ACTOR. Subst. Actor, actoraș (dim., depr.); artist, interpret; actriță, actoriță (înv.), artistă; cabotin, păpușar (fig.). Actor de teatru; actor de cinema. Prolog (la romani), tragedian, tragic (rar). Comic, comedian (înv.), comediant (înv.), histrion (ant.). Gagist (ieșit din uz). Figurant, statist (înv. și reg.). Protagonist. Vedetă, stea (fig.), divă (adesea glumeț sau ir.), star; primamorez, june-prim. Arlechin, colombină; baladin (franțuzism înv.), saltimbanc, pehlivan (înv.), clovn, bufon, paiață, marion (la romani), măscărici. Scamator, iluzionist, prestidigitator, boscar (reg.). Jongler. Păpușar. Mim, pantomim. Actorie. Figurație. Adj. Actoricesc, de actor. Vb. A fi actor, a juca (a face) teatru, a juca pe scenă, a juca într-o piesă, a interpreta un rol, a avea un rol principal, a face figurație. V. artă, artist, cinematografie, dramaturgie, teatru.

a face pe bufonul expr. 1. a se complăcea în ipostaza de obiect de batjocură celor din jur. 2. a-i distra pe cei din jur cu glume.

AFECTARE. Subst. Afectare, emfază, patos, exagerare, exagerație (rar). Retorism, prețiozitate (rar), retorică (peior.), gongorism. Fandoseală (fam.), fasolire (fam.), ifos, izmeneală (fam.), ostentație. Înfumurare, închipuire, îngîmfare, mîndrie, mîndrire (rar), orgoliu, fatuitate (livr.), vanitate, ighemonicon (grecism înv.); trufie, trufă (înv.), aroganță, morgă (livr.), semeție, ocoșie (reg.), fudulie, fală, făloșie (reg.); prezumție (livr.), supraestimare, grandilocvență (livr.), grandomanie, megalomanie. Artificialitate, artificiozitate (rar); manierism, bufonerie, cabotinism, bufonadă (rar), caraghioslîc, comicărie. Prefăcătorie, disimulare, simulare, simulație, ipocrizie, fățărnicie, fariseism. Mofturi (fam.), fasoane (fig., fam.), nazuri (pop. Și fam.), mutre (fam.), grimase, fițe (fam.), ifose, marafeturi (pop. Și fam.). Bufon, saltimbanc, comediant (fig.), cabotin; fandosit (fam.), sclifosit (fam.), izmenit (fam-). Adj. Afectat, emfatic, patetic, exagerat. Retoric, prețios, bombastic, gongoric, înflorit (fig.), pretențios, pompos, umflat (fig.), grandilocvent (livr.). Fandosit (fam.), sclifosit (fam.), fasolit (fam.), izmenit (fam.). Înfumurat, închipuit, îngîmfat, mîndru, împăunat (reg.), umflat îb pene, plin de sine, fălos, ocoș (reg.), fudul, încrezut, trufaș, semeț, vanitos, orgolios, țîfnos (pop.), cu nasu-n sus. Prefăcut, ipocrit, disimulat, fățarnic, fariseic. Teatral, manierat, căutat, nenatural, artificial, artificios (rar); bufon (rar), caraghios, comic. Mofturos, năzuros. Vb. A fi afectat, a (se) afecta (rar), a se fandosi (fam.), a se fasoli (fam.), a se sclifosi (fam.), a-și da aere, a se izmeni (fam.), a face fasoane, a-și da ochii peste cap, a se grozăvi, a face pe grozavul, a se făli (peior.), a se făloși (reg.), a se fuduli, a călca popește, a se umfla în pene; a se înfumura, a se îngîmfa, a se împăuna, a fi închipuit, a ține nasul sus, a nu-i ajunge cu prăjina la nas. A mima, a se maimuțări, a juca teatru, a poza (peior.); a face mutre; a cocheta, a se da în spectacol; a face nazuri, a face fițe (fam.), a-și da ifose. V. capriciu, exagerare, grandilocvență, îngîmfare, mîndrie, ostentație.

Alas, poor Yorick! (engl. „Ah, sărmane Yorick!”) – Yorick e bufonul regelui Danemarcei din Hamlet de Shakespeare. În celebra scenă din cimitir (act. 5, sc. 1), Hamlet, vorbind cu groparii, vede craniul bufonului care-i inspiră reflecții amare: „Vai, sărmane Yorick!… Simt că-mi vine rău. Aici se deschideau buzele, pe care le-am sărutat de atîtea ori. Unde-ți sînt poznele? Tumbele? Cîntecele? Sclipirile acelea de veselie, care stîrneau hohote de rîs la masă? N-a mai rămas nici una, ca să-și rîdă de strîmbătura ta de acum!” Alas, poor Yorick! – în original sau în traducere – a devenit o expresie, pentru a sublinia o degringoladă, prăbușirea cuiva, ce-a fost și ce-a ajuns un om. Caleidoscopul lui A. Mirea, se încheie cu o poezie intitulată Sărmanul Yorik, în care autorul crede că după moarte: „Vreun filozof sau vreun istoric Privindu-mi tidva cu regret, Ar exclama ca alt Hamlet: Sărmane Yorik!” LIT.

ALAS, POOR YORICK! (engl.) vai, sărmane Yorick! – Shakespeare, „Hamlet”, act. V, scena 1. Cuvinte rostite de Hamlet la vederea craniului bufonului Yorick. Expresie a regretului pentru ce a fost, pentru ce a însemnat cândva un om, comparat cu ce a ajuns să fie.

AMUZAMENT. Subst. Amuzament, distracție, divertisment, agrement, plăcere, desfătare, desfăt (rar), delectare, deliciu, încîntare; veselie, înveselire, veselire (pop.), bună dispoziție, voie bună, moment vesel, petrecere. Glumă, banc (fam.), anecdotă, nostimadă, haz, spirit, vorbă de duh, mucalitlîc (înv.), comedie (pop. și fam.), comicărie (pop.), ghidușie (fam.), caraghioslîc, paiațerie, clovnerie, mascaradă, bufonerie, bufonadă (rar), pantalonadă (înv.); poznă (pop. și fam.), ștrengărie (fam.), giumbușluc (pop.), giumbuș (rar), drăcovenie (fam.), drăcie, drăcărie (pop. și fam.), farsă, năzbîtie, boroboață (fam.), bazaconie (fam.), șotie. Joc, joacă, hîrjoană, hîrjoneală. Clovn, măscărici, mascara (înv.), paiață, păiețică (dim., fam.), comediant, bufon, saltimbanc; marionetă, fantoșă (livr.), păpușă; păcălici, păcală, poznaș (pop. și fam.), ștrengar, mehenghi (pop.), cabaz (înv. și reg.), ghidușar (rar), ghiduș (fam.). Adj. Amuzant, distractiv, de divertisment, de agrement; desfătător, plăcut, agreabil, delectabil, delicios (fig.); hazliu, nostim, de toată nostimada; vesel; poznaș (pop. și fam.), ștrengar; drăcos; spiritual, glumeț, mehenghi (pop.), șugubăț, șuguitor (reg.), cu umor, cu haz, șod (reg.): comic, ghiduș (fam.), hîtru (reg.), mucalit. Jovial, bine dispus, bucuros, vesel, înveselit, veselit (pop.), voios. Caraghios, burlesc, bufon (rar), grotesc, ridicol. Vb. A se amuza, a se distra, a petrece, a se desfăta, a se delecta; a fi bine dispus, a fi plin de voie bună, a se bucura, a se veseli (pop.), a se înveseli; a glumi, a face glume, a șugui (reg.). A se juca, a se hîrjoni, a se apuca (a se lua) la hîrjoană. A face pozne, a se ștrengări, a umbla cu giumbușlucuri; a avea haz, a ști de glumă, a fi dracul gol, a fi drac împelițat. A amuza, a distra, a desfăta, a delecta, a înveseli, a veseli (pop.), a bucura. Adv. În glumă, din glumă. V. bucurie, glumă, plăcere, rîs.

arlechin (-ni), s. m. – 1. Personaj comic, măscărici, bufon. – 2. Fiecare din cele două coloane laterale care formează deschiderea unei scene, culisă. Fr. arlequin. – Der. arlechinadă, s. f. din fr.; arlechinat, adj. (pestriț).

arlechin [At: DA ms / V: (reg) h~ / Pl: ~i / E: fr arlequin, ger Harlekin] 1 Personaj comic din vechea comedie italiană, înfățișat întotdeauna într-o costumație pestriță și viu colorată Si: bufon, paiață, (înv) caraghioz, soitariu. 2 (Îvr; fig) Om (politic) fără principii, care a trecut prin mai multe partide politice. 3 Extremitățile laterale ale unei scene. 4 (Îs) Reflector de ~ Reflectorul lateral din fața scenei, situat lângă arlechin (3).

ARLECHIN s.m. Personaj comic din vechile comedii populare italiene, care purta mască și un costum pestriț. V. bufon. [< it. arlecchino < v. fr.. Hellequin – personaj mitic demonic].

*arlechín m. (fr. arlequin, d. it. arlecchíno [vfr. Hellequin, numele unuĭ drac din poveștile evuluĭ mediŭ], d. germ. erlkönig, traducere greșită a dan. ellekonge, regele spiritelor numite elfi, introdus de Herder în lit. germ. Goethe are o vestită baladă cu titlu de Erlkönig). Bufon cu îmbrăcăminte multicoloră luat din vechea comedie italiană. Fig. Om care-și tot schimbă părerile.

ARLECHIN, arlechini, s. m. Personaj comic din farsele populare italiene, îmbrăcat într-un costum pestriț și purtînd o mică mască pe față. V. bufon. Am pus mîna aiurit în grămada de vestminte și am trîntit... în spinarea unui arlechin șui o largă purpură imperială. CARAGIALE, O. 111 261.

ARLECHINESC, -Ă adj. caraghios, bufon, buf. (< it. arlechinesco)

BALADIN s.m. (Liv.) Saltimbanc, comediant, bufon, paiață (în vechiul teatru francez). [< fr. baladin, cf. v. fr.. baller – a dansa].

*baladín m. (fr. baladin, pv. baladin, d. balar, a dansa). Farsor, bufon.

BALADIN, -Ă, baladini, -e, s. m. și f. (Franțuzism înv.) Bufon, măscărici; p. ext. comediant. – Din fr. baladin.

BALADIN, -Ă s. m. f. (în vechiul teatru francez) saltimbanc, comediant, bufon. (< fr. baladin)

BALADIN s. v. bufon, măscărici, paiață.

baladin s. v. BUFON. MĂSCĂRICI. PAIAȚĂ.

baladin, ~ă smf [At: NEGRUZZI, S. III, 266 / Pl: ~e / E: fr baladin] 1-2 (Frî) Bufon.

