSO, S. 119. Uite, cucoane, la pontul acesta nu mă unesc cu părerea domniei-tale. FILIMON, C. 114. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de declarație) Cu ponturi = cu toate circumstanțele, cu toate amănuntele; în chip amănunțit. Și-i spuse cum știu mai cu ponturi, din fir în păr, toată întîmplarea. RETEGANUL, P. V 11. II. 1. Aluzie (răutăcioasă), ironie, împunsătură. Dascălul Iov i-a făcut poate anume acest pont; dar el cu mintea la cîte și cîte alte lucruri n-a băgat de samă. SADOVEANU, P. M. 161. Și cîte ponturi și ponosuri nu da dintr-însul de-i era și lui lehamete cîteodată să se mai întîlnească cu cineva și să-l mai stîrnească la vorbă. CREANGĂ, A. 141. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a vorbi în pilde, a da să se înțeleagă pe departe. A bate (cuiva) pontul = a face aluzie la ceva, a da cuiva să înțeleagă. Avea obicei ca în fiecare dimineață cînd se ducea la crîșmarul satului [să-i zică] «bună dimineață și-un rachiu». Cumătru-so, crîșmarul... îl cinstea în fiecare dimineață cu cîte un rachiu, după ce mai întîi țiganul îi bătea pontul de mai sus. I. CR. IV 61. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei ca cea mai de valoare); p. ext. prilej favorabil la joc. ◊ Expr. A-i face cuiva pontul... = a trage pe cineva pe sfoară, a-i face cuiva o figură. Și zi, mă lucrași, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului... pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea. CARAGIALE, O. I 140. (Argou) A vinde pontul = a destăinui cuiva un secret, (mai ales) a da indicații unui borfaș cu privire la locurile de unde se poate fura.

cucuța, vb. tranz. – (reg.) A ura. Obicei de Crăciun în Țara Codrului: „Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun a cucuța. De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»” (D. Pop, 1978: 50). Atestat în Trans., în var. cucuia. – Cf. cucuia (MDA).

CUPTOR, cuptoare s. n. 1. Construcție de cărămidă, piatră sau metal (la țară uneori și de lut), în care se coace pîinea. Dogorea soarele pe acoperișul subțire de deasupra și era în pod ca-ntr-un cuptor. PAS Z. I 272. Cu bărbatul băutor Nu-i face pită în cuptor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 465. ◊ Fig. Un cuptor e roșiul soare Și cărbune sub picioare E nisipul. COȘBUC, P. I 222. ♦ (Dterminat prin «de pîine», «de plăcinte» etc.) Cantitate de pîine, de plăcinte etc. care se poate coace într-un cuptor. Să-mi mănînci nouă cuptoare de pîine. ISPIRESCU, L. 322. ♦ Platformă zidită în prelungirea vetrei pe care se doarme, la țară, la căldură. Cînd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră, Pe vară și pe cuptor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443. ◊ Expr. A sta (sau a zăcea) pe cuptor = a trîndăvi. A se muta de pe vatră pe cuptor = a lenevi, a trîndăvi. (În formă regională cuptori) Așa numai să se mute de pe vatră pe cuptori știe și hleabul de baba mea. CREANGĂ, P. 130. A aduce (părinților) noră pe cuptor = a se însura, a aduce noră în casă. Într-o bună dimineață feciorul mamei îi și aduse o noră pe cuptiori. CREANGĂ, P. 8. ♦ Despărțitură la mașinile de gătit în care se coc prăjiturile sau se rumenesc mîncărurile. 2. (În industrie) Construcție specială de încălzire a unui material care trebuie supus la transformări fizice, chimice sau fizico-chimice. V. furnal, topitoare. Un topitor aduse în cupă o probă de la alt cuptor ce fusese încărcat de schimbul de noapte. CĂLUGĂRU, O. P. 241. Am să-i înștiințez... că tot trupul [locomotivei] a fost cărat de mine cu podul rulant din inima cuptorului, în ghearele laminoarelor. SAHIA, N. 30. ◊ Fig. Vom lucra mașini... Iar la Stejar, Bistrița-și va dărui năvala Ca să clocotească albul jar În cuptor înalt – Hidrocentrala. CASSIAN, H. 16. ◊ Cuptor de cărămizi = construcție de cărămizi clădite în așa fel ca să poată fi încălzite pînă la incandescență de un foc central înăbușit. Cuptor de var = construcție de zid în care se încălzește piatra de var spre a o preface în var; varniță. 3. Fig. Căldură mare, dogoritoare; arșiță, caniculă. Tocmai pe la unu după miezul nopții, parcă s-a mai potolit puțin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul. CARAGIALE, O. II 176. ♦ (Popular, mai ales în expr. luna lui cuptor) Luna iulie. Strigă că moare de frig, deși era pe la nămiezi și soarele ardea ca în luna lui cuptor. ISPIRESCU, L. 321. Cărămida se lucrează de la sfîrșitul lui cireșar pînă la sfîrșitul lui cuptor. I. IONESCU, M. 707. – Variante: cuptior, coptor s. n.

FORMULE DE SALUT. Formule de salut la întîlnire: Bine te-am găsit (sănătos), bine v-am găsit (sănătoși), bun găsit; sărut mîna (mîinile), sărut mînuța (mînuțele, mînușițele) (fam.); te salut, vă salut, salutare; să trăiești, să trăiți; respectele mele, (cu) tot respectul, omagiile mele, am (avem) onoarea, cu stimă, cu toată stima; noroc (hai noroc), noroc bun, (mai) bun lucru, pa, bună; bună dimineața, neața; bună ziua; bună seara, seara (sara) bună; bună vreme, bun întîlniș (întîlnișul). Bine ai venit (sănătos), bine ați venit (sănătoși), fii binevenit, fiți bineveniți (la noi, în casa noastră), bun venit, bun sosit, bună să-ți fie inima, bun ajuns (ajunsul). Formule de salut la despărțire: Cu bine, cu bine și să ne vedem sănătoși, rămîi (rămîneți) cu bine, te (vă) las cu bine, numai bine, să ne vedem cu bine, s-auzim de bine, să te găsesc sănătos, să vă găsesc (găsim) sănătoși, rămîi sănătos, rămîneți sănătoși, rămîneți sănătoși și să auzim de bine, sănătate (bună); la revedere, pe curînd, la bună vedere; sărut mîna (mîinile), sărut mînuța (mînuțele, mînușițele) (fam.); te (vă) sărut, te pup, te-am sărutat, adio, te-am pupat; (te) salut, te-am salutat, salutare; (hai) să trăiești, să trăiți; pa, pa și pusi; servus (reg.); ura, salve (fam.), ciau (fam.), saluti (fam.), tai-tai (fam.); noapte bună; bună ziua, ziua bună; bună seara, seara (sara) bună; noroc, noroc și sănătate, noroc și să trăiești: umblă (mergi, du-te) sănătos, umblați (mergeți) sănătoși; să vii sănătos, să te-ntorci sănătos, să ne vedem sănătoși; drum bun, cale bună, mergi cu bine, toate bune, călătorie plăcută, călătorie sprîncenată (ir.); odihnă plăcută; spor la lucru, servici ușor, succes; gardă ușoară (între medici); vînt bun (între marinari), vînt la pupă. V. comportare, cordialitate, politețe, salut.

PLANTE ORNAMENTALE. Subst. Plantă ornamentală, plantă decorativă. Acantă; agavă; aloe; asparagus; azalee; balsamină; barba-împăratului; begonie; bujor, bujor-de-grâdină, bujoraș (dim.); busuioc; cactus; cafeluță; cală; camelie; caprifoi; cătină; cerceluș, fuxie; ciclamă; cimișir; clopoței; crăiță, vîzdoagă (reg.); curpen; dalie; dracilă; drob; ficus; filodendron; gardenie; garoafă, garofiță; gherghină; glicină; hortensie; hurmuz; iasomie; iederă; indrușaim, sîngele-voinicului; lăcrămioară, mărgărit, mărgăritar; laur, dafin; lalea, tulipă, tulipan (reg.), lămîiță; leandru; lemn-cîinesc, lemnul-cîinelui; lemnul-domnului, lemnuș (reg.); liliac, iorgovan (reg.); magnolie, mielărea; mimoză senzitivă; mirt; mușcată, mușcată-creață, pelargonie, orhidee; palmier, palm (rar); păducel, albaspină; primulă; rezedă, rozetă; rozmarin; stînjenel, stînjen, iris; surguci; știr-roșu; tamariscă; trandafir, trandafiraș (dim.), trandafirel (pop.), trandafiruț (pop.), roză, rujă (reg.); trîmbiță; tuia, arborele-vieții; tulichină; zambilă, zambilică (dim.); zizanie; zorele, bună-dimineața, adormițele (reg.). V. arbuști, plante medicinale.

bună-dimineața s. v. PETUNIE. ZOREA.

PETUNIE s. (BOT.; Petunia hybrida) (reg.) leicuță, parfum, tolceruț, vinete (pl.), bună-dimineața.

băiat sm [At: PSALT. SCH. 277/8 / V: (reg) ~iet, băet / Pl: ~ieți, (reg) ~iați / E: nct] 1 Copil de sex masculin Si: (pop) fecior 2 (Reg; lpl) Copil. 3 (Reg; îe) De-a ~ieții (sau de-a păpușile) Joc de copii cu marionete (un băiat și o fată) făcute din draniță și îmbrăcate ca păpuși. 4 (Îs) ~ din flori Copil nelegitim Si: bastard. 5 (Îs) ~ de familie Descendent al unei familii deosebite (ca poziție socială, intelectuală sau prin ereditate). 6 (Reg; îe) ~ cu colinda (sau cu bună dimineața) Colindător. 7-8 (Pop; îe) (A fi) odată ~ (sau un ~ și jumătate) (A fi) voinic, isteț, iscusit etc. 9 (Îrpt) Fiu (al cuiva). 10 Persoană de sex masculin abia trecută de vârsta copilăriei Si: băietan, fecior, flăcăiandru, flăcău. 11 (Pex) Adolescent. 12 (Cu nuanță afectivă, mai ales însoțit de un atribut) Bărbat tânăr. 13 (Fam; dov) Om (mai tânăr sau) inferior celui ce i se adresează. 14 (Fam; pex) Apelativ pentru un animal de sex masculin (iubit). 15 (Rar) Tânăr lucrător angajat la un patron Si: servitor, slugă. 16 (Îs) ~ de prăvălie Ucenic într-un magazin (particular). 17 (Pex; îae) Vânzător comercial. 18 (Iuz; îe) ~ de (sau în) casă Valet. 19 (Îrg) Copil înțărcat.

antimetateză fonologică (gr. antimetathesis „punere inversă”), figură prin care două sau mai multe litere ale unui cuvânt se pun una în locul alteia: rom. fișonat (șifonat), chitie (tichie); lat. tuile (utile) (A). A. fonologică reprezintă un fenomen psiholingvistic care trebuie considerat fie ca joc intenționat, care urmărește comicul de limbaj, fie ca manifestare a unei patologii verbale; ori a ebrietății. Efectul este însă același: receptarea unor cuvinte vag cunoscute, vag normale este urmată de plăcerea descoperirii cuvintelor din care au luat naștere, descoperire care intensifică, prin contrast, comicul celor schimonosite: „După atâtea anecdote cu bâlbâiți, el [Tony Bar], cu dicțiunea lui volubilă și neîntrecută în șapte limbi, se trezi bâlbâit, întocmai ca eroul lui Păstorel Teodoreanu, răposatul Domnu Nae Vasilescu. Neverosimil, dar adevărat. Deschisese ochii și în loc de bună dimineața rostise: «— Nubă midineața!» Se frecase la ochi și surâse singur și inocent la amintirea atâtor duzini de anecdote cu bâlbâiți care l-au înveselit toată noaptea, [...] întrebase uimit ultimii supraviețuitori care deșertau ultimele pahare de cocteil Floarea de Agave: «— Cine radcu și-a tăbuc joc de nime? » S-a oprit cu un început de spaimă: «— Ei, rădcia radcului! Nasta umai Stăporel Reodoteanu mi-a fătuc-o!». Spaima a crescut încleștându-i inima într-o gheară de fier. Hotărât, ceva înfricoșător, absurd și nebunesc se petrecuse în somn. Silabele săreau de la locul lor ca în reclamele luminoase și nu cădeau îndărăt, unde le era locul. Se dădeau peste cap și nimereau alături.” (Cezar Petrescu)

ZOREA s. (BOT.; Ipomaea sau Pharbitis purpurea; mai ales la pl.) (pop.) bună-dimineața, (reg.) adormițele (pl.), răcorele (pl.), rozetă, schimbăcioase (pl.), volbură, barba-împăratului.

hoț, hoață [At: ANON. CAR. / Pl: ~i, ~țe / E: nct] 1 smf Persoană care fură Si: (înv) fur Cf bojogar, borfaș, coțcar, găinar, potlogar. 2 smf (Îs) ~ de codru Tâlhar. 3 smf (Înv; îs) ~ de bună dimineață Hoț care intră în locuințele oamenilor prin ferestrele deschise în zorii zilei (mai ales vara). 4 smf (Îs) ~ de buzunare Hoț care fură de prin buzunare, în locuri aglomerate. 5 smf (Prt; îas) Hoț mărunt, de valori mici Si: găinar. 6 smp (Îc) De-a ~ii Joc de copii. 7-8 smf, a (Fig; fam; cu admirație) (Persoană) care iese ușor din încurcătură, dovedind multă abilitate Si: hoțoman, isteț, șiret, ștrengar. 9 a Care fură. 10 a Necinstit. 11 sf (Ent) Nume al unei insecte care trăieșe prin locuințele oamenilor.

neațaluș i [At: PAMFILE, CR. 11 / P: ne-a~ / E: nct] (Mun; în colinde) Bună dimineața la Moș Ajun.

petunie sf [At: BRANDZA, D. 291 / V: betoană, betone, beton~, betu~, bitoane, peton~, petună / Pl: ~ii / E: fr pétunia, ger Betonie] Plantă erbacee decorativă din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă și cu flori mari, diferit colorate, plăcut mirositoare, care au corola în formă de pâlnie Si: (reg) bună-dimineața, leicuță, parfum, pognie, tolceruț, vinete (Petunia hyberida).

zorea sf [At: DDRF / V: (reg) ~rnele^[1] sfp / Pl: ~ele / E: zori¹ + -ea] 1 (Mpl; șîs ~ele urcătoare) Plantă ornamentală, cu tulpină volubilă, cu flori în formă de pâlnie, de culoare mov-roșcată, albastră etc. Si: (reg) adormițele, barba-împăratului, bună-dimineața, cățărătoare, clopoței, dimineață, garoafă, gramofon, gura paharului, hănăgele, holbură, norele, nouraș, pansele-boierești, patefon, porosică, răcorele, rochița rândunelei, rozetă, schimbăcioase, surlaipasi, tolcere, volbură, zbânțuitori, zori¹ (16) (Ipomaea purpurea). 2 (Prc) Floarea zorelei (1). 3 (Lpl; șîs ~ele albe) Plantă ornamentală, cu tulpina volubilă, cu flori albastre, răsfrânte și păroase Si: (reg) dimineață (19), hărăgele, răcorele, volbură (Pharbitis hederacea). 4 (Lpl) Plantă ornamentală, cu tulpina volubilă, cu frunzele alterne, cu flori roșii, de formă tubulară Si: (reg) răcorele (Quamoclit pennata). 5 (Bot; reg; lpl) Volbură (Convulvulus arvensis). 6 (Reg; îc) ~ele-pitice Plantă nevolubilă, cu frunze înguste și lungi, cu flori mari în formă de pâlnie, colorate în albastru și alb, cu interiorul galben (Convolvulus tricolor). 7 (Îae și îc) ~ele de noapte Barba împăratului (Mirabilis jalapa). 8 (Îc) ~ele-bătute Planta Calystegia pubescens.

zori¹ s.m.pl. (de obicei art.) 1 (adesea determ.prin „de zi”, „de ziuă”, „zilei”) Lumină care apare pe cer înainte de răsăritul soarelui; timp al zilei la răsăritul soarelui; faptul zilei; auroră. Bună dimineața, proaspeți zori de zi (LAB.). ◊ Revărsatul zorilor sau revărsat de zori v. revărsat. Steaua zorilor v. stea. ◊ Loc.adv. În zori sau în zori de zi (ori de ziuă) sau pînă-n zori, din zori, în zorii zilei, în zorii zorilor, în (ori la) revărsatul zorilor sau (odată) cu zorile = dis-de-dimineață. Din zori și pînă-n seară (ori noapte) = toată ziua; fără încetare, neîntrerupt, continuu. Din zori în zori = ziua și noaptea, tot timpul; totdeauna, mereu. ◊ Expr. A se (re)vărsa (sau a se crăpa, a se ivi, a se zări, a miji) zorile (ori zorii, zori de zi, zori de ziuă) sau a da în fapt (ori a se crăpa, a se revărsa, a se anunța) de zori = a apărea zorile, a începe să se facă ziuă, să se lumineze. Pînă s-au revărsat zorile, m-am frămîntat cu gîndul fel și chip (CR.). A se îngîna zorile (sau zorii) v. îngîna. ◊ Fig. (sugerează de obicei ideea de început promițător al unui proces, al unui fenomen, de perspectivă favorabilă imediată pentru ceva etc.) Înnegrit-am multe pagini: Ș-ale cărții, ș-ale vieții, Chiar din zorii tinereții (EMIN.). 2 (art.) Numele unui dans popular care se joacă la nuntă. ♦ Melodie după care se execută acest dans. ♦ Ext. Melodie care se cîntă miresei la uncrop. 3 (reg.; art.; și cîntecul zorilor, strigătul sau strigarea zorilor, zorile mortului, zorile de groapă) Numele unui bocet care se cîntă mai ales la moartea unei persoane tinere. • /<sl. veche зорꙗ,, gen. pl. al lui зорн.

