Midas (sau Mida), rege frigian și fiul lui Gordius. Fiindcă s-a purtat bine cu Silenus, care se rătăcise din cortegiul lui Dionysus, zeul i-a făgăduit drept răsplată să-i îndeplinească orice dorință. Lacom de bogății, Midas a cerut ca tot ceea ce va atinge să se transforme în aur. Voia i s-a împlinit. Cînd a vrut însă să se ospăteze n-a putut pune nimic în gură căci, de îndată ce le atingea băutura și bucatele se transformau în aur. Însetat și înfometat, bogatul rege i-a cerut atunci lui Dionysus să-l scape de darul său împovărător. Zeul l-a îndemnat să se scalde în apele Pactolului. Midas s-a supus și a redevenit muritor de rînd. În schimb, apele în care s-a scăldat au rămas de atunci aurite. O altă întîmplare atribuită regelui frigian este judecata la care a fost chemat de către Apollo și Pan, ca să-și spună părerea. Cei doi se întreceau odată în măiestrie cîntînd. Întrebat care cîntă mai frumos, Midas i-a dat întîietate lui Pan. Mînios, Apollo a făcut atunci să-i crească, de o parte și de alta a capului, o pereche de urechi de măgar. Cuprins de rușine, Midas și le-a ascuns sub o scufie. Nimeni nu știa de existența lor, în afară de un sclav care venea să-l tundă. Acesta, martor al unui lucru atît de neobișnuit, nu s-a putut abține și, fiindcă fusese oprit să vorbească sub amenințarea pedepsei cu moartea, a făcut o gaură în pămînt și a șoptit acolo că „regele Midas are urechi de măgar”. Din pămînt a răsărit însă o trestie, ale cărei crengi, la adierea vîntului, spuneau tuturor secretul aflat. În felul acesta, în scurt timp toată lumea a aflat de pățania regelui.

Lupta pentru existență – expresie de multe ori citată în englezește: The struggele for life, spre a semnala că se face referire la teoria lui Darwin, susținută în vestita lui lucrare: Originea speciilor... apărută în 1859 și al cărei lung titlu se încheie cu the struggle for life. Aici cuvintele „lupta pentru existență” își păstrează efectiv înțelesul de bătălie îndîrjită între specii, pînă la nimicire, luptă din care ies învingătoare și supraviețuiesc numai cele înzestrate cu o putere de adaptare mai mare. Expresia n-a fost creată de Darwin. Aceeași idee o întîlnim la filozoful german Leibniz care a trăit cu două secole înaintea lui Darwin, dar care nu găsise forma aceasta concisă și pregnantă. De asemenea, economistul englez Malthus, în cunoscuta lui lucrare despre populație, apărută în 1798, vorbea de „the struggle for existence” (lupta pentru existență). Darwin are meritul de a fi dat expresiei forma care a consacrat-o și de a o fi lansat cu un răsunet adînc în toată lumea. Cu timpul, cuvintele savantului englez s-au extins de la științele naturii la viața societății, the struggle for life ajungînd să semnifice aspra luptă pentru existență în regimul unde relațiile dintre exploatatori și exploatați sînt caracterizate printr-o altă expresie vestită: homo homini lupus (vezi). ȘT.

Urbi et orbi (lat. „În oraș și în lume”) – formulă pontificală, care însoțește rugăciunea papei, în anumite zile de sărbătoare, cînd binecuvîntează pe credincioșii din oraș (e vorba de Roma) și din toată lumea. Cu timpul sensul religios a fost abandonat și astăzi se folosește cu semnificația de: „peste tot, pretutindeni”. Ziarele, radioul, televiziunea transmit știri urbi et orbi. Balzac spune în Faimosul Gaudissart că voiajorii comerciali sînt „însărcinați să prezinte cu dibăcie urbi et orbi, la Paris și în provincie, slăninuța friptă pe grătar a Anunțurilor și a Prospectelor”. „O poemă ca Testament (de Tudor Arghezi) nu mai trebuie interpretată, presupusă fiind ca unanim cunoscută. Urbi et orbi.” („Gazeta literară”, nr. 584).

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

DELĂSARE, delăsări, s. f. Faptul de a (se) delăsa; nepăsare, neglijență, lipsă de interes față de o sarcină sau de o muncă începută. Partidul cheamă pe membrii săi și pe toți oamenii muncii să întărească necontenit statul de democrație populară prin aplicarea fermă a tuturor legilor și combaterea oricărei manifestări de slăbire a disciplinei de stat, a oricărei tendințe de delăsare și moleșeală în îndeplinirea sarcinilor de stat. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2365. Oltul străbate lumea, viața lui semănînd tot timpul cu a unui om care își trăiește destinul în mod patetic, cu izbucniri frenetice și delăsări cumplite. BOGZA, C. O. 143.

telespicher² s. (tehn.) Tip de aparat prin care se comunică la distanță ◊ „Timp de zece zile ei «se scufundă» treptat la o adâncime simulată de 40 metri (40 de atmosfere), rămânând în tot acest timp în legătură cu lumea exterioară prin intermediul telespeakerului.” Sc. 3 IV 74 p. 6 [scris și telespeaker; pron. greșit teleșpicher] (din tele-2 + spicher, după model engl.)

OPUS DEI, instituție a Bisericii catolice fondată la Madrid, la 2 oct. 1928, de preotul spaniol Josemária Escrivá de Balaguer y Albas (1902-1975) cu scopul formării elitelor catolice. A primit statutul de institut laic (1947) și instituție ecleziastică plasată sub autoritatea directă a papei (1950). Cu timpul, a căpătat ramificații în toată lumea (astăzi este prezentă în 80 de țări), devenind, după 1980, principalul instrument în procesul „noii evanghelizări”. Contestată de adversari din cauza existenței unor legături între activitatea sa și viața politică a țărilor respective în care este prezentă și, în special, pentru sprijinul acordat franchismului și pentru prozelitism.

IKEBANA (cuv. japonez „flori care trăiesc”) subst. Artă japoneză de aranjare a florilor, care se fixează într-un suport (perie metalică, grilaj ceramic, pământ umed, burete etc.) pentru a avea o poziție stabilă. Este răspândită azi în toată lumea. Inspirată din simbolul trecerii timpului, reprezentat astfel: trecutul prin flori complet înflorite, frunze sau ramuri uscate; prezentul prin flori întredeschise, frunze în plină creștere sau ramuri verzi; viitorul prin boboci, ramuri și frunze tinere. Caracteristica i. este tridirecționalitatea elementelor utilizate, simbolizând cerul (ramura primară, care trebuie să depășească o dată și jumătate înălțimea vasului), omul (ramura secundară sau laterală, care are 3/4 din ramura primară) și pământul (ramura terțiară, având 3/4 din cea secundară). La realizarea armoniei generale, vasul are și el un rol important. Arta i. impresionează prin perfecta armonie, fidelă naturii.

MENȚÍNE vb. III. Tranz. 1. A păstra (în aceeași stare sau formă), a lăsa neschimbat; p. ext. a face să dureze. Barbari sint cei din cetăți ce legiuiesc și manțin sclavia femeii. HELIADE, O. II, 49. În tot timpul a căutat a întuneca lumea și a o manține într-o ticăloșie vrednică de milă. BARASCH, M. III, 65/5, cf. LM. Menținem dar și această parte a criticei noastre. MAIORESCU, CR. II, 72, cf. BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Încearcă să mențină ordinea cel puțin în Amara prin indulgență și convingere. REBREANU, R. II, 117. Să dăm poporului german posibilitatea de a-și menține independența și pacea. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2396. După ce narațiunea este menținută cîteva pagini la imperfect, apare prezentul evocator. VIANU, M. 225. Menținînd inegalitatea economică și socială între clase, aparatul de stat burghez n-a putut fi decît un instrument de asuprire a poporului. CONTEMP. 1953, nr. 371, 2/2. Reforma agrară din 1921-1923 nu numai că a menținut marea proprietate, dar a dus și la întărirea burgheziei satelor. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 105. Apa transportă sărurile minerale în tot corpul plantei, menține turgescența celulelor. BOTANICA, 98. ◊ R e f l. p a s. S-au mănținut între români acea veche și lăudată datină (a. 1 865). URICARIUL, X, 370. Natura are o lege care o obligă să alcătuiască elementele așa potrivit, încît, din echilibrul și concursul organelor materiale, să se poată mînținea flacăra vieții. CARAGIALE, O. III, 56. ♦ R e f l. A continua (să existe) sub același aspect, a rămîne neschimbat; a dura, a dăinui. Pe aici vremea se mînține cum ai lăsat-o. CARAGIALE, O. VII, 12. La arbori, structura primară se menține numai în primele luni după încolțirea seminței. BOTANICA, 98. Limba greacă s-a menținut pe toată întinderea teritoriului situat la sud de linia de demarcație stabilită de Jireček. SCL 1965, 322. 2. (Neobișnuit, complementul indică o familie, o persoană) A asigura condițiile de trai necesare, a susține din punct de vedere material ; a întreține. Existența Ralucăi Eminovici s-a scurs. . . într-o hărnicie casnică necesară pentru a menține o familie atît de numeroasă. CĂLINESCU, E. 30. 3. (Franțuzism rar) A afirma cu tărie, a susține. Cf. ȘĂINEANU, D. U., IORDAN, L. R. A. 480. – Prez. ind.: mențin. – Și: menținea vb. II; (învechit) manține, mănține vb. III, mînținea vb. II. – După fr. maintenir.

1) răzbún n., pl. urĭ (d. răzbun 2). Est. Rar. Răgaz, răspas: dușmaniĭ nu-ĭ da răzbun (Nec. Let. 2, 253, și Neam. Rom. Lit. 2, 810). Maram. Voĭe bună, veselie: La Paște și Crăcĭun Toată lumea-ĭ cu răzbun (P. P.). Timp frumos, senin.

univers sn [At: (cca 1817) URICARIUL, IV, 301/13 / V: (înv) ~rz / Pl: ~uri / E: lat universum, fr univers, ger Universum] 1 Tot ce există în spațiu și în timp Si: totalitate, (îvr) unocuprinzime (1). 2 Mulțimea tuturor lumilor cunoscute și (logic) posibile Si: cosmos (1), (îvr) unocuprinzime (2). 3 Parte a universului (1) Si: galaxie (1). 4 Globul pământesc. 5 (Spc) Partea populată a globului pământesc (împreună cu tot ce se află pe el), locuitorii globului pământesc Si: lume. 6 Mediul în care trăiește cineva sau ceva. 7 Domeniu material, intelectual, moral etc. 8 Totalitatea armonioasă a unei creații, a unui mod de gândire Si: sistem, ansamblu (2).