BALADIN, -Ă, baladini, -e, s. m. și f. (Franțuzism învechit) Bufon, măscărici; p. ext. comedian. V. paiață, saltimbanc. Aceasta e o comediană, o fată de teatru, o baladină, cum ne ziceți. NEGRUZZI, S. III 446.

bard (< celta veche bardos) 1. Poet și cântăreț din țările celtice (Gallia, Irlanda, Cornwall, Țara Galilor, Scoția). Prezența lor este atestată încă din sec. 2 î. Hr. Ei alcătuiau, alături de preoții celților, druizii, pătura intelectualilor. Compuneau cântece de laudă sau satirice pe care le cântau la petreceri, întruniri sau în cerc restrâns. Se acompaniau la cruth*. În calitatea lor de critici ai acțiunilor publice și private, exercitau o mare influență morală asupra comunității. Au fost alungați din Gallia de către romani. De-a lungul ev. med., în insulele britanice (regiunile ocupate de celți), b. erau fie atașați curților princiare și nobiliare fie cântăreți ambulanți. Repertoriul lor cuprindea, pe lângă ode și satire, elegii, cântece de dragoste, proverbe și balade (saga). Erau istorici și genealogiști (și în această activitate activau pe lângă mănăstiri). Erau organizați în confrerii pe districte și țineau întruniri anuale (eisteddfod). Cântăreți ai libertăților naționale, b. au fost persecutați de către englezi pe măsură ce aceștia cucereau ținuturile celtice (începând din sec. 13). În vremea Renașterii*, deși numărul b. crește considerabil, poziția lor socială decade, ei devenind, în majoritatea cazurilor un fel de bufoni vagabonzi și turbulenți. Abia în sec. 19, artiștii romantici încearcă să reînvie tradiția bardică, cu care ocazie se reiau întrunirile anuale. Muzica b. medievală nu s-a păstrat. 2. În zilele noastre, termenul desemnează metaforic pe poeții lirici în genere („bardul din Mircești”).

Better a witty fool, than a foolish wit (engl. „Mai bine un isteț nebun, decît un nebun isteț”) – E o reflecție a Bufonului din comedia A douăsprezecea noapte de Shakespeare (act. I, sc. 5). Traducerea lui Mihnea Gheorghiu subliniază limpede înțelesul: „decît un nebun care face pe deșteptul, mai bine un deștept care face pe nebunul”. (Shakespeare, Opere, vol. 7, pag. 227). Se folosește uneori în sensul zicalei noastre: „Mai bine cu un deștept la pagubă, decît cu un nătîng la cîștig”. LIT.

BUFON I. s. m. 1. personaj comic îmbrăcat caraghios, la curtea suveranilor sau a seniorilor feudali pentru a-i distra cu glume, strâmbături etc.; măscărici. 2. personaj buf, din teatru. 3. (peior.) om care stârnește râsul prin glume, gesturi caraghioase etc. II. adj. comic, caraghios, grotesc. (< fr. bouffon)

bufon [At: NEGRUZZI S. II, 228 / Pl: ~i / E: fr bauffon] 1 sm (Iuz) Personaj comic îmbrăcat în haine grotești, care întreținea o atmosferă de veselie la curțile suveranilor sau ale seniorilor Si: măscărici, nebun. 2 sm Personaj comic buf³ (3) într-o piesă de teatru. 3 sm (Prt) Persoană care face pe alții să râdă prin glume, gesturi caraghioase etc. (sau care este obiect de batjocură într-o societate). 4 a (Rar) Care este comic Si: caraghios, grotesc.

BUFON, -Ă, bufoni, -e, adj. Caraghios, comic. ♦ (Substantivat, m.; în epoca feudală) Personaj comic întreținut la curțile suveranilor sau ale seniorilor, pentru a provoca rîsul prin glume, gesturi etc.; măscărici; p. ext. persoană care face pe alții să rîdă prin glume, gesturi caraghioase etc. – Fr. bouffon (<it.)

bufon s.m. 1 (în Ev. Med. și în Renaștere) Persoană (diformă) îmbrăcată în haine grotești, care se afla la curțile suveranilor sau ale seniorilor feudali pentru a întreține o atmosferă de veselie prin glume, strîmbături etc.; măscărici. 2 (în teatru) Personaj comic. 3 (peior.) Om care stîrnește rîsul prin glume, gesturi caraghioase, strîmbături sau care este obiect de batjocură într-o societate. Bufon abject,.. .vezi să nu te trimitem noi la Mărcuța (M. I. CAR.). ♦ (adj.) Care este comic, caraghios, grotesc. Îl considera un individ cam bufon. pl. -i. /<fr. bouffon, it. buffone <buffo „buf, comic”.

BUFON (fr. bouffon; it. buffone) 1 Personaj comic, nu lipsit de istețime, la curțile regilor, pe care îi delecta cu purtarea, glumele și reflecțiile lui adesea caustice. 2 Actor interpretînd roluri de un comic grosolan. Existența unor asemenea actori, bufoni populari, este menționată la vechile popoare – persani, egipteni. La greci exista chiar o corporație a bufonilor, folosită de amfitrioni, în timpul banchetelor, de la greci trecînd apoi la romani. Mai tîrziu, bufonii apar ca personaje în creația dramatică (ex. bufonul din Regele Lear de Shakespeare), întruchipare a înțelepciunii poporului, care își îngăduiau, în glumele lor, să spună adevăruri usturătoare, fără teama de pedeapsă. În opera lui Homer, Thersit era bufonul oștirii grecești. Nu arareori în teatrele unde avea loc reprezentarea tragediilor lui Sofocle sau Euripide, bufonii amuzau pe atenieni. De asemenea, la romani, Seneca, Marțial, Suetoniu atestă existența, în epoca imperială, a bufonilor denumiți moriones. În teatrul spaniol bufonul era denumit gracioso, în cel englez, clown. În Franța, începînd cu secolul al V-lea, ei sînt cunoscuți sub denumirea de jongleurs. De asemenea, în cronicele și pravilele noastre este menționată existența, la curțile domnilor români, a unui fel de bufoni, măscărici, care, îmbrăcați în vestminte strident colorate, precedau alaiul domnesc, înveselind mulțimea prin mișcările lor iuți și vorbe de duh.

BUFON s. măscărici, paiață, (rar) nebun, (înv.) cabaz, caraghioz, mascara, mascaragiu, măscăraci, măscăreț, soitar, (franțuzism înv.) baladin, (înv., în Mold.) ghiduș. (~ la curtea unui suveran medieval.)

BUFON, -Ă, bufoni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Personaj comic îmbrăcat în haine grotești, care întreținea o atmosferă de veselie la curțile suveranilor sau ale seniorilor; măscărici, nebun. ♦ Personaj comic buf³ într-o piesă de teatru. ♦ (Peior.) Persoană care face pe alții să râdă prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocură într-o societate. 2. Adj. (Rar) Comic, caraghios, grotesc. – Din fr. bouffon.

BUFON², -Ă, bufoni, -e, adj. (Rar) Caraghios, comic. Mantia... albă [a lui Eliade] subliniază convenționalul, solemnitatea bufonă cu care rostește frazele. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 12/6.

BUFON¹, bufoni, s. m. (În epoca feudală) Personaj comic, îmbrăcat caraghios, care trăia la curtea suveranilor sau a seniorilor pentru a-i distra cu glume, gesturi și grimase grotești; p. ext. persoană care face pe alții să rîdă, spunînd glume, făcînd strîmbături etc. V. măscărici, paiață. La voi în toată vremea au trecere bufonii. NEGRUZZI, S. II 228.

bufon adj. m., s. m., pl. bufoni; adj. f. bufonă, pl. bufone

bufon a. și m. caraghios, măscăriciu.

BUFON, -Ă, bufoni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Personaj comic (pitic sau cocoșat), care întreținea o atmosferă de veselie la curțile suveranilor sau ale seniorilor; măscărici, nebun. ♦ Personaj comic într-o piesă de teatru. ♦ (Peior.) Persoană care face pe alții să râdă prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocură într-o societate. 2. Adj. (Rar) Comic, caraghios, grotesc. – Din fr. bouffon.

*bufón m. (fr. bouffon, it. buffone, d. buffo, buf). Personagiŭ care te face să rîzĭ, om neserios. Adj. Glumeț, ironic: vorba bufonă.

BUFON² ~i m. 1) Personaj comic, angajat la curțile medievale să distreze un suveran sau un senior; măscărici. 2) fig. Persoană care amuză prin glume sau prin gesturile sale ridicole. /<fr. bouffon

*BUFON sm. Caraghios, măscăriciu, cel ce prin vorba și faptele lui se face de rîsul altora sau îi face pe alții de rîs; regii Franței aveau pe lîngă ei cîte un individ de aceștia, ca să-i facă să petreacă (🖼 637): nevoind să mai vază locurile ce fusese odinioară teatrul talentelor micului ~ (CAR.) [fr. bouffon].

BUFON s.m. Personaj comic îmbrăcat caraghios, care era ținut la curtea suveranilor sau a seniorilor feudali pentru a-și distra stăpînii cu glume, cu strîmbături etc.; măscărici. ♦ Actor care interpretează roluri de un comic exagerat; (p. ext.) om care stîrnește rîsul cu glumele, faptele sau strîmbăturile sale. // adj. (Rar) Caraghios, comic. [< fr. bouffon, it. buffone].

BUFON¹ ~ă (~i, ~e) rar Care provoacă râsul; pasibil de râs (și de batjocură); caraghios; ridicol. /<fr. bouffon

bufon s. m., adj. m., pl. bufoni; f. sg. bufonă, pl. bufone

bufon adj. m., s. m., pl. bufoni; adj. f. bufonă, pl. bufone

BUFON s. măscărici, paiață, (rar) nebun, (înv.) cabaz, caraghioz, mascara, mascaragiu, măscăraci, măscăreț, soitar, (franțuzism înv.) baladin, (înv., în Mold.) ghiduș. (~ la curtea unui suveran medieval.)

BUFONA vb. intr. a spune, a face bufonerii. (< fr. bouffonner)

bufona vi [At: DEX² / Pzi: ~nează / E: fr bouffoner] 1-2 A spune (sau a face) bufonerii.

BUFONÁDĂ (< it.) s. f. 1. Reprezentație scenică, farsă, în care rîsul provine dintr-o intrigă de situații. 2. Gest sau vorbă specifică bufonului. 3. Operă bufă sau comică.

BUFONADĂ s.f. Vorbă, gest de bufon care provoacă rîsul; glumă, poznă, caraghioslîc. [Gen. -iei. / cf. fr. bouffonnerie].^[1]

BUFONERIE s. f. vorbă, glumă, gest de bufon; bufonadă (2). (< fr. bouffonnerie)

*BUFONERIE sf. Caraghiozlîc, purtare, faptă sau vorbă de bufon [fr. bouffonnerie].

bufonerie s.f. Vorbă, glumă, gest de un comic grotesc, (ca) de bufon; bufonadă. Negustorul, de această bufonărie rîzînd... îi zice (PANN). • pl. -ii. g.-d .-iei. și (înv.) bufonărie s.f. /<fr. bouffonnerie, it buffoneria.