MAZILI vb. IV. 1. T r a n z. A scoate din scaun, a detrona (pe un domnitor, pe un patriarh etc.) ; a îndepărta din boierie sau din slujbă (pe un boier). Acum nu pot ca să mazilească pre unul dintre dînșii. HERODOT (1 645), 404, cf. 392. Iar fiind așa blînd, l-au mazilit de împărăție și au pus în locul lui pre frate-său (cca 1650). GCR I, 149/34. Și au domnit ani 8 și l-au mazilit turcii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 182/29, cf. 110/12. Într-acest an fiind logofăt-mare Iordache Krețulescul, l-au mazălit măria sa și au pus logofăt-mare pre Matei Fâlcoianul. R. POPESCU, ap. MAG. IST. IV, 128/14. Le era frică de turci. . . să nu le găsească vreo pricină, să-i mazălească. IST. Ț. R. 37. Bine ai nemerit, măria ta, de nu te-ai grăbit să-l mazilești pre acel domn harnic. NECULCE, L. 19, cf. 25, 134. Fusăși mazilit de ai săi însuși supuși la anul 1680. IST. CAROL XII, 23^v/24. Pre Iracleoma după șase luni l-au măzălit senatul. ȘINCAI, HR. I, 126/2. Și domnind și atunci numai 13 zile. . . I-au mazălit. ZILOT, CRON. 65. Voiți să mă maziliți, ca să puneți în locul meu pe vreunul dintre Șuți? FILIMON, O. I, 171. Cîți domni cu alai am purtat, cînd se suia pe scaun, și după șepte ani, hait – maziliți! ALECSANDRI, T. 47. Adevărul graiurilor sale îl hotărî să mazilească pe Alexandru vodă. ISPIRESCU, M. V. 9. Săpase acolo prin bani pe fratele său, și hotărîse pe turci să-l mazilească pe acesta. XENOPOL, I. R. V, 12, cf. 125. El își trimise la țarigrad „demisia”, adică rugămintea de-a fi mazilit. C. GANE, TR. V. 125. Îi pun în sarcină niște cărți, pe care Duca le-ar fi scris lor, într-o vreme cînd împărăția i-a retras încrederea, mazilindu-l. SADOVEANU, O. X, 298. Adevăr e c-ai chitit, Pîn-a nu fi mazilit, Să desparți a ta domnie De a noastră-mpârâție? ALECSANDRI, P. P. 210. (Refl. pas.) În scurtă vreme dup-acie să mazili și vizirul Boltagiul de la Poartă. NECULCE, L. 180. Acesta mazilindu-se prin intrigile lui Brîncoveanu. . . , se trase la Constantinopol. NEGRUZZI, S. II, 140. Am auzit că s-a mazilit ispravnicul de Teleorman. FILIMON, O. I, 168. ◊ (Familiar, glumeț) Cu siguranță că ai să fii mazilit. Te sfătuiesc să lași orice ambiție la o parte, să te înapoiezi numaidecît și să-ți ceri iertare, ULIERU, C. 98. E mai de oaie cu șeful: îl mazilesc, să știi că-l mazilesc. DAVIDOGLU, M. 78. (Refl. pas.) Într-o bună dimineață el se trezi dat afară și – ca toți funcționarii români ce se mazilesc – Manolaș se făcu advocat. I. NEGRUZZI, S. I, 355. ♦ F i g. A alunga, a îndepărta. Tu cați să mă mazilești din inima copilei. ALECSANDRI, T. 1 233. 2. R e f l. (Prin Munt., Olt.) A se îmbogăți, a se boieri, a se ciocoi; a deveni mofturos. Cf.RĂDULESCU-CODIN, CIAUȘANU, GL., TOMESCU, GL. - Prez. ind.: mazilesc. – V. mazil.

bună dimineața (formulă de salut) adj. + s. f. art. (și: a da ~; Bună dimineața!)

bît, -ă adj., s.m., s.f. (reg.) 1 adj. Bătrîn. 2 s.m., s.f. art. Bunic sau bunică. - Bună dimineața, bîtule!... – Bună dimineața, Darie! (STANCU). • /probabil de la bătrîn.

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

bună-dimineața (zorea) (reg.) s. f. art., g.-d. art. bunei-dimineți; pl. bune-dimineți

AJUN (pl. -nuri) sn. 1 ⛪ Ziua sau seara dinaintea unei sărbători, în spec.: ~ul Bobotezii, ~ul Anului-nou sau ~ul Sfîntului Vasile, ~ul Crăciunului, personificat prin Moș-Ajun(ul); a umbla cu Moș-Ajunul, a ura pe la casele oamenilor în noaptea de 23 spre 24 Decemvrie, rostind formula consacrată: bună dimineața la Moș-Ajun! ¶ 2 pr. ext. Ziua sau seara dinainte, puțin timp înainte, foarte aproape de: în ~ul alegeri or; în ~ul bătăliei; în ~ul morții ¶ 3 † Trans. Post: zi de ~; pleca cu ~ sufletul mieu (COR.) [ajuna].

MOȘ s. m. I. 1. (Învechit și regional; și în sintagmele tata moșu, moș-tătuca) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. Intra-va la sămînța moșiloru săi, pînră în veacu nu va vedea luminra. PSALT. HUR. 41^v/26. Moșii noștri în Eghiptu nu înțeleasără dudele tale. ib. 90^r/21. Stricară turma lu Amulie ce le era moș, tată mîni-sa. MOXA, ap. GCR I, 59/20. Am aflat cap și începătură moșilor de unde au izvorît în țară. URECHE, LET. I, 95/8. Cuconii ucigatoriului nu-ș vor piiarde ocinele ce li să vin de la moșu-său. PRAV. 93. Cela ce-ș va ucide . . . pre moșu-său sau pre moașe-sa. ib. 95. După fealurile moșilor voștri veți moșteni. BIBLIA (1688), 122²/5. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și a strămoșilor noștri. NECULCE, L. 77. Toate cîte era într-însa mai altmintrelea de cum fusese, subt Costantie moșul său. . . le-au întocmit. ȘINCAI, HR. I, 52/3, cf. 126/6. Să se pună în scaunul moșilor săi. id. ib. II, 188/17. Însă moșul lui ajunsese în spiță De nemeș prin o hîrtie domnească. BUDAI-DELEANU, T. V. 30. Se jucară amîndoi jocul moșului Adam și al moașei Eva. GORJAN, H. II, 120/32. Eu primii viața în Galia mănoasă, Colo unde odată ai mei moși locuia. NEGRUZZI, S. II, Este frumos și demn a păstra datinile moșilor noștri. F (1875), 409. Moșul tatălui meu Ioanicâ Bașotă a excelat la combaterea Hotinului. ib. (1881), 251. Un moș al meu s-a însurat cu o văduvă. CARAGIALE, O. VI, 397. Moș-tătuca rîde din toată inima. SLAVICI, N. I, 30. Actul autentic despre consimțămîntul tatălui, mumei, moșului (bunului) și moașei (bunei) . . . va cuprinde prenumele, numele, profesiunile și domiciliul fiitorilor soți. HAMANGIU, C. C. 29. El e olandez curat din părinți, moși și strămoși. SADOVEANU, O. IX, 263. Și de-mi ajungea, Unde se ducea ? Tot la moș Adam. TEODORESCU, P. P. 411. Pi vremea cîn nenii moși (părinții și bunicii) noștri era tineri ca noi. ȘEZ. II, 209. De cînd a fost moșul crai (= de demult, foarte vechi). Cu-o cojiță de mălai, De Cînd a fost moșul crai, Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ E x p r. Din (sau de la) moși (de la) strămoși = păstrat din generație în generație, moștenit de la înaintași; p. e x t. din vremuri străvechi. Din moși strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, POEZII 547. Un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Să dăruiesc țăranilor pămîntul pe care-l muncesc împreună cu dînșii din moși strămoși. REBREANU, R. I, 35. Din moși strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura acestui copac. POPESCU, B. I, 10. Aflară arme fel de fel rămase de la moși strămoși. RETEGANUL, P. II, 4. Curge un rîu care din moși strămoși s-a numit Vale. MARIAN, T. 168. De cînd cu moș Adam sau (regional) de la (sau din) moși putrezi = de foarte multă vreme, de pe vremea celor care au murit de mult. Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ (Regional) Unchi. Într-o dimineață, iubitul meu moș intră în apartamentul meu. ALECSANDRI, O. P. 304. Îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice: iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184, cf. 187, 229. S-au dus și n-au mai cutezat; mai ales că moșu-tău Haralambie ieșise din sat. SADOVEANU, N. F. 24. La început s-a spus moș numai unchiului mai bătrîn, care din punct de vedere al vîrstei se apropia de bunicul copilului. SCL 1955, 142, cf. ALRM I/II h 233, A IX 2, 3, 4, 6. ♦ (Regional) Naș² (I 1) (Năsăud). ALRM I/II h 299/268. 2. Bărbat (mai) în vîrstă, bătrîn, moșneag (I 1), u n c h i a ș, (regional) g h i u j, v î j; p. r e s t r. apelativ pentru un bărbat (mai) în vîrstă. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III, 72/4. De mult ești însurat, moșule ?. . . De patruzeci de ani. NEGRUZZI, ap. TDRG. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? id. S. I, 245. L-a bătut vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. Un străjeriu cum vede pe moșneag că stă pe-acolo îl întreabă; – Dar ce vrei, moșule ? id. P. 80. Văz înaintea mea un moș, fleoș de bătrîn. ISPIRESCU, L. 96. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși: îngîrbóvit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I, 228. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i tot una leu să mori Ori-cîne-nlănțuit. id. ib. 257, cf. 200. Moșule ! strigă brutarul. . . . Astîmpără-te ! ARGHEZI, P. T. 118. Cîtu-i moșu de bătrîn Tot ar mînca măr din sîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 467, cf. 413. Bună ziua, moșule ! – Mulțumesc voinicule. MAT. FOLK. 95. Știe moșul ce are în traistă. ZANNE, P. III, 406. Pe dealu rotat Șade moșu bosumflat [Dovleacul]. GOROVEI, C. 26. ◊ (Înaintea unui nume propriu sau a unui apelativ, indică vîrsta înaintată a persoanei cu care sau despre care se vorbește) Cu cît mai exact este moșul Erodot. HASDEU, I. C. I, 184. Moș Vlad. . . cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei. ODOBESCU, S. III, 14. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. Vorbi și cu moș popa. ISPIRESCU, L. 98. Da'ntreabă pe moș popa că-l știe de-altădată. MACEDONSKI, O. II, 53. Ce i-ar fi să spună într-o zi: „Măi Toadere . . . ori moșu Toadere . . . , ce-a fost, a fost”. CAMILAR, N. I, 228. Nu, moș Dumitre. DAVIDOGLU, O. 40. ◊ Moș ajun = ziua din ajunul Crăciunului; colind care se spune în seara acestei zile. Bună dimineața la Moș ajun. ODOBESCU, S. I, 234. Se desfășurau prin mintea lor . . . cetele de băieți cu semănatul ori cu „Moș ajun”. CONTEMPORANUL, VI₂, 288, cf. PAMFILE, CR. 2. N-a putut să meargă nici cu Moș ajunul și nici cu sorcova. PAS, Z. I, 77. Bună dimineața la Moș ajun. TEODORESCU, P. P. 120. Moș Crăciun, Moș Gerilă = personaje legendare despre care se spune că aduc daruri la copii de Crăciun, respectiv de Anul Nou. E ziua lui Crăciun, Lui Moș Crăciun cel bătrîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513. Moș Martin sau moș Ursilă = nume glumeț dat ursului. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă, și-apoi las' pe dînsul. CREANGĂ, P. 53, cf. XANDREA, F. 265. Joacă bine, Moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. Și pun toți cîinișorii spinarea-n lespede, dar mai cu foc moș Martin. RĂDULESCU-CODIN, Î. 233. Moș Apeș = satir care personifica în mitologia populară un bătrîn afemeiat. Cf. HEM 1 299, DR. IV, 869. Moșul codrului = personaj din mitologia populară închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii (PAMFILE, DUȘM. 234); spirit rău (MARIAN, NA. 89). ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. Com. din PIATRA NEAMȚ. Moși pe groși sau moși păroși = (în legătură cu verbe de declarație sau cu echivalente ale acestora) vorbe fără temei; minciuni. Tot înșiră la gogoși Spunînd despre moși păroși. PANN, P. V. i, 9/16. Mulți, în neștiința lor. . . au înșirat moși pe groși. I. IONESCU, P. 6. A promite moși pe groși. BARONZI, L. 46. Încălecai pe un cocoș, Să vă spui la moși pe groși. ISPIRESCU, L. 332. Ori gîndești că-ți spun moși pe groși ca să glumesc cu d-ta ? CARAGIALE, O. II, 277. Eu nu vă spun moși pe groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III, 122. Bați cîmpii. . . , spui moși pe groși. I. BOTEZ, ȘC. 103. Înșiră moș pe groș. H II 32, cf. I. CR. III, 119. La moșii ăi verzi = niciodată, la paștile cailor. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. Adicătelea cum s-ar zice la moșii ăi verzi. CONV. LIT. XLIV₂, 74. De cînd cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. Cf. BARONZI, L. 48, ZANNE, P. II, 276. ◊ Compus: (regional) moșu-pămîntului = arici (Erinaceus europaeus). ALR I 1 186/790. ♦ (Popular, la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. Moșii – zice poporul – bat cu bolile pămîntul să intre frigul și să iasă căldura. HEM 2 279. Acești moși urmează la nouă zile după Baba Dochie. MARIAN, Î. 381. ♦ (Begional) Sfînt, mucenic. Sfinții sau mucenicii. . . se mai numesc altmintrelea și moși, în antiteză de la babe. MARIAN, S. R. II, 156, cf. 157. 3. (Regional) Bărbat care moșește (I). Cf. PONTBRIANT, D., H IX 82. 4. (Regional) Personaj (mascat) reprezentînd un bărbat bătrîn, în anumite creații dramatice populare. V. m o ș n e a g. Cf. PAMFILE, CR. 158, 178. ♦ Sperietoare de păsări. În grădini boti de lut (moș de peapeni) în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie. CANTEMIR, IST.142. 5. (În vechile tradiții populare; la pl.) Rudele decedate ale unei persoane sau ale unei familii; (și în sintagmele ziua moșilor, sîmbăta moșilor, regional, moșii de cîrnelegi, moșii de iarnă, moșii de toamnă, moșii de hranghel, moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii etc.; adesea urmat de determinări) nume dat diferitelor zile din an, considerate sărbători, în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. Sîmbăta moșilor geameni. DOSOFTEI, V. S. septembrie 3^r/20. Să se facă . . . două pomeniri, una la ziua hramului și alta la ziua moșilor (a. 1805). URICARIUL, XI, 325. Într-o zi, prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Această pomenire și jertfă. . . se numea pretutindeni, în toate țările locuite de români, moși. MARIAN, î. 380. Moșii de iarnă, numiți altmintrelea și moșii de cîrnelegi, cad în unele părți sîmbătă înainte de săptămîna albă. id. S. R. I, 260, cf. 261, II, 162, 166, 255, id. NA. 80. Sîmbăta de dinaintea hranghelului. . . pe alocuri se mai numește și moșii de hranghel sau moșii de toamnă. PAMFILE, S. T. 74, cf. 62, 124. Sîmbăta duminicii mari, în ajunul duminicii mari, numită și moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii. id. S. V. 7, cf. ȘEZ. XXII, 60, ARH. FOLK. III, 151, ALR II/I h 216/2. Moșî ăi dă toamnă dzîŝim moșî dă brîndză. ALR II/I h 216/29. ♦ Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (I 5). În multe comune. . . nu se trimit în aceste două zile numai plăcinte, ca moși, ci și alte obiecte. MARIAN, S. R. II, 255. Toate aceste lucruri cari se duc spre a fi împărțite se numesc moși. PAMFILE, S. V. 8, cf. 9. ♦ Bîlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sîmbăta dinaintea rusaliilor ; p. e x t. tîrg, loc unde sînt organizate distracții publice. Și se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. Nopțile le petreceam la „Vendig in Vien”, un cîmp de moși cu atracții felurite. BRĂESCU, A. 242. Să ne vedem sănătoși în tîrg la moși. MAT. FOLK. 1 173. ◊ E x p r. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună multă lume pentru a vedea un lucru curios. Cf. DL, DM. 6. (Învechit) Primul deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pămînt; (învechit) bătrîn, stîlp, tei. Am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave. . . și am fost silit să caut pe cel dintîi moș. GOLESCU, Î. 63. Pămîntenii era mai noi moși, veniți și așăzați de mai din urmă. PISCUPESCU, O. 26/4. Răzășiile provenite din daniile domnești sau în genere de la un autor unic, se împărțeau pe bătrîni, în Muntenia pe moși. I. BRĂESCU, M. 21. II. 1. (Regional) Numele mai multor pești: a) (Și în sintagma moș de Dunăre, BĂCESCU, P. 108, moș de baltă, id. ib.) Ghiborț (Acerina cernua). Cf. ANTIPA, P. 439, id. F. I. 31, ATILA, P. 504, BĂCESCU, P. 107, 108, H I 137. b) (Și în sintagmele moș de baltă. BĂCESCU, P. 108, moș Antoci, id. ib. 38) Pălămidă de baltă (Pungitius platygaster). Cf. ANTIPA, F. I. 52, BĂCESCU, P. 38. ◊ C o m p u s: moș-cu-trei-ghimpi = varietate de pălămidă de baltă (Gasterosteus aculeatus ponticus). Cf. ANTIPA, F. I. 59. 2. (Regional) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea; (regional) moșneag (II 1) (Pîraie-Fălticeni). A VI 8. 3. (Regional, la pl.) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. Com. din PEȘTIȘANI-TÎRGU JIU. 4. (Prin Munt.) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. RĂDULESCU-CODIN, 51. 5. (Prin Munt.) Caltaboș sau cîrnat pregătit din intestinul gros al porcului. Cf. ALR I 747/768, L. ROM. 1959, nr. 2, 53. 6. (În opoziție cu babă) Partea cu cîrlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Pl.: moși. - Și: (regional, I 3) muș s. m. H IX 82. – Derivat regresiv de la moașă.