MELEÁN s. m., adj. 1. S. m., adj. (Mold.) (Om) înalt și robust; voinic, vlăjgan. Plasele s-a înspumat Milianii trag mereu, Că a prins nu-șce prea greu. ASACHI, S. L. I, 178. Bogdan era în adevăr un barbat milian la stat. id. ib II 87. Au înarmat un stol de una sută miliani pe carii i-au condus pe a sa cheltuială spre a-i oaste. CALENDAR (1854), 103/8. Nică Oșlobanu, ca de obicei, se scoală în picioare cît mi ți-i milianul și se roagă de iertare, spuind că-l doare capul. CREANGĂ, A. 77, cf. id. GL., SĂGHINESCU, V 96. Ți-a trimis maică-ta oarecari plăcinte. . . socotindu-te pe dric, nu un haidău și-un melean cît ți-i muntele, cum te-am găsit. V. ROM. februarie 1 954, 106. Peste vro doi ani el era cogemite milian, flăcăii cu care se lua la trîntă. ȘEZ. II, 201. Lăsați milienilor și hojmalăilor ticâloșIi, ce dați prin băț la mămăliga gata. FURTUNĂ V. 13. Trei oameni, cogemite milieni, apucaseră cîte o oboroacă în mînă și cărau lumina de afară în casa cea nouă. id. C. 104, cf. I. CR. VI, 218. Ești coșcogemite melean, și-ți pui mintea cu copiii. Com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ (Rar) Ștrengar, pierde-vară, secătură. Cf. ALEXI, W. 2. Adj. Fig. (Rar) Impunător, măreț. Viețuitau și alți eroi, care-umpleau în timpul lor, Prin virtute. . . și prin fapte miliane, Lumea toată de esemple, de mirare, de lucor. ASACHI S. L. I 163. Tufail înfățoșa. . . aerul cel milian și portul cel pitoresc al sătenilor, id. ib. II, 87. 3. S. m. (Transilv.) Băiat între 14 și fecior, flăcău. Să trăiești, melene, da cu măciucoaia aceea mare? – întrebă vătaful hoților. RETEGANUL, P. P. 2, cf. 43, VICIU GL., PAȘCA, în DR. VI, 457. – Pl.: meleni. - – Și: (1,2) milian, milan (SCRIBAN, D.) s. m., adj. – Etimologia necunoscută. Cf. m e d e l e a n.

LITOLATRÍE (< fr.) s. f. Formă primitivă timpurie de cult religios, constând în sacralizarea pietrelor. A fost prezentă în toată lumea, modurile de adorație fiind diferite, în funcție de timp și zonă geografică.

curs n. 1. mișcarea apei curgătoare: cursul unui fluviu; 2. întinderea ce străbate un fluviu, un râu; 3. mișcarea reală sau aparentă a astrelor; 4. mers: cursul trebilor, în tot cursul lucrării; 5. succesiunea timpului, înlănțuirea evenimentelor: o trist al lumii curs! AL., cursul secolelor; 6. circulațiune, credit: monedele străine n’au curs la noi; 7. prețul valorilor, al mărfurilor: cursul Bursei; 8. șir de lecțiuni făcute de un profesor, tractat ce conține aceste lecțiuni: Curs de chimie; cursurile Facultății; 9. indicarea orelor de plecare și sosire: cursul drumului de fier, cursul vapoarelor. [Lat. CURSUS; cele mai multe sensuri modelate după fr. cours].

vreme f. 1. timp: toate sunt la vremea lor; vremea d’apoi, sfârșitul lumii; 2. anotimp: vreme de iarnă; 3. starea atmosferei: vreme frumoasă, urîtă; de vreme, de dimineață, de timpuriu. [Slav. VRIEMĒ]. V. devremece.

veac [At: PSALT. HUR. 64²/26 / V: (îvp ) vac (Pl: vacuri) sn / Pl: ~uri, îvr, ~ure sn, veci sm / E: vsl вѣкъ] 1 snm (Îvp) Durata vieții omului. 2 snm (Îvp) Viața omului în succesiunea tuturor întâmplărilor trăite. 3 snm (Determinat, de obicei, în limbajul bisericesc, prin „acesta”, indică opoziția cu existența veșnică de după moarte) Existența pământească. 4 snm (Pop; îlav) (De) un ~ de om (De) mult timp. 5-6 snm (Pop; îljv) Pe (ori de) veci sau pe ~ Pe viață. 7 snm (Pop; îe) A-și face (sau a-și duce, a-și petrece, a-și trece) ~ul A-și petrece viața într-un anumit fel. 8 snm (Pop; îe; îf vac) A-i trece (cuiva) vacul A nu mai fi în floarea vârstei. 9 snm (Pop; îe) A-și fi trăit (sau a-și fi făcut) ~ul Se spune despre cineva care a îmbătrânit și nu mai poate aștepta nimic de la viață. 10 snm (Pop; îae) Se spune despre ceva care s-a demodat, s-a perimat. 11 snm (Înv; îe; îf vac) A tăia (cuiva) vacul A pune capăt vieții cuiva. 12 snm (Îvr; îe; îf vac) A trage vacul după ... A continua să trăiască după ... 13 sn (Reg; îlav) De când ~ul De mult timp. 14 snm (Trs; îlav) Cât (e) ~ul sau până e ~ul (Pentru) foarte mult timp. 15 snm (Trs; îal; în construcții negative) Niciodată. 16 smn (În limbajul bisericesc; îlav) Mai înainte de toți vecii sau (înv) mai înainte (ori mai dinainte, mai întâi) de veci (sau de ~) ori ainte (sau mainte) de ~ (ori de toate ~ure) Mai înainte de facerea lumii. 17 snm (Reg; lsg) Timp (îndelungat) pe care cineva îl mai are de trăit. 18 snm (Reg; îlav) În ~ La sfârșitul timpului destinat existenței pământești. 19 sm (Bis; mpl) Durată nelimitată în viitor Si: eternitate (10), vecie (1), veșnicie (). 20 sm (Bis; mpl) Existența veșnică de după moarte Si: eternitate (13), vecie (2), veșnicie (). 21 sm (În limbajul bisericesc; îla) De veci (sau, înv, de ~) Care nu va avea sfârșit Si: etern (9), veșnic. 22 (Reg; în practicile religiei creștine ortodoxe; îs) Lumină de veci Lumânare (sau candelă) care se aprinde în ziua de Vovedenie, în credința că, pe lumea cealaltă, ea va arde luminând veșnic. 23 sm (Îs) Lăcaș de veci Mormânt. 24 sm (Jur; înv; îlav) De veci Valabil pe termen nelimitat. 25 (Îs) Loc de veci Teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat unui mormânt sau unui cavou. 26 sm (Îlav) În (ori, înv, întru) veci sau în (ori, înv, întru) veci de veci, (până) în vecii vecilor (sau, reg, ~ului), în ~ul ~ului (sau vecilor), (îrg) (până) în ~ (de ~), (înv) în (sau întru) toți vecii, în (sau întru) vecii de ~ În tot timpul. 27 sm (Îal) În eternitate. 28 sm (Jur; înv; de obicei în legătură cu verbe ca „a stăpâni”, „a cumpăra” etc.) În (ori de) veci sau în veci de veci, (până) în ~ Pe termen nelimitat. 29 sm (Îlav) Pe veci sau (rar) pentru vecii vecilor, pentru veci, (reg) de ~ Pentru totdeauna. 30 sm (Îe) A adormi (somnul cel) de veci sau a adormi pe veci, a închide ochii de veci A muri. 31 sm (Îe) A dormi (somnul) (cel) de veci A fi mort. 32 sm (În construcții negative; îlav) În veci sau în veci de veci, în vecii vecilor, în ~ul ~ului, (îrg) în ~ (de ~), (înv) în toți vecii, (reg) pe ~ Niciodată. 33 av (Mar) Niciodată. 34 sn, (înv) sm Perioadă îndelungată de timp (considerată ca etapă în desfășurarea istoriei sau în raport cu stări, situații, fapte etc.) Vz epocă, eră, vârstă¹. 35 sn (În credințele populare; îs) ~ul de apoi sau ~ul ce va să vie Ultima perioadă de existența lumii. 36 sn (Mit; înv; îs) ~ul de aur (sau aurit) Vârsta de aur. 37 sn (Înv; îs) ~ul de bronz Epoca bronzului. 38 sn (Înv) ~ul de (sau din) mijloc Evul Mediu. 39 sn (Îs) ~ul de aur Perioadă istorică de maximă înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. 40-41 smn (Îljv) Din ~ (ori veci) sau de ~ Din cele mai vechi timpuri. 42-43 smn (Îal) Din moși strămoși. 44 sn (Înv; îs; îf vac) Obiceiul de vac Obiceiul pământului. 45 sna (Lsg) Epoca (considerată) contemporană. 46 sna (Pex; lsg) Generația epocii (considerate) contemporane. 47 snp Timpul considerat în desfășurarea lui. 48 snp (Succesiune de) generații. 49 sn Interval de timp de o sută de ani Si: secol, (înv) sută, (îvr) sutime, vreme (65). 50 sn (Adesea însoțit de un numeral ordinal) Fiecare dintre intervalele de o sută de ani succesive, socotite în raport cu începutul erei creștine Si: secol, (înv) sută, (îvr) sutime. 51 sn (Îlav) Cu ~urile Cu trecerea timpului. 52 sns (Met; reg; de obicei cu determinări ca „bun”, „rău” etc.) Timp. 53 sns (Trs) ~ de cremene Timp senin.