BUFONERIE ~i f. 1) Caracter bufon. 2) Vorbă sau gest de bufon. [Art. bufoneria; G.-D. bufoneriei; Sil. -ri-e] /<fr. bouffonnerie

BUFONERIE s.f. Vorbă, gest de bufon care provoacă rîsul; glumă, poznă, caraghioslîc. [Gen. -iei. / cf. fr. bouffonnerie].

*bufoneríe f. (fr. boufonnerie). Caraghĭozlîc, faptă de bufon.

bufonesc, -ă adj. (Ca) de bufon, caraghios. • pl. -ești. /<it. buffonesco.

bun (-nă), adj. – 1. Care are calități, cu fire generoasă sau cu inimă miloasă. – 2. Favorabil, propice. – 3. Inspirat, fericit, care produce satisfacție. – 4. Potrivit, adecvat. – 5. Desăvîrșit, de calitate. – 6. Adevărat, sincer. – 7. Legitim, autentic, veritabil. – 8. Direct, de gradul întîi. – 9. De neam mare, nobil. – 10. Capabil. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 12. (Antepus unui adj.) Complet, definitiv. – 13. (S. n.) Parte bună a ceva. – 14. Bogăție, avere. – 15. (Înv.) Bunătate. – 16. (Adv.) Introduce o propoziție printr-un acord sau o concesie retorică (se preferă, cu această funcție, adv. bine). – 17. Element de compunere care se combină cu unele substantive, pentru a le adăuga noțiunea de „desăvîrșit, perfect, autentic”: bună credință, bună cuviință, bun gust, bun plac, bunăstare, Buna-Vestire, etc. – Mr., megl. bun, istr. bur. Lat. bŏnus (Pușcariu 237); REW 1208; Candrea-Dens., 195; DAR); cf. it. buono, prov. bo(n), fr. bon, sp. bueno, port. bom. Cf. bun „bunic”, bunătate. Der. bunețe, s. f. (înv., bunătate); îmbuna (var. îmbuni), vb. (a îmbunătăți; a împăca, a liniști; înv., a adula, a linguși); îmbunător, adj. (înv., lingușitor); îmbunăciune, s. f. (adulare; bunăvoință); îmbunătăți (var. bunătăța), vb. (a face ca ceva să devină mai bun); îmbunătură, s. f. (înv., adulare, lingușire); nebun, adj. (dement, smintit; nemaipomenit; bufon; piesă de șah); nebunariță, s. f. (măselariță, Hyosciamus niger); nebunatic, adj. (neastîmpărat, năzdrăvan); nebuneală, s. f. (demență, sminteală, țicneală); nebunesc, adj. (de nebun, nebun); nebunește, adv. (ca un nebun); nebunie, s. f. (demență, sminteală; năzdrăvănie, poznă; aiureală, trăzneală); nebuni (var. înnebuni), vb. (a-și pierde mințile; a se prăpădi, a se da în vînt după ceva); răsbuna, vb. (a-și face singur dreptate), al cărui semantism („a îmbunătăți”) se potrivește cu cel al lui vindicare › vindeca „a lecui”; răsbunător, adj. (vindicativ; care răzbună). Din rom. provine bg., sb., rut. bunika (Hyosciamus niger), cf. nebunariță (Capidan, Raporturile, 219).

CABAZ s. v. bufon, iluzionist, măscărici, paiață, prestidigitator, scamator.

cabáz m., pl. jĭ (turc. [d. pers.] hokkabaz, care se joacă cu paharele, scamator). Vechĭ. Mold. Scamator. Fig. Bufon, poznaș.

cabaz s. v. BUFON. ILUZIONIST. MĂSCĂRICI. PAIAȚĂ. PRESTIDIGITATOR. SCAMATOR.

cabaz (cabazi), s. m. – Bufon, paiață. Tc. hokkabaz (Șeineanu, II, 69; Lokotsch 880). Înv. – Der. cabazlîc, s. n. (glumă) din tc. hokkabazlik (Roesler 593).

caraghios, ~oasă [At: ȘIO / V: ~oz, ~oază / Pl: ~oși, ~oase, (rar) ~oji / E: tc caragöz] 1 sm Personaj care te face să râzi, spunând glume, făcând strâmbături etc. Si: bufon, chimiță, clovn, măscărici, (reg) mascara, paiață, păcală, păcălici, soitar. 2 a Care provoacă râsul Si: comic, ridicol. 3-4 smf, a (Persoană) care nu merită să fie luată în serios. 5 sm (Iht; tcm) Scrumbie de Dunăre, cu cap negru (Alosa pontica nigrescens).

caraghios m. 1. numele bufonului (lit. „Ochiu-negru”) în farsele ce se jucau la Curțile Domnilor; 2. în genere, bufon, măscăriciu: ce-i asta caraghiosul e? 3. (luat ca adjectiv) comic, ridicul: mutră caraghioasă; 4. nume dat de pescari cosacului mai tânăr cu ochii mari sau negri (la Turci; karagöz balyk e numele oblețului). [Turc. KARAGÖZ].

caraghios (caraghioși), s. m. – 1. Bufon, actor de farse. – 2. Personaj ridicol. – Var. caraghioz. – Mr. caraghios, megl. cărăghioz. Tc. kara göz „ochi negri”, fanfaron din teatrul turcesc (Șeineanu, II, 88; Lokotsch 1079; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 219); cf. ngr. ϰαραγϰιόζης, bg. karagioz. – Der. caraghios, adj. (ridicol, hazliu); caraghioslîc, s. n. (farsă, bufonadă), din tc. karagözlük.

CARAGHIOS, CARAGHIOZ I. sm. 1 Glumeț care, prin strîmbăturile sau prin vorbele lui, provoca rîsul la curțile Domnilor, bufon ¶ 2 Individ care prin vorbele, glumele sau gesturile lui se face de rîs sau face pe alții să rîdă: Ion a început să rîză de mofturile caraghiosului CAR.; un pitic ghebos, care era caraghiosul satului, se agăță deasupra porții GN.. II. adj. De rîs, care provoacă rîsul, care se face de rîs: să-l vezi ce caraghios e cu țigara în gură CAR. [tc. karagöz „ochiu negru”].

caraghioz s. v. BUFON. MĂSCĂRICI. PAIAȚĂ.

CARAGHIOZ s. v. bufon, măscărici, paiață.

caraghĭóz m., pl. jĭ (turc. karagöz, bufon, măscăricĭ, d. kara, negru, și göz, ochĭ; bg. karagĭos). Bufon în vechile farse. Glumeț poznaș: acest om e un mare caraghĭoz. Adj. Ridicul: eștĭ caraghĭoz cu asemenea ideĭ, o casă caraghĭoază. Adv. În mod caraghĭoz. – Și -ghĭos, pl. șĭ.

chimă (-me), s. f. – Germen, sămînță. Sb. kima (DAR) sau din germ. Keim, prin intermediul săs. kim (Lacea, Dacor., IV, 778). Înainte, Philippide, Principii, 138, încercase să-l explice prin gr. ϰῦμα (cf. ciumă) ipoteză acceptată de Bogrea, Dacor., II, 654. – Der. chimiță, s. m. (diavol; bufon, caraghios), care pare a fi un dim. de la cuvîntul anterior (Bogrea și DAR îl explică prin numele unui personaj popular în trecut datorită șotiilor sale; nu este însă posibil să se aplice diavolului numele unui personaj real, și nici nu s-ar explica prin alte mijloace apelativul Chimiță, astfel încît este de presupus că acesta din urmă este o simplă poreclă).

chimíță m. Tipu popular al omuluĭ prost și ridicul (după numele unuĭ bufon de la începutu secululuĭ 19). V. păcală, tîndală, pepelea.

chimiță¹ sm [At: BOGREA, DR. II, 654 / E: Chimiță] 1 Diavol. 2 Om prost. 3 (Mun) Persoană (mai ales copil sau tânăr) care vrea să facă pe alții să râdă prin mișcări și gesturi de bufon și prin vorbe pe care el le crede de spirit.

chimiță s.m. (pop.) 1. numele diavolului. 2. găgăuță, prostălău. 3. bufon, măscărici.

ciuf s. și adj. (reg.) 1. (s.n.) păr mult și zbârlit, nepieptenat; hălăciugă. 2. (s.m.) bufniță, huhurez, ciuhurez. 3. (adj.) cu părul vâlvoi, nepieptenat; ciufulit. 4. (s.n.) numele unui dans țărănesc. 5. (reg.; s.m.) păcălici, măscărici, bufon, ciufelnic. 6. (reg.; s.m. și f.) bărbat sau femeie decăzut(ă), depravat(ă); secătură, vagabond, om fără căpătâi. 7. (reg.; s.m. și f.) om sau femeie urât(ă), pocit(ă), slut(ă).

CLOVN, clovni, s. m. Artist de circ, care stîrnește rîsul prin îmbrăcămintea, poznele și caraghioslîcurile sale. V. bufon, paiață, măscărici. Într-o scenă de clovni, a cărei intenție ar fi... o păcăleală puerilă, cei doi artiști întrebuințează salturile lor, vorbele lor, toate mișcările lor, numai și numai întrucît ele stau în legătură necesară cu intenția, cu păcăleala. CARAGIALE, O. III 255. – Scris și: (după englezește) clown.

*clown m. (engl. clown, pron. claŭn. Rom. se poate pronunța și chear scrie clovn). Bufon de circ. V. paĭaț.

*comediánt, -ă s. (it. commediante). Ghiduș, scamator, saltimbanc, pehlivan, bufon. Fig. Actor, șarlatan. – Pop. comedianț (cp. cu paĭanț). V. comic.