MOȚĂ͹ vb. IV. 1. Tranz. (Regional) A apuca pe cineva de păr și a-l zgîlțîi. Cf. PAMFILE, VĂZD. 176, ALR II/I h 8. ♦ F i g. A dezmierda, a mîngîia, a giugiuli (Hangu-Piatra Neamț). Cf. A V 34. 2. I n t r a n z. A ațipi șezînd sau stînd în picioare, a dormi ușor și intermitent; a picoti, a piroti, a dormita, (regional) a mătăli, (neobișnuit) a moșăi. Ticălosul de călugăr somnul și-l face moțăind. GOLESCU, Î. 38. Omul ce mîna boii ședea-n car și moțăia. PANN, Ș. II, 6/14. Moțăise în răstimpu ăsta în codirlă. JIPESCU, O. 151, cf. 73. Neamțul moțăia călare. ODOBESCU, S. III, 191. Toată noaptea trecută moțăisem ghemuit in unghiul unui vagon de clasa a doua. CARAGIALE, O. I, 74. Tu . . . să-i tragi la aghioase, și eu, o biată neputincioasă, să moțăi deșteaptă ? id. ib. II, 248. Se hotărî a sta în picioare pe un trunchi de pom, tăiat astfel încît, cînd i-ar veni somn și ar moțăi, să cază jos și să se deștepte. ISPIRESCU, L. 73. Șeful de masă tresări ca un om care, ațipind pe scaun, moțăie și se izbește cu barba de piept. DELAVRANCEA, S. 128. Dascălul moțăie cu nasu-n gramatică și crede c-acolo-i toată pricopseala. VLAHUȚĂ, D. 48. Spirea încălzit la foc picura și moțăia. CONTEMPORANUL, VI₁, 27. Să rîd cu ei, copilăros, Cînd, moțăind, mi-atîrnă-n jos Al scufei mele ciucur. IOSIF, PATR. 30. Băiatul care moțăia la tejghea se tîrăște alene în ușa prăvăliei. BRĂTESCU-VOINEȘTI, I. 61, cf. 73. Cei doi universitari moțăiră un răstimp, apoi adurmiră cu capul pe masă. AGÎRBICEANU, A. 182. Tovarășii, de la o vreme, au început să moțăiască. GALACTION, O. 269. Ai să rămîi acolo o luna de zile, nedormit, nemîncat, nespălat, să moțăi de-a-n picioarele. ARGHEZI, J. 222. Caii moțăiau, acoperiți cu pături. VORNIC, P. 15. Așa ne-a fost vorba ? glăsui Mitică, apropiindu-se de birjarul care moțăia pe capră. PAS, Z. IV, 233. Așa, ceas după ceas, moțăind cu rîndul, au numărat înspăimintați pașii patrulelor. GALAN, Z. R. 267. Nici nu mai vorbeau de istoviți ce erau, ci mai mult moțăiau. V. ROM. decembrie 1954, 118. Nu se înțelegea dacă moțăie sau dacă-i speriat de moarte, ib. august 1955, 30, cf. mai 1958, 46, RETEGANUL, P. III, 53. Toată noaptea a stat deșteptat călare . . . și bine legat, dar tocmai aproape de zori s-a înșelat de a moțăit și el. I. CR. III, 140. Ziua stau uitată, Stau și moțăiesc, Noaptea mă pun strajă, Casa să păzesc (Veriga). TEODORESCU, P. P. 248, cf. GOROVEI, C. 393. ◊ (Determinat prin „de somn”) Începuse a moțăi de somn. GORJAN, H. I, 94/23. O cucoană bătrîioară, cu pene multe la pălărie, moțăie de somn. CAZIMIR, GR. 152. F i g. Crîngul moțăie tăcut, lesnea, i. 106.Intranz. (De obicei urmat de determinarea „din cap”) A da ușor (și repetat) din cap (in semn de aprobare, de salut, de mustrare etc.). Abu-Hasan s-a uitat la ea și, cu un zîmbet de bunătate, i-a răspuns moțăind din cap: – Am înțeles ! CARAGIALE, O. II, 265. Poetul a salutat în dreapta și-n stînga; unii tot i-au moțăit din cap; dar alții, parcă nici nu-l văzuseră. id. ib. IV, 165. Cui moțăi ? Ai ? – Nimănui. DELAVRANCEA, O. II, 292. Lumea. . . întreabă, cum o mai duce cu bătrînețele. El moțăie din cap și răspunde de mîntuială. SANDU-ALDEA, U. P. 217. Femeile moțăie din cap a „bună dimineața”. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 60. Îl mustră moțăind din cap. STĂNOIU, C. I. 165. Au pierit merele ? – S-au dus, tată, și uite fii-tău, cum le păzește ! Dacă ne lăsai pe noi. . . Tat-sâu moțăi din cap. VISSARION, B. 17. Da. . . da. . ., moțăia bătrînă din cap. PREDA, Î. 104. 4. R e f l. (Regional; probabil prin confuzie) A-și da aere, a se fițîi (Cristești-Botoșani). ALR II 3 702/414. – Prez. ind.: móțăi si (rar) moțăiesc. – Moț¹ + suf. -ăi.

CĂPRESC adj. 1 De capră: ne trezim într’o bună dimineață plini ... de rîie căprească CRG. ¶ 2 🌿 COCEAN-CĂPRESC - CINSTEȚ.

MULȚAM interj., s. n. (Ban., Transilv., Mold.) 1. Interj. (Adesea cu valoare verbală) Cuvînt cu care se răspunde la o urare sau la un salut sau prin care se exprimă satisfacția, recunoștința, mulțumirea pentru un dar, un serviciu, o îndatorire etc.; mulțumesc !, v. m u l ț u m i (2, 3), (franțuzism) mersi ! Cînd îi dau un bănuț, el zice. . . mulțam și bogdaprosti. ȚICHINDEAL, F. 342/26. A primit. . . tutunul pe care i l-am întins. Ne-a spus mulțam cu prietenie. SADOVEANU, O. X, 395. Poftă bună. – Mulțam ! ALR I 1 499/75. Dumnezo ț-ajute. – Molțam l ib. 1501/33, cf. 1 506/93. ◊ (Întărit prin „mare”) Să trăiți. . . – Mare mulțam. VICIU, COL. 172. ◊ (Urmat de o determinare introdusă prin prep. „de” și arătînd motivul pentru care se mulțumește) Mulțam de cuvîntare. CAMILAR, N. II, 296. ◊ (Urmat de un vocativ indicînd persoana căreia i se mulțumește) Mulțam, mîndră drăgăstoasă, Ce știi de vorbă frumoasă. MARIAN, NA. 117. Atunci moașa țipă de bucurie: mulțam, Doamne. RETEGANUL, P. I, 12, cf. MERA, L. B. 80. Avem distul, mulțam Doamne. ALR II 3 489/95. ◊ (Urmat de un dativ) Sănătate bună. – Mulțam dumitale. ALR I 1 498/156. Am de toate, mulțam lu Dumnezău. ALR II 3 489/219. (În formă prescurtată) Bună noaptea ! – țam-mitale. EMINESCU, L. P. 126, cf. 127. ◊ (Însoțit de un dativ și de un vocativ, ambele indicînd persoana căreia i se mulțumește) Doamne, ție-ți mulțam ! BENIUC, V. CUC. 41. Bună dimineața. . . Mulțăm d-voastră, Băieți militari ! TEODORESCU, P. P. 173. Mulțam țîie, Stanc-a noastă. ALEXICI, L. P. 191, cf. ANT. LIT. POP. 1, 116. (În formă prescurtată) Ioana răspunse: Țum-tale, surată Marițo. ap. HEM [Addenda] XXI. 2. S. n. Formulă de politețe prin care se răspunde unei urări sau se mulțumește pentru un dar, un serviciu etc. Bani nu avea; mulțamul, deși ar fi fost din inimă, totuși ar fi prea puțin. F (1891), 166. Oameni la care le faci bine, nu aștepți mulțam de la ei. ALR II 3 088/334. Cum îi bună ziua, așa-i mulțămu (=cum faci un lucru, așa îl ai). ZANNE, P. IV, 203. – Accentuat și: múlțam. ALR I 1 499/93, 1 501/96, 1 502/170, 1 503/170, 1 504/170. – Pl.: (2, rar) mulțămuri (ZANNE, P. IV, 203) și (m.) mulțămi (CIHAC, I, 172). – Și: mulțam, molțam, (forme prescurtate) țam, țum interj., s. n. – Postverbal de la mulțămi.

comotí, comotesc, v.t. A aduna, a strânge: „Oile le-o comotit laolaltă și dimineață bună s-o sculat și o plecat în sat, la gazdă…” (Bilțiu, 1999: 215). – Et. nec., cf. comot „jug”.

cucuțá², (cocuța), v.t. (reg.) A ura. ■ A cucuța, obicei practicat exclusiv de copii, în dimineața de Crăciun, în zona Codrului: „Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun a cucuța. De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»” (D. Pop, 1978: 50). ■ Atestat în Trans., în var. cucuia. – Cf. cucuia (MDA); sau cf. cocuț „pâinișoară pentru colindători”.