PASAJ, pasaje, s. n. 1. (Mai ales în orașele mari) Spațiu între două rînduri de clădiri, sau coridor al unei clădiri așezat la nivelul străzii, care servește pentru trecerea pietonilor dintr-o stradă în alta. Pe împrejurul bisericii se încovoaie un pasaj strîmt, închis, întunecos, veșnic umed și glodos. ALECSANDRI, S. 16. 2. (În expr.) Pasaj de nivel v. nivel¹ (1). 3. Fragment dintr-un text scris. Uite ce zice aici! Și-i citi încă o dată pasajul. DUMITRIU, N. 47. Nu punem oare ceva din noi în tot ce admirăm? De unde ar veni altfel acea fericire pe care o simțim de cîte ori facem pe cineva să admire cu noi un chip, un tablou, un pasaj frumos într-o carte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 87. Nu ezităm de-a cita cîteva pasaje dintr-o epistolă a lui Theophile Gautier. EMINESCU, N. 84. ♦ Succesiune melodică (într-o bucată muzicală) constînd dintr-un șir de note scurte, egale, cîntate repede. 4. Trecere obișnuită a păsărilor în anumite epoci, dintr-o regiune în alta sau, în anumite ore ale zilei, de la locul de odihnă la cel de hrană. Pasajul de dimineață se face c-o grabă ș-o hărnicie nespusă, spre desimi tăinuite, ca și cum toată lumea ar fi în întîrziere. SADOVEANU, O. A. II 151. În timpul pasajului aci își fac popasul cîrduri de păsărele care se adună înainte de a-și lua drumul în zbor peste apa Mării Negre. BART, E. 167. – Variantă: pasagiu, pasagii (SADOVEANU, E. 159), s. n.

NUANȚĂ s.f. 1. Fiecare dintre varietățile unei culori, determinată de compoziția cromatică a luminii; p. gener. culoare. v. ton, tonalitate, (rar) tentă. Cf. I.golescu, c., valian, v., negulici, stamati, d. Pietrele agate... sînt foarte variabile în nuanțele... lor. barasch, i. n. 44/6, cf. lm. El mă făcea să deosebesc toate nuanțele verdelui de pe frunze – nuanțe închise vii sau argintate de soare. demetrescu, o. 144. Toate nuanțele bejului pînă la ivoire. f (1903), 154, cf. 70. Din oglinzi, piciorul fin, Pe mătasa moale, Se răsfrînge ca un crin Cu nuanțe pale. topîrceanu, p. o. 100. Aurul avea nuanțe verzui, vechi; reliefuri puțin tocite. c. petrescu, a. 325. Să cercetăm imediat locul unde a stat vînatul, căutînd stropii de sînge, să vedem de ce nuanță sînt. stoica, vîn. 67. Procovețele, batiste de mătase, brodate scump... sînt măiestrite după o regulă sufletească, în nuanțele obișnuite acestor ore de lumini stinse și de culori rostite totdeauna în vecinătate cu negrul. arghezi, b. 37. Nici o armonie nu lipsește în felul cum, pe deasupra lor, sînt distribuite culorile. bogza, c. o. 280. Pielița tare... este de culoare galbenă-aurie, cu o nuanță verzuie. bordeianu, p. 80. E naiv... să credem că peștii pot deosebi toate nuanțele de culori ale „muștelor” artificiale. c. antonescu, p. 46. Sol... bun cu nuanță ruginie. agrotehnica, i, 490. ◊ (Prin analogie) Niciodată natura nu combinase mai multe nuanțe de frumusețe într-o ființă umană. filimon, o. i, 105. 2. Fig. Fiecare dintre aspectele puțin deosebite între ele pe care le poate lua sau cu care poate fi înzestrat un lucru, o ființă, un fenomen (făcîndu-l expresiv); deosebire ușoară între elemente de același fel. Aflarea unei arte sau meșteșug dovedesc geniul aflătorului, iar cercetarea nuanțelor, desăvîrșirea amănuntelor dovedesc gustul și formează frumosul. heliade, o. ii, 213. [Actorul] trebuia să arate toate nuansele unui părinte ce voiește... a exersa puterea de stăpîn și de părinte. gtn (1835), 8²/25. Între exprimarea bucuriei și a întristării, între rîs și plîns, nu este decît o nuanță. f (1897), 27.Urbanitatea de ton... nu exclude fermitatea de convingeri, simțul nuanței, ironia, sentimentul relativității. lovinescu, c. v, 180. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite ci dorite. Nu e aici numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. camil petrescu, u. n. 71. Cel care a scris minunea aceea care se numește „Moș Nichifor Coțcariul” putea prinde din zbor cele mai fine nuanțe. sadoveanu, e. 133, cf. arghezi, b. 11. Atenția... pentru toate nuanțele lumii percepute prin simțuri exprimă una din tendințele dezvoltării în timp a liricii eminesciene. vianu, s. 55. ♦ Spec. Aspect ușor deosebit al sensului de bază al unui cuvînt. Din momentul în care pentru același fel de idei sînt mai multe vorbe într-o limbă... fiecare din ele va avea o nuanță de înțeles. maiorescu, cr, ii, 80. „Matale”, care se întrebuințează neobișnuit de des, mai cu seamă prin Moldova... exprimă o nuanță diferită în comparație cu „dumneata”. iordan, g. 132. Nu este oare lexicograful obligat, atunci cînd clasifică sensurile cuvintelor, să noteze pe cele figurate, poetice, familiare, vulgare, pe cele peiorative, ironice, hipocoristice, eufemistice, solemne etc., adică de fapt tot atîtea nuanțe? vianu, m. 127, cf. 133.** Spec. Aspect particular al unei opinii (politice). O puternică armă... în lupta împotriva naționalismului de toate nuanțele. lupta de clasă, 1953, nr. 1, 36. Un partid de nuanță clericală. ib. 1961, nr. 12, 72.** Variantă; varietate. Repetarea acelorași fapte cu alte nuanțe însă, într-o serie de așa mică întindere, constituie încă o dovadă... despre originea deosebită a capitolelor respective. bul. com. ist. ii, 108. La Proust, densitatea e obținută prin multele nuanțe ale aceluiași fapt. ibrăileanu, s. l. 66. ♦ Ceea ce se adaugă esențialului, modificîndu-l ușor; caracter, notă particulară (imperceptibil marcată), accent. Se mărginește a perifraza pe „Strategicul lui Onosander”, fără a pune de la sine măcar o nuanță proprie. hasdeu, i. v. 240. O frază de nuanță lirică, fie chiar din partea unui medicinist, șade bine. caragiale, o. i, 60. Nuanța de ridicul din vorbele lui Mihai păru a-l atinge mai mult decît toate argumentele. d. zamfirescu, r. 63. Domnul... avea cătră unii boieri ai săi o nuanță de bună dispoziție și deosebită bunăvoință. sadoveanu, z. c. 138. Era întîia oară cînd simțeam o nuanță de sentiment în vorbele lui. galaction, o. 209. Denumirea aceasta implică o nuanță de ironie. oprescu, i. a. iii, 17. În partea sud-vestică a R.P.R. clima are o nuanță mediteraneană. agrotehnica, i, 266. Rîse jovial și cu o ușoară nuanță de respect. t. popovici, se. 165, cf. 228. 3. Spec. Variație de intensitate a sunetului. Maestrul suna numai violina și indica celorlalți timpul muzicei și diferitele nuanțe de efect. filimon, o. i, 197, cf. tim. popovici, d.m. – Pronunțat: nu-an-. – pl.: nuanțe. – Și: (învechit) nuansă s. f., niuansuri (j. cihac, i. n. 360) subst. pl. – Din fr. nuance.

NUANȚĂ s.f. 1. Fiecare dintre varietățile unei culori, determinată de compoziția cromatică a luminii; p. gener. culoare. v. ton, tonalitate, (rar) tentă. Cf. I.golescu, c., valian, v., negulici, stamati, d. Pietrele agate... sînt foarte variabile în nuanțele... lor. barasch, i. n. 44/6, cf. lm. El mă făcea să deosebesc toate nuanțele verdelui de pe frunze – nuanțe închise vii sau argintate de soare. demetrescu, o. 144. Toate nuanțele bejului pînă la ivoire. f (1903), 154, cf. 70. Din oglinzi, piciorul fin, Pe mătasa moale, Se răsfrînge ca un crin Cu nuanțe pale. topîrceanu, p. o. 100. Aurul avea nuanțe verzui, vechi; reliefuri puțin tocite. c. petrescu, a. 325. Să cercetăm imediat locul unde a stat vînatul, căutînd stropii de sînge, să vedem de ce nuanță sînt. stoica, vîn. 67. Procovețele, batiste de mătase, brodate scump... sînt măiestrite după o regulă sufletească, în nuanțele obișnuite acestor ore de lumini stinse și de culori rostite totdeauna în vecinătate cu negrul. arghezi, b. 37. Nici o armonie nu lipsește în felul cum, pe deasupra lor, sînt distribuite culorile. bogza, c. o. 280. Pielița tare... este de culoare galbenă-aurie, cu o nuanță verzuie. bordeianu, p. 80. E naiv... să credem că peștii pot deosebi toate nuanțele de culori ale „muștelor” artificiale. c. antonescu, p. 46. Sol... bun cu nuanță ruginie. agrotehnica, i, 490. ◊ (Prin analogie) Niciodată natura nu combinase mai multe nuanțe de frumusețe într-o ființă umană. filimon, o. i, 105. 2. Fig. Fiecare dintre aspectele puțin deosebite între ele pe care le poate lua sau cu care poate fi înzestrat un lucru, o ființă, un fenomen (făcîndu-l expresiv); deosebire ușoară între elemente de același fel. Aflarea unei arte sau meșteșug dovedesc geniul aflătorului, iar cercetarea nuanțelor, desăvîrșirea amănuntelor dovedesc gustul și formează frumosul. heliade, o. ii, 213. [Actorul] trebuia să arate toate nuansele unui părinte ce voiește... a exersa puterea de stăpîn și de părinte. gtn (1835), 8²/25. Între exprimarea bucuriei și a întristării, între rîs și plîns, nu este decît o nuanță. f (1897), 27. Urbanitatea de ton... nu exclude fermitatea de convingeri, simțul nuanței, ironia, sentimentul relativității. lovinescu, c. v, 180. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite ci dorite. Nu e aici numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. camil petrescu, u. n. 71. Cel care a scris minunea aceea care se numește „Moș Nichifor Coțcariul” putea prinde din zbor cele mai fine nuanțe. sadoveanu, e. 133, cf. arghezi, b. 11. Atenția... pentru toate nuanțele lumii percepute prin simțuri exprimă una din tendințele dezvoltării în timp a liricii eminesciene. vianu, s. 55. ♦ Spec. Aspect ușor deosebit al sensului de bază al unui cuvînt. Din momentul în care pentru același fel de idei sînt mai multe vorbe într-o limbă... fiecare din ele va avea o nuanță de înțeles. maiorescu, cr, ii, 80. „Matale”, care se întrebuințează neobișnuit de des, mai cu seamă prin Moldova... exprimă o nuanță diferită în comparație cu „dumneata”. iordan, g. 132. Nu este oare lexicograful obligat, atunci cînd clasifică sensurile cuvintelor, să noteze pe cele figurate, poetice, familiare, vulgare, pe cele peiorative, ironice, hipocoristice, eufemistice, solemne etc., adică de fapt tot atîtea nuanțe? vianu, m. 127, cf. 133. ♦ Spec. Aspect particular al unei opinii (politice). O puternică armă... în lupta împotriva naționalismului de toate nuanțele. lupta de clasă, 1953, nr. 1, 36. Un partid de nuanță clericală. ib. 1961, nr. 12, 72. ♦ Variantă; varietate. Repetarea acelorași fapte cu alte nuanțe însă, într-o serie de așa mică întindere, constituie încă o dovadă... despre originea deosebită a capitolelor respective. bul. com. ist. ii, 108. La Proust, densitatea e obținută prin multele nuanțe ale aceluiași fapt. ibrăileanu, s. l. 66. ♦ Ceea ce se adaugă esențialului, modificîndu-l ușor; caracter, notă particulară (imperceptibil marcată), accent. Se mărginește a perifraza pe „Strategicul lui Onosander”, fără a pune de la sine măcar o nuanță proprie. hasdeu, i. v. 240. O frază de nuanță lirică, fie chiar din partea unui medicinist, șade bine. caragiale, o. i, 60. Nuanța de ridicul din vorbele lui Mihai păru a-l atinge mai mult decît toate argumentele. d. zamfirescu, r. 63. Domnul... avea cătră unii boieri ai săi o nuanță de bună dispoziție și deosebită bunăvoință. sadoveanu, z. c. 138. Era întîia oară cînd simțeam o nuanță de sentiment în vorbele lui. galaction, o. 209. Denumirea aceasta implică o nuanță de ironie. oprescu, i. a. iii, 17. În partea sud-vestică a R.P.R. clima are o nuanță mediteraneană. agrotehnica, i, 266. Rîse jovial și cu o ușoară nuanță de respect. t. popovici, se. 165, cf. 228. 3. Spec. Variație de intensitate a sunetului. Maestrul suna numai violina și indica celorlalți timpul muzicei și diferitele nuanțe de efect. filimon, o. i, 197, cf. tim. popovici, d.m. – Pronunțat: nu-an-. – pl.: nuanțe. – Și: (învechit) nuansă s. f., niuansuri (j. cihac, i. n. 360) subst. pl. – Din fr. nuance.

