saftea f., pl. ele (turc. siftah, d. ar. istiftah, saftea, început; ngr. seftés, sîrb. sefte). Întîia vînzare, considerată de bun saŭ de răŭ auguriŭ la un negustor într’o zi, săptămînă, lună saŭ an: negustoru a făcut saftea, ĭ-am făcut saftea negustoruluĭ; saftea! să nu maĭ stea! Pin. ext. A face cuĭva saftea pe spinare, a-l bate. A face o saltea c’o oală (c’un pahar ș.a.) de Lunĭ dimineața, a sparge (din greșală) de Lunĭ dimineața. V. pocinog. corectat(ă)