MULȚUMI vb. IV. 1. I n t r a n z. (Transilv.; de obicei construit cu dativul ; în forma mulțămi) A exprima o urare către cineva; a închina (cu paharul). Să fii, bade, sănătos, Că mi-ai mulțămit frumos ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 379. Să trăiești, vere, bădiță, Că de mi-i ști mulțămi, Paharul l-ii dobîndi. VICIU, COL. 180, cf. ALR I 439/231. ◊ T r a n z. [La întrebarea] „Urez noroc cuiva” [s-a răspuns:] „îl mulțămesc”. ALR I 439/229. ♦ S p e c. A saluta pe cineva, urîndu-i bună ziua. Com. PAȘCA. Ieșind de la școală, copiii mulțămesc tot pe rînd: „bună ziua, bună ziua”. id. 2. I n t r a n z. (De obicei Însoțit de un vocativ sau construit cu dativul; la prez. ind. pers. 1 sg. sau 1 pl. este folosit adesea ca formulă stereotipă, de obicei cu valoare de interjecție, nuanța de acțiune fiind ștearsă) A răspunde (cu recunoștință, căldură etc.) la un salut sau la o urare. Cînd v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: mulțămim. PANN, H. 18/1. Bună vreme, măi băiete. – Mulțămim, voinic străin. EMINESCU, O. I, 84. Harap Alb, mergi sănătos !. . . Harap Alb le mulțămește ș-apoi pleacă liniștit. CREANGĂ, P. 275, cf. N. REV. R. IV, nr. 38, 73. Cale bună, Romănaș ! Mulțemim, măi Păunaș. ALECSANDRI, P. P. 24. Turcii-n casă năvălea, Bună dimineața da, Iar popa le mulțumea: Bine-ați vini la casa mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 518. Bună ziua, face Maica Domnului. Mînțămim dumilorvoastre. PAMFILE, CR, 112. Noroc bun. – Munțămesc. ALR I 1 501/418, cf. 1 499/94. Cum îmi dai bună dimineața, așa îți mulțumesc (= cum te porți cu mine, așa mă port și eu cu tine). ZANNE, P. IV, 201, cf. 209. Bună dimineață și un rachiu. – Mulțămim și un gologan, i se răspunde celui care cere ceva, spre a-i arăta că cererea lui nu este luată în seamă fără plată. Cf. id. ib. 202. ◊ (Urmat de un vocativ și de un dativ) Cale bună, mîndruliță ! Mulțămim ție, bădiță ! ALECSANDRI, P. I, 97. 3. I n t r a n z. (La prez. ind. pers. 1 sg. sau 1 pl. este folosit adesea ca formulă stereotipă, de obicei cu valoare de interjecție, nuanța de acțiune fiind ștearsă) A exprima (prin vorbe) recunoștința sau satisfacția pentru ospitalitate, pentru un dar, un ajutor, un sfat etc.; a aduce mulțumiri. Nemică nu impută lu Dumnezeu, ce mai vîrtos mulțemiia. CORESI, EV. 60, cf. 7. Luă pîine și mulțămi (cca 1618). GCR I, 52/2, cf. II, 68/3. Sluga mulțămind precum să cuvine. . . Iară să luară în călătorie. BUDAI-DELEANU, T. V. 88. Cutare te cinstește cu o sută de lei. . . apă muierile și nireasa dzîc: Mulțănim, mulțănim. GR. S. VI, 241. ◊ (Însoțit de determinări în vocativ sau în dativ) Să ne închinăm și să mulțemim lu Dumnezeu. CORESI, EV. 32, cf. 15, 60, 428. Noi vom mălțemi dumitale și vom face slujba dumitale de ce vei pohti dumneta (a. 1640). IORGA, D. B. I, 72. Mulțemim lui Dumnezău și tatălui Domnului nostru. N. TEST. (1648), 268^v/26, cf. CGR I, 180/17. Silit-am. . . a mulțemi măriei tale . . . cu rugăciune pentru sănătate (a. 1683). BV I, 270. Noi îți mulțemim după datorie pentru facerile de bine ce ne-ai făcut. AETHIOPICA, 6^r/10. Au fugit mai nainte de a putea eu să-mi deșchiz gura să-i mulțămesc. KOTZEBUE, U. 11^v/16. Vă voiu mulțămi în mormînt. MARCOVICI, C. 8/21. Pururea să mulțămiți lui Dumnezău. DRĂGHICI, R. 162/27, cf. ASACHI, S. L. II, 48. Atunci bate-n palme și cu glas le mulțămește. CONACHI, P. 278. Și să știi că-s sănătos, Că, mulțămind lui Cristos, Te sărut, doamnă, frumos. EMINESCU, O. I, 149. Nu știa cum să mullămească lui moș Nichifor. CREANGĂ, P. 135, cf. 297. Dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîntuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19, cf. 17. Mulțumesc, cumetre . . . Mi-ați stat în preajmă toată noaptea. V. ROM. septembrie 1954, 59. Am fapt puțurele-N cîmpuri rele, Cine apă c-a băut Tot mie mi-a mulțămit. POP., ap. GCR II, 325. ◊ (Întărit prin determinări modale) Asta să fie logodnica mea. – Îți foarte mulțumesc. . . , îi răspunse atunci Broasca. ISPIRESCU, L. 35. Domnule Miklos, mulțămim frumos. T. POPOVICI, SE. 18. Stăpîne, stăpîne ! Mulțumimu-ți bine, De vin și de pîne. POP., ap. GCR II, 321. Primiți Și cu dragosti mulțemiți ! MAT. FOLK. 1 498. Îz mulțămesc tare că mi-ai făcut bine. ALR I 1 497/5. ◊ (Urmat de propoziții secundare introduse prin „că”, „pentru că”, învechit și popular „căci”, sau cu determinări introduse prin „pentru”, regional „de” etc., arătînd motivul satisfacției, recunoștinței) Mulțămescu-ți ție, părinte, că mă ascultași (a. 1600-1650). GCR I, 140/17, cf. II, 96/29, 155/13. Ștefan Vodă. . . i-au mulțemit de agiutor. URECHE, ap. GCR I, 73/5. Să-i mulțămască căci l-au adus dentru neființă întru ființă (a. 1726). BV II, 25. Să mulțumească bunătății cei nemărginite a cerescului părinte.. MARCOVICI, 4/9. Îți mulțămim pentru buna sfătuire ce ne dai. DRĂGHICI, R. 162/31, cf. 139/13. Mulțămește sfîntului mare mucenic Dimitrie. . . că ne-au oprit de a face un păcat. NEGRUZZI, S. I, 146, cf. 48. Nu sînt vrednic să mulțămesc lui Dumnezeu pentru marea bunătate ce ai arătat și arăți cu mine ! FILIMON, O. I, 124. Veniți de-mi mulțumiți mie pentru fericirea voastră. ALECSANDRI, T. I, 59. Pentru atîta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III, 9. El începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRERSCU, L. 7, cf. 3, 28. Harap Alb . . . mulțămește lui Dumnezeu și de bine și de rău. CREANGĂ, P. 223, cf. 203, 214. Îți mulțumesc că m-ai făcut să te-nțeleg. VLAHUȚĂ, O. A. III, 91. Flăcăii îmbrățișează pe fete, mulțumindu-le pentru joc. REBREANU, I. 17, cf. 31. Pentru însărcinarea ce mi s-a dat. . . am de mulțămit onoratului consiliu. N. A. BOGDAN, C. M. V. A mulțumit Teatrului de artă pentru ajutorul pe care acest teatru l-a dat tineretului. STANCU, U.R.S.S. 78. Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi, Că nu dau leacuri amare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 374. Și-i mulțămi de sălaș, apoi se duse pe-aci-ncolo. RETEGANUL, P. III, 27. Dumitale-ți mulțămește, Pentru casă, Pentru masă. VICIU, COL. 181. ◊ T r a n z. (Regional) Vă însărcinezu a mulțămi în numele meu pe vitejii voștri, ai armelor soți. AR (1829), 49²/8. Au mestecat repede mămăliga ce le mai rămăsese și, după ce au mulțumit pe Dumnezeu cu o cruce grăbită, au așteptat. GALAN, Z. R. 30, cf. ALR I 1 497/690. ◊ (La prez. ind. pers. 1 sg. și pl., substantivat) Un mulțumim și bogdaprosti ieși din gura femeii. ȘEZ. I , 246. ◊ (Purtînd accentul stilistic în propoziție, servește pentru a exprima, în mod politicos, un refuz, un reproș etc.) De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. . . – Dorm colea, pe pămînt. Îți mulțumesc. COȘBUC, P. I, 230. Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim, Ci pe Chira s-o pețim ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 493. 4. I n t r a n z. (Învechit; de obicei construit cu dativul) A-și exprima aprobarea pentru acțiunile cuiva, a se declara de acord cu ele; a admite, a aproba. Cela ce va mulțemi nescui după ce va face vreo greșeală, atîta iaste vinovat ca și cela ce va trimite de va face greșala. PRAV. MOLD. 184^v2/4. Cela ce va priimi sau va ascunde pre cela ce face greșala, iaste sămn cumu-i mulțămeaște pentru că ce au făcut acea răutate. PRAV. 330. Ca și cel vinovat să va certa, macar că n-are avea acesta ce mulțămeaște nice un folos . . . de la acea greșală. ib., cf. 331. 5. T r a n z. A satisface; a bucura; a da satisfacție (prin activitatea, prin faptele, prin valoarea sa etc.); a face pe voie, pe plac. Nu își poate mulțumi amureaza. GORJAN, H. IV, 184/15. Nu știi însă cît m-a mulțămit întîlnirea voastră. NEGRUZZI, S. I, 39. Autorul descrie . . . mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulțumească. . . și să răpească pe om. ODOBESCU, S. III, 50. Mă voi sili din toate puterile mele să te mulțumesc. ISPIRESCU, L. 13. Judecata lui Titu mulțumi pe toți. REBREANU, I. 75. Mi se pare că am aflat explicația, care să mă mulțumească măcar în parte. IBRĂILEANU, S. L. 92. Toată lumea căuta să-l mulțumească, să-i ghicească, de se poate, intențiile. CAMIL PETRESCU, U. N. 27. S-o sădească în grădina-mpărătească, Ca mai frumos să-nflorească Și să rodească Și pe părinți să-i mulțămeascâ. TEODORESCU, P. P. 164. I-au spus că dorește ca să-i facă o coroană . . . S-au prins că-l va mulțămi. SBIERA, P. 97. Primblâ-ni-sâ pin colnic . . . Cu doisprezece lăutari. Din doisprece ce-i avea, Nici unu nu-l mulțăńia. MAT. FOLK. 1 065. ♦ (Complementul indică o nevoie, o cerință etc.) A împlini cu prisosință. Să cunoască o țară în care ș-or mulțămi lăcomie ce au. IST. AM. 25^r/5. De secerișul verei fiind ariile-mi pline, Sfiicioasa sărăcie mulțămi-o-voi curînd. ASACHI, S. L. I, 111. 6. R e f l. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu” sau, învechit și popular, „de”, „pe” ori „în” sau de propoziții secundare introduse prin „să”) A fi, a se considera sau a se declara satisfăcut, bucuros ; a se îndestula cu. . . , a nu dori sau a nu pretinde mai mult decît. . . , a se limita la. . . , a-i ajunge . . . Să se lase. . . cinurile cele vechi și să stâpînească acele cu care s-au mulțămit ei până la începerea oștirei. (a. 1774). URICARIUL, I, 82. Mulțămindu-se pe această dobîndire, făcu în urmă pace cu nemții. VĂCĂRESCUL, IST. 262. E ! Nu te mulțumești de atîta jertfe mărețe? MARCOVICI, C. 19/21. Eu m-aș mulțămi numai cu o bucățică de pîne. DRĂGHICI, R. 32/13, cf. 70/28, 153/2, 156/25. Să vă mulțâmiți în împrejurările voastre. id. ib. 157/5. O rugă . . . ca să înceapă iarăși frumoasele istorii de care el se mulțumea mai mult decît de orice alt în lume. GORJAN, H. IV, 1/8, cf. 86/13. La Botoșăni am mas la mătușica Mărioara, unde bezădelile foarte mult s-au mulțămit. KOGĂLNICEANU, S. 2. Mulțemește-te cu zestrea ce de la ceriuri ți-i dată. CONACHI, P. 268. Te mulțumești de bucatele cu care te hrănesc ? FILIMON, O. I, 124, cf. 139, 150, ODOBESCU, S. III, 10. Dar nici cu atîta nu se mulțumea cucoana. CARAGIALE, O. II, 225, cf. III, 103. Au doară nu te mulțumești de simbria ce-ți dau ? ISPIRESCU, L. 231. Criticul nu se mulțumește numai cu atîta. GHEREA, ST. CR. II, 58. Trebuie să ne mulțumim . . . cu frumosul parțial dintr-o operă de artă. IBRĂILEANU, S. L. 22. Mă mulțumesc numai să te privesc cum scrii. REBREANU, R. I, 244. Noi ceilalți ne mulțumim să fumăm fără să spunem o vorbă. CAMIL PETRESCU, U. N. 387. Duca se mulțămi cu acest răspuns. SADOVEANU, O. X, 168. Sînt eu omul să mă mulțumesc cu un la revedere ? C. PETRESCU, A. R. 14. Sus că se uita, Bine că-i părea, Mult să mulțămia. TEODORESCU, P. P. 467. Să vadă . . -. cum să mulțămesc cu starea lor. SBIERA, P. 267. Mult, puțîn, cît am, cu ala mă mulțămăsc. ALR II 3 092/310. Cine să mulțămește pă ale sale nici o mîhnire are. ZANNE, P. VIII, 371. Celui care nu se mulțumește cu binele ce-l are: caută pîne mai bună decît de grîu. ȘEZ. II, 47. ◊ (Rar; despre plante) Prajii, usturoiul. . . se mulțămesc și cu un pămînt gunoiet cu mai mulți ani înainte. I. IONESCU, C. 14/11. ♦ (Învechit și popular; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A socoti că a avut destul din . . . ; a renunța la . . . ; a se sătura de . . . După un oarecare timp, fiecare împărat trebuia să se mulțămeascâ de împărăție și în locul lui să se aleagă altul. MARIAN, O. I, 12. Spuse ciobanilor celorlalți că el s-a mulțumit de ciobănie și să duce de acum în lume. ȘEZ. I, 208. S-a mulțămit de slujbă și a venit acasă. MAT. DIALECT. I, 182. 7. T r a n z. (Învechit și popular; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu”, care arată răsplata acordată) A acorda o despăgubire, o răsplată; a despăgubi, a răsplăti. Și slujindu-i de la aprilie 3 pînă la iunie 22 cu făgăduieli că-l va mulțumi foarte bine, nici pînă acuma nu i-au mai plătit (a. 1818). DOC. EC. 185. Iată, ț-o dau ție roabă, cu dînsa te mulțemesc. BELDIMAN, O. 59/23. Vasăli în tot drumul acest mare s-au purtai foarte bine cu noi. . . De aceea mă rog, băbacă, ca să-l mulțămești. KOGĂLNICEANU, S. 48. Bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Și noi, taică părinte, te-om mulțămi cît nu să mai poate. STĂNOIU, C. I. 25. Te-aș mulțămi cu orice mi-ai cere. . . dacă m-ai scăpa de moarte. ȘEZ. IV, 187, cf. ALR I 1 454/700. ◊ (Popular; complementul indică acțiunea pentru care se răsplătește) Lui Piperea bani să-i dăm . . . Să-i mulțămim vitejia. RETEGANUL, TR. 40. 8. T r a n z. (Regional) A datora (recunoștință), a fi recunoscător. Pămint. . . căruia Peloponezul nu o dată au avut a mulțămi mîntuirea sa. AR (1829), 51²/44. Mie nu-mi scapă nimic neobservat dintr-o carte. Asta cred că trebuie s-o mulțumesc împrejurării că am cetit foarte puține cărți. AGÎRBICEANU, A. 150. – Prez. ind.: mulțumesc. – Și: (învechit și popular) mulțămi, (învechit și regional) mulțemI, (învechit) mălțemI, (regional) munțămI, mînțămI vb. IV. – Din formula de urare (la) mulți ani ! Cf. gr. ε ἰ ς π ο λ λ ὰ ἔ τ η.

MULȚUMIT, -Ă adj., s. f., prep. 1. Adj. (Adesea în legătură cu verbul „a fi”) Care se simte bine din punct de vedere sufletesc, căruia nu-i lipsește nimic, care nu cere sau nu așteaptă mai mult; satisfăcut, bucuros, împăcat. Dinprotivă . . . sîntem cu toții mulțemiți. ALECSANDRI, T. I, 287. Ești mulțămită, fata mea ? EMINESCU, N. 18. Primarul Ion Pravilă intră în circiumă frecîndu-și mîinile mulțumit. REBREANU, R. II, 73, cf. I, 181. Atît de mulțumiți ar trebui să fie oamenii din cîmpie. BOGZA, C. O. 271. Roman Lupu clătină capul mulțumit. GALAN, Z. R. 83, cf. ALR II 3 088/29, 3 092/157, 605. ◊ (Cu determinări indicînd cauza sau împrejurările stării de satisfacție, introduse prin prep. „de”, „cu”, rar „pentru”, învechit „întru” sau urmat de propoziții subordonate introduse prin „că”) Să fie mulțămit întru ceale ce are. ANTIM, ap. GCR II, 7/8. A fi însuși el mulțumit de sineși și de purtarea sa. MARCOVICI, D. 10/8, cf. 11/17. Mulțemit că trăiește, așteaptă ziua dorită. CONACHI, P. 263, cf. 287. El era mulțămit de făgăduința ce cîștigase. NEGRUZZI, S. I, 141. Salută pe mentorul său și plecă înainte, mulțumit de povețele lui. FILIMON, O. i, 130. Și cum mergea el, mulțămit în sine pentru această facere de bine, numai iată i se înfățișează înainte crăiasa albinelor. CREANGĂ, P. 239, cf. 168, 286. Sînt mulțumit de slujbele tale, zise împăratul. ISPIRESCU, L. 30, cf. 42. E mulțumită cu Platamonu, care plătește cinstit. REBREANU, R. I, 171, cf. 15. Era mulțumit de tot ce făcuse, ce aflase și ce aștepta. C. PETRESCU, C. V. 278, cf. 104. Ești mulțămit că ți-ai plătit datoria. ALR II 3 24429. ♦ (Învechit) Care exprimă mulțumire (3). Îl proslăviia cu mulțămite glasuri. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 184^r/7. II. S. f. 1. (Popular; la sg.) Răspuns la o închinare, la un salut, la o urare. Cf. m u l ț u m i (2). Mulțămită la o închinare [Titlu]. VICIU, COL. 181. După buna-dimineață și mulțemita (= după cum te porți tu cu alții, tot astfel se vor purta și alții cu tine). Cf. ZANNE, P. IV, 201. 2. (Învechit și popular) Exprimarea (prin cuvinte) a recunoștinței, a satisfacției. Cf. m u l ț u m i (3). Să ne și îndulcim toți, fraților, cu bune mulțemite, acestui praznic bun. CORESI, EV. 117, cf. id. L. 328/8. Să-și ia D[u]mnezeu căzuta cinste și mulțămită (a. 1713). GCR II, 4/35. Porunca pentru aceea îi pusă lui. . . ca să-l diștepte spre mulțămită (a. 1726). BV II, 25. Dumnezeule, . . . slavă, închinăciune și mulțumită ție . . . Abia își isprăvise mulțumită, și alți creștini din sat sosiră la el. GALACTION, O. 255. Cuvintele acestea. . . îi părură mai mult o insultă decît o mulțumită. AGÎRBICEANU, L. T. Primește adîncă mulțumită mea. V. ROM. octombrie 1954, 5. Cinstea și mulțumită Și lui D-zeu i-i dragă. ȘEZ. III, 43, cf. BUD, P. P. 19. Fapt-ai puț lîngă drum . . . Auzit-ai mulțumite, Mulțumite-mbobocite. PĂSCULESCU, L. P. 8. Mulțumită gazdei [Titlu]. BÎRLEA, B 92. Mulțumită sacă Nimărui nu-i dragă. ZANNE, P. IV, 221. ♦ (în legătură cu verbele „a da”, „a primi”, „a aduce”, „a face”, „a fi”, rar „a trimite” sau „a cînta”, mai ales în fraze care exprimă recunoștința către Dumnezeu) Domnului fie mulțemită pentru cel milostivnicit dar. CORESI, 373/2, cf. 328/11, 346/2. Să cîntați în besearecă mulțămită lui Dumnedzău. VARLAAM, C. 337, cf. 417. Athinei nici o mulțămită nu le făcură. HERODOT (1645), 301. Laude. . . de mulțămite lui D[u]mn[e]dzău trimițînd. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 8^r/9, cf. id. PS. 454/9. Au dat. . . și cîțiva saci de făină și de orz dar; pentru aceasta îi făcea toți mare mulțămită. AXINTE URICARIUL, LET. II, 177/22. Aducea mulțămite și jirtve la începutul secerișului (cca 1750). GCR II, 51/32, cf. 111/24. Li se cade . . . a da acea cătră D[umne]zeu mulțămită (a. 1757). URICARIUL, IV, 6/17. Să cu[t]remurară toți de acea minune mare, dînd laudă și mulțămită lui Dumnezeu. MINEIUL (1776), 120^r2/5, cf. 120^r1/6. Cînd vreunul agiunge în vîrful vreunii movili, fece mulțămită. IST. AM. 44^r/2. Celor răi, celui ce le face bine în zadar e, că nu e mulțemită. ȚICHINDEAL, F. 46/5. N-au voit să priimească nici mulțămită mea, au fugit. KOTZEBUE, U. 11^v/15. Dă mulțumită multă marelui proroc. GORJAN, H. I, 6/23. Nu putem să-ți aducem din destul mulțămită . . . pentru toate acele rare virtuți și vrednicii. GT (1838), 14²/38. După ce sărută cîteva icoane și dete mulțămită Celui de Sus . . . , Artemie își roti ochii prin căsuța Domnului. STĂNOIU, C. I. 22. ◊ L o c. a d j. De mulțămită = care exprimă o mulțumire, drept mulțumire. Să aducă dar de mulțămită lui Dumnedzău. DOSOFTEI, PS. 88/14. Cîntare de mulțămită. MINEIUL (1776), 85^v2/14, cf. 19^v1/8. ◊ L o c. a d v. Cu mulțumită = cu cuvinte de mulțumire; mulțumind. Și cu bună mulțemită să slăvim. . . și să ne închinăm. CORESI, EV. 19. Au scris carte. . . cu mare mulțămită pentru oamenii săi. M. COSTIN , ap. GÎDEi. Cu mulțămită pre tine pururea te mărim. MINEIUL (1776), 156^v1/12, cf. 154^v1/12, 174^v2/26. Cu mulțămită au făcut orație preaputernicului împărat. GHEORGACHI, LET. III, 296/5. Prin rugă și rugăciune cu mulțumită cererile voastre să fie cunoscute la Dumnezeu. MARCOVICI, D. 1/6. ◊ E x p r. (Regional) A-și da mulțămita = a renunța la . . . , a se lăsa păgubaș. Și-a dat mulțămita din slujba de primar. MAT. DIALECT, I, 182. 3. (Învechit și popular) Mulțumire (3). Darurile ce-i trimesăse Ștefan Vodă cu mulțumită le-au luat. URECHE, LET. I, 136/21. S-aib de tine mulțămită. DOSOFTEI, PS. 166/9. La acele trei plăși. . . să li se facă îndreptarea cu toată cumpănirea, ca să cerce ca toți mulțămită (a. 1819). DOC. EC. 215. Ea îi răspunsă că își pune viața întru pierzare cu toată mulțumită ei. . . dacă istoriile ce are a povesti de acum înainte nu vor fi cu mii de ori mai frumoase. GORJAN, H. I, 162/21. Cunoaștem cu . . . mare mulțumită că . . . am cîștigat un ăst feliu de crai. GT (1838), 14¹/24. Arhimandritul. . . își descoperi bucuria și mulțămita sa într-un discurs oareșicum inspirat. BARIȚIU, P. A. III, 252. Oamenii ce iubesc noul vor ceti cu mulțămită. NEGRUZZI, S. II, 290. ◊ L o c. a d v. (Neobișnuit) Cu mulțumită lui = rămînînd mulțumit, simțind satisfacție. Acia . . . este cea mai frumoasă plimbare care poate fi, spre a petrece cinevaș cu mulțumită lui. GOLESCU, Î. 18. ◊ E x p r. A fi de mulțumită = a da satisfacție, a mulțumi (5). Ne-a dat. . . felurite mîncâri și melșpaize, ca să ne fie de mulțămită. SADOVEANU, O. X, 390. 4. (Învechit și popular) Recunoaștere a unei îndatoriri sau binefaceri; recunoștință (exprimată prin daruri sau recompense materiale); (concretizat) ceea ce se oferă drept răsplată. Cf. m u l ț u m i (7). Vintrele de se va clăti, o pomeană au mulțemitâ pentr-o slujbă de la o muiare va avea. PARACLIS (1639), 262. Acest neguțător vă este dator mare mulțumită. GORJAN, I, 39/35, cf. II, 79/23. Ștefan Vodă. . . l-au tăiat pe Arbure Hatmanul. . . în loc de mulțumită căci l-au crescut. BĂLCESCU, în MAG. IST. I, 162/6. La gît purta o salbă de galbeni, pe care a dat-o fetei ca mulțămită, pentru că a căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291, cf. id. A. 144, 149. Ți-ai făcut slujba, ai primit mulțumită, poți merge. AGÎRBICEANU, L. T. 269. Mulțumita pentru slujbă nu numai prin grai, dar și cu mîna plină. ZANNE, P. VIII, 371. (Cu o nuanță de ironie, de amărăciune, de indignare) În scurtă vreme au pus de l-au zugrumat. . . Această mulțămită și plată au avut Panaitachie de la Mihai Vodă pentru harzul ce-au făcut cu mîna lui la împărăție de l-au poftit domnu. NECULCE,. L. 183. Aceasta iaste mulțămită cu care em ești datoriu, să te apuci să strici casa unde te-am ținut atîția ani ? (a. 1750). GCR II, 47/9. Nu agiunsăse încă a-și lua mulțămita în proporția crimenului său. ASACHI, S. L. II, 108. ◊ (Învechit; cu determinări în genitiv sau în dativ, indicînd motivul recunoștinței sau recompensei) Aștepta slujbelor sale plată și mulțămită și cinste. M. COSTIN, ap. GÎDEi. Rînduiala care trebuie să se pazască spre paza curățeniei orașului. . . și oaminii ce se vor alcătui. . . să aibă mulțămita ostenelelor lor (a. 1813). URICARIUL, I, 201. III. Prep. (Construit cu dativul) Cu ajutorul . . . , prin intermediul. . . , datorită .. . , grație. . . Cf. GT (1839), 85²/13. Mulțumită Domnului, părinții noștri aveau de unde. CREANGĂ, A. 103. Poți să-i faci să trăiască bine și aci, lăsîndu-le o sumuliță bunicică de bani de care ai, mulțumită Domnului, destui. ISPIRESCU, L. 107. Știm, mulțămită lor, cine era Zulnia. IORGA, L. II, 505. – Pl.: mulțumiți, -te. - – Și: (învechit și popular) mulțămit, -ă, (învechit și regional) mulțemIt, -ă adj., s. f., prep. – V. #mulțumi.@

