MUCALÍT, -Ă adj., s. m. 1. Adj. (Despre oameni; p. e x t. despre mimica, atitudinea, felul lor de a fi etc.) Care stîrnește rîsul, păstrînd o aparentă seriozitate. V. g h i d u ș, p o z n a ș, ș u g u b ă ț. Cf. VALIAN, V. Am auzit de dumneata că ești foarte mucalită, poznașă și bogată. NEGRUZZI, S. III, 56. Nebunul e mucalit. ALECSANDRI, ap. DDRF. Ha! ha! cuconașule, cînd te-ai videa în oglindă, ai bufni de rîs. . . tare ești mucalit id. T. 203, cf. 576, id. T. I, 131, EMINESCU, N. 98. Era mititelul mucalit și cînd se plictisea împăratul de treburile-mpărăției, pe el îl chema, să-i spuie lafuri. CARAGIALE, S. N. 11. Ah, ce mucalit e Mișu', I-o grădină de băiat ! VLAHUȚĂ, O. A. 171, cf. 207, id. D. 163. Cum venea el, nu era chip să nu rîzi, atît e de mucalit. CONTEMPORANUL, VI₂, 197, cf. I. NEGRUZZI, S. IV, 517. Dar ca și satirii isteți și mucaliți să placă Și trecerea din serios la glumă să se facă. OLLĂNESCU, H. A. P. 31. Generalul, mucalit, spunea lucruri pipărate . . . , tușea, rîdea, punînd însuflețire în toată lumea. ZAMFIRESCU, A. 27. Cucoanele, știindu-l cît e de mucalit, ridicară ochii de pe lucru și se uitară să vază dacă vorbește serios. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 93. Își opri paharul la buze și rîse cu ochii mici, mucaliți. CAMIL PETRESCU, O. I, 103, cf. II, 438. Un profesor vestit de vesel și de mucalit. I. BOTEZ, B. I, 71, cf. 42. Nu era o formulă de politeță . . . ci o recunoaștere, blajină și mucalită delaolaltâ, a energiei Catincăi. TEODOREANU, M. II, 53. Ești un băiat mucalit. . .Mă faci să rîd cu adevărat. VISSARION, B. 332, cf. C. PETRESCU, A. 49. Fața lui Ioniță se lăți într-un zîmbet mucalit. GALAN, Z. R. 139. El are un spirit mucalit, știe să prindă ridicolul situațiilor și le întoarce pe toate în glumă. V. ROM. noiembrie 1954, 143. ◊ (Adverbial) Brănoaie rîde șiret, mucalit, cu gura îngustată, de i se lungește mustața. CONTEMP. 1953, nr. 376, 4/3. Și în mustărie crezi că nu te-a văzut nimeni ? întrebă Ghica, glumind mereu și cotrobăind mucalit fereastra, V. ROM. octombrie 1953, 75. Erhan rîse mucalit, cu dinții lui albi, ca un hîtru căruia i-a reușit o glumă bună. ib. martie 1954, 62. (E x p r., neobișnuit) A-i veni cuiva mucalit = a i se părea caraghios, vrednic de rîs. Dar mucalit îmi veni cînd mi se arătă un bivol, ca fiară curioasă, și mai curios se păru însă conducătorului cînd spusei că tatâ-mieu acasă are o curte plină de asemenea fiare. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 104. ◊ (Substantivat) Un mucalit . . . mergea la vînat mai mult de petrecere. XENOPOL, ap. ȘIO II₁, 264. Lefșoara, fraților, asta mi-e moșia ! – Și ce mai pică pe de lături, don' șef ! complectă un mucalit. REBREANU, R. II, 82, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 181. Mucalitul liceului a trîntit o glumă de s-au zdruncinat și ferestrele de rîs. I. BOTEZ, ȘC. 159. ♦ (Despre creațiile oamenilor) Comic, hazliu, amuzant (sub aparența seriozității). Vezi pentru aceasta mucalita scrisoare a lui Dudescu către Villara. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 510. Asta-i lumea, vere ! . . . o comedie mucalită jucată de cei proști în folosul celor dibaci. ALECSANDRI, T. 1661. El le cîntă, îndelungă vreme, cîntece mucalite care plăceau mult celor de față. CAMIL PETRESCU, O. î, 130. ♦ (Neobișnuit) Indispus, morocănos; cicălitor. Cf. PAMFILE, J. II, 155. 2. S. m. (Învechit, rar) Bufon (la curtea suveranilor). Un rege al Franței. . . avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi. BOLLiAC, O. 236. – Pl.: mucaliți, -te. - Și: (rar) mucălít, -ă adj. – Din tc. mukallit.