Definiția cu ID-ul 1182627:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

COMEDIE (< fr. comédie, < lat. comoedia) Specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acțiune și deznodămînt vesel. Originea comediei este pusă de Aristotel în strînsă legătură cu serbările rustice, dionisiace, în cinstea zeului Dionisos. Ca producție literară aparte, comedia apare pe la începutul secolului al V-lea. î.e.n., la Atena. Reprezentant al vechii comedii grecești este Aristofan (Norii, Lysistrata, Păsările etc.). Cu un pronunțat caracter satiric, politic și uneori bufon, vechea comedie greacă avea o acțiune simplă, subordonată parabazei, o parte lirică, cu referiri glumețe la unele evenimente publice sau anumite personaje. Tributară comediei grecești (Menandru), comedia la romani este ilustrată de Plautus (Aulularia, Amphytrion, Soldatul lăudăros). Comedia latină – comedia palliata, după îmbrăcămintea actorilor (pallium, vestmînt grec) constituia principalul fond al teatrului latin, locul ei luîndu-1 mai tîrziu comedia togata, de inspirație romană. În secolul al XVI-lea, o mare dezvoltare o ia în Italia Comedia dellarte, influențată de comedia populară italiană, cu personaje tipice ca Pantalone, Arlechino, Pulcinela etc., acestea întruchipînd tipuri umane, ca servitorul isteț, fata naivă, bătrînul îndrăgostit. În comedie se observă tendința de a reduce personajele la scheme morale, abstracte, adică numai la funcționalitatea comică. Comedia este socotită ca un gen a cărui definiție rezultă din opoziția cu creații dramatice mai grave, ca tragedia și drama. Felul cum se desfășoară acțiunea, ca și acela al rezolvării conflictului denotă subordonarea comediei categoriei estetice a comicului, sub variatele lui forme: comic buf, caracterizat prin rîsul spontan al spectatorilor stîrnit de mișcările dezarticulate ale unor personaje (bufon, măscărici, arlechin etc.), ca și stilului nelipsit adesea de vulgaritate, comicul burlesc, rezultat din imitarea caricaturală a unor fapte, personaje; comicul tragic sau tragi-comic, împletire de comic și tragic; comicul grotesc, folosit în farse; comicul umoristic, implicînd compasiune; comicul sarcastic, necruțător, incisiv ș.a. Sorgintea comicului constă în discordanța dintre aparență și esență, dintre conținut și formă, dintre ceea ce unii vor să pară și ceea ce sînt în realitate. Opus tragicului, comicul rezidă în aceste contradicții ale obiectului comic, dar se nuanțează, căpătînd aspecte felurite, și prin sensibilitatea subiectului care le percepe în virtutea unor disponibilități de contemplare. Datorită acestor manifestări, comicul se înfățișează sub diferite forme ca ironia, sarcasmul, persiflarea etc., care se întîlnesc în teatru și în schițe, în nuvele și romane. Comicul, în esența și integritatea sa, îl conține comedia, fiind exprimat prin mijloace proprii acestei specii a genului dramatic. Nu se poate vorbi însă de o puritate a comicului, datorită interferențelor cu tragicul, comicul alunecă în tragic și tragicul în comic (Avarul de Molière). Moravurile, caracterele, situațiile în care sînt puse personajele, limbajul acestora, onomastica sînt mijloace de realizare a comicului, izvoarele lui materiale. După prezența acestor elemente în operă, comicul se particularizează, ilustrînd stilul unui singur scriitor, de unde și formulele: comic molieresc, caragialesc etc. Comedia poate fi: de caracter (Hagi Tudose de B.Șt. Delavrancea, Avarul de Molière); de moravuri (O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale), de intrigă (D-ale Carnavalului de I.L. Caragiale).