MUNTENIZA vb. I. R e f l. (Rar) A-și însuși felul de a fi, de a se comporta, de a vorbi al locuitorilor din Muntenia. Bună dimineața, nene Zaharia. – Nene ? Te-ai muntenizat rău ! se ridică Zaharia. C. PETRESCU, R. DR. 125. – Prez. ind.: muntenizez. – Muntean¹ + suf. -iza.

NĂVĂLI vb. IV. 1. Intranz. A se repezi la cineva, asupra cuiva sau undeva cu intenții agresive, criminale etc.; (învechit și popular) a năbuși (1). v. tăbărî. Ca niște lei sălbatici au năvălit asupră-i și, multe rane făcîndu-i, l-au omorîtu. ureche, l. 149. O vipere ieșind den căldură năvăli spre mîna lui. n. test. (1648), 172^r/12. Năvălind ca niște fe[a]ră În cuțite îl luară (a. 1777). gcr ii, 116/33. Un pește mare năvăli să-l mînînce (a. 1784). id. ib. 134/14. Ieșind un lup turbat și năvălind asupra unui cioban anume Filip, l-au mușcat. cr (1836), 56¹/47. De-i vedea și-i vedea că s-a trezit și năvălește la tine, ...fugi încoace spre mine. creangă, p. 215. Și nici o fiară n-a năvălit asupra lui. delavrancea, o. ii, 129. Fasciștii germani năvăliseră peste casa lui Ceaikovski de la Klin și, la plecare, o lăsaseră pradă focului. stancu, u.r.s.s. 90. Se sculase și năvălea spre el cu pumnii ridicați. preda, Î. 66. Din fundul grădinii lui Trafulică năvăliră încă trei inși cu măciuci. id. d. 212. La perdea-n miezul nopții Nemerit-au haiducei, Nemerit-au, năvălit-au, Paloșele zinghenit-au. alecsandri, p. p. 58. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Pădzeaște-te că fiiu-tău Leont te dibuiaște să te piardză ca să-ți ia împărățiia, și te va năvăli acmu la vînat. moxa, 390/22. Biata lui nevastă pe loc o sfecli, Gîndind că cu pumnii o va năvăli. pann, p. v. ii, 150/30. Nu știu, maică, ciobanii Rătăcit-au cîrlanii, Ori drumul au rătăcit, Ori haiduci i-au năvălit? alecsandri, p. p. 59. ♦ (Mil.) A se repezi asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc. (într-o luptă, într-un război). v. ataca, asalta. De va năvăli întăi călărimea la voi, trebui... să vă agiutăm vouă. herodot (1645), 489/12. Și s-au bătut mainte de apusul soarelui pănă ce au înnoptat, perindu de îmbe părțile, pănă au năvălit și gloatile de pedestri. ureche, l. 80. Velicico năvălea în război sîngur cu sulița a mînă. neculce, l. 94. Boiarii și căpitanii, pre capete, năvăliră asupra turcilor, de-i tăia. anon. cantac., cm i, 125. Siliți fiind de împăratul că-i va omorî de nu-i va sparge pre nemți, poruncindu-le a să bate și a năvăli pînă la moarte. r. greceanu, cm ii, 77. Au năvălit asupra Siinii, nădejduind cum că... va răpi deodată cetate cu însuș zidurile (a. 1773). gcr ii, 92/7. Turcii... năvăliră și intrară în cetate. văcărescul, ist. 258. Să trezește Din grea spaimă și sulița-ș rădică, Și năvale pe vrăjmaș voinicește. budai-deleanu, t. v. 129. Năvălesc după ei turcii cu iuțeală. beldiman, e. 52/11. Viteazul... năvăli asupra ordiei... cu românașii săi. ispirescu, m. v. 15, cf. 51. Ștefane! viteazul meu!... De giur-împregiurul tău Năvălesc dușmani mereu! alecsandri, p. p. 172. Paloșu-n mînă luau Și-n tătari ei năvăleau. pop., ap. gcr ii, 301, cf. cătană, p. b. i, 60. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Priam... a văzut prăbușirea cetății și porțile casei Rupte, și-adînc în palat prin odăi năvălindu-l dușmanii. coșbuc, ae. 41. Magdul că se încrunta, Voinicește se lupta, Iar dușmanii-l năvălea Și de moarte mi-l rănea. alecsandri, p. p. 377. ♦ (Mil.) A pătrunde (pe neașteptate) pe un teritoriu străin, cu scopul de a-l cotropi; a invada, a cotropi. Socotia cum de tot au nebunit, cu atîta puține vasă, și năvălesc! herodot (1645), 431. Turcii... năvălesc în Europa și amenință a o cuceri. bălcescu, m. v. 8. Cu ce vifor de urgie Năvăliră-n Românie! alecsandri, p. ii, 18. I-a venit răspuns Că dușmanii țării, Cît nisipul mării, Năvălesc grămadă, Pustiesc și pradă. iosif, v. 122. ◊ Expr. (Ce,) au năvălit turcii? v. turc. ◊ refl. (Învechit, rar) Împărăția turcească asupra noastră se năvălește (cca 1770). arhiva r. i, 47/22. ◊ Tranz. (Rar) Noi, în tinerețele noastre, dam război dușmanului, cînd ne năvălea glia. camilar, n. i, 104. 2. Intranz. (Despre ființe) A se repezi, a se năpusti (2) undeva, spre ceva, a fugi în grabă la cineva, a da buzna, (regional) a nooti; a tăbărî. Iosif năvăli pre fața tătîni-său plîngînd și sărutînd pre el. palia (1582), ap. gcr i, 37/8. Saraciul, sluga lui Dumitrașco Vodă, au năvălit degrabă la beciul suptu scara despre doamna. neculce, l. 204. Turmele înfricoșate năvălesc de vale. beldiman, n. p. i, 124/2, cf. id. e. 1/22. Palas... năvălind de pe Olimp se duse Și la Itaca se opri-n cetate. murnu, o. 4. Florile din luncă mi s-au plîns c-a năvălit Printre ele, ca furtuna, roibul tău... Ce roib cumplit! eftimiu, î. 103. Iar ca învălmășeala să fie și mai deplină, în cumplita această viermuire a glotimii... mai năvăleau... și telegarii butcilor. c. petrescu, a. r. 9. Din vecini năvăliră cîțiva oameni, băgîndu-se între ei. t. popovici, se. 123. În pimniță cum intra La butie năvălea, Bea Tudor dă să-mbăta. șez. iii, 213. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.) Au năvălit ca un nour luminat de soare o nespusă mulțime de omăt. ar (1839), 47¹/27, cf. 67¹/5. Apa năvălea-n clocot. f (1900), 556. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. sadoveanu, o. i, 74. Asupra lumii năvăli o ploaie cumplită. id. ib. vi, 338. Miliarde de stropi de apă năvălesc. bogza, c. o. 231. ◊ Fig. Zise, și l-aceste vorbe Năvală nenorocirea. heliade, o. i, 84. Ce valuri înfocate de visuri sfîșîitoare au năvălit asupra simțirilor mele. marcovici, c. 7/8, cf. 20/10. Războiul, foametea, ciuma... năvălesc una după alta... asupra ticăloasei omeniri. id. ib. 21/14, cf. id. d. 9/1, 120/20, 160/19. Vezi paharele cum pline tot la gură năvălesc. beldiceanu, p. 128. Moș Gheorghe nu poate prinde clipa în care năvălește aprinsul luminilor. sp. popescu, m. g. 88. E o lume ce n-ai văzut-o încă: Viața năvălește cu furia dintîi. cerna, p. 61. Peste cîmpie năvăli un văl de aur. gîrleanu, l. 29. ◊ refl. (Într-un descîntec) Ho! vacă roșă... Nu te asupri; Nu te nărăvi, Nu te năvăli, Nu te năpăsti Copiii nu-mi sărăci. marian, na. 46. ◊ Tranz. fig. Este cam indiscret din parte-mi a vă năvăli astfel cu poezii. alecsandri, s. 43. Dacă m-ai năvălit cu întrebările, cînd era să-ți spui? caragiale, o. ii, 246. E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu, chinuit de așteptare... năvălit acum deodată de această mireasmă ucigașe. galaction, o. 58. I se umflară nările și o năvăliră aduceri aminte. sadoveanu, o. vii, 331. ♦ (De obicei cu determinări locale care indică un spațiu închis sau considerat ca atare) A intra sau a ieși în grabă (și pe neașteptate, în neorînduială ori în mare cantitate); a da buzna. Desperat, Petrache Mănescu dă brînci ușii și năvălește înăuntru. caragiale, o. iii, 149. Se auzi glasul aspru al gardianului căpităniei și caporalul năvăli grăbit pe ușă. dunăreanu, ch. 94. Se deschide de părete ușa odăii din dreapta prin care năvălește o droaie de copii. brătescu-voinești, î. 18. O ceată de vreo patruzeci de țărani năvăli pe poartă cu mare gălăgie. rebreanu, r. ii, 129. De pretutindeni năvăliră în curte argații... răcnind cu toții: tătarii. galaction, o. 52. Către patru după amiază, năvăli în odaie un gradat. camil petrescu, u. n. 248, cf. 415. „Nu merge așa!” izbucni el disperat, năvălind pe ușă afară. brăescu, m. b. 32. Paznicii de la Murgeni năvăliră în sat călări, alungați parcă de cineva din urmă. sadoveanu, o. v, 696. Năvălim în odaie să-l vedem. stancu, d. 225, cf. id. r. a. iii, 236. Năvăli pe cerdac neguros, de parcă-l aștepta vreo încăierare. galan, b. ii, 162. Stan năvăli în cabină și le spuse pe nerăsuflate că a venit cineva de la raion. preda, d. 53. Turcii-n casă năvălea, Bună dimineața da, Iar popa le mulțumea. Jarnik-Bîrseanu, d. 492. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.; adesea fig. sau în contexte figurate) Undile ce clocotea au început a năvăli în corabie. drăghici, r. 33/13. Cînd deschise fereastra, un zgomot de trăsuri depărtate năvăli în odaie. VLAHUȚĂ, o. a. iii, 72. Popa Tonea a suit scara cerdacului, în care năvăliseră ramurile... unui cais de neam. galaction, o. 188. Noaptea luminoasă Ca o undă de parfum Năvălește-n casă. topîrceanu, p. o. 99. Soarele năvăli pe geam. brăescu, a. 99. Prin fereastra deschisă năvălește aer curat. sahia, n. 26. Era început de primăvară, prin mart, și pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă. sadoveanu, e. 110. În compartiment a năvălit o avalanșă de nisip. ralea, s. t. i, 252. Aerul de seară de februarie, tare, năvăli în compartiment. v. rom. aprilie 1955, 110. ◊ Fig. Ceva greu, un dor, o jale, un amar pe care nu-l simțise niciodată îi năvălise în inimă. mironescu, s. a. 44. Acuma, iată, în viața ei închisă, acoperită ca de un nour, năvălise un val de soare. sadoveanu, o. ii, 190. Adevărul năvălea în ciuda tăcerilor în odaia bolnavei. călinescu, s. 692. Vorbele năvăliră aspre, fără voia lui. v. rom. februarie 1955, 178. ♦ (Rar; urmat de un verb la infinitiv care îi întregește sensul) A sta gata să izbucnească (cu putere); a amenința să... Marea din matca sa iase, Preste lumea vinovată năvălind a se lăți. negruzzi, s. ii, 5. Vine dorul, stau nebun, Stau nebun, năvăl a plînge, De dorul care mă prinde. hodoș, c. 74. 3. Intranz. A veni în grabă și în mare număr undeva, la cineva; a se îngrămădi, a se îmbulzi, a se înghesui, (regional) a (se) nălogi. Și așa năvăliia și să îndesa, cît călca pre măriia sa, unii pentru să să vendece de boale, alții pentru să audză învățătura lui. varlaam, c. 258. Văzînd Isus că năvălește mulțimea, certă pe duhul cel necurat. n. test. (1648), 53^r/4. Toți provințialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. negruzzi, s. i, 239. Vara năvălesc mulțime de bolnavi la cură. id. ib. 317. Lumea, cîtă fusese și cîtă nu fusese la biserică, năvălise în crîșmă. hogaș, dr. i, 41. Toate surorile și verele mele au năvălit săptămîna asta peste mine de pretutindeni. id. ib. 167. Cînd spectacolul a luat sfîrșit..., publicul a năvălit în față, să fie mai aproape de actori. stancu, u.r.s.s. 75. Satul a năvălit pe malul gîrlei. id. d. 208. Iată mîrzăcițele Și cu tătărițele Că la hanul năvălesc Și cu toate-așa-i grăiesc. alecsandri, p. p. 78. Începu a năvăli norodu de nu mai încăpea pe la ferești și-mprejurul casei privind. șez. i, 207. ♦ (Despre sînge) A se strînge cantitate mare (într-un organ sau într-o parte a corpului). Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. sadoveanu, o. v, 603, cf. vii, 337. În zguduirea sufletească în care vibra, simțea cum îi năvălește sîngele la inimă. bart, e. 22. Sîngele năvăli în obrajii tînărului. Indignarea se amesteca și cu temerea. călinescu, e. o. i, 56. Simți cum sîngele îi năvălește în cap. stancu, r. a. iii, 79. Sîngele îi năvăli în tîmple. v. rom. aprilie 1955, 194. Sîngele-i năvăli în inimă, ameți puțin și se clătină. vornic, p. 54. Se vedea că lui Pascu îi năvălise sîngele în obraji. preda, d. 35. Tot sîngele îi năvăli în cap. t. popovici, se. 56. 4. Intranz. (Învechit; cu determinări introduse prin prep. „la”) A recurge (la cineva) pentru protecție, ajutor etc.; a alerga. Năvăliia la dînsul și la țară și domnii cei streini, să-i ducă la domnie și cu agiutoriul lor era cu nădejde că vor izbîndi. ureche, l. 89. La aceasta au năvălit Paleologul, împăratul grecilor, plîngîndu-se de necinstea și nedreptatea ce i-a făcut Baiazid. văcărescul, ist. 253, cf. 273. La tine noi năvălim, Voind să ne dezrobim. i. văcărescul, p. 70/29. ◊ Fig. Grecii... năvăliră la singură scăparea, carea este supunerea și închinăciunea. văcărescul, ist. 258, cf. 266. 5. Tranz. Fig. (Rar) A năpădi (2), a umple. M-a năvălit barba. camilar, n. ii, 399, cf. 230. – prez. ind.: năvălesc și (regional) năvăl; pers. 3 și: (regional) năvale și năvală, năvăle (com. din limba-alba iulia). – Din slavonul НАВАЛГАТН.