COSMOS s.n. (La vechii greci) Universul considerat ca un sistem, ca un tot unitar și armonios. ♦ Lumea care ne înconjură, nemărginită în spațiu și în timp; univers. [Var. (rar) cosm s.n. / cf. fr., it. cosmos, gr. kosmos – lume].

Tethys, una dintre titanide, fiica lui Uranus și a lui Gaea. Din unirea ei cu zeul Oceanus s-au născut toate marile ape ale lumii (peste trei mii la număr), precum și oceanidele. În timpul luptei dintre Zeus și titani, Rhea a încredințat-o pe Hera, pe atunci copil, lui Tethys, s-o crească. Datorită acestui fapt, Hera i-a rămas întotdeauna recunoscătoare atît ei cît și urmașelor sale (v. și Thetis).

DURABIL, -Ă, durabili, -e, adj. (În opoziție cu trecător, temporar) Care durează³, care se întinde pe o lungă perioadă de timp, care ține mult timp; trainic, viabil. O pace durabilă în lume nu poate fi concepută decît dacă toate forțele progresiste ale lumii vor continua lupta pentru asigurarea unei democrații reale și active. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 8. Veți vedea cît e de adevărat Și de durabil ceea ce vă spun. CAMIL PETRESCU, T. III 447. ◊ (Adverbial) Ivan... știa să lucreze ca nimeni altul, curat, frumos și durabil. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 190.

veșnic, ~ă a [At: PSALT. 336 / V: (îvp) vecinic (Pl și: înv, vecinici sfn), (îvr) veacinic, vecinec / Pl: ~ici, ~ice / E: slv вѣчьнъ] 1 a (Mai ales în religia creștină; d. Dumnezeu) Care există în afara timpului, independent de orice determinare cronologică Si: atemporal (4), etern (1), (înv) vecuitor (1). 2 a (Bis; înv; îs) Împăratul (ori Stăpânul) (Cel) Vecinic sau Vecinicul Împărat (ori Părinte), (îvr) Vecinica Mărire Dumnezeu (1). 3 a Care aparține lui Dumnezeu. 4 a Care este de esență divină. 5 a Care este orânduit de Dumnezeu. 6 a (Îvr; îs) Judecata cea vecinică Judecata de apoi. 7 sm (Bis; precedat de ara „cel”) Dumnezeu. 8 sn (Bis; șîs cele veșnice) Ceea ce aparține lui Dumnezeu. 9 sn (Bis; șîs cele veșnice) Ceea ce este propriu existenței de după moarte a credincioșilor. 10 a (D. oameni; îe) A se muta (sau a trece, a se duce) la cele ~ice A muri¹. 11 a (D. materie, lumea materială, elemente ale naturii, fenomene naturale etc.; adesea poetic) Care există din toate timpurile și va exista totdeauna Si: etern (8), (înv) vecuitor (2). 12 a (D. lucruri, stări, acțiuni etc.; adesea prin exagerare sau poetic) Care (se consideră că) nu va înceta niciodată să existe Si: etern (9), (înv) vecuitor (3). 13 a (D. lucruri, stări, acțiuni etc.; adesea prin exagerare sau poetic) Care va dăinui (în amintirea posterității) tot timpul care va urma sau un timp foarte lung. 14 a (Îs) Somnul cel ~, ~ul somn (ori repaus), ~ca odihnă Moartea. 15 a (Înv; îe) A dormi (sau a zăcea) de somnul cel ~ A fi mort. 16 a (Bis; îs) ~ca (lui sau ei, lor) pomenire Formulă de rugăciune prin care Dumnezeu este implorat să nu-i uite pe cei morți la judecata de apoi. 17 a (Bis; îas) Cântare bisericească de încheiere a slujbei de înmormântare sau de parastas. 18 a (Fam; gmț sau irn; îas) Se spune atunci când cineva sau ceva este considerat definitiv pierdut. 19 a (Îs) Locaș ~ Mormânt. 20 a (Înv; d. proprietăți; îe) A stăpâni în vecinică (sau vecinica) vreme A avea dreptul de a stăpâni pentru totdeauna. 21 a (Îcn; îlav) În vecinică vreme Niciodată. 22 a (În epoca feudală din Țările Române; d. titluri, funcții, proprietăți etc.) Care aparține (prin contract) unei persoane până la sfârșitul vieții și se transmite și urmașilor. 23 a (În epoca feudală din Țările Române; d. persoane aparținând anumitor categorii sociale) Care își păstrează (prin contract) titlul, funcția, condiția socială etc. pe viață, transmițându-le și urmașilor. 24 a (Prin exagerare) Căruia nu i se poate prevedea sfârșitul Si: etern (21), (îvr) vecinicit (1). 25 a (Prin exagerare) Care se repetă fără întrerupere Si: continuu (1), neîncetat (1), permanent (1), neîntrerupt, (îvr) vecinicit (2). 26 a (Prin exagerare) Care plictisește prin repetiție Si: etern (24), monoton, (îvr) vecinicit (3). 27 a (Prin exagerare) Care este familiar, binecunoscut cuiva. 28 a (D. persoane) Care este într-o anumită situație (de) un timp (foarte) lung. 29 a (D. persoane) Care este statornic. 30 a (Reg; îe) A fi vecinic cu căciula pe cap A fi mândru. 31 a (D. persoane; precedă subtantivul pe care îl determină) A cărui prezență undeva sau lângă cineva este permanentă (plictisind sau agasând). 32 a (D. obiecte; precedă subtantivul determinat, care, de obicei, este însoțit și de un aps) Care este în permanență asociat cu cineva sau cu ceva. 33 a (D. obiecte; precedă subtantivul determinat, care, de obicei, este însoțit și de un aps) Care este mereu același. 34 av Necontenit. 35 av Totdeauna.

NEBUNEȘTE adv. 1. (Învechit) Fără dreptate, fără temei; (sens curent) din cauza nesocotinței, nechibzuielii, fără judecată dreaptă, fără chibzuință, orbește, prostește. Unde-aș vrea să mă laud, n-aș face nebuneaște, că eu voi să spui dereptate. Coresi, l. 382/2. Intoarnă-te înapoi, fiiul meu Davide, iaca eu am făcut nebuneaște și foarte tare am greșit (a. 1685) gcr I, 275/36, cf. anton. Car. Cine îș lasă creștinătatea sa pentru deșertăciunile lumii, nebuneaște să înșală. Antim, ap. gcr ii, 5/4. Nebunește purtînd diregătoria, în scurt timp toate le au răscolit. Șincai, hr. i, 198/19, cf. lb. Cîtu-i viața înflorită, o cheltuim nebunește. Russo, s. 29, cf. Polizu, pontbriant, d. Dă poroncă armiei de întors în Polonia, căci de cînd am intrat în Moldova, cu gînd de a o supune, am perdut nebunește giumătate din ostașii noștri. Alecsandri, t. 1490, cf. Costinescu. 2. În mod cu totul exagerat, fără margini, fără măsură; foarte tare, foarte intens, foarte mult; (pe lângă verbe de mișcare) foarte repede. cf. lm. Cheltuiește nebunește, ddrf. Și din nalta bălărie sare o fetiță blondă Ca un fir de păpădie! Geaba fuge nebunește ca să scape de ștrengar. Iosif, v. 47. Era sigur că, dacă ar revedea-o, ar iubi-o mai nebunește. Rebreanu, i. 232, cf. 305. Umbra roților și a cailor se prelungea departe, pe întinsul alb al șoselei, fugind nebunește înaintea lor. Bassarabescu, s. n. 138. Un locotenent de artilerie... galopa nebunește pe drumul mare. Brăescu, v. 74. Văzu că trecătorii întorc mirați capul și se uită după el. Își dădu seama că aleargă nebunește. Stancu, r. a. iv, 123. În clipa următoare inima lui își reluă nebunește bătăile. Tudoran, p. 37, cf. alr ii/i h 34/769. – Nebun + suf. -ește.

