chimă (-me), s. f. – Germen, sămînță. Sb. kima (DAR) sau din germ. Keim, prin intermediul săs. kim (Lacea, Dacor., IV, 778). Înainte, Philippide, Principii, 138, încercase să-l explice prin gr. ϰῦμα (cf. ciumă) ipoteză acceptată de Bogrea, Dacor., II, 654. – Der. chimiță, s. m. (diavol; bufon, caraghios), care pare a fi un dim. de la cuvîntul anterior (Bogrea și DAR îl explică prin numele unui personaj popular în trecut datorită șotiilor sale; nu este însă posibil să se aplice diavolului numele unui personaj real, și nici nu s-ar explica prin alte mijloace apelativul Chimiță, astfel încît este de presupus că acesta din urmă este o simplă poreclă).