CIUCURE, CIUCUR sm. 1 Împletitură de lînă, de bumbac, de mătase, de fir, etc., de formă rotundă sau conică, care se coase ca podoabă la marginile hainelor, mobilelor sau draperiilor (🖼 1230): eu stam la fereastră și mă jucam cu ciucurii de la perdele (VLAH.) ¶ 2 pr. anal. Ori-ce atîrnă ca niște ciucuri: ciucuri mari de piatră atîrnați de tavan ca niște țurțuri de ghiață (VLAH.) ¶ 3 🌿 CIUCURUL-VOINICULUI – TRIFOIU-ROȘU ¶ 4 Ⓟ Plin ~ (de păduchi, de rîie, etc.), acoperit cu totul, plin și îndesat: ne trezim într’o bună dimineață plini ciucur de rîie căprească (CRG.) [ung. csukor].

NEAȚALUȘ interj. (Prin sud-estul Munt., în colinde) „Bună dimineața la Moș-Ajun”. pamfile, cr. 11. Prin jud. Ialomița, pe-alocuri, în loc de „Buna dimineața la Moș-Ajun”, colindătorii, prescurtînd, zic : Neațaluș, Neațaluș, Ne dai, lele, ne dai? id. ib. – Etimologia necunoscută. cf. dr. iii, 874.

cunósc, -út, a -oáște v. tr. (lat. cognóscere, din co-, împreună, și gnóscere, nóscere, a cunoaște; it. conóscere, vpv. conoisser, fr. connaître, sp. conocer. – Cunosc, -oștĭ, -oaște; să cunoască. V. nobil). Știŭ, am ideĭe de: a cunoaște o persoană (adică „personal”, ĭar cînd e numaĭ „din vedere” saŭ „din auzite”, se zice a ști: îl știŭ, dar nu-l cunosc). Știŭ, am practica, am făcut încercarea, am avut ocaziune să văd: am cunoscut mizeria, cunosc bine acest drum, te cunosc ce poamă eștĭ (ce fel de om eștĭ, cine eștĭ), a cunoaște dreptu roman (barb. după fr. connaître. Rom. corect a ști dreptu roman). V. intr. A cunoaște la, a te pricepe la, a ști să apreciezĭ: eŭ cunosc la stofe. V. refl. Îmĭ daŭ samă de, pricep: cunoaște-te pe tine însuțĭ (vestită vorbă a luĭ Socrate). A se observa, a se putea aprecia: ziŭa bună de dimineață se cunoaște, după unghie se cunoaște leu (Prov.) Am cunoștință, îs cunoscut cuĭva: ne cunoaștem de mult.

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT¹ I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) ¶ 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece ¶ 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) ¶ 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL ¶ 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN¹7; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) ¶ 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea ¶ 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) ¶ 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei ¶ 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile ¶ 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) ¶ 11 Dată: scrisoarea e fără ~ ¶ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ ¶ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 ¶ 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) ¶ 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) ¶ 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 ¶ 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) ¶ 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) ¶ 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT² I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI³1; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) ¶ 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].

NOAPTE, nopți, s. f., adv. I. S. f. 1. Interval de timp cuprins între apusul soarelui și răsăritul lui, când este întuneric. ◊ Loc. adj. De noapte = a) care lucrează, e de serviciu în timpul nopții; b) (despre păsări, insecte, animale etc.) care își desfășoară activitatea în timpul nopții și doarme ziua. ◊ Loc. adv. Azi- (sau astă-)noapte = noaptea trecută. La noapte = în timpul nopții următoare. Peste (sau pe) noapte = în timpul nopții. Noapte de noapte = în fiecare noapte; mereu. Zi(ua) și noapte(a) sau zi, noapte, zile, nopți, toată ziua (și) toată noaptea, din zori până-n noapte, nopți și zile etc. = tot timpul, neîntrerupt, continuu. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori. De (cu) noapte(a) = foarte devreme, dis-de-dimineață. ◊ Expr. Noapte bună! = urare făcută cuiva înainte de culcare. 2. Fig. Lipsă de lumină; întuneric, întunecime. În pivniță era noapte. ♦ Lipsă de cultură, de civilizație, stare de înapoiere. ◊ Expr. Prost ca noaptea = foarte prost. 3. Stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare. II. Adv. (în forma noaptea sau nopțile) În (tot) timpul nopții (I 1); în fiecare noapte. – Lat. nox, noctis.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. Care are însușiri pozitive. I. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea, oricine. ♦ Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale legate de o anumită situație. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul; cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = sfat înțelept. Bun suflet de om = om bun. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni pentru cineva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și educației. Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. (Ir.) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un (mare) rău. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală. A o păți bună = a da de bucluc. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se spune aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită. 2. (Despre mîncăruri și băuturi) Gustos. ◊ Expr. Poamă bună = termen injurios dat unui om de nimic, unei femei imorale sau unui copil neastîmpărat. 3. Bogat, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. 5. Liniștit, tihnit; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! III. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipari o lucrare, pe baza ultimei corecturi. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiile fiziologice) care se îndeplinește normal. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut. Bun de mînă = îndemînatic. Bun de picioare = sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat; p. ext. nou; de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a avea o părere hotărîtă, pe care nu o poate zdruncina nimeni. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație; emis de o autoritate îndreptățită. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație (din partea cuiva). IV. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, iscusit. V. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun (CREANGĂ). ◊ Expr. A nu fi (de-)a bună (cuiva) = a prevesti ceva rău. VI. 1. Zdravăn, strașnic. Trage un somnuleț bun (ISPIRESCU). ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată (din... sau dintre...). În bună parte = în mare măsură. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decît..., și mai bine. Mai erau ca două ceasuri bune (CAMILAR). ◊ Compus: bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. ♦ (Precedînd un adjectiv, accentuează ideea exprimată de acesta) Pe deplin, definitiv. Diata rămase bună făcută (CREANGĂ). 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = într-o zi (sau într-o dimineață); pe neașteptate. VII. (Despre relații de înrudire) De sînge, adevărat. Tată bun. ◊ Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam etc.) Nobil, ales. – Lat. bonus.

NOAPTE, nopți, s. f., adv. I. S. f. 1. Interval de timp cuprins între apusul Soarelui și răsăritul lui, când este întuneric. ◊ Loc. adj. De noapte = a) care lucrează, e de serviciu în timpul nopții; b) (despre păsări, insecte, animale etc.) care își desfășoară activitatea în timpul nopții și doarme ziua. ◊ Loc. adv. Azi- (sau astă-)noapte = noaptea trecută. La noapte = în timpul nopții următoare. Peste (sau pe) noapte = în timpul nopții. Noapte de noapte = în fiecare noapte; mereu. Zi(ua) și noapte(a) sau zi, noapte, zile, nopți, toată ziua (și) toată noaptea, din zori până-n noapte, nopți și zile etc. = tot timpul, neîntrerupt, continuu. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori. De (cu) noapte(a) = foarte devreme, dis-de-dimineață. ◊ Expr. Noapte bună! = urare făcută cuiva înainte de culcare. 2. Fig. Lipsă de lumină; întuneric, întunecime. În pivniță era noapte. ♦ Lipsă de cultură, de civilizație, stare de înapoiere. ◊ Expr. Prost ca noaptea = foarte prost. 3. Stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare. II. Adv. (în forma noaptea sau nopțile) În (tot) timpul nopții (I 1); în fiecare noapte. – Lat. nox, noctis.

ROUĂ s. f. Picături de apă care se formează în timpul nopților de primăvară, vară și toamnă, prin condensarea vaporilor din atmosferă, și se depun pe plante, pe pămînt și pe lucrurile lăsate în aer liber. Cîmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă și pomii pun coroane și nimburi pentru mine. ARGHEZI, V. 121. Frumoasă ești, pădurea mea... Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline. TOPÎRCEANU, B. 8. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. În curînd și el apare pe-orizontul aurit, Sorbind roua dimineții de pe cîmpul înverzit. ALECSANDRI, O. 175. Rîul adapă cîmpul ce roua însmălțează; Răcoarea dă viață. HELIADE, O. I 183. ◊ (Metaforic) Cînd trecea prea multă vreme, și după paloarea feții, și după roua frunții, înțelegeam că e la marginea puterilor. GALACTION, O. I 95. S-ar putea deștepta... mii de idei energice și salubre care ar scălda mintea obosită și sufletul amorțit în roua întăritoare a timpilor de antică vîrtoșie trupească. ODOBESCU, S. III 51. ◊ Loc. adv. Pe rouă = dis-de-dimineață. Trifoiul e bun de tăiat pe rouă. ◊ Loc. adj. Ca roua = fraged. De rouă = limpede, curat. Vreau cu noaptea să rămîn, Ca să-i sărut privirile de rouă. BENIUC, V. 45. ◊ Compus: (Transilv.) roua-cerului = mică plantă erbacee, insectivoră, cu flori mici, cu frunze acoperite cu peri secretori, de care se prind insectele; crește prin turbării (specii de Drosera).

PRESIMȚIRE, presimțiri, s. f. Faptul de a presimți; sentiment vag și instinctiv pe care îl are cineva și care îl face să creadă că urmează să se întîmple ceva; presentiment. Am avut eu azi dimineață o presimțire bună. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Am presimțirea c-o să-mi sfîrșesc zilele în vro prăpastie. HOGAȘ, M. N. 103. O presimțire amară îmi zicea că omul acesta... este un trădător. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ (Poetic) în văzduh plutește greu presimțirea unei furtuni. C. PETRESCU, Î. II 251. Plictiseala lui Grigore creștea cu cît se apropiau de Amara, parcă atmosfera s-ar fi încărcat mereu de mai multe presimțiri rele. REBREANU, R. II 10.

dimineața [At: PSALT. HUR. 46^r/13 / V: (rar) mân~, mneață, neața, (îrg) demen~, dem~, (înv) demăin~, demăînreață,^[1] demănreață, demăreață, demân~, dimen~, dămin~, dăminiață, deasneață, demeniată, demneață, dieminiață^[2], dieiniață, dâminiață, dminiață, dumineață, mineață, (îvr) demăn~, domin~, măneață / Pl: ~ți, (rar) ~țe / E: ml de + manitia] 1 sf Partea de început a zilei, din zori până la prânz. 2-3 sf (Îljv) De ~ (Care are loc) în partea de la început a zilei. 4-5 sf (Îal) (Foarte) devreme. 6-7 sf (Îal) (Care are loc) din momentul începerii zilei. 8 sf (Îlav) În (sau din) faptul dimineții În zori de zi. 9 sf (Îlav) În (sau pe) toată ~ța (sau diminețile) În fiecare zi. 10 sf / (Îlav) În (sau de) bună ~ sau ~ bună Dis-de-dimineață. 11 sf (Îlav) Cu (sau de cu) ~ De când se face ziuă. 12 sf (Îe) A umbla cu bună ~ța A umbla cu colindul în dimineața (1) sau ajunul Crăciunului. 13 sf (Gmț; îae) A umbla fără treabă pe la vecini. 14 sf (Arg; îae) A intra pe fereastră devreme cu intenția de a fura ceva. 15 sf (Mun; îe) A fi (sau a umbla) cu două dimineți A fi prefăcut. 16 sf (Bot; îc) Bună-~ Zorea (Convolvus tricolor). 17 sf (Bot; îac) Volbură (Convolvus arvensis). 18 sf (Bot; îac) Zorele (Ipomoea purpurea). 19 sf (Bot; îac) Zorele (Pharbitis hederacea). 20 sf (Fig) Trezire la o viață nouă. 21 sf (Fig) Schimbare în bine. 22 sf (Fig) Reviriment. 23 sf (Fig) Perioada tinereții. 24 av (Îf dimineața) În timpul dimineții (1). 25 av În fiecare dimineață (24). 26 av (Precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare”, „prea” și uneori de prepoziția „de”) Mai (sau foarte) devreme. 27 av (Precedat de adverbele de timp „azi”, „astăzi”, „mâine” etc.) În timpul dimineții (1) fiecărei unități temporale exprimate de adverbele respective. corectat(ă)

CHEMA, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune cuiva să se apropie, a invita pe cineva (adesea rostindu-i numele sau întrebuințînd o interjecție, un gest etc.) să vină aproape (sau într-un loc anumit). Frate-meu o cheamă pe mama. STANCU, D. 313. Duduca Leona... a chemat cu dragoste prefăcută pe Colțun. SADOVEANU, N. F. 35 Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice... CREANGĂ, P. 19. Mă chemi, drăguță? Iată-mă-s. ALECSANDRI, T. 263. Și strigă seara pe lună: Hai, mîndră, la apă bună! Și mă cheamă dimineața: Hai, mîndro, de-ți spală fața! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ Fig. Sînt suflet blestemat. Întîmplările mă cheamă unde miroase a sînge și a praf de pușcă. SADOVEANU, O. I 422. ◊ (Complinit prin «pe nume») Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Atunci Ileana Simziana... le chemă pe nume. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Refl. reciproc. (Poetic) Paseri mărunte, stropite cu felurite colori, se chemau de pe vîrfuri de nuielușe mlădioase. SADOVEANU, O. III 355. ◊ Intranz. O păsărică cu pieptul cărămiziu chemă de cîteva ori pe o ramură, cu viers subțire – apoi se mistui în desișul de alun. SADOVEANU, O. IV 486. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la») A pofti să participe la o acțiune, Ia un eveniment etc.; a solicita, a apela la..., a ruga. Ipate se trezește într-o zi cu socru-său, că vine și-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. CREANGĂ, P. 169. Tatăl meu... chemă pre nașu-meu Păcală, mă încredința lui și apoi muri. NEGRUZZI, S. I 247. ♦ A striga. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. ♦ A îndemna, a mobiliza la o acțiune comună. În cinstea zilei de 1 Mai colectivul nostru de muncă a chemat la întrecere celelalte colective. ▭ Partidul cheamă pe muncitori, tehnicieni și ingineri să se preocupe necontenit de ridicarea productivității muncii și de reducerea prețului de cost. GHEORGHIU-DEJ, Î. DEM. 20. Vă chem să luptăm. Vă chem s-alipiți glasul de-al meu. Vă chem să măriți puterea de-asalt a forțelor păcii. BANUȘ, B. 110. ♦ (Poetic) A evoca. Prindeau toți a vorbi de trecutul prăpădit în negura de sînge, chemau umbrele vitejilor, și în pacea luncilor, în rumeneala flăcărilor, se închegau și luau zbor legendele străbunilor. SADOVEANU, O. I 129. 3. A ordona, a impune cuiva să se prezinte într-un anumit loc, în fața unei autorități (pentru a îndeplini o obligație). ◊ Expr. A chema în judecată = a cita în justiție. A chema la ordine = a cere să se respecte disciplina și liniștea. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. 4. Fig. A scoate, a aduce. Adori Frumosul?... Nu-l căta prin nori: Învață tu de-l cheamă la lumină. TOMA, C. V. 174. II. 1. Tranz. unipers. A se numi, a avea numele... O cheamă Agripina pe nevastă-mea. STANCU, D. 257. Să știi că mă cheamă Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 88. De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb, aista ți-i numele. CREANGĂ, P. 207. Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tatăl meu, Călin. EMINESCU, O. I 84. Minciună... Nu mă cheamă nici Pîrlea, nici Lăcustă... mă cheamă Pepelea. ALECSANDRI, T. 397. ◊ Refl. pas. Ce fel de vorbă-i asta, tată... la d-ta urșii se cheamă găini? CREANGĂ, P. 188. La noi, ea se cheamă... cum se va fi chemînd?... Știu desigur că în județele de munte ale Moldovei... poartă numele de ierunci. ODOBESCU, S. III 33. ◊ Refl. însă eu am bani și minte, Căci mă chem jupîn Arvinte. ALECSANDRI, T. 317. Eu mă chem acum Leonte Dianeu, sau Leonachi Dianeu. BUDAI-DELEANU, Ț. 66. 2. Refl. impers. (Familiar) A însemna, a se zice, a se socoti, a se înțelege, a considera. Ca să nu se cheme că a murit la pușcăria lor, călăii l-au trimis [pe C. Frimu] la spital. PAS, Z. IV 115. Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia, sărind ca un vultur între dînșii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta? CREANGĂ, A. 113. ◊ Expr. Se cheamă că... = e vorba că..., vrea să zică, doar. Apoi să-mi dați tohoarcă, opinci și căciulă, că de-acu se cheamă că vine iarna. SADOVEANU, B. 24.

SUPERB,-Ă, superbi, -e, adj. 1. Plin de grandoare, măreț, impunător, impresionant. În splendida țară de la picioarele munților Făgăraș... Oltul întîlnește cei mai frumoși oameni din cîți i s-au ivit vreodată pe maluri. E o frumusețe plină de armonie și strălucire, părînd un elogiu superb al ființei umane. BOGZA, C. O. 280. Poporul nostru muncitor a creat acel monument superb și genial, care se cheamă poezia populară. GHEREA, ST. CR. II 244. ◊ (Ironic) Vreau să spun că nu mă sperii. Vreau să-ți spun că te cunosc... Tăcerile dumitale! Singurătatea dumitale! Fruntea dumitale copleșită de gînduri! Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! SEBASTIAN, T. 60. 2. Foarte frumos, excepțional de frumos. Tinerele fire de verdeață Cresc superbe, pline de viață. BENIUC, V. 74. Erau doi. Un domn bătrîn și simpatic, cam demodat cu umbrela lui cenușie. Celălalt, un tînăr înalt și musculos, cu umerii lați și cu mijloc subțire; un exemplar superb și bronzat. C. PETRESCU, C. V. 351. Se luminează de ziuă. Un soare superb anunță dimineața. SAHIA, N. 27. ♦ Foarte bun. Cum nu sînt un șoarec, doamne – măcar totuși are blană, Mi-aș mînca cărțile mele – nici că mi-ar păsa de ger... Mi-ar părea superbă, dulce o bucată de Homer. EMINESCU, N. 43. 3. (Rar) Mîndru, semeț; (peiorativ) orgolios, îngîmfat, trufaș. Lui Mitras, preot credincios A fost bătrînul – ce folos! Aproape stinși sînt dacii săi, Ba sînt dărmați superbii zei, Și geme vîntul peste ei, Și urlă fioros! COȘBUC, P. II 303. În cartea-ți... tu vorbești, amice, cu un despreț superb despre toate acele petreceri cinegetice, în care vînătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vînatul ajutat de cîinele său și să lovească fiara sau pasărea în fugă ori în zbor. ODOBESCU, S. III 15.