KASPAROV, Garri Kimovici (pe numele adevărat Harry Weinstein) (n. 1963), șahist rus originar din Azerbaidjan. Mare maestru internațional (din 1980). În 1985 a devenit cel mai tânăr campion al lumii (după meciul cu A. Karpov). Considerat unul dintre cei mai mari jucători din toate timpurile, a promovat un stil de joc ofensiv, bazat pe surpriză și inventivitate. Laureat al Premiului Oscar pentru șah (1982, 1983, 1985-1990).

veac s.n., s.m. 1 s.n., s.m. Durata vieții omului; viața omului în succesiunea tuturor întîmplărilor trăite; existență, trai. Numărate sînt zilele tale și scurt îți e veacul (MURNU). ◊ (pop.; determ. prin „de om” indică o durată egală cu aceea a vieții omenești) Se puse pe trai și trăiră veac de om nesupărați de nimeni (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Pe (ori de) veci sau pe veac = pe viață. ◊ Expr. A face (sau a-și duce, a-și petrece, a-și trece) veacul = a-și duce, a-și petrece viața într-un anumit fel. A-i trece cuiva veacul = a trece de tinerețe, a nu mai fi în putere. A-și fi trăit (sau a-și fi făcut) veacul, se spune a) despre cineva care a îmbătrînit și nu mai are ce aștepta de la viață; b) despre ceva demodat, perimat, depășit. A-i tăia (cuiva) veacul = a pune capăt vieții cuiva; a ucide. A trage veacul după... = a continua să trăiască după... De cînd veacul = de foarte mult timp. Cit (e) veacul sau pînă e veacul = a) pentru foarte mult timp; b) (în constr. neg.) niciodată, (bis.) Mai înainte de toți vecii = înainte de facerea lumii. A trăi cît un veac de om v. trăi. 2 s.n., s.m. Perioadă îndelungată de timp (considerată ca etapă în desfășurarea istoriei sau în raport cu stări, situații, fapte etc.). Emanații solare vor pluti peste veacurile viitoare (AGÂR.). ◊ (mit.; înv.) Veacul de aur (sau aurit) = perioadă de înflorire a vieții materiale și culturale; vîrsta de aur. Veacul de mijloc = Evul Mediu. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc (CA. PETR.). ◊ Loc.adj., adv. Din veac (ori veci) sau de veac, de cînd veacul = din cele mai vechi timpuri; din moși strămoși; de foarte multă vreme. ♦ (la sg. art.) Epoca (privită ca sau considerată) actuală, contemporană. Un calm patriarhal, cu totul desprins de atmosfera veacului (VIN.). ♦ Ext. Totalitatea persoanelor care au trăit în această epocă. Veacul a fost fericit de buna înțelegere și pacea care a domnit. ♦ (la pl.) (Succesiune, șir de) generații. Lucrări ce ar fi făcut admirația veacurilor (M. I. CAR.). 3 s.n. Durată nelimitată în viitor. După o explozie nucleară viața se va reface în veacuri. ◊ Loc.adj. (jur.) De veci = valabil pe termen nelimitat. ◊ Loc.adv. În veci sau în veci de veci, în vecii vecilor, în veacul veacului, în veac de veac = a) în tot timpul (pornind de la un anumit moment); în eternitate; b) (jur.) pe termen nelimitat. Pe veci sau pentru vecii vecilor = pentru totdeauna, în mod definitiv. 4 s.n. (bis.) Viața (veșnică) de după moarte. În veacul ce va să fie va veni blagoslovenia lui Dumnezeu la cei aleși ai lui (ANTIM). ◊ Lumină de veci = lumînare sau candelă care se aprinde în ziua de Vovedenie, care semnifică faptul că, pe lumea cealaltă, ea va arde luminînd veșnic. ◊ Loc.adj. De veci = veșnic, etern. Gătire se făcu de îngropăciune... și cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci (ISP.). Δ Casă de veci v. casă. Loc de veci v. loc. Locaș de veci v. locaș. Somnul de veci v. somn. Viața de veci v. viață. Δ Expr. A dormi (cineva) somnul (cel) de veci v. dormi. ◊ Loc.adv. În (sau întru) veci ori în veci de veci, (pînă) în veac (de veac) = în eternitate. 5 s.n. Interval de timp de o sută de ani; secol. S-a împlinit un veac de cînd a început construcția orașului. ◊ (adv.; la pl.) Cultura spirituală a lumii a fost condusă veacuri de-a rîndul de biserică (VIANU). ◊ Loc.adv. Cu veacurile = cu trecerea timpului. 6 s.n. (reg.; de obicei cu determ. „bun”, ,„rău”) Timp, mers al vremii. Urmează veac bun dacă la asfințit de soare se luminează cerul (PĂC.) • pl. n.-uri, m. veci. /<sl. veche вѣкъ.

lumină, -i, (lumnină, lumninea), s.f. – 1. Lumânare: „Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească” (Bârlea 1924 II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. „În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (Lenghel 1962). Creștinismul a preluat lumânarea ca element de cult din Antichitatea greacă și romană. 2. Lumina ochiului, pupila (ALR 1964: 39). – Lat. lux „lumină”.

SUBORDONATĂ s. f. (< adj. subordonat, -ă < subordona, cf. fr. subordonner, it. subordinare): propoziție cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție. ◊ ~ paratactică (asindetică): s. care se află în raport de subordonare prin parataxă (prin juxtapunere) față de regenta ei, s. juxtapusă, ca în exemplele „...zic zece, / tu taie una” (C. Negruzzi); „Rău faci, / rău găsești!” (Folclor). ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. care se află într-un raport de subordonare prin joncțiune față de regenta ei, adică realizat cu ajutorul unor elemente de legătură (conjuncții și locuțiuni conjuncționale subordonatoare, pronume și adjective relative, adverbe relative), ca în exemplele „Te-am ruga, mări, ruga, / Să-mi trimiți prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea ta” (M. Eminescu); „Îi zicea lumea moș..., / pentru că vorbea în tâlcuri” (A. Vlahuță); „N-am să am hodină / cum n-are pârâul Tarcăului” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de gradul I: s. care depinde de o propoziție principală, ca în exemplul „Trec furnici ducând în gură de făină marii saci / Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte, și colaci” (M. Eminescu) ◊ ~ de gradul II: s. care depinde de o propoziție secundară, ca în exemplul „El nu cânta, pentru că nu știa să cânte” (I. Slavici). ◊ ~ regentă: s. de care depinde o altă subordonată, ca în exemplul „Când te-am poftit aseară să cinezi cu mine, ți-am spus obiceiul meu...” (I. L. Caragiale). ◊ ~ coordonată: s. care se află în raport de coordonare cu o subordonată identică sau diferită, ca în exemplul „Se vede că zmeii erau răi, puternici, dar glagorie n-aveau nici cât negru sub unghie” (Folclor). ◊ ~ necircumstanțială: s. care nu exprimă o circumstanță, care îndeplinește funcția unui subiect, a unui nume predicativ, a unui atribut, a unui complement direct, indirect, de agent sau a unui element predicativ suplimentar (v. s. subiectivă, predicativă, atributivă, completivă directă, completivă indirectă, completivă de agent și predicativă suplimentară), ca în exemplele „Nu era chip să te apropii de dânsul” (Ion Creangă); „Părerea mea e că e mai bine să lași caii în pace” (Marin Preda); „Erau clăcași: oștenii fără nume / Ce duc războiul mare-al tuturora” (O. Goga); „N-aș putea spune hotărât dacă în timpul somnului mi-a fost frig” (C. Hogaș); „Imensul rezervor de legende i-a slujit să-și scrie propriile lui balade” (V. Eftimiu); „Locurile au fost reținute de cine nu ne așteptam”; „Am găsit-o cum mi-am închipuit-o.” ◊ ~ circumstanțială: s. care exprimă o circumstanță, care îndeplinește funcția unui complement circumstanțial (de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop etc.), ca în exemplele „Și pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia” (Ion Creangă); „Îndată ce soarele scăpătă după culme, luna... ieși la răsărit la marginea dumbrăvii” (M. Sadoveanu); „Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult” (B. Șt. Delavrancea); „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ca dintr-un bob să odrăslească mia, / Cu sângele tău cald stropește glia!” (A. Vlahuță) etc. ◊ ~ relativă: s. introdusă prin adjectiv relativ, pronume relativ, pronume nehotărât cu funcție de relație sau prin adverb relativ, ca în exemplele „Nu știu ce vreme va fi atunci”; „Se știe cine a făcut asta”; „Vine cu noi oricare poftește”; „Du-te unde vrei.” ◊ ~ anticipată: s. anunțată înainte, în regentă, prin formele de nominativ (subiectiva) sau prin formele de acuzativ și de dativ neaccentuate (completiva directă și completiva indirectă) ale pronumelui personal, ca în exemplele „Ajunge el departe cine se scoală de dimineață”; „Îl ajută pe cine se străduiește”; „Îi spune cui merită”. ◊ ~ reluată: s. întărită în regenta care o urmează prin formele de nominativ (subiectiva) sau prin cele de acuzativ și dativ neaccentuate (completiva directă și completiva indirectă) ale pronumelui personal, ca în exemplele „Cine se scoală de dimineață ajunge el departe”; „Pe cine se străduiește îl ajută”; „Cui merită îi spune”.

lumină, lumini, (lumnină, lumninea), s.f. – 1. (reg.) Lumânare: „Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească” (Bârlea, 1924, II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. „În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (Lenghel, 1962). Creștinismul a preluat lumânarea ca element de cult din Antichitatea greacă și romană. Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. Lumina ochiului = pupila (ALR, 1964: 39). – Lat. *lumina < lat. lumen, luminis „lumină, claritate” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

lumínă, lumini, (luminea), (dial. lumnină), s.f. 1. (reg.) Lumânare: „În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (Lenghel, 1962). ■ „Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească” (Bârlea, 1924, II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. 2. (în expr.) Lumina ochiului = pupila. ■ Exclusiv în Maram. și nordul Trans. (ALR, 1938, h. 29). – Lat. *lumina (DEX, MDA).

