SOITAR, soitari, s. m. (Învechit) Fiecare dintie cei patru măscărici ai domnilor (fanarioți) din țările romînești, care distrau publicul la alaiuri și la parade; bufon, paiață. Era o lichea fără seamăn... Nesăratele lui giumbușlîcuri de soitar obraznic îi scoseseră faima de băiat deștept. M. I. CARAGIALE, C. 15. Cîntau jos sub ferestre meterhanele și jucau soitarii pentru petrecerea isnafilor și-a prostimii. CARAGIALE, S. N. 62. – Pronunțat: soi-tar. - Variantă: suitar. (NEGRUZZI, S. I 29) s. m.