ARĂTA (arăt) I. vb. tr. 1 A face semn sau a spune unde se află un lucru, în ce parte este ceea ce caută cineva, a face să se vadă ceva: i-am arătat drumul cel mai sigur ¶ 2 A scoate la lumină; a pune în evidență: Dumnezeu pururea ne arată ceea ce ne duce spre pierzare (COR.) ¶ 3 A face cunoscut, a spune: trămise pe Stoica... ca să arate plîngerile sale împotriva boierilor (ODOB.) ¶ 4 A expune, a istorisi: în partea dintîi va arăta viața împăratului Romei (N.-COST.) ¶ 5 A da la iveală pe cineva, a-l face să fie cunoscut așa cum e: l-ai arătat ce fel de om este ¶ 6 A da dovezi de ceva: nu prea arată multă tragere de inimă la lucru ¶ 7 A pîrî: am să te arăt la minister ¶ 8 A face să pară, a da cuiva înfățișare: haina aceasta mă arată prea bătrîn ¶ 9 ~ cuiva ușa, a-i face semn, a-i spune să plece ¶ 10 Fig. Toată lumea (sau toți) îl arată cu degetul, se zice despre cineva prea cunoscut prin defectele sale, care a făcut ceva nepotrivit, rău ¶ 11 ‡~ pricină, a învinovăți ¶ 12 ‡~ cuvînt, a atrage luarea aminte (asupra unui lucru). II. vb. intr. 1 A face cunoscut ¶ 2 A pune în lumină, a proba: vremea are să arate cine a avut dreptate ¶ 3 A dovedi cuiva că poate să se răzbune, a întoarce cuiva un rău: lasă, că i-oiu arăta eu ¶ 4 A părea, a avea înfățișare: arăți mult mai tînăr; arată rău sau bine (la față). III. vb. refl. 1 A ieși la lumină, a apărea: soarele aci se arată, aci se ascunde după nori ¶ 2 A se vedea într’un loc, a se ivi: se arătase pe cer o stea cu coadă (I.-GH.) ¶ 3 A se vedea așa cum e, a se cunoaște; proverb: ziua bună se arată de dimineață; – arama omului la beție se arată ¶ 4 A voi să pară: își smolesc feațele sale, ca să se arate oamenilor postindu-se (GAST.) ¶ 5 A veni cuiva în chip de vedenie: mi s’a arătat ceva grozav în vis azi noapte ¶ 6 A părea: se feri cît putu a nu se ~ tristă (ISP.); acesta e un om bun, pe cît s’arată (VLAH.) ¶ 7 A se purta, a avea o anumită fire: mai mare va fi vaza lui în lume, de s’ar arăta milostiv către popor (ISP.) ¶ 8 A avea un anumit aspect (vorb. de cer, etc.): s’arăta de ploaie în ziua de Pălii (GR.-N.) [lat. ad-reiterare].

SEARĂ, seri, s. f. Partea de la sfîrșitul zilei, cînd începe să se întunece; timpul cuprins între sfîrșitul zilei și momentul cînd cineva își încheie activitatea, se duce să se culce. V. amurg. Într-una din seri... numai iată ce zăresc, în depărtare, un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Pătrunză talanga Al serii rece vînt, Deasupră-mi teiul sfînt Să-și scuture creanga. EMINESCU, O. I 216. Bădița cu șase boi, N-are ce căta la noi, Dar bădița cel cu-o vacă Nici o seară să nu-l treacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38. ◊ (În personificări) Pe vale prinde seara din ascunziș să iasă, Pășește precaută fricoasă de lumină. PERPESSICIUS, S. 29. Seara își trimite fetele s-adune nori Și s-arunce-ntunecimea-n munți și vale. ISAC, O. 116. ◊ Loc. adv. De cu seară = a) încă din timpul serii precedente, o dată cu venirea serii (precedente). Au plecat din Pitești dis-de-dimineață, căci își luaseră rămas bun de cu seară. CAMIL PETRESCU, O. I 324. Un rînd de oameni pornise de cu seară... cu telefoanele militare, cu cărucioarele de cablu, la grupul destinat pentru tragere. SANDU-ALDEA, U. P. 127; b) la începutul serii. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țeară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. Către (sau spre, înspre, pe) seară = cînd se lasă seara, pe înserate. Am să merg mai înspre seară, Prin dumbrăvi, ca mai demult. COȘBUC, P. I 49. Cum veni, nici una, nici alta, se prinse lîngă feciorul de împărat și numai lîngă dînsul juca pînă către seară. ISPIRESCU, L. 185. Vino pe seară la noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 335. ◊ Loc. adj. De seară. Veni-vor rîndunelele din nou la primăvară... Pe marginea fereștrii cinta-ți-vor ele iară, Jucîndu-se-n amurgul seninului de seară. COȘBUC, P. II 192. ◊ (Adverbial, în forma seara) Cîteva zile a plouat. Nici rîndunelele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăștia puternic, umed. GÎRLEANU, L. 41. Nu lăsa seara uitată Gura mea nesărutată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. ◊ Expr. Bună seara (sau seara bună), formulă de salut (la venire sau la plecare). A da cuiva bună seara (sau a-și lua de la cineva bună seara sau seara bună) = a saluta pe cineva. Tînărul își luă seara bună și plecă. POPESCU, B. I 83. – Variantă: (regional) sară (SADOVEANU, O. V 37, CREANGĂ, P. 97, RUSSO, S. 29) s. f.

SLOBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Învechit și popular, în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care are drepturi politice și cetățenești depline, care se bucură de independență individuală și cetățenească. Pacea aduce... legea care apără pe cel slobod de nedreptate și nu apasă pe sărman în folosul bogatului. RUSSO, O. 25. ◊ (Substantivat) În slobozi și în robi Același sînge curge; și toți au trup și oase. NEGRUZZI, S. II 188. ♦ (Despre state, popoare) Neatîrnat, independent. Numai în republica democratică poate fi poporul slobod și stăpîn pe sineși. BĂLCESCU, O. I 351. ♦ (Despre orașe) Care se guvernează după legi proprii; autonom. De acolo am trecut prin Francfort pe apa Main, tîrg slobod, mare și frumos. KOGĂLNICEANU, S. 73. 2. (Despre oameni) Care nu este supus nici unei constrîngeri venite din afară, nici unei restricții, neîmpiedicat de nimic pentru a acționa; care are posibilitatea de a acționa după propria sa voință sau dorință. Mai stați, mai aveți răbdare, Că apoi veți fi slobode să umblați la tîrg și la horă. DUMITRIU, N. 193. Se gîndi că Grigore ar putea să revie să mai stea de vorbă, își zise apoi că și-au luat noapte bună, și deci pînă mîine dimineață slobod este să facă ce-i place. REBREANU, R. I 91. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. De este slobod aceluia ce umblînd prin casele altora să vază și să gîndească la a sa, slobod au fost și mie, în toată călătoria ce se cuprinde întru această cărticică, să gîndesc nu la casa, ci la patria mea. GOLESCU, Î. 19. Slobod e să beau și eu, Slobod e pe banul meu. BIBICESCU, P. P. 222. (Eliptic) Măria-ta, mă duc să-mi văd neamurile la Orhei. – Slobod! grăi domnul ridicînd mîna. SADOVEANU, O. VII 25. A avea mînă slobodă = a fi darnic, generos. Înălțimei-voastre gînd bun și mînă slobodă ca să ne dați cît se poate mai multă mîncare și băuturică, zise Setilă! CREANGĂ, P. 259. Cu inima slobodă = neapăsat de gînduri, de griji; liniștit, împăcat, p. ext. cu toată inima. Du-te tu în locul meu și slujește pe Tudor pînă la moarte... Mergi cu inima slobodă. GALACTION, O. I 157. Cînd se întoarse... cu inima de tot slobodă ca să-și ceară ea întîi iertare și văzu trandafirii ofiliți și urmă de apă la rădăcină, se luă cu mînile de păr. STĂNOIU, C. I. 205. A rămîne pe voia slobodă (a cuiva sau a ceva) = a rămîne în stăpînirea deplină, a fi la dispoziția (cuiva sau a ceva). Cît despre mine, știu atîta că pierd măsura timpului de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatec. HOGAȘ, M. N. 63. ♦ (Referitor la situația civilă) Fără obligații față de altcineva; neangajat (prin căsătorie). Se uită prin fereastă înlăuntru și vede pe nevastă-sa cu un fecior mîndru și frumos la masă. El își socoti: Ian caută mișaua ce face!... Ea se socotește acuma slobodă. SBIERA, P. 229. ♦ Neîmpiedicat, nestînjenit, nestingherit. Tiparul la noi nu este încă destul de slobod și de împrăștiat; noi n-avem încă publicată în limba națională măcar o istorie universală. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. ◊ (Adverbial) Oștile englezești înaintară slobod pe țărmul Franciei. ODOBESCU, S. I 4. Asupra acestor canaluri sînt 360 poduri de piatră boltite, pe supt care trec slobod luntrile. GOLESCU, Î. 112. 3. (Despre oameni) Care nu e ținut la închisoare, care nu e întemnițat. Frunză verde lobodă, Toată lumea-i slobodă, Numai eu stau la-nchisoare Pentru-n frate-al meu mai mare. SEVASTOS, C. 306. ◊ Fig. Culmile slobode fără zăvoare, Flutură-n creștete flamuri de soare. DEȘLIU, G. 38. ♦ Care nu e prins, care nu e luat prizonier. Doi-trei să-mi plecați, Drum să-i astupați, Calea să-i tăiați... D-o fi vrun drumeț Prost și nătăfleț, O palmă să-i dați, Drum să-i arătați, Slobod să-l lăsați. TEODORESCU, P. P. 493. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. Cum se văzu [cocoșul] slobod, se repezi spumegînd să se încaiere cu noul său vecin. STĂNOIU, C. I. 201. Mihai descălecă de pe cal, îi scoate frîul din cap și-i zice: Du-te acum, sireapul meu; slobod ești de la mine. ISPIRESCU, M. V. 52. 4. (Despre oameni și despre atitudinile, vorbele lor) Care nu ține seama de regulile bunei-cuviințe, prea familiar, licențios. Cu cît era slobozi și șagalnici cu femeile în adunările lor începute și sfîrșite cu mese mari și lăutari, cu atît sîntem politicoși și rezervați cu damile. RUSSO, S. 20. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, a nu-și măsura cuvintele; a flecări. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate merge, prin care se poate trece fără obstacole. Moșnege, lasă drumul slobod, Să treacă zmeii mei în tropot. BENIUC, V. 15. Drumul era slobod: tîrgul aștepta domn nou. SADOVEANU, O. VII 154. ♦ (Despre locuri, spații, scaune) Care nu e ocupat; gol. Pe băncile de lîngă pereții cîrciumii odihneau cîțiva bătrîni, iar împrejurul lor, pe locul rămas slobod, stăteau la sfat bărbații. REBREANU, R. I 126. 6. (Despre lucruri care leagă, fixează, strîng, apasă) Care permite mișcările, care nu strînge; larg. Dădea mereu din cap să-și lărgească dîrlogii, pînă ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. GÎRLEANU, L. 29. ◊ Expr. A da (cuiva) frîu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, v. frîu. 7. (Despre unități de timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite, în care nu se muncește. Avînd zi slobodă, a rămas cu copilul. SADOVEANU, D. P. 90. N-am vreme care să-mi fie slobodă decît duminica. KOGĂLNICEANU, S. 55.

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s¹ 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 7¹/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172^r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 288²/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

VESTI, vestesc, vb. IV. I. Tranz. (Complementul indică faptul anunțat sau persoana căreia i se anunță) A face cunoscut un fapt, a comunica. [Călăreții] vesteau căderea Tomșei. SADOVEANU, O. VII 147. Nadina, vestită dinainte, îl aștepta. REBREANU, R. I 258. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. ◊ (Faptul anunțat se indică printr-o completivă indirectă sau un complement indirect) Pe țărani îi vestise cîrciumarul Cristea că grecul a trecut spre curte. REBREANU, R. I 170. Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de ghid să se însoare. BASSARABESCU, S. N. 14. Să-mi scriu o scrisoare nouă; S-o trimit la maică-mea S-o vestesc de starea mea. SEVASTOS, C. 308. ◊ (Persoana anunțată se indică printr-un complement indirect, de obicei la dativ) Plutesc în aer glasuri fermecate, Vestindu-mi pretutindeni primăvara. IOSIF, P. 13. Peste o giumătate de ceas, un arnăut intră în salon vestindu-mi că trăsura era gata. ALECSANDRI, O. P. 258. Vestește cătră toți că o să merg și eu. GORJAN, H. I 7. ◊ Absol. Cînd văzură ei una ca aceasta... fuga la boieri de-i vestiră. CREANGĂ, P. 159. ◊ Refl. pas. Îndată vestindu-se fapta, a venit maica acelui flăcău plutaș, una Anița. SADOVEANU, O. VIII 247. ◊ Refl. impers. Se vestise la mare depărtare că nohaii au trecut Nistrul după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Ce-ar zice Roma-ntreagă, cînd s-ar vesti prin ea Că o copilă, sclavă, ocupă mintea mea? ALECSANDRI, T. II 208. ◊ Intranz. Aleargă și vestește împăratului despre cele întîmplate. CREANGĂ, O. A. 254. 2. A anunța fapte care urmează să se producă; a da de veste. Un cîine se însărcină să-mi vestească sosirea sculîndu-se iute de unde stătea. HOGAȘ, M. N. 65. Copoii vestesc apropierea vinețiului. ODOBESCU, S. III 42. ♦ A anunța cuiva sosirea unui vizitator. Într-o zi, aflîndu-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. NEGRUZZI, S. I 49. ♦ A înlesni o previziune; a face să se prevadă; a prevesti. Adierile tot mai tari și mai răcoroase ale vîntului vesteau ploaia. SADOVEANU, O. IV 222. Dimineața de vineri vestea o zi bună. REBREANU, R. I 175. Iaca și soarele răsare, vestind o zi frumoasă. CREANGĂ, O. A. 94. ◊ Refl. S-a vestit multă vreme ploaia, dar norii s-au dus. DUMITRIU, N. 176. Soarele se ridicase din ceață și ziua părea a se vesti frumoasă. SADOVEANU, N. F. 99. ♦ A prezice, a prevesti, a proroci. Bătrînii... Trăgeau cu sorții noaptea, la lună, Și vesteau fetei mare noroc. ALECSANDRI, P. I 21. Cum îmi bate inima! Parcă-mi vestește ceva. id. T. 133. Plopule, de ce jelești? Au vro pacoste cobești Ori de moarte mă vestești? TEODORESCU, P. P. 354. II. Refl. 1. A-și face cunoscută și simțită existența sau prezența, a-și afirma prezența. De departe se vestea uruitul motoarelor. DUMITRIU, V. L. 111. Vara acelui an se vestea sub semnul ropotelor de grindină. C. PETRESCU, A. R. 5. Florile se vesteau numai prin parfumul lor. NEGRUZZI, S. I 236. Moartea, cu-a sa cruzime se arată, se vestește în fața bietului bolnav. CONACHI, P. 83. 2. (Învechit) A se afirma prin calități deosebite; a deveni vestit, cunoscut. [Sinan-pașa] ajunse de trei ori mare vizir, vestindu-se mai presus de toți căpitanii turci în toate războaiele ce purtă. BĂLCESCU, O. II 79. [Cîrpaciul] s-a vestit dibaci. PANN, P. V. I 50. ♦ Tranz. A socoti pe cineva drept..., a considera ca...; a aprecia. Te vestesc de cel mai nerecunoscător din lume, de om prost și de nimic. GORJAN, H. IV 94.