LUME ~i f. 1) Totalitate a tot ce există în realitate, manifestată în diversele ei forme și infinită în timp și spațiu; univers. * De când (e) ~ea (și pământul) de foarte demult; din totdeauna. Pentru nimic în ~ cu nici un preț. 2) mai ales la pl. Totalitate a corpurilor cerești; sistem planetar. ~ea stelelor. 3) Pământul cu întreaga lui viață (animală și vegetală) de pe el. * În (sau prin) toată ~ea sau în ~ea toată peste tot; pretutindeni. A-și lua ~ea în cap a lăsa totul și a pleca undeva departe. A cutreiera toată ~ea, a umbla prin ~ a călători mult prin diferite locuri. 4) Totalitate a oamenilor de pe globul pământesc; omenire; umanitate. ◊ ~ea toată (sau întreagă) mulțime de oameni. 5) (urmat de un determinativ) Categorie de oameni uniți prin aceeași profesie, prin nivelul de cultură; mediu social. ~ea artiștilor. 6) Număr mare de oameni; norod. ◊ ~ de pe ~ mulțime foarte mare. 7) Mediu social; ambianță. ◊ A fi în rând cu ~ea a fi la fel cu ceilalți; a fi la nivelul cuvenit. A ieși în ~ a lua contact cu societatea. 8) Mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; viață. ◊ A veni pe ~ a se naște. A nu-i fi dragă ~ea a fi sătul de viață. 9) Fiecare din marile categorii sistematice în care sunt împărțite corpurile naturale; regn. ~ea animală. [G.-D. lumii] /<lat. lumen

Nimic nou sub soare – Vorbă veche, foarte veche, care a avut mare succes în tinerețea ei. Ea ne-a rămas din cartea Eclesiastul (I, 10), atribuită regelui Solomon (1082-975 î.e.n.). Firește că astăzi, în epoca energiei atomice, a lasserului și a rachetelor cosmice, vorba „nimic nou sub soare” pare anacronică. Chiar dacă, pentru a-i denunța vîrsta, o rostim în latinește nil novi sub sole, sau în grecește, ea poate trezi un zîmbet ironic la adresa scepticului autor din antichitate. De altfel, întregul context: „ce-a fost o să mai fie, ce-o să fie a mai fost. Nimic nou sub soare” se referă la nemișcare, la stagnare, la o repetare stereotipă a fenomenelor. Cu alte cuvinte, tot ce se săvîrșește pe lume s-a mai întîmplat cîndva și se va mai întîmpla după un timp. Romanticii au interpretat însă acest „nimic nou sub soare” ca fiind tot ceea ce este etern omenesc repetîndu-se într-un circuit nesfîrșit, ca de pildă: nașterea, dragostea, moartea… Scriitorul german Karl Gutzkow, în piesa Uriel Acosta (act. IV, sc. 2), folosește aceeași idee: Alles schon dagewesen! Iar Eminescu, în Glossa, o exprimă cu măiestria lui poetică: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate”. BIB.

STRĂMUTA, strămut, vb. I. 1. Refl. A se muta în alt loc, în altă parte. Cînd am ajuns la partea doua a abecedarului, m-am strămutat la altă școală. I. BOTEZ, ȘC. 33. Sărind cu ciuta și cu capra, din pisc în pisc și din stîncă-n stîncă, cine ne oprește acum de a ne strămuta pînă și în munții noștri? ODOBESCU, S. III 86. Haida! să mă strămut acum de la Turnu tocmai la Bacău, în vreme ce biata Săftica, după ce mă căutase pe la Cahul, venea să mă găsască în fundul Valahiei. ALECSANDRI, T. I 372. ◊ Fig. Pleoapele-mi căzură peste ochi și, în loc de întuneric, o puternică lumină îmi inundă privirea... iar închipuirea mea se strămută, într-o clipă, în alte lumi, în alte timpuri. HOGAȘ, M. N. 17. ◊ Expr. A se strămuta de aici (sau din viață) = a muri. O mîngîiere tot va rămîne în durerea voastră, că s-a strămutat de aici fără zbucium și îndelungă tortură. CARAGIALE, O. VII 28. ♦ Tranz. A muta dintr-un loc în altul; a schimba locui. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică în alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant. C. PETRESCU, Î. I 3. Nu cumva crezi tu că eu m-am hotărît să-mi strămut domiciliul. HOGAȘ, M. N. 9. Ion-vodă strămută scaunul țării la Iași. HASDEU, I. V. 32. ◊ (Familiar, în fraze hiperbolice) Se scoală-n sfîrșit Mihăileanu turbat, aleargă pe scenă, află cine fusese «mișelul» și-i arde lui Iorgu cu sete cîteva perechi de palme de-i strămută căpriorii. CARAGIALE, O. III 11. Toate aceste suspinări mă fac să casc pîn-îmi strămut fălcile. ALECSANDRI, T. 1015. 2. Tranz. (Învechit) A schimba, a modifica (gînduri, hotărîri, sentimente). Mai vîrtos nu căuta să strămuți încrederea ce bărbatul dumitale are în mine. NEGRUZZI, S. III 484. Judecînd iarăși nestatornicia omenirii și socotind mai înainte că cu lesnire poate să-și strămute hotărîrea, au găsit de cuviință ca să o însămneze într-un loc care pururea să-i fie subt vedere, spre aducere-aminte. DRĂGHICI, R. 187. ◊ Refl. pas. Ascultă, Logofete! Scrie îndată aice pe hîrtia asta că întărim această hotărîre și poruncim să nu se strămute în veci. NEGRUZZI, S. I 306. 3. Tranz. A schimba în altceva; a preface, a transforma. (Refl. pas.) Munca silnică se strămută în recluziune.

DOMNIE, domnii, s. f. 1. Autoritatea politică și juridică a domnului (3), stăpînire exercitată de un domn; (mai rar) demnitatea de domn. Cei care au scăpat... au chemat de la ținutul Cîrligăturii și de la scaunul domniei ajutor. SADOVEANU, Z. C. 12. În principele Azo e totul pămîntesc, Astfel precum în lume îi este și domnia! MACEDONSKI, O. I 248. Toți... îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestii țări. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ Timpul cît stăpînește sau a stăpînit un domn; guvernare. Erau totuși în juru-i oameni care-i dovediseră credință în două domnii. SADOVEANU, Z. C. 88. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă. EMINESCU, N. 49. ♦ (Rar) Regiune (ținut, țară, împărăție) stăpînită de un domn. De-ar fi mulți ca dînsul în domnia mea, puțină lipsă ar duce țara la nevoi. CREANGĂ, A. 20. 2. Dominație, stăpînire, putere. Boierii de după 1821... au cerut să plece fanarioții, ca să ia ei domnia. IBRĂILEANU, SP. CR. 75. ◊ Fig. Departe în stînga, dincolo de sihlă, nu mai viețuiește om. Acolo au domnia lor fiarele. SADOVEANU, N. P. 164. Ce frumoasă, ce măreață va fi ziua biruinței, Ziua cînd stăpînă fi-va pe pămînt domnia minții. BELDICEANU, P. 125. 3. (Urmat de un adjectiv posesiv de pers. 2 și 3 sg. sau pl., formează locuțiuni pronominale învechite – domnia-ta, domnia-lui, domnia-sa, domnia-voastră, domnia-lor, - cu valoare de pronume de reverență. V. dumneata, dumnealui, dumneasa, dumneavoastră, dumnealor) Cumpăniți domniile-voastre cum poate fi plătită asemenea faptă. SADOVEANU, Z. C. 162. Toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră. ALEXANDRESCU, P. 67. ♦ (Popular și arhaizant; urmat de adjectivul posesiv de pers. 1 sg., are valoare de pronume al maiestății, întrebuințat de domnitor cînd vorbește despre sine) Dumnezeu a binecuvîntat cu de toate pe domnia-mea. SADOVEANU, D. P. 8. Spune tu domniei-mele: Mulți creștini ai omorît Cît în țară ai hoțit? ALECSANDRI, P. P. 89.

NOAPTE, nopți, s. f. 1. Interval de timp durînd de seara pînă dimineața, în care soarele se află sub orizont și e întuneric. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. Noaptea despărți pe luptători pînă a doua zi. BĂLCESCU, O. I 47. Pîn-aveam și eu drăguță, Îmi părea noaptea micuță, Dar de cînd drăguță n-am, Paru-mi nopțile un an. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. ◊ Noapte albă v. alb. Nopți albe v. alb. Noapte polară v. polar. ◊ Loc. adv. La noapte = în timpul nopții următoare; cînd va începe noaptea următoare. Să vii la noapte la portița de colo, din fundul ogrăzii. SADOVEANU, O. VIII 225. N-ai grijă, iubito... Am venit înadins ca să te scap... Poți ieși la noapte din palat? ALECSANDRI, T. I 447. M-o striga și la noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Peste noapte = în timpul nopții, noaptea. De va ajunge la locul destinat, el să nu se culce peste noapte în cort. BOTA, P. 94. Le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo. CREANGĂ, P. 249. Noapte de noapte = în fiecare noapte. De (cu) noapte = înainte de ivirea zorilor, foarte devreme. Astă-dimineață s-a sculat de noapte. COȘBUC, P. I 245. Într-una din zile flăcăul se scoală de noapte... și se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 142. Lîng-a Docolinei vad, Nimerit-au, poposit-au Și de noapte tăbărît-au Zece care mocănești. ALECSANDRI, P. II 104. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A doua zi, cu noaptea în cap, legară păsările de picioare, le puseră pe băț și porniră. DUNĂREANU, CH. 76. Baba... se sculă cu noaptea-n cap. CREANGĂ, P. 6. ◊ Noapte bună = formulă de salut folosită cînd te desparți de cineva în cursul serii. Se despărțiră zicîndu-și în același timp: noapte bună! REBREANU, R. I 42. ◊ (Personificat) Din văi, spre pădure, noaptea își pornise valurile de umbră, venea încet, sfiindu-se încă de vuietele surde, tot mai slabe, ale serii de brumar. SADOVEANU, O. III 104. Își strînge noaptea genele-i bogate. D. BOTEZ, P. O. 29. Și din codri noaptea vine pe furiș. COȘBUC, P. I 47. ♦ (Adverbial; în forma noaptea sau nopțile) a) În (tot) timpul nopții. Eu lucrez noaptea săptămîna asta. DEMETRIUS, C. 38. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. b) În fiecare noapte. Pentru ochi ca sfîntul soare, Umblu noaptea pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Nearticulat, cînd e precedat de un numeral, de adjectivul demonstrativ «astă» sau de adverbele de timp «azi», «mîine», «poimîine», «ieri», «alaltăieri») S-a dus trei zile și trei nopți. ISPIRESCU, L. 4. Astă-noapte și ieri-noapte Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ Loc. adv. Zi(ua) și noapte(a) = tot timpul, fără încetare. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă și înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua și noaptea păzesc cu neadormire. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. CREANGĂ, P. 288. ♦ Fluturi de noapte = fluturi care zboară numai la întuneric, în timpul zilei fiind lipsiți de vedere; aripile și corpul îl au acoperit cu perișori fin colorați în nuanțe sumbre; în repaos își țin aripile una peste alta. 2. Întuneric, întunecime, beznă. Prin noaptea ulițelor strîmte alergau ochi mînioși de facle, lăsînd dungi și scîntei roșii în urmă. SADOVEANU, O. I 197. Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros. COȘBUC, P. I 123. Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I 98. ◊ (În metafore, comparații, alegorii) Domnița închise iar ochii, într-o noapte amară de durere. SADOVEANU, O. V 599. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Să văd un om lipsit de simțul cel mai scump; care este într-o veșnică noapte... Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție și însă nu o poate vedea. NEGRUZZI, S. I 56.