COMEDIE (< fr. comédie, < lat. comoedia) Specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acțiune și deznodămînt vesel. Originea comediei este pusă de Aristotel în strînsă legătură cu serbările rustice, dionisiace, în cinstea zeului Dionisos. Ca producție literară aparte, comedia apare pe la începutul secolului al V-lea. î.e.n., la Atena. Reprezentant al vechii comedii grecești este Aristofan (Norii, Lysistrata, Păsările etc.). Cu un pronunțat caracter satiric, politic și uneori bufon, vechea comedie greacă avea o acțiune simplă, subordonată parabazei, o parte lirică, cu referiri glumețe la unele evenimente publice sau anumite personaje. Tributară comediei grecești (Menandru), comedia la romani este ilustrată de Plautus (Aulularia, Amphytrion, Soldatul lăudăros). Comedia latină – comedia palliata, după îmbrăcămintea actorilor (pallium, vestmînt grec) constituia principalul fond al teatrului latin, locul ei luîndu-1 mai tîrziu comedia togata, de inspirație romană. În secolul al XVI-lea, o mare dezvoltare o ia în Italia Comedia dellarte, influențată de comedia populară italiană, cu personaje tipice ca Pantalone, Arlechino, Pulcinela etc., acestea întruchipînd tipuri umane, ca servitorul isteț, fata naivă, bătrînul îndrăgostit. În comedie se observă tendința de a reduce personajele la scheme morale, abstracte, adică numai la funcționalitatea comică. Comedia este socotită ca un gen a cărui definiție rezultă din opoziția cu creații dramatice mai grave, ca tragedia și drama. Felul cum se desfășoară acțiunea, ca și acela al rezolvării conflictului denotă subordonarea comediei categoriei estetice a comicului, sub variatele lui forme: comic buf, caracterizat prin rîsul spontan al spectatorilor stîrnit de mișcările dezarticulate ale unor personaje (bufon, măscărici, arlechin etc.), ca și stilului nelipsit adesea de vulgaritate, comicul burlesc, rezultat din imitarea caricaturală a unor fapte, personaje; comicul tragic sau tragi-comic, împletire de comic și tragic; comicul grotesc, folosit în farse; comicul umoristic, implicînd compasiune; comicul sarcastic, necruțător, incisiv ș.a. Sorgintea comicului constă în discordanța dintre aparență și esență, dintre conținut și formă, dintre ceea ce unii vor să pară și ceea ce sînt în realitate. Opus tragicului, comicul rezidă în aceste contradicții ale obiectului comic, dar se nuanțează, căpătînd aspecte felurite, și prin sensibilitatea subiectului care le percepe în virtutea unor disponibilități de contemplare. Datorită acestor manifestări, comicul se înfățișează sub diferite forme ca ironia, sarcasmul, persiflarea etc., care se întîlnesc în teatru și în schițe, în nuvele și romane. Comicul, în esența și integritatea sa, îl conține comedia, fiind exprimat prin mijloace proprii acestei specii a genului dramatic. Nu se poate vorbi însă de o puritate a comicului, datorită interferențelor cu tragicul, comicul alunecă în tragic și tragicul în comic (Avarul de Molière). Moravurile, caracterele, situațiile în care sînt puse personajele, limbajul acestora, onomastica sînt mijloace de realizare a comicului, izvoarele lui materiale. După prezența acestor elemente în operă, comicul se particularizează, ilustrînd stilul unui singur scriitor, de unde și formulele: comic molieresc, caragialesc etc. Comedia poate fi: de caracter (Hagi Tudose de B.Șt. Delavrancea, Avarul de Molière); de moravuri (O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale), de intrigă (D-ale Carnavalului de I.L. Caragiale).

dalcaúc m. (turc. dalkauk, dalkavuk, „căciulă lungă, parazit, bufon”. V. cauc). Vechĭ. Parazit bufon. Azĭ. Iron. Agent, cirac. – Și dalhauc, dălhăuc și dălhăuț. V. dălcăuș.

dălcăuc (dălcăuci), s. m. – Caraghios, bufon. – Var. dalcauc, dălhăuc. Tc. dalka(v)uk (Șeineanu, II, 153), cf. ngr. δαλϰαβούϰης. Este cu siguranță cuvînt identic cu dălcăuș, s. m. (Mold., plutaș), dălcăușiță, s. f. (Mold., femeie care ține cîrma unei plute).

*farsór, -oáre s. (fr. farceur). Persoană care se ține de farse, poznaș, bufon. Persoană neserioasă: farsoriĭ politicĭ.

făfălugă, făfălugi, s.f. (reg., înv.) 1. figură comică, curioasă. 2. bufon, farsor, măscărici. 3. glumă proastă.

făfălugă sf [At: POLIZU / Pl: ~uge / E: nct] 1 Figură comică. 2 Om cu înfățișare stranie. 3 Bufon. 4 Farsor. 5 Glumă proastă. 6 Farsă.

FEYDEAU [fedó], Georges (1862-1921), scriitor francez. A înnoit genul vodevilului, exprimând printr-un pitoresc bufon un adevăr psihologic, o imagine sugestivă a vieții („Doamna de la Maxim”, „Puricele în ureche”).

ghiduș s. v. BUFON. MĂSCĂRICI PAIAȚĂ.

GHIDUȘ s. v. bufon, măscărici, paiață.

ghidúș m. (din biduș, murdar [Trans.] d. ung. büdös, puturos, de unde înț. de „leneș, poznaș”). Est. Vechĭ. Actor. Azĭ. Poznaș, farsor, bufon. V. istrion.

ghiduș, ~ă a [At: PRAVILA (1814), 152/2 / V: (reg) ~duși / Pl: ~i / E: ghidi + -uș] 1 (Mol) Bufon. 2-3 smf, a (Om) poznaș. 4 (Dep; d. oameni) Leneș.

gîde (gîzi), s. m. – 1. Călău. – 2. Tiran. – 3. (Arg.) Judecător. Sl. (bg.) gidija „nebun, extravagant, temerar”, poate de origine orientală. Sec. XVII. Semantismul nu este foarte clar. După Cihac, II, 111, din ceh., pol. kat „călău”, ceea ce nu pare posibil. – Der. ghidan, s. m. (nume propriu de cîine), pentru a cărui variație vocalică cf. gîză-ghiză; ghidănac, s. n. (ciocan; ciomag); ghidălan, s. m. (vlăjgan); ghiduș, s. m. (caraghios, bufon), cu suf. -uș; ghidușesc, adj. (caraghios); ghidușie, s. f. (caraghioslîc). Ghiduș este considerat de Philippide, Principii, 64 și DAR ca der., de la ghidi; de Lacea, Dacor., III, 750 și la Scriban din mag. büdös „puturos”, de unde provine și săs. bidusch; și de Drăganu, Dacor., VI, 276-80, din mag. gidós „păstor de capre”, aluzie la un obicei popular de Crăciun. Nici una din aceste explicații nu ni se pare convingătoare.

HISTRION ~i m. 1) (în Roma Antică) Actor de comedie; bufon. 2) (în Europa Occidentală la începutul evului mediu) Actor ambulant. 3) Actor lipsit de talent; comediant. 4) fig. Persoană lipsită de sinceritate; ipocrit. [Sil. his-tri-on] /<lat. histrio, ~onis, fr. histrion^[1]

HISTRION s.m. 1. Actor de comedie la greci și la romani; bufon. 2. Măscărici, comediant lipsit de talent. ♦ (Fig.) Om ipocrit, șarlatan; gesticulant ridicol. [Pron. -tri-on, var. istrion s.m. / < fr. histrion, lat. histrio].

histrion sm [At: RESMERIȚĂ, D. / V: i~ / Pl: ~i / E: fr histrion, lat histria, -onis] 1 (Ant) Actor de comedie Si: bufon. 2 Măscărici lipsit de talent. 3 Om care se dă în spectacol tot timpul și îi face să râdă pe cei din jur. 4 (Fig) Om ipocrit, perfid, șarlatan.

HISTRION s. m. 1. actor de comedie la greci și la romani; bufon. 2. măscărici, comediant. ◊ (fig.) om ipocrit, șarlatan. (< fr. histrion, lat. histrio)

KAYE [key], Danny (pe numele adevărat David Daniel Kaminsky) (1913-1987), actor american de film. Înzestrat cu multiple aptitudini (cântăreț, dansator, acrobat, mim), și-a valorificat capacitatea de improvizație, vivacitatea și mobilitatea expresiei („S-a născut un cântec”, „Bufonul regelui”, „Omul de la Dinner Club”). Premiul Oscar (1954), pentru întreaga activitate.

LANSBURY [lænsbəri], Angela (n. 1925), actriță britanică de film. Roluri compuse cu acuratețe, fantezie și vioiciune („Bufonul regelui”, „Candidatul din Manciuria”, „Femeia dispărută”, „Oglinda spartă”, „Doamna Arris la Paris”). Și-a câștigat o mare popularitate prin serialul TV „Verdict: crimă”.

MAROTĂ, marote, s. f. (Franțuzism) Obiect al unei afecțiuni exagerate. Caii aceia au devenit pentru N... o marotă, o idee fixă. CARAGIALE, O. II 23. ♦ Sceptru avînd în vîrf un cap acoperit cu glugă și împodobit cu clopoței, pe care îl purtau bufonii.

MAROTĂ s.f. 1. Sceptru de bufon reprezentînd un cap caraghios împodobit cu zorzoane. 2. (Fam.) Obiect al unei manii, al unei înclinații speciale. [< fr. marotte].

marotă sf [At: ALEXI, W. / Pl: ~te / E: fr marotte] 1 (Frm) Preocupare exclusivă și obsedantă pentru un anumit lucru Vz manie 2 (Frm; pex) Obiect al unei marote (1) Vz manie. 3 (Rar) Sceptru având în vârf un cap acoperit cu o glugă pestriță și împodobit cu clopoței, pe care îl purtau bufonii.

MAROTĂ s. f. (Franțuzism) 1. Preocupare exclusivă și obsedantă pentru un anumit lucru ; p. e x t. obiect al unei astfel de preocupări. V. m a n i e. Caii aceia au devenit pentru N. . . o marotă, o idee fixă. CARAGIALE, O. I, 72. 2. (Rar) Sceptru avînd în vîrf un cap acoperit cu o glugă pestriță și împodobit cu clopoței, pe care îl purtau bufonii. Cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. - Pl.: marote. – Din fr. marotte.

MAROTĂ s. f. 1. sceptru de bufon, reprezentând un cap caraghios împodobit cu zorzoane. 2. (fam.) obiect al unei manii, idee fixă. (< fr. marotte)

MAROTĂ ~e f. 1) Sceptru de bufon cu un cap caraghios în vârf, împodobit cu zorzoane. 2) rar Slăbiciune mare pentru ceva; idee fixă; manie. /<fr. marotte

marótă s.f. 1 (psih.) Interes excesiv, obsedant pentru ceva; manie, idee fixă. ♦ ext. Obiect al unei manii. Caii aceia au devenit... o marotă, o idee fixă (CAR.). 2 Sceptru avînd în vîrf un cap caraghios, împodobit cu clopoței, care era purtat de bufoni, ca semn al nebuniei. • pl. -e. / <fr. marotte.

MASCARA, mascarale, s. f. (Învechit) Bufon, paiață, măscărici; p. ext. om neserios, pușlama. Marele logofăt îl primește cu mîna întinsă, răsturnat într-un fotoliu, zicîndu-i: na, mascara, vino de sărută mîna. GHICA, S. XII. Slugă veche, mascara bătrînă. PANN, P. V. II 57. ◊ Expr. (Popular) A face (pe cineva) de mascara = a face (pe cineva) de rîs, de rușine. Dar de i-om tăia căpățîna, Să-l facem de mascara, Să se ducă pomina. PĂSCULESCU, L. P. 292.