ZI zile f. 1) Interval de timp dintre răsăritul și apusul soarelui. ◊ La ~ la ziua fixată. Pe ~, peste ~ în cursul zilei. ~ de ~, ~ cu ~ a) în fiecare zi; b) necontenit; mereu; c) din ce în ce; treptat. Din ~ în ~ a) de azi pe mâine; b) din ce în ce. De la o ~ la alta a) zilnic; b) în scurt timp; repede. De cu ~ încă din timpul zilei. Despre (sau către) ziuă puțin înainte de a se lumina. În faptul (sau zorii) zilei, în zori de ~ dis-de-dimineață. În toiul zilei, în plină ~ în amiaza zilei. De toate zilele, de toată ziua a) de fiecare zi; b) obișnuit. ~ și noapte în permanență; necontenit. Cât toate zilele foarte mare. Cale de o ~ distanță care poate fi parcursă pe jos în timp de o zi. Cu ziua cu plata pentru fiecare zi muncită. ~ liberă zi când cineva se odihnește drept recompensă pentru o muncă prestată suplimentar. A se crăpa (sau a se miji) de ziuă, a se face ziuă a se lumina. A se face (sau a fi) ziuă albă a se lumina complet. Clar ca bună ziua, limpede ca lumina zilei foarte clar. A face din noapte ~, a schimba ziua cu noaptea a lucra noaptea și a dormi ziua. Bună ziua formulă de salut folosită de la sfârșitul dimineții până la începutul serii. A da bună ziua a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună a) a se despărți de cineva sau de ceva; b) a saluta la despărțire de cei rămași. 2) Perioadă corespunzătoare unei rotații a Pământului în jurul axei sale; intervalul de timp egal cu 24 de ore. * ~ solară interval de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui la meridian. ~ muncă a) număr de ore de muncă în timp de 24 de ore; b) unitate de măsură a muncii prestată de membrii unei colectivități. Zile numărate timp puțin. 3) Dată în care a avut loc sau urmează să aibă loc ceva. Ziua de naștere. Ziua victoriei. ◊ La zile mari a) în zile de sărbătoare; la ocazii deosebite; b) foarte rar. 4) la pl. Existență a unei ființe; viață; trai. * A avea zile a mai avea de trăit. A avea zile bune cu cineva a se împăca cu cineva; a trăi bine cu cineva. A fi cu zilele în mână (sau în mâini) a se afla într-o mare primejdie; a fi aproape de moarte. A rămâne (sau a scăpa) cu zile a rămâne în viață. A lăsa pe cineva cu zile a cruța cuiva viața. A curma (sau a lua) cuiva zilele a omorî pe cineva. A muri cu zile a muri în urma unei boli ce putea fi tratată sau în împrejurări neprevăzute. A-i mânca cuiva zilele, a face cuiva zile fripte (sau negre, amare) a chinui tare pe cineva. 5) mai ales la pl. Interval de timp caracterizat prin anumite evenimente; perioadă. ◊ În ziua (sau zilele) de azi în vremea în care trăim; în prezent. Din zilele noastre din vremea în care trăim. Ziua de ieri trecutul. Ziua de mâine viitorul. [Art. ziua; G.-D. zilei] /<lat. dies

SAFTEA s. f. (Mai ales în construcție cu verbul «a face») Prima vînzare (socotită ca aducînd noroc) pe care o face un negustor dintr-o marfă nouă sau la începutul unei zile, al unei săptămîni, al unei luni sau al unui an; p. ext. început norocos al unei afaceri. Ați luat-o înainte cu steaua... Ați intrat într-o curte, pe strada voastră... A deschis ușa o femeie și v-a dat zece bani. Buni de saftea! PAS, Z. I 104. Dă dimineață să vii, la saftea! C. PETRESCU, A. R. 58. Safteaua mi-a făcut-o un zaraf din gura pieței – 62 lei pentru un left mare de zece galbeni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 265. ◊ Fig. Ploaie de palme peste obraji... Gata, a spus mustăciosul. I-ai făcut safteaua. Acum lasă-ni-l nouă. STANCU, D. 342. ♦ Fig. Prima întrebuințare a unui lucru. I-am pus [biciului] sfîrcul nou de ibrișim; să nu-i fac saftea pe spinarea ta! CARAGIALE, O. I 51. – Variante: seftea (ALECSANDRI, T. 136), săftea (id. ib. 1379) s. f.

FOARTE adv. 1. tare, (Transilv., Mold. și Bucov.) hăt. (~ departe.) 2. extrem, tare, (prin Bucov.) prăci, (înv.) vîrtos. (~ de dimineață.) 3. deosebit, excepțional, extraordinar, extrem, grozav, teribil. (~ bun.) 4. tare. (E ~ bucuros.) 5. (înv. și reg.) prea. (~ bine!)

zi s.f. I 1 (în opoz. cu „noapte”) Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului. Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.). În tot timpul zilei avusesem marea liniștită și cerul curat (BART). *Zi-muncă = unitate de măsură convențională, folosită ca etalon pentru stabilirea salariului. Zi de muncă (sau de lucru) = durata timpului în cursul căruia cineva prestează zilnic munca. Într-o zi de lucru, găsești arareori, mai ales dimineața, atîta lume la acest club (CA. PETR). ∆ expr. (pop.) A face zile de muncă = a lucra temporar, ca zilier. Zi scurtă = zi lucrătoare cu program redus. Ziua jumătate = a) parte a zilei cuprinsă între dimineață și ora 12; b) restr. amiază. Umblă în oraș pînă la ziua jumătate (BRĂT.). (înv., pop.) Zi de cale (sau de drum, de marș etc.) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. Se afla... la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț (SADOV.). Zile de meremet v. meremet. ◊ Loc.adj. De zi = a) care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile. Așa-i cu meșteșugurile de zi (SADOV.); b) din decursul unei zile. Între orele de zi și cele de noapte, mai săvîrșea cîteva operații obscure (PER). ◊ Loc.adj., adv. Cu ziua = a) (care este sau care lucrează) fară angajament permanent; temporar (pe durata unei zile); b) (plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. ◊ Loc.adv. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Ele nu dorm nici zi, nici noapte (ISP.). (Și) zi și noapte (sau nopți) sau (și) ziua și noaptea, zi noapte, zile (și) nopți, toată ziua (și) toată noaptea, noaptea și ziua, nopți și zile, din (de) zi (și) pînă-n noapte (sau seară) = a) tot timpul, (aproape) continuu, fară încetare, neîntrerupt. Oamenii țineau zi și noapte zăvozii în lanțuri (VOIC.); b) fig. fără preget. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile (SADOV.). Toată ziua (bună ziua) sau ziua toată = a) de dimineață pînă seara. Toată ziua trec mașini (H. LOV.); b) ext. mereu, continuu. Toată ziua... umple satul cu răutățile și prostiile lui. Peste zi = în cursul zilei, ziua. ◊ expr. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a) a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. Catihetul... făcea ziua noapte și noaptea zi,jucînd stos (CR.); b) ext. a duce o viață dezordonată. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. A-i veni cuiva zi de plată și răsplată v. răsplată. ◊ Compus: zi-lumină = perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul soarelui. ♦ (adv.; în formele „ziua”, „zilele”, „zile”) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua, stelele dorm (STANCU). 2 Lumină solară care face ca obiectele, ființele etc. să devină vizibile, clare, distincte. În curînd se va face ziuă. ◊ Albul zilei v. alb. Crăpatul zilei (sau de ziuă) v. crăpat. Revărsatul zilei sau revărsat de zi (sau de ziuă) v. revărsat. ◊ Loc.adv. (Pînă) în (sau la, înspre, spre, către, pop., despre) ziuă sau de cu ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Deunăzi, către ziuă, visasem că murisem (MACED.). Nunta se întinde... Pînă la ziuă (LAB.). Spre ziuă, a început să plouă. ◊ expr. Cu ziua-n cap = foarte devreme. (A se face) ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lîngă adj. ca „clar”) foarte clar, foarte limpede. A se crăpa de ziuă v. crăpa. A se îngîna ziua cu noaptea v. îngîna. A se lumina de ziuă v. lumina. A răsări (sau a se arăta) la lumina zilei v. lumină. A miji sau a se miji de ziuă v. miji. A se mîneca de ziuă v. mînecă. A răsări la lumina zilei v. răsări. se revărsa zori de ziuă sau a se revărsa de ziuă v. revărsa. A vedea lumina zilei v. vedea. ♦ poet. Soarele ca sursă de lumină pentru Pămînt. A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund (EMIN.). 3 Interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pămîntului în jurul axei sale; durată de 24 de ore luată ca unitate de timp; timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate; ext. durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. În trei zile au serbat logodna (REBR.). ◊ (determ. noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata) Doi ani de zile au trecut de cînd ne-am văzut, tot la o conferință. ◊ Zi calendaristică (sau civilă) = interval de timp cuprins între miezurile a două nopți consecutive. ◊ Loc.adj. De toate zilele sau de toată ziua = a) de fiecare zi; cotidian. Aveau pîinea cea de toate zilele (SADOV.). ∆ Vorbire de toate zilele v. vorbire; b) ext. care se întîmplă în mod regulat; curent, obișnuit. În schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruiește oamenilor bucurii (REBR.). ◊ Loc.adj., adv. De zi cu zi = a) (care are loc, se petrece, se întîmplă, se face etc.) în fiecare zi; zilnic. Privind cămările din sine, De zi cu zi le află tot mai pline (LAB.); b) ext. (care se face, se întîmplă) în mod regulat; curent, obișnuit. ◊ Loc.adv. Zi de (sau cu) zi = a) zilnic, cotidian. Nu mi-a dat prin cap să țin zi cu zi socoteala (CAR.); b) ext. necontenit, continuu, perpetuu. Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici (REBR); c) din ce în ce; treptat, progresiv. Vedeam cum zi de zi... se înstrăina (CA. PETR.). Din zi în zi = a) la o dată apropiată (care se schimbă mereu). Din zi în zi trebuie să-mi sosească pianul, expediat din București demult (CAR.); b) fig. fară termen precis; la infinit. Amîna din zi în zi (CR.); c) ext. pe măsură ce trece timpul; încetul cu încetul (și continuu), progresiv. Se încălzea din zi în zi mai mult,pămîntul se zbicea (AGÂR.). De la o zi la alta = a) zilnic; b) ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta (CE. PETR). În toate zilele = în fiecare zi, oricînd; foarte des, mereu. O văz în toate zilele (BARO.). Într-o (bună) zi sau într-una din zile = la un moment dat; cîndva, odată. Într-o zi, privind lung înapoi..., a văzut-o (CA. PETR.). Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) zi = din ce în ce mai mult; progresiv. (reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. ◊ expr. A trăi (sau a o duce) de pe o zi pe alta = a duce un trai nesigur, precar. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mîine; a amîna. A rămîne pentru (sau pe) zi v. rămîne. ♦ (astron.) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ Zi solară adevărată = interval de timp între două treceri succesive ale Soarelui la același meridian. Zi solară mijlocie = interval de timp (cu durata constantă de 24 de ore) între două treceri succesive ale unui soare fictiv la același meridian. Zi lunară v. lunar. Zi maregrafică v. maregrafic. Zi siderală v. sideral. Zi solară v. solar. II Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, ori de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval: 1 (după aspectul vremii) Iulie... a adus zile foarte frumoase (SADOV.). 2 (după caracterul fericit sau nefericit, important sau lipsit de importanță) Urmară zile negre pentru elevele și elevii bursieri (CA. PETR.). ◊ Bună ziua sau,pop., ziua bună, formulă de salut, la întîlnire sau la despărțire, în timpul zilei. ∆ expr. Simplu ca bună ziua v. simplu. ◊ Zile grele v. greu. Zile lungi v. lung. Zi mare v. mare. Zile nefaste v. nefast. ◊ expr. A da (sau a dori, a pofti) cuiva bună ziua (sau, pop., ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua bună ziua (sau ziua bună) (de la cineva sau de la ceva) = a) a-și lua rămas bun; b) (fam.) a renunța definitiv (la ceva); a socoti (ceva) drept pierdut. Bună ziua am (sau ai, a etc.) dat, belea pe cap mi-am (ori ți-ai, și-a etc.) căpătat, se spune atunci cînd intenția îți este răstălmăcită sau cînd, nevinovat, intri într-o (mică) încurcătură. A se lăsa loc de bună ziua = a se mai păstra unele relații bune cu cineva. A-și lua ziuă bună v. lua. A strînge bani albi pentru zile negre v. Ban. Aface (cuiva) zile negre v. negru. A trăi zile albe v. trăi. 3 (după caracterul religios, social sau legal) Mîine este zi de sărbătoare. ◊ (în titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Se apropie ziua femeii. ◊ (pop.) Zi-ntîi = a) prima zi a fiecărei luni sau a unui an; b) (relig.; art.) sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, la data de întîi a lunii. Zi împărătească v. împărătesc. Ziua macaveilor v. macavei. Ziua morților v. mort. Ziua moșilor v. moș. Ziua de mucenici v. mucenic. ◊ expr. La zile mari = a) la ocazii deosebite; b) ext. rar de tot, în mod excepțional. 4 (în legătură cu evenimente sociale, istorice etc.) în zilele lui Ștefan cel Mare s-au ridicat multe biserici. ◊ Zi de doliu v. doliu. ◊ expr. La (sau în) zilele lui (sau ei) = în perioada de început, de maximă eficiență. Era îmbrăcată cu o bluză ce fusese la zilele ei roșie. 5 (după semnificația zilei în mod particular; și zi aniversară) Aniversare (a zilei de naștere a cuiva). De ziua ta... nu te-am uitat (MINUL.). Își sărbătorește ziua de naștere la restaurant. Zi de naștere sau ziua nașterii v. naștere. Ziua numelui, zi de nume v. nume. Zi onomastică v. onomastic. * expr. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) ziua mea (sau ta, lui etc.) v. veni. III (urmat de determ. în gen. sau introduse prin prep. „de”) Indicarea (precisă a) momentului în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc; dată; termen, soroc. Vînătorii... s-au întrunit în congres la Sibiu în ziua de 15 iulie (SADOV.). ◊ (ca termen calendaristic) Ziua deDecembrie. Zilele babei (sau babelor) v. babă. Zilele corbului v. corb. ◊ La zi = a) loc.adj., adv. la termenul stabilit (fară întîrziere). Te pui la zi cu examenele (CE. PETR.); b) loc.adv., adj. (care este) pus la punct cu ultimele noutăți. O nouă ediție, la zi, cu sutele de completări și corectări aduse în timp (PER.); c) loc.adj. care trebuie să fie pregătit pentru ziua respectivă. Mă punea să fac cu regularitate lectura textului literar la zi (PER.); d) loc.adv. zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiau un nas zvîrlit în sus ca o trompetă (MIR.). IV (indică o perioadă nedeterminată de timp) 1 (la pl; urmat sau precedat de adj.dem. „acest”) Timp viitor apropiat de momentul prezent. Zilele acestea am să plec (REBR). ◊ Ziua de mîine = viitorul. Eu mă gîndesc la ziua de mîine (CA. PETR.). Ziua de astăzi (sau de azi) = perioada de timp, epoca în care trăim; prezentul. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi (CR.). (relig.) Ziua de apoi v. apoi. ◊ expr. Nesiguranța zilei de mîine v. nesiguranță. A (nu) mai ajunge să vadă ziua de mîine v. vedea. ♦ (la sg. gen.; ca determ. al unui subst.) Perioadă actuală, prezentă, modernă. N-are curajul să înfrunte moda zilei (PER). ◊ Loc.adv. De zile = a) de mult timp. De zile, nu fac altceva decît să beau; b) de puțină vreme. Promisiunea rămîne promisiune. E o chestiune de zile (E. BAR.). Cu zilele = vreme îndelungată. Nu mai trecea pe acasă cu zilele. 2 (mai ales la pl.; cu determ. ca „vechimi”, „tinereți”) Perioadă de timp situată în trecut. Și-a adus aminte de zilele tinereții (GAL.). ◊ Ziua de ieri = trecutul. ◊ expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu există. 3 (la pl.) Viață, existență, trai. Zilele îi erau numărate (PRED.). ◊ Loc.adj. Cu zile = cu viață, sănătos. Cu zile mergeți, dragii mei, Și să veniți cu zile! (ALECS.). ◊ expr. A avea zile (multe) sau a avea zile cu carul = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Cîte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cît voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. (Abia) își ține (sau își duce) zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. A trăi cu zile = a trăi în mizerie. A ridica (sau a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A-și pune capăt zilelor sau a-și curma zilele = a se sinucide. E mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi (VLAH.). O să mă ierte, pentru că... nu mi-am pus capăt zilelor (H. LOV.). A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A(-și) număra zilele = a) a nu mai avea mult de trăit; b) a nu mai avea mult de răbdat, de așteptat; a fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. A-și urî zilele sau a i se urî (cuiva) cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale, lui etc.) = vai de capul meu (sau al tău, al lui etc.), vai de mine (sau de tine, de el etc.). Din (sau în) zilele mele (sau tale, sale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale, sale etc.). A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) = a trăi în bune relații cu cineva. (A fi) vechi de (sau în) zile (ori înaintat în zile) = (a fi) bătrîn sau foarte bătrîn. A fi învechit în zile rele, se spune despre un om înrăit. (A fi) veșnic de zile = (a fi) nemuritor. (A fi) mic de zile = a) (a fi) tînăr sau prea tînăr; b) (a fi) lipsit de valoare; mediocru. Noi, epigonii... Mici de zile, mari de patimi (EMIN.). A-l ajunge pe cineva zilele v. ajunge. A face (cuiva) zile fripte v. fript. (Că sau doar) n-au intrat zilele în sac v. intra. A-și încheia zilele (undeva) v. încheia. A îngropa zilele cuiva v. îngropa. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele v. lăsa. Cu zilele în mînă v. mînă. A muri cu zilele în mînă v. mînă. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva ori cu ceva) zilele v. mînca. A mîntui pe cineva de zile v. mîntui. A nu mai avea zile multe v. mult. A nu număra zile multe v. număra. A-i rămîne cuiva zilele pe undeva v. rămîne. A rămîne cu zile v. rămîne. A răpune (cuiva) sau a-și răpune zilele v. răpune. A ridica (cuiva) zilele v. ridica. A-i fi silă (cuiva) de zile v. silă. A-i sorbi (cuiva) zilele v. sorbi. A-și ține zilele cu... v. ține. Ca vai de zilele cuiva v. vai. • pl. zile. și ziuă s.f. /lat. dīe(m).