Rude la Ierusalim (precedat de verbul „a avea”, sau „a căuta” sau „a găsi”…) – Acestei răspîndite expresii i s-au acordat diverse explicații, nici una însă bazată pe certe dovezi. Menționăm versiunea care pare cea mai plauzibilă. În timpul marilor pelerinaje religioase de odinioară, se adunau la Ierusalim mii și chiar zeci de mii de credincioși din toate colțurile lumii. În acele zile orașul era atît de populat, încît mulți pelerini locuiau în cimp, în corturi improvizate, sau în căruțe transformate în paturi. Nici apa nici alimentele nu erau îndestulătoare. Numai cei ce aveau rude sau prieteni erau favorizați, găsind în casele acestora și hrană și adăpost. „A avea rude la Ierusalim” însemna pe atunci: a pleca acolo fără grijă, fără riscuri, întrucît te așteaptă o gazdă ocrotitoare. De-a lungul anilor, expresia și-a extins nu numai circulația, ci și sensul. Prin analogie cu „cetatea sfîntă” considerată unul dintre cele mai însemnate orașe ale lumii, „a avea rude la Ierusalim” a devenit sinonim cu a găsi protectori într-un loc important, sau cum se spune astăzi argotic: a avea „pile”. „Ce sînt proptelele?” – Rude la Ierusalim, băiete…" (Zaharia Stancu, romanul Desculț, pag. 290). IST.

EXPANSIV, -Ă, expansivi, -e, adj. (Despre oameni) Care își împărtășește deschis (și spontan) impresiile și sentimentele; comunicativ, vioi; (despre inimă, caracter etc.) caracteristic acestor oameni. Priboianu, gros, vorbăreț, expansiv cu toată lumea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 29. Inima lui mare și expansivă s-a încălzit de cele mai înalte idei și aspirații ale timpului. id. O. A. 465.

IMANENT, -Ă, imanenți, -te, adj. 1. Care e propriu naturii obiectului, condiționat de aceasta; intrinsec, persistent, permanent, constant. A-și însuși muncă în timpul tuturor celor 24 de ore ale zilei este deci tendința imanentă a producției capitaliste. MARX, C. I 249. 2. (În concepția idealistă, reacționară, despre lume) Care există și acționează prin sine însuși, nedeterminat de o cauză din afară.

viitor¹, ~oare [At: CORESI, EV. 95 / P: vi-i~ / V: (înv) venit~, venitoriu, ~iu, viet~ / Pl: ~i, ~oare a, (înv) ~uri sn / E: veni + -itor] 1 a (Înv) Care se deplasează apropiindu-se de cineva sau de ceva. 2 a (Înv) Care sosește undeva sau la cineva. 3 a (Înv) Care sosește pentru un timp limitat (în vizită) undeva sau la cineva. 4 a (Îoc prezent² sau trecut²) Care va exista sau care se va produce după timpul prezent sau după epoca la care se referă vorbitorul, în cursul unui interval de timp neprecizat. 5 a (În credința creștină; d. viață, lume, vreme etc.) Care urmează să se desfășoare, să existe în cadrul eternității divine, după judecata lui Dumnezeu. 6 a (Pgn) Care există după moarte. 7 a (Îs) Judecata (cea) ~oare sau ~oarea judecată Judecata supremă la care Dumnezeu cheamă, la sfârșitul lumii, pe toți oamenii vii și morți pentru a le hotărî fericirea sau osânda veșnică. 8 a Care se va produce imediat după timpul prezent, conform unei anumite periodicități Si: următor. 9 a (D. persoane denumite prin poziția lor socială sau profesională; precedă de obicei cuvântul determinat) Care urmează să fie numit, recunoscut, consacrat ca atare. 10 a (D. persoane denumite prin poziția lor socială sau profesională; precedă de obicei cuvântul determinat) Care urmează să se găsească într-o anumită situație sau să îndeplinească un anumit rol. 11 sn, a (Grm; șîs timp ~) (Timp verbal) care exprimă o acțiune ulterioară momentului vorbirii. 12-13 sf (Înv) Venire (1-2). 14 sn (înv) sf (Îoc prezent² sau trecut²) Perioadă de timp variabilă, care urmează prezentului² Si: (înv) viitorie (1), viitorime (2). 15 sn, (înv) sf Evenimente care se vor petrece în viitor (14) Si: (înv) viitorie (2), viitorime (3). 16 sn (Îla) De ~ Care se va realiza, se va produce etc. într-o perioadă de timp ulterioară momentului prezent. 17 sn (Îlav) Pe (sau în, pentru) ~ De acum înainte. 18 sn Viitorime (1). 19 sn Situație a unei persoane, a unei comunități etc., care urmează să existe de acum înainte sau care va apărea la un moment dat Si: perspectivă, (înv) viitorime (4). 20 sn Ceea ce poate ajunge cineva sau ceva în viitor¹ (14) Si: (înv) viitorime (5). 21 sn (Îla) (Plin) de (mare) ~ sau cu ~ (mare) Care are toate condițiile pentru a ajunge pe treapta cea mai înaltă a unei ierarhii (sociale, politice, profesionale). 22 sn (Îal) Cu perspective mari de a se dezvolta. 23 sn (Îla) Fără ~ Care nu are perspective de a se dezvolta. 24-25 sn (Îe) A (nu) avea ~ A (nu) avea șanse de succes într-o acțiune. 26-27 sn (Îae) A (nu) avea perspective de a progresa, de a se dezvolta.