MASCARA s. v. batjocură, bufon, imoralitate, impudoare, indecență, măscărici, necuviință, nerușinare, obscenitate, ocară, paiață, pornografie, rușine, scabrozitate, trivialitate, vulgaritate.

mascara (bufon; paiață; batjocură; ocară) (înv.; pop.) s. f., art. mascaraua, g.-d. art. mascaralei; (obscenități) pl. mascarale

mascara s. v. BATJOCURĂ. BUFON. IMORALITATE. IMPUDOARE. INDECENȚĂ. MĂSCĂRICI. NECUVIINȚĂ. NERUȘINARE. OBSCENITATE. OCARĂ. PAIAȚĂ. PORNOGRAFIE. RUȘINE. SCABROZITATE. TRIVIALITATE. VULGARITATE.

mascará f. (turc. maskara, d. ar. mashara, glumă, mască, paĭaț; ngr. maskarás. V. mască. Triv. Om neserios, bufon. Vorbă obscenă.

mascara (mascarale), s. f. – 1. Paiață. – 2. Zeflemea, indecență, obscenitate. – Var. măscară, (Banat) mascără. Mr. măscără, megl. mascará. Tc. maskara, din arab. mashara (Șeineanu, II, 250; Berneker, II, 23; Lokotsch 1436; Ronzevalle 161), cf. ngr. μασϰαρᾶς, alb., bg. maskará, sb. maskara. Battisti, III, 2381, socotește cuvîntul arab diferit de it. maschera, sp. máscara. Schimbarea de accent e dificil de explicat în var. măscară, în afară de cazul în care ar fi un deverbal de la măscări. Atît măscară cît și măscări există în sec. XVII, mascara în sec. XIX. Der. măscări, vb. (înv., a-și bate joc, a zeflemisi; Banat, a se murdări; refl., a se insulta), cf. sb. maskariti; mascaragiu, s. m. (bufon; saltimbanc, cabotin), din tc. maskaraci, sec. XVIII; mascaralîc, s. n. (bufonerie), cf. ngr. μασϰαραλίϰι; măscărici, s. m. (paiață, bufon); măscăriciune, s. f. (înv., bufonerie), sec. XVII; măscornicie, s. f. (bufonerie), înv., sec. XVII.

MASCARAGIU s. v. bufon, măscărici, paiață.

mascaragiu sm [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 113/14 / Pl: ~iI / E: mascara + -giu] 1 (Înv) Bufon. 2 (Rar) Persoană care spune sau face măscări (8). 3 (Rar) Persoană care face glume obscene.

mascaragiu s. v. BUFON. MĂSCĂRICI. PAIAȚĂ.

MASCARAGÍU s. m. 1. (Învechit) Bufon; măscărici. La trecătoare i s-au înecat un mascaragiu împărătesc ce avea, vrînd să facă șagă pre apa Prutului. N. COSTIN, LET. II, 113/14. Ieșind din biserică să duce la crîșmă și îmbâtîndu-sâ face ghidușii mai mult decît mascaragiii (a. 1815). ap. TDRG 673. 2. (Rar) Persoană care spune măscări, care face glume obscene; pornograf. Cf. ALEXI, W., TDRG, SCRIBAN, D. - Pl.: mascaragii. – Mascara + suf. -giu.

măscăraci s. v. BUFON. MĂSCĂRICI. PAIAȚĂ.

MĂSCĂRACI s. v. bufon, măscărici, paiață.

MĂSCĂREȚ s. v. bufon, măscărici, paiață.

măscăreț s. v. BUFON. MĂSCĂRICI. PAIAȚĂ.

măscărici smi [At: MOXA, 356/35 / E: măscări¹ + -ici] 1 Persoană angajată la curțile domnitorilor sau ale boierilor, pentru a-i distra prin gesturi, glume, adesea necuviincioase etc. Si: bufon, (înv) măscăreț (1), mascaragiu (1), soitar, (îvr) măscăraci Vz ciuf 2 Personaj comic în reprezentațiile de circ, la diferite serbări populare etc. Si: clovn, paiață, saltimbanc, (înv) mâniac. 3 (Dep) Actor lipsit de talent. 4 (Dep) Om neserios, ridicol etc.

MĂSCĂRICI, măscărici, s. m. 1. Actor de comedie în teatrul popular (de circ, de bâlci etc.) care execută și numere de acrobație, muzicale, de dresură etc.; saltimbanc, paiață, clovn. ♦ Epitet depreciativ pentru un om neserios, ridicol. 2. (În evul mediu) Persoană angajată la curțile regale sau senioriale pentru a amuza asistența; bufon. – Măscări + suf. -ici.

MĂSCĂRICI s. 1. v. clovn. 2. v. bufon.

MĂSCĂRICI, măscărici, s. m. Personaj de pe lîngă curțile domnitorilor sau marilor boieri, care căuta să provoace rîsul celor din jur, spunînd glume, făcînd ghidușii etc.; bufon. Acesta era și măscăriciul lui Bacus; și nimeni nu scăpa fără să-i atîrne de coadă acest[ui] Silen cîte vrun ponos. ISPIRESCU, U. 104. ♦ Personaj comic în reprezentațiile de bîlci; saltimbanc, clovn. Un copil... în cap un cilindru turtit – face caraghiozlîcuri. Este un mititel măscărici. CARAGIALE, O. I 301.

MĂSCĂRICI s. 1. clovn, paiață, saltimbanc. (~ la circ.) 2. bufon, paiață, (rar) nebun, (înv.) cabaz, caraghioz, mascara, mascaragiu, măscăraci, măscăreț, soitar, (franțuzism înv.) baladin, (înv., în Mold.) ghiduș. (~ la curtea unui suveran medieval.)

măscărici (bufon; saltimbanc) s. m., pl. măscărici, art. măscăricii

MĂSCĂRICI, măscărici, s. m. 1. Actor de comedie în teatrul popular (de circ, de bâlci etc.), care execută și numere de acrobație, muzicale, de dresură etc.; saltimbanc, paiață, clovn. ♦ Epitet depreciativ pentru un om neserios, ridicol. 2. (În Evul Mediu) Persoană angajată la curțile regale sau senioriale pentru a amuza asistența; bufon. – Măscări + suf. -ici.

MĂSCĂRICI ~ m. 1) Actor de circ sau de bâlci, care prezintă exerciții acrobatice ușoare; paiață; saltimbanc. 2) Personaj comic, angajat la curțile medievale să distreze un suveran sau un senior cu diferite glume și caraghioslâcuri; bufon. /a măscări + suf. ~ici

MĂSCĂRICI s. m. Persoană angajată Ia curțile domnitorilor sau ale boierilor, pentru a-i distra prin gesturi, glume (adesea necuviincioase) etc.; bufon, (învechit) soitar, măscăreț (1), mascaragiu (1), (învechit, rar) măscăraci. V. c i u f. Brut să feace nebun de scăpă de moarte și-l puse Tulie măscărici coconiloru-ș. MOXA, 356/35, cf. 387/30. Să nu dai boieriile măscăricilor și celora ce fac rîsuri. NEAGOE, ÎNV. 257/8. Care popă. . . va umbla la cîrșme și să face măscărici și vrăjitoriu, să i se ia popie (a. 1 675). GCR I, 217/26. Chiemă împăratul pre nește măscărici și mai vicleani de toți oamenii. FL. D. (1 680), 37²/17. Nu se sătura de curvie, de giocuri, de cimpoieșe șî de măscărici ce-i ținea. N. COSTIN, LET. I A, 120/22. Întrebări ce Fagotti (măscăriciul craiului Alboni) pusă să le răspunză Bertoldo (A, 1 799). GCR II, 170/32. Împrejurul împăratului erau mulți măscărici. GORJAN, H. IV, 27/9, cf. II, 171/10, BĂRAC, T. 65/2. [Poporul] căsca gura la învîrtelile și strîmbăturile pehlivanilor și ale măscăricilor domnești. FILIMON, O. I, 109. Orice boier care se respecta, avea un taraf de lăutari și un măscărici. Slujba acestuia era să spuie caraghioslîcuri la chef, să păcălească pe musafiri și chiar pe stăpînu-său. CARAGIALE, O, III, 221. Acesta era și măscăriciul lui Bacus; și nimeni nu scăpa fără să-i atîrne de coadă. . . cîte vrun ponos. L ISPIRESCU, U. 104. ◊ (Adjectival) Să facă veselii cu naiuri și cu cântece hagimești și cu mulți peilivani măscărici. NECULCE, L. 318. ♦ Personaj comic în reprezentațiile de circ, la diferite serbări populare etc. ; paiață, saltimbanc, clovn. E foarte mare deosebire între comic și măscărici: cel dintâi mă incîntă, mă face să rîd cu plăcere. . ., în vreme ce celălalt îmi zmulge rîsul, însă mă face să mă roșesc adese că l-am putut suferi. PR. DRAM. 200. Pellier îi părea măscărici cînd glumele sale făcea pe femeia lui să rîză. NEGRUZZI, S. I, 73. Un copil. . . în cap cu un cilindru turtit face caraghiozlîcuri. Este un mititel măscărici foarte destrăbălat. CARAGIALE, S. 68. Într-o seară sînt iarăși într-un birt imens cu grădină. . ., cu dansuri-de „cadîne” și măscărici. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Și încă mai primesc la casele lor turca sau brezaia, avînd cu sine și măscărici ghiduși, carele schimbîndu-și fața sa zice cuvinte urîte. ȘEZ. VI, 127. ♦ Epitet depreciativ pentru un actor lipsit de talent. ♦ Epitet depreciativ pentru un om neserios, ridicol etc. El însuș să face măscărici și batjocură oamenilor (a. 1 817). IORGA, S. D. XII, 173. Unul, ca să fie prea glumeț, ajunge măscărici; altul, ca să fie prea trist, rămâne necitit. HELIADE, O. II, 20, cf. I,12O. Ghidi, măscărici obraznic! ALECSANDRI, T.1 689. Era încă un prilej pentru diavolii de copii să-l ia peste picior – recitîndu-i versurile la șezători, spre nesfârșitul rîs al norodului de măscărici afurisiți. CIAUȘANU, R. SCUT. 39. Arde-l-ar focul de măscărici, să-l arză! STĂNOIU, C. I. 126. - Pl.: măscărici. – Măscări¹ + suf. -ici.

măscărícĭ m., pl. tot așa (d. mascara). Vechĭ. Bufon, paĭaț, clown. Azĭ. Fig. Om neserios.

morion¹ sm [At: DN³ / P: ~ri-on / Pl: ~i / E: fr morion, lat morio] Bufon ținut în casele romane bogate pentru distracția stăpânilor.

MORION¹ s. m. (ant.) bufon ținut în casele romane bogate, pentru distracția stăpânilor. (< fr. marion, lat. mario)

MORION s.m. (Ant.) Bufon ținut în casele romane bogate pentru distracția stăpînilor. [Pron. -ri-on. / cf. fr. morion, lat. morio].

mucalit, ~ă [At: VALIAN, V / V: (rar) ~căl~ / Pl: ~iți, ~e / E: tc mukallit] 1 a (D. oameni; pex d. mimica, atitudinea, felul lor de a fi etc.) Care stârnește râsul, păstrând o aparentă seriozitate Vz ghiduș, poznaș, șugubăț. 2 (Nob; îe) A~i veni cuiva ~ A i se părea caraghios, vrednic de râs. 3 a (D. creațiile oamenilor) Comic sub aparența seriozității. 4 a (Nob) Indispus. 5 a Cicălitor. 6 sm (Îvr) Bufon la curtea suveranilor.