mare¹ [At: PSALT. HUR. 123^v/6 / V: (reg) măre, mire / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: pbl ml mas, maris] 1 a (îoc mic) Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite, considerate în mod absolut sau prin comparație. 2 a (Îs) Literă (sau, înv, slovă) ~ Majusculă. 3 a (Îoc mic; îs) Degetul (cel) ~ Deget gros, opozabil, de la mână. 4 s (Îlav) În ~ Pe scară amplă. 5 s (Îal) După un plan vast. 6 s (Îal) În linii generale. 7 s (Îal) În rezumat. 8 s (Cmr; îal) Cu ridicata Si: angro. 9 a (Îe) A avea (sau a fi cu) gura ~ A fi certăreț. 10 a (Reg; îe) A lăsa (pe cineva) ~ și devreme A lăsa pe cineva dezamăgit. 11 a (D. ochi) Mărit de uimire, de groază etc. Si: holbat. 12 a (Îe) A face (sau a deschide etc. ) ochii (sau ochi) ~ri (cât cepele) A privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. 13 a (Olt; îs) Pământ ~ Pământ argilos. 14 a (D. suprafețe) Întins. 15 a (D. încăperi, recipiente etc.) Cu volum mare (1) Si: încăpător, spațios. 16 a (D. obiecte; îoc scurt) Lung. 17 a (D. lucruri sau ființe) înalt. 18 a (D. ape, gropi, prăpăstii) Adânc și lat. 19 a (D. ape curgătoare, viituri) Cu debit crescut Si: umflat. 20 a (îoc îngust) Lat. 21 a (Îoc subțire) Gros în diametru. 22 a (Trs; Ban; îs) Untură ~ Osânză. 23 a (Reg; d. femei) Însărcinată. 24 a (D. copil) Care a depășit frageda copilărie. 25 a (D. copil) Care a intrat în adolescență. 26 a (D. ființe) Care a ajuns la maturitate. 27 a (Îs) Fată - Fată la vârsta măritișului. 28 a (Îas) Virgină. 29 a (Îe) Să crești ~ Formulă cu care se răspunde unui copil la salut. 30 a (Îae) Formulă cu care i se mulțumește unui copil pentru un serviciu etc. 31 a (Îvp; îe) La ~ La adolescență. 32 a (Îvp; îae) La maturitate. 33 s (Îe) (Cu) mic, (cu) ~ Toată lumea. 34 s (îe) Nici mic, nici ~ Nimeni. 35 a (La comparativ sau la superlativul relativ) (Cel) mai în vârstă. 36 a (D. unități de timp) De lungă durată Si: îndelungat, lung. 37 a (Îs) Postul (cel) ~ Cel mai lung post din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. 38 a (Pop; îs) An ~ An bisect. 39 a (Arată cantitatea; îoc puțin) Mult. 40 a (D. valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată. 41 a (D. prețuri; îoc scăzut) Ridicat. 42 a (Îla) De ~ preț Foarte valoros Si: prețios, scump. 43 a (Reg; îc) La mai ~ Joc de noroc în care câștigă cel care dă zarul cel mai mare. 44 (Îe) La mai ~! Formulă de urare de bine, de propășire. 45 a (D. colectivități) Numeros. 46 a Intens. 47 a (Îvp; d. iarnă) Foarte friguroasă. 48 a (Îs) Ziua ~ Parte a dimineții, după răsăritul soarelui, când lumina este deplină, intensă. 49 a (Îe) Ziua în amiaza (sau, înv, ziua amiazăzi) ~ La amiază. 50 av (Reg; îe) A vorbi ~ A vorbi tare. 51 av (Reg; îae) A comanda. 52 av (Reg; îae) A vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. 53 av (Reg; îe) A râde ~ A râde cu hohote. 54 a (D. discuții) Aprig. 55 a (Reg; îs) Vreme ~ Furtună. 56 a (Îe) (A-i fi cuiva) mai ~ dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.) Se spune când cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.) 57 a (D. calamități, dezastre etc.) Cumplit. 58 a (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) De însemnătate deosebită Si: important, însemnat, valoros. 59 a (Îs) Duminica ~ sau (rar) duminica cea ~ Rusaliile. 60 a (Îas) Prima zi de Paști. 61 a (Pop; îs) Seara ~ Ajun al Crăciunului. 62 a (Pop; îs) Zi ~ Zi de sărbătoare. 63 a (Îla) De zile ~ri Deosebit. 64 a (Îs) Doliu ~ Doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. 65 a (Pop; îs) Prânzul (cel) ~ A doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii. 66 a (Îas) Masă principală de la amiază. 67 a (Pop; îas) Timp al zilei când se ia prânzul mare (66). 68 a (Pfm; îs) Drumul (cel) ~ Drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. 69 a (Îs) Strada (sau ulița) (cea) ~ Stradă sau uliță principală în unele localități din provincie. 70 a (Îs) Vorbă ~ Vorbă solemnă, hotărâtă, importantă, care angajează. 71 a (Îs) Vorbe ~ri Cuvinte bombastice. 72 a (Îas) Promisiuni goale. 73 a (Îas; rar) Laude. 74-75 a (Îs) Lucru ~ Lucru sau ființă de seamă, de valoare. 76 a (Îas; exclamativ) Extraordinar. 77-78 a (Îe) (Nu) e ~ lucru (Nu) este un lucru care impresionează sau trezește mirare. 79-80 a (Îae) (Nu) este un lucru semnificativ. 81-82 a (Îae; îcn) (Nu) este un lucru care reprezintă mult pentru cineva. 83-84 a (Îae) N-aș crede (că nu sau) că da. 85 a (Rar; îe) Cât un lucru ~ Cât nu se poate spune Si: foarte mult. 86 a (Rar; îe) A avea ~ri cuvinte să... (sau a...) A avea motive puternice, întemeiate să... 87 a Uimitor. 88 a (Exclamativ; fam; îe) (A fi) ~ minune (sau, înv, ciudă) sau minune ~ Exprimă uimire, admirație etc. 89 a (Reg; cu valoare de superlativ; îae) (A fî) foarte frumos sau bun etc. 90-91 a (Pfm; îe) (Ar fi) ~ minune să (nu)... Ar fi de mirare să (nu)... 92 a Categoric. 93 a Grav. 94 a Deosebit. 95 a (îs) ~ ținută îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. 96 a (D. ospețe, serbări) Plin de strălucire Si: bogat, fastuos Cf pompos. 97 a Cu calități excepționale Si: celebru, ilustru, renumit. 98 a Plin de generozitate, de noblețe. 99 a (Bis; d. Dumnezeu sau o însușire a divinității, în construcții exclamative) Atotputernic. 100 a întemeiat. 101 a Evident. 102 a Ieșit din comun Si: deosebit. 103 a (Îlav) Cu ~ greu (sau greutate) Cu dificultăți deosebite Si: anevoie. 104 a (Mol; îe) Cu ~ce Cu dificultăți deosebite. 105 a (Mol; îae; pex) În cele din urmă. 106 a Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie. 107 a (Îe) A se ține ~ A fi mândru, semeț. 108 s (Pop; îe) A trage (sau a călca) a ~ sau (nob) a o lua pe ~ A-și da importanță. 109 s (Îae) A căuta să ajungă pe cei sus-puși. 110 a (Fam; îe) La mai ~ Urare adresată unei persoane avansate în grad. 111-112 a (Îljv) ~ (și) tare sau tare și ~ (Care este) extrem de influent prin funcția pe care o deține. 113 a (Îe) A fi (sau a umbla) cu capul ~ sau a fi cap ~ (ori ~ de cap) A avea o părere foarte bună despre sine. 114 a (Îae) A fi încăpățânat. 115 a (Reg; îe) A se face ~ pe ceva (sau pe cineva) A face pe stăpânul unui lucru sau unei persoane. 116 a (Reg; îae) A face pe superiorul cuiva. 117 s (îe) A face pe ~le A-și da importanță. 118 s (Îae) A se considera sus-pus. 119 a De rang înalt Si: nobil. 120 a De familie bună. 121 a (Îs) Mamă ~ Bunică. 122 a (Îs) Tată ~ Bunic. 123 a Văr ~ Văr primar. 124-125 a (Pop; îs) Unchi (sau lele) ~ (Frate sau) soră a(l) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii. 126-127 a (Îs) Socru (sau soacră) ~ (Tatăl sau) mama mirelui, în ziua căsătoriei a doi tineri. 128-129 a (Îs) Nun (sau nună) ~ Fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvârșirea unei cununii religioase. 130 s (La comparativ, urmat de aps) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. 131-132 smf, a (Cu valoare de superlativ) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o ierarhie, care are funcția de conducător, de șef suprem. 133 sm (Pop; gmț; îe) Mai ~ peste mai mici și staroste de calici Se spune despre cei ce se mândresc prea mult cu o slujbă mică. 134 a (Înv; îs) Mai ~ Strămoș.

MORMÁN s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) îngrămădire de obiecte de același fel așezate (în neorînduială) unele peste altele; cantitate (mare) dintr-un material strîns la un loc; grămadă. Medelnicerii. . . aduseră pe masă In sahane de argint un morman de pilaf. OSOBESCU, S. I, 79, cf. 334. Arsese pinâ-n pămînt hanul lui Mînjoală, îngropând pe biata cocoana Marghioala . . . subt un morman uriaș de jăratic. CARAGIALE, M. 11, cf. 30. Mormane de morți se vedea pe unde trecuse el. ISPIRESCU, L. 170. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197, cf. id. H. T. 105. Un morman cumplit de leșuri umple cîmpul mohorît. MACEDONSKI, O. I, 105. Pustii și sparte de vremi, se mai înalță cîteva ziduri peste mormanul de ruini prăbușite-n curtea cetății, VLAHUȚĂ, O. A. II, 161. Vom face cît cerul de-nalt Mormanul cadavrelor crunte. COȘBUC, B. 161, cf. id. P. I, 458. Cu lopata în mînă, spintecau mormanele de omăt, cari înconjurau casele. N. REV. R. I, nr. 1, 40. Un morman de flori veștede aduse de vînt sta la pămînt. PETICĂ, O. 265. La doi pași de marginea mormanului de cadavre, zări trupul flăcăului zăcînd la pămînt. BUJOR, S. 170, cf. BASSARABESCU, V. 30. Din mormanul de ziare numai capul i se vedea cu ochelarii care sticleau ca niște ochi monstruoși. REBREANU, R. II, 75. Descoperii. . . un morman de mărăcini uscați. GALACTION, O. 81. Vorbind, clădi în spațiu. . . mormanul imaginar. C. PETRESCU, C. V. 23. Erau pe-aici mormane de moluz. D. BOTEZ, F. S. 55. Lăsa. . . mormane de scrum pe mobile. TEODOREANU, M. II, 99. Tot ce aveau mai bun de făcut era să se adune în jurul meu. . . și să tacă, încremeniți cu ochii la șipcile arse și la mormanul de cenușe. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II, 234. Stuful ridicat snopi era trîntit pe pămînt și risipit mormane. ARGHEZI, C. J. 229. Descoperi. . . un morman de monede de toate mărimile. CĂLINESCU, E. O. II, 161. Pe drumul acesta erau mormanele de zăpadă mai mari. PAS, Z. IV, 108. Azi e tîrg, mere multe, roșii, verze multe, mormane mari, parcă toate verzele din lume s-au adunat aici. DEMETRIUS, A. 88. ◊ (În context figurat) O, veacuri, voi, mormane de ruine, Să mai aștept eu timpul care vine. . . Cînd totul va fierbe, va arde. BENIUC, V. 64. ◊ E x p r. (Fam.) A face morman (pe cineva) = a zdrobi, a omorî (pe cineva). Dacă îi dau una, îl fac morman. PREDA, Î. 65. ♦ (Adverbial, mai ales pe lîngă verbele „a sta” și „a cădea”) în formă de morman (1). Vînătorul căzu morman de pe cal. ISPIRESCU, L. 140. Stau gunoaiele morman în bătătura pustie. SĂM. I, 81. Stăteau morman măturile cu care împlinisem dereticarea. I. BOTEZ, ȘC. 37. 2. (Regional) Mică ridicătură de pămînt pe cîmpie. V. m o v i l ă, c o li n ă, d î m b, c o l n i c. (Oprea Cîrtișoara-Făgăraș). Cf. CHEST. IV 90/170. 3. (Regional, glumeț) Mormînt (I 1). Porni drept la Stan țiganul, Fi-i-ar al dracului mormanul ! TEODORESCU, P. P. 154. – Pl.: mormane. – Etimologia necunoscută. Cf. g o r g a n.

CEAS¹ (pl. -suri) sn. 1 Fie-care din cele douăzeci și patru de părți în care e împărțită ziua: o jumătate de ~; cîte ceasuri sînt la ceasurile două; 👉 AN ¶ 2 Timp, moment: ~ul prînzului apropiindu-se, boierii începură a veni (NEGR.): i-a veni și Iui ~ul și s’a însurat ca toată lumea (CAR.); cînd fu la ~ul morții, ei luă copilul pe genunchi (ISP.); a se da de ~ul morții, a turba de necaz, a nu mai putea de ciudă: din ~ în ~, din moment în moment, dintr’un moment într’altul: aștepta din ~ în ~ ca să meargă să îmbrace caftan de domnie (LET.); într’o mică de ~, Bucov., într’o nimică de ~, într’o clipă: tot orașul, într’o mică ~, de cenușă s’au făcut (LET.), într’o nimică de ~ au fost toate gata (SB.); Mold. pe mică pe ~, pe nimică pe ~, în fiecare clipă: doar nu-s un poponeț, să m’aprind și să mă sting pe mică pe ~ (ALECS.); pe nimică pe ~ beam cîte un cofăiel întreg de apă (CRG.); ~ bun, ~ rău, moment norocos, nenorocos, hărăzit de soartă; a se naște într’un ~ bun (într’un ~ rău), a se naște cu noroc (fără noroc): să fie într’un ~ bun! urare obicinuită la anumite evenimente fericite ¶ 3 🩺 Ⓟ Ceas-rău, ceasul (cel rău), una din numeroasele numiri populare ale epilepsiei: a trimis într’amurg la baba Stana, să-i descînte de ~ rău (JIP.) ¶ 4 Ceasornic: un ~