MUCALÍT, -Ă adj., s. m. 1. Adj. (Despre oameni; p. e x t. despre mimica, atitudinea, felul lor de a fi etc.) Care stîrnește rîsul, păstrînd o aparentă seriozitate. V. g h i d u ș, p o z n a ș, ș u g u b ă ț. Cf. VALIAN, V. Am auzit de dumneata că ești foarte mucalită, poznașă și bogată. NEGRUZZI, S. III, 56. Nebunul e mucalit. ALECSANDRI, ap. DDRF. Ha! ha! cuconașule, cînd te-ai videa în oglindă, ai bufni de rîs. . . tare ești mucalit id. T. 203, cf. 576, id. T. I, 131, EMINESCU, N. 98. Era mititelul mucalit și cînd se plictisea împăratul de treburile-mpărăției, pe el îl chema, să-i spuie lafuri. CARAGIALE, S. N. 11. Ah, ce mucalit e Mișu', I-o grădină de băiat ! VLAHUȚĂ, O. A. 171, cf. 207, id. D. 163. Cum venea el, nu era chip să nu rîzi, atît e de mucalit. CONTEMPORANUL, VI₂, 197, cf. I. NEGRUZZI, S. IV, 517. Dar ca și satirii isteți și mucaliți să placă Și trecerea din serios la glumă să se facă. OLLĂNESCU, H. A. P. 31. Generalul, mucalit, spunea lucruri pipărate . . . , tușea, rîdea, punînd însuflețire în toată lumea. ZAMFIRESCU, A. 27. Cucoanele, știindu-l cît e de mucalit, ridicară ochii de pe lucru și se uitară să vază dacă vorbește serios. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 93. Își opri paharul la buze și rîse cu ochii mici, mucaliți. CAMIL PETRESCU, O. I, 103, cf. II, 438. Un profesor vestit de vesel și de mucalit. I. BOTEZ, B. I, 71, cf. 42. Nu era o formulă de politeță . . . ci o recunoaștere, blajină și mucalită delaolaltâ, a energiei Catincăi. TEODOREANU, M. II, 53. Ești un băiat mucalit. . .Mă faci să rîd cu adevărat. VISSARION, B. 332, cf. C. PETRESCU, A. 49. Fața lui Ioniță se lăți într-un zîmbet mucalit. GALAN, Z. R. 139. El are un spirit mucalit, știe să prindă ridicolul situațiilor și le întoarce pe toate în glumă. V. ROM. noiembrie 1954, 143. ◊ (Adverbial) Brănoaie rîde șiret, mucalit, cu gura îngustată, de i se lungește mustața. CONTEMP. 1953, nr. 376, 4/3. Și în mustărie crezi că nu te-a văzut nimeni ? întrebă Ghica, glumind mereu și cotrobăind mucalit fereastra, V. ROM. octombrie 1953, 75. Erhan rîse mucalit, cu dinții lui albi, ca un hîtru căruia i-a reușit o glumă bună. ib. martie 1954, 62. (E x p r., neobișnuit) A-i veni cuiva mucalit = a i se părea caraghios, vrednic de rîs. Dar mucalit îmi veni cînd mi se arătă un bivol, ca fiară curioasă, și mai curios se păru însă conducătorului cînd spusei că tatâ-mieu acasă are o curte plină de asemenea fiare. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 104. ◊ (Substantivat) Un mucalit . . . mergea la vînat mai mult de petrecere. XENOPOL, ap. ȘIO II₁, 264. Lefșoara, fraților, asta mi-e moșia ! – Și ce mai pică pe de lături, don' șef ! complectă un mucalit. REBREANU, R. II, 82, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 181. Mucalitul liceului a trîntit o glumă de s-au zdruncinat și ferestrele de rîs. I. BOTEZ, ȘC. 159. ♦ (Despre creațiile oamenilor) Comic, hazliu, amuzant (sub aparența seriozității). Vezi pentru aceasta mucalita scrisoare a lui Dudescu către Villara. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 510. Asta-i lumea, vere ! . . . o comedie mucalită jucată de cei proști în folosul celor dibaci. ALECSANDRI, T. 1661. El le cîntă, îndelungă vreme, cîntece mucalite care plăceau mult celor de față. CAMIL PETRESCU, O. î, 130. ♦ (Neobișnuit) Indispus, morocănos; cicălitor. Cf. PAMFILE, J. II, 155. 2. S. m. (Învechit, rar) Bufon (la curtea suveranilor). Un rege al Franței. . . avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi. BOLLiAC, O. 236. – Pl.: mucaliți, -te. - Și: (rar) mucălít, -ă adj. – Din tc. mukallit.

MUCALIT¹, mucaliți, s. m. (Învechit) Bufon. Un rege al Franței. avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi. BOLLIAC, O. 236.

mucalít, -ă adj. și s. (turc. ar. mukallid, part. prezent d. ar. taklid, a imita). Fam. Comic, bufon.

muziclon sm [At: MAT. DIALECT. I, 183 / V: musi~ / Pl: ~i / E: ger Musik-klown] (Reg) 1-2 (Bufon sau) scamator muzical. 3 Termen de alintare pentru un copil ștrengar.

MUZICLON s. m. 1. (Prin Transilv.) Măscărici, bufon, scamator (muzical). Cf. MAT. DIALECT, I, 183. La circ am văzut tot felul de muzicloni. ib., cf. com. din ALBA IULIA. 2. (Regional) Termen de alintare pentru un copil ștrengar, neastîmpărat (Deda-Reghin). Cf. MAT. DIALECT. I, 183. – Pl.: muzicloni. – Și: musiclon s. m. Com.din ALBA IULIA. – Din germ. Musik-Klown.

NEBUN, -Ă, nebuni, -e, adj., subst. I. 1. Adj., s. m. și f. (Om) care suferă de o boală mintală; alienat, dement. ◊ Expr. A fi (sau a umbla) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi foarte îndrăgostit de cineva; a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva. Ești nebun? se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mândru, cu nasul pe sus, nemulțumit. 2. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de judecată dreaptă, de rațiune; (om) nesocotit, necugetat, nechibzuit. 3. Adj., s. m. și f. (Ființă) neastâmpărată, zvăpăiată, vioaie. 4. Adj. Care arată, trădează nebunie. II. Adj. 1. Care nu are limite, margini, măsură; p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit. Un lux nebun. 2. (Înv. și pop.) Care nu este bun; rău. III. S. m. 1. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau ale nobililor). 2. Piesă la jocul de șah. – Ne- + bun.

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30^r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49^r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater¹. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252^v/24, cf. 206^v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4^v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6^r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14^v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimi – o nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171^vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171^V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie... – E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI. – pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst. – pref. ne- + bun.

NEBUN s. v. bufon, măscărici, paiață.

nebún, -ă adj. (ne și bun). Alienat, smintit, care șĭ-a perdut mintea. Nebunesc, excesiv, colosal: veselie nebună, succes nebun. În mare număr: era o lume nebună. Foarte înamorat, care se dă în vînt: e nebun după ĭa. Mere nebune (Mold.), un fel de mere maĭ marĭ și de cît cele domneștĭ. Subst. Persoană nebună, fără minte. S.m. Odinioară, bufon de la curtea unuĭ suveran.

NEBUN, -Ă, nebuni, -e, adj., s. m., s. f. I. 1. Adj., s. m. și f. (Om) care suferă de o boală mintală; alienat, dement. ◊ Expr. A fi (sau a umbla) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi foarte îndrăgostit de cineva; a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva. Ești nebun? se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mândru, cu nasul pe sus, nemulțumit. 2. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de judecată dreaptă, de rațiune; (om) nesocotit, necugetat, nechibzuit. 3. Adj., s. m. și f. (Ființă) neastâmpărată, zvăpăiată, vioaie. 4. Adj. Care arată, trădează nebunie. II. Adj. 1. Care nu are limite, margini, măsură; p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit. Un lux nebun. 2. (Înv. și pop.) Care nu este bun; rău. III. S. m. 1. (Rar) Măscărici, bufon (la Curtea seniorilor feudali sau la Curțile regale). 2. Piesă la jocul de șah. – Pref. ne- + bun.

nebun s. v. BUFON. MĂSCĂRICI. PAIAȚĂ.

NEBUN, I. adj. 1 Care nu e bun: la Elenii aceia, zeii cei buni ca și cei ~i, cei răi ca și cei nerăi, toți fierbeau într’o oală (ISP.) ¶ 2 Care nu e cu mintea întreagă, care și-a pierdut mintea, smintit; (P): nu e ~ cine mănîncă șapte pîini, ci e ~ cine le dă; (P): nu e ~ cel ce ia, ci e ~ cel ce dă; e ~ de legat; a fi ~ după cineva, după ceva, a iubi ca un nebun, a fi foarte îndrăgostit, a-i plăcea la nebunie: eram ~ după o vară a mea (DLVR.); erau ~e după joc (ISP.); a fi ~ de bucurie, a avea o bucurie nemărginită, a nu ști ce să mai facă de bucurie: mă repezii să-l întîmpin, ~ de bucurie (VLAH.) ¶ 3 Contrar rațiunii: o speranță ~ă ¶ 4 Din cale afară, excesiv, foarte mare: era de o veselie ~ă; l-a apucat un rîs ~, un rîs pe care nu-l putea opri nimeni; o lume ~ă, o mulțime foarte mare: o lume ~ă foia în toate părțile (GN.); a avut un succes ~. II. sm., NEBUNĂ (pl. -ne) sf. 1 Om nebun, femeie nebună: îmbucă cu așa poftă, de pare că se bat doi ~i la gura lor (JIP.); (P): un ~ întreabă și zece înțelepți nu pot răspunde sau un ~ aruncă o piatră în fîntînă și zece înțelepți n’o pot scoate; (P): cine-și pune mintea cu ~ul e mai nebun; (P): înțeleptul sau prostul făgăduește și ~ul trage nădejde; (P): ~ul făgăduește și prostul trage nădejde; (P): cîinele îmbătrînește de drum și ~ul de grija altora; (P): ~ul nu rîde de ce vede, ci de ce-și aduce aminte; (P): nu cerca vadul cu ~ul; bogat e Dumnezeu de ~i! mulți nebuni mai sînt pe lumea asta! (P): schimbarea Domnilor, bucuria ~ilor ¶ 2 ⛪ Săptămîna ~ilor, săptămîna dinaintea postului Paștilor, săptămîna albă (MAR.) ¶ 3 🌿 IARBA-~ILOR 👉 SPÎNZ1 ¶ 4 Bufonul, caraghiosul unui rege ¶ 5 🎲 Una din piesele jocului de șah (🖼 3325) [n e¹ + b u n, adică „care nu e bun de nimic, care nu e cu mintea bună, întreagă”].

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)

paiață sf [At: CR (1830), 108¹/37 / V: (înv) paiaț sm, ~anț sm / Pl: ~țe / E: rs паяц, fr paillasse, ger Paiazze] 1 Personaj comic în reprezentațiile de circ, la diferite serbări populare etc. Si: clovn, măscărici, saltimbanc. 2 Bufon. 3 Epitet depreciativ pentru un om neserios, ridicol etc. 4 Păpușă îmbrăcată ca o paiață (1-2).

PAIAȚĂ, paiațe, s. f. 1. Actor de circ sau de bîlci care stîrnește rîsul prin înfățișarea lui caraghioasă, prin glume și ghidușii. V. măscărici, bufon, clovn. Se gîndea: Sînt ridicol, mă agit ca o paiață. DUMITRIU, B. F. 39. Săteni cu fețe liniștite... se purtau încet spre comedii, unde urlau paiațe pestrițe, ridicate pe podiște de lemn. SADOVEANU, O. III 384. Erau două paiațe mici, foarte comice. CARAGIALE, O. III 20. ♦ Păpușă îmbrăcată ca un clovn. Începu să izbească cu piciorul în căruciorul roșu, în paiața turtită care scoase sub călcîi un țipăt muzical. C. PETRESCU, S. 205. Celor nevinovați, păpușile ori soldații de plumb sau toate dihăniile și paiațele vorbitoare li se cuvin, – dar este o vîrstă la care copilul întoarce capul plictisit de la jucărele. ANGHEL, PR. 179. 2. Fig. Om caraghios, neserios, lipsit de personalitate. Ludovic al XVI-lea era o nenorocită făptură omenească, o paiață încoronată, fără voință și fără cap. LIT. ANTIMONARHICĂ 161. – Variante: (neobișnuit) paiaț, paiați (VLAHUȚĂ, P. 87), paianț, paianți (HOGAȘ, DR. II 131), s. m.

PAIAȚĂ s. 1. v. clovn. 2. v. bufon.

PAIAȚĂ s. 1. clovn, măscărici, saltimbanc. (~ la circ.) 2. bufon, măscărici, (rar) nebun, (înv.) cabaz, caraghioz, mascara, mascaragiu, măscăraci, măscăreț, soitar, (franțuzism înv.) baladin, (înv., în Mold.) ghiduș. (~ la curtea unui suveran medieval.)

PALAZZESCHI [palattséski], Aldo (pseud. lui Aldo Giurlani) (1885-1974), scriitor italian. Poezie futuristă („Incendiatorul”, „Inima mea”), romane de factură realistă, cultivând grotescul („Surorile Materassi”, „Frații Cuccoli”) și proză scurtă, lirico-evocativă, cu semnificații morale („Codul lui Perelà”, „Mantia bufonilor”).

pantalon m. 1. haină bărbătească ce merge dela brâu până la călcâie; 2. personaj bufon din teatrul italian, care se prezintă îmbrăcat cu nădragi largi.

*pantalonádă f., pl. e (fr. pantalonnade, după numele tipuluĭ Pantalon). Pĭesă burlescă în care joacă Pantalon. Fig. Purtare saŭ vorbă de bufon: pantalonadele politiciĭ demagogice.

*pantalónĭ m. pl. (fr. pantalon, d. it. pantalóne, pantalonĭ lungĭ, d. Pantalóne, un tip de bufon cu pantalonĭ lungĭ în comedia italiană, d. san Pantalóne, sfîntu Pantaleone. [V. Pantelimon], al căruĭ cult e foarte răspîndit la Veneția. Pluralu rom. e după ițarĭ, nădragĭ, șalvarĭ, izmene maĭ degrabă de cît d. rus. pantalóny, care tot d. fr. vine). Haĭnă bărbătească care acopere corpu de la brîŭ pînă la călcîĭe saŭ și pînă la genunchĭ. Eŭf. Izmene bărbăteștĭ orĭ femeĭeștĭ. – Singularu m. pantalon e rar uzitat. De ordinar se zice o păreche de pantalonĭ saŭ niște pantalonĭ.

PARENT [parẽ], Claude (n. 1923), arhitect francez. Lucrări de orientare funcționalistă, într-o plastică originală și variată (Pavilionul persan din Cetatea universitară, Paris; centrul parohial Sainte-Bernadette din Nevers, numeroase locuințe la Paris, Cannes și Marly, Pavilionul Franței la a 35-a Bienală de la Veneția). Lucrări teoretice („Arhitectul, bufonul social”).

pazvangiu sm [At: DIONISIE, C. 187 / V: (reg) pazma~ / Pl: ~ii / E: pazvant¹+ -giu] 1 Ostaș care făcea parte din trupele lui Pazvan-Oglu, care au participat la dese incursiuni de pradă în Țara Românească la sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX Vz (înv) pazvantlâu, pazvant¹, pazvantoglu. 2 (Pex; înv) Tâlhar. 3 (Reg; îf pazmangiu) Bufon.

Păcală m. 1. personaj bufon din basme, reprezentantul vicleniei și imbecilității legendare; el își bate joc de toată lumea și face toate pe dos din răutate conscientă: Păcală și Tândală; 2. fig. om glumeț și batjocoritor. [Cf. ceh PIKOLA, paiață]. V. Pepelea.

PERGOLESI, Giovanni Battista (Giambattista) (1710-1736), compozitor italian. Reprezentant al școlii napolitane. Capelmaistru (din 1732) al Casei princiare din Napoli. Primul mare maestru al operei bufe. Inspirație melodică. Opera sa „Slujnica stăpână” a dezlănțuit la Paris (unde a fost montată în 1752) disputa dintre susținătorii operei franceze și ai celei italiene („Cearta bufonilor”). Cantate și oratorii („Stabat mater”), muzică de cameră, mise, motete, psalmi, simfonii și sonate.

pitic, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 79^r/16 / V: chi~ / Pl: ~ici, ~ice / E: slv питикъ] 1-2 smf, a Pigmeu (1-2). 3-4 smf, a (Pgn) (Persoană) a cărei statură este mult inferioară celei mijlocii, ca urmare a unei tulburări endocrine, a unor leziuni nervoase, cardiace, renale, a unor carențe alimentare etc. 5-6 smf, a (Pgn) (Persoană) de statură foarte mică. 7 smf (Spc) Pitic (3) întreținut în epoca feudală la curțile suveranilor sau ale seniorilor, pentru a distra pe cei din jur Vz bufon. 8 smf (Mtp; spc; în basme) Personaj fantastic mic de statură, de obicei caracterizat prin vioiciune și istețime. 9 smf (Fig) Persoană lipsită de orice valoare, calități, merite Si: pigmeu (6). 10 a (D. animale și plante) Care este de înălțime foarte mică. 11 a Care a rămas nedezvoltat. 12 a (D. obiecte) Care nu atinge înălțimea normală Si: mic, scund. 13 a (Pgn) Care este sub dimensiunile mijlocii, obișnuite Si: mic. 14 sm Pui de pește Si: peștișor. 15-16 sm, av (Îe) A tăcea ca chiticul sau a tăcea chitic A nu spune nici un cuvânt. 17 av A sta (sau a rămâne) chitic A nu se mișca. 18 sf (Bot; reg; șîc ~ă-de-munte) Rățișoară (Iris pumila). 19 sm (Reg; lpl; îs) Chitici de pădure Mlădițe ale hameiului sălbatic, ieșite din pământ primăvara și folosite la prepararea unor mâncăruri. corectat(ă)

POLICHINELLE POLIȘINEL/ s. m. 1. personaj caraghios din comedia bufă. ◊ marionetă cu cocoașă în față și în spate. 2. (fig.) persoană considerată în societate ca un bufon. ◊ persoană lipsită de o linie fermă de conduită și de o opinie personală constantă. ♦ secretul lui ~ = secret cunoscut de toată lumea. (< fr. polichinelle)

polișinel sm [At: DN³ / S și: polichinelle / Pl: ~i / E: fr pollichinelle cf it Pulcinella] 1 (Lit) Personaj caraghios din comedia bufă. 2 (Fig) Persoană considerată în societate ca un bufon. 3 (Fig) Persoană lipsită de o linie fermă de conduită și de opinie constantă. 4 (Îs) Secretul lui ~ Secret cunoscut de toată lumea.

POLIȘINEL s.m. 1. (Lit.) Personaj caraghios din comedia bufă. ♦ Marionetă cu cocoașă în față și în spate. 2. (Fig.) Persoană considerată în societate ca un bufon. ♦ Persoană lipsită de o linie fermă de conduită și de o opinie personală constantă. ◊ Secretul lui polișinel = secret cunoscut de toată lumea; ceea ce toată lumea știe, dar se ține secret. [Pl. -li, scris și polichinelle. / < fr. polichinelle, cf. it. Pulcinella – personaj din comedia italiană bufă].

POPESCU, Vasile (1894-1944, n. București), pictor român. Peisaje inspirate din călătoriile sale („Casă la Balcic”, „Barca cea mare”, „Stăvilar în parcul Herăstrău”), naturi moarte („Natură moartă cu oglindă”), interioare, figuri (odalisce, bufoni). Preocupare dominantă pentru armonia cromatică, predilecție pentru gamele reci.

PROSTĂLĂU, prostălăi, adj. m. Augmentativ al lui prost. Mărginit, prostălău... n-a fost în stare să învețe nimic. GALAN, B. I 71. Am intrat în casă, m-am răzgîndit: ăsta nu e prostălău... Știe multe. STANCU, D. 87. D-l Teodorini e atît de bufon în întreita sa rolă, d-l P. Nicolau atît de prostălău în Stănică, încît și nevrînd te fac să bufnești de rîs. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ (Substantivat) Fiul popii, un prostălău ce nu știa paște bobocii. La TDRG.

RÎS. Subst. Rîs, rîset, surîs, zîmbet, zîmbire, zîmbitură (înv.); chicot, chicoteală, chicotit; hohot, hohotire, hohotit; rînjet, rînjire, rînjeală, rînjitură; haz, veselie, înveselire, veselire (pop.), distracție, amuzament, voie bună; rîs homeric; ilaritate. Caricatură. Glumă, banc (fam.), snoavă, șotie, polojenie (reg.). Bufonerie, bufonadă (rar). Farsă, comedie. Comedian, comediant (înv.), saltimbanc, clovn, bufon. Adj. Surîzător, zîmbitor, surîzînd, zîmbăreț (fam.), rîzător, rîzăreț (rar), rînjit, rînjitor, hohotitor, hlizit (reg.). De rîs, hazliu, comic, vesel, înveselitor, veselitor (pop.), distractiv, amuzant; ilariant, ilar (rar). Glumeț, ghiduș, poznaș, tivilichiu (pop.), duhliu (rar). Rizibil (rar), ridicol, grotesc, burlesc. Vb. A rîde, a surîde, a zîmbi, a chicoti, a izbucni în rîs, a pufni în rîs, a-l pufni (pe cineva) rîsul, a-l umfla (pe cineva) rîsul, a se umfla de rîs, a se omorî de rîs, a izbucni în hohote, a hohoti, a rîde cu lacrimi, a leșina (a se prăpădi, a se strîmba, a se tăvăli, a se topi, a se strica) de rîs, a rîde sănătos, a rîde cu poftă, a rîde din toată inima; a rîde din gușă, a rîde prostește, a se hlizi (reg.), a rîde la comandă, a rîde mînzește, a zîmbi mînzește, a rînji, a se jimba (reg.); a rîde rîsul olarului, a rîde în pumni, a(-și) rîde în barbă, a rîde pe sub mustață. A se amuza, a se veseli, a face haz, a se distra. Adv. În hohote, cu hohote, cu rînjet; cu zîmbet pe buze. V. amuzament, batjocură, bucurie, glumă, ironie.

scaramuș¹ sm [At: PROT. – POP. / Pl: ~i / E: fr scaramouche] Personaj (bufon) din vechea comedie italiană, îmbrăcat în negru.

scuril, ~ă a [At: GHEȚIE, R. M. / Pl: ~i, ~e / E: lat scurrilis] (Ltî) De bufon Si: mucalit, caraghios.

scuril, -ă, adj. (înv.) de bufon; mucalit, caraghios.

soitar sm [At: (a. 1795) ȘIO II₁, 325 / V: sui~, șoi~ / Pl: ~i / E: tc soytan] 1 (Înv) Măscărici la curtea fanariotă, care acompania petrecerile și vânătorile. 2 (Pgn) Bufon (3).

SOITAR s. v. bufon, măscărici, paiață.

SOITAR, soitari, s. m. (Învechit) Fiecare dintie cei patru măscărici ai domnilor (fanarioți) din țările romînești, care distrau publicul la alaiuri și la parade; bufon, paiață. Era o lichea fără seamăn... Nesăratele lui giumbușlîcuri de soitar obraznic îi scoseseră faima de băiat deștept. M. I. CARAGIALE, C. 15. Cîntau jos sub ferestre meterhanele și jucau soitarii pentru petrecerea isnafilor și-a prostimii. CARAGIALE, S. N. 62. – Pronunțat: soi-tar. - Variantă: suitar. (NEGRUZZI, S. I 29) s. m.

soitar s. v. BUFON. MĂSCĂRICI. PAIAȚĂ.

soitariu (suitariu) m. odinioară: 1. măscăriciul Curții cari însoția pe Domn la alaiuri, în număr de patru, formând elementul comic al paradei: înainte mergeau suitorii călări cu nalte căciuli flocoase, la care atârna câte o lungă coadă de vulpe NEGR.; 2. bufon, paiață: suitarii de cafenea AL. [Turc. SOYTARI, bufon].

soĭtaríŭ m. (turc. soitari și -ry). Măscăricĭ, bufon (în timpu Fanarioților, domnu era precedat la alaĭurĭ de patru soitariĭ, ĭar beĭzadelele de doĭ. Eĭ purtaŭ căciulĭ marĭ de blană de tigru, de care atîrna o coadă de vulpe, și înaintea căciuliĭ niște oglingioare. Purtaŭ pistoale la brîŭ și toporașe în mînĭ, mergeaŭ pe jos și rîdeaŭ cu hohot. – Și suĭtariŭ.

șod, șoadă [At: ANON. CAR. / V: (îrg) șoată sf / Pl: șozi, șoade / E: mg sod] 1 a (Ban; înv) Nebun. 2 a (Reg) Nostim. 3 a (Reg) Curios (2). 4 a (Reg) Bizar (1). 5 a (Reg; îe) A-i fi (cuiva) ~ A fi amuzant. 6 sm (Înv) Bufon (3). 7-8 sf (Trs; Olt) Glumă¹ (2-3). 9 sf (Trs; Olt) Poznă. 10 sf (Reg) Minciună.

Tăndală m. 1. personaj bufon opus lui Păcală; 2. fig. om de nimica. [V. tândălì].

That, that is, is (engl. „Ceea ce este, este”) – Shakespeare, A douăsprezecea noapte (act. IV, sc. 2). Bufonul, deghizat în preot, adresează lui sir Toby cuvintele de mai sus, adăugînd: „Popă vezi, popă crezi”. Acesta este și sensul expresiei: „Ce se vede, aia se crede”. LIT.

Toma Nume cu o larga arie de răspîndire în lume și chiar foarte frecvent în unele regiuni, Tóma continuă gr. Thomás, al cărui prim purtător cunoscut astăzi a fost unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus. Apostolul, considerat de tradiție martir în India, poartă în textul evanghelic un nume dublu, gr. Thomás o legomenos Didymos, adică Toma zis Geamănul (gr. didymos „geamăn”). Ca și în alte cazuri asemănătoare, partea a doua a numelui, Didymos, nu este decît o traducere grecească a primei părți Thomás, prin care a fost redat arameeanul toma „geamăn” (cuvîntul apare și în alte limbi semitice: ebr. toam, arabul tuam, tauam) sau după alte ipoteze un supranume al personajului numit în realitate Iuda; cum acesta era purtat și de alți doi apostoli, a fost evitat pentru a nu se crea confuzii (unul este Iuda, cel care îl „vinde” pe Iisus, iar celălalt, Iuda Tadeul, → Tadeu). Prezent în inscripțiile latine creștine și în numeroase documente din apusul Europei, gr. Thomás, redat în latină prin Thómas (s-a schimbat deci poziția accentului), se răspîndește odată cu noua religie, prin cultul dedicat apostolului de către biserică. La aceasta se adaugă apoi și celebrarea altor martiri și sfinți foarte cunoscuți, ca Toma d’Aquino, Thomas Becket și Thomas Morus. Interesant de amintit că folosirea foarte frecventă a lui Thomas în Anglia a dus la transformarea hipoc. Tom în nume comun, întrebuințat cu sensuri peiorative, ca „bufon, persoană stupidă, nebun etc.”; la fel Tommy, folosit în limbajul familial pentru a denumi motanul (după un personaj Tom Motanul din Viața și aventurile unui motan); tommy este și nume al infanteriștilor englezi, folosit chiar și în italiană (cuvîntul a apărut prin generalizarea numelui unui soldat britanic Thomas Atkins). Din greacă, unde în epoca bizantină Thómas era pronunțat cu -th-, numele este preluat de către slavi (v. sl. thoma, toma), care l-au redat prin Tomá (în limbile slave de sud, bulgară și sîrbo-croată) sau Fomá (în limbile slave răsăritene, ucraineană și rusă). În mod normal, numele a ajuns la noi prin intermediar slav, dar forma actuală Tóma indică preponderența surselor scrise din care numele a fost luat, schimbîndu-i-se accentul de pe -a final pe -o-, conform spiritului limbii române (aceeași modificare a suferit numele și în latină, unde a intrat tot pe cale scrisă: Thómas). Că numele a intrat din limbile slave vecine și pe cale orală ne-o dovedește apariția sporadică a unor forme specific răsăritene eliminate cu timpul sau probabil modificate prin etimologie populară, în documentele Țării Românești Toma este atestat încă din secolul 15, fie ca nume personal (la 1482), fie prin derivate toponimice: Tamașești (sat din Gorj) care presupune un Tamaș, normal în Transilvania datorită influenței maghiare și Tomeni (la 1489 este atestat satul Spinișorul Tomenilor); din același secol apare numele și în documentele moldovenești. La formele amintite se adaugă apoi o serie întreagă de derivate, majoritatea cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie: Toman, Tomana, Tomaș, Tomeciu, Tomeș, Tomic, Tomici, Tomin, Tomina, Tomiță, Tomiuc, Tomoilă, Tomonea, Tomoș, Tomotă, Tomuș, Tomuț, Tomcea, Tomșa, Tomșan, Tămaș, Tămășel. O problemă dificilă o ridică formele Fomea, Fomeciu, Fomete (și derivatele toponimice Fomești, Fometești), considerate, în unele lucrări, creații românești de la subst. foame, lucru greu de acceptat pentru antroponime care au funcționat probabil ca nume de botez. Mult mai normală ar putea fi explicarea lor prin influență slavă răsăriteană manifestată în regiunile de nord-est ale țării, de unde numele a migrat, odată cu purtătorii, pînă în zona Subcarpaților meridionali (interesant este, de ex. numele satului din nordul Gorjului Cîmpofeni, care provine din Cîmpul Fomii – adică Cîmpul lui Foma (Toma), nu al foamei). Tot din slava de răsărit vine și Homa (forma veche ucraineană, limitată astăzi la regiunile răsăritene ale Ucrainei), devenit la noi Oma, de unde numele de familie actual Omescu. Cum Toma nu are corespondent feminin la noi, apare uneori cu această valoare Tomaida, nume calendaristic de origine grecească. ☐ Engl. Thomas (foarte frecvent ca și hipoc. Tom, Tommy), fr. Thomas (popular Thomé, hipoc. Massot, Massin, etc.), germ. Thomas (hipoc. Thoma, Thom), it. Tommaso, fem. Tommasina, sp. Tomás, port. Tomas, magh. Tamás (cu hipoc. Tama, Tamuska, Tancsa, Tanczi, Tomesz, Tomka etc.), fem. Tomázia, bg. Tomá (și Tomái, Tomáki, Tomáș, Tomin etc.), fem. Tóma, rus. Fomá (de aici patronimul Fomici), popular Homá, ca și în ucraineană. ☐ Thomas Becket, 1115 – 1170, prieten al regelui Henric al II-lea Plantagenetul, devenit cancelar în 1155, apoi arhiepiscop de Canterbury (în 1162) și primat al Angliei, asasinat din ordinul regelui și canonizat la trei ani după moartea sa; Toma d’Aquino, 1225 – 1274, călugăr dominican, teolog și filozof, cel mai mare reprezentant al scolasticii; principala sa operă: Summa Theologiae, sinteză a speculațiilor filozofico-teologice din evul mediu creștin, încearcă să împace raționalismul cu religia, lansînd principiul armoniei dintre știință și religie; canonizat în 1327, Toma d’Aquino este declarat filozoful oficial al catolicismului în 1879; Thomas Morus, 1477 – 1535, cancelar al Angliei în timpul regelui Henric al VIII-lea, condamnat la moarte și decapitat pentru că a refuzat să-l considere pe rege drept șef al bisericii; autorul celebrei Utopia (1516), descriere a unei societăți ideale bazate pe comunitatea bunurilor, fraternitate și înțelegere reciprocă; Thomas Jefferson, 1743-1826, om de stat, filozof și ideolog american în epoca războiului pentru independență, președinte al S.U.A.; Thomas Henry Huxley, naturalist englez, colaborator al lui Ch. Darwin; Thomas Edison, renumit inventator american; Tomaso Campanella, socialist utopic italian; Thomas Hunt Morgan, mare biolog american, fondatorul teoriei cromozomice a eredității, laureat al Premiului Nobel etc. Scriitorii englezi Thomas Gray, Thomas Chatterton, Thomas Hardy, poetul și criticul american T.S. Eliot, cunoscutul prozator german Thomas Mann, pictorul englez Thomas Gainsborough. ☐ Personalitatea lui Thomas Becket a inspirat poemul dramatic Moartea în catedrală de T.S. Eliot și drama lui J. Anouilh, Becket ou l’honneur de Dieu (jucată și la noi și transpusă pe ecran într-o cunoscută producție engleză); autorul Utopiei devine eroul piesei lui Robert Bolt, Thomas Morus (A Man for all seasons); cunoscutul roman al lui H. Fielding, Tom Jones, povestea unui copil găsit; Tom Degețelul, eroul unei povestiri populare (varianta fraților Grimm poartă numele Tom Pouce) etc.

țafandache s. m. – Caraghios, măscărici, bufon. Origine necunoscută; după consonanță pare a fi ngr. Tratat gramatical ca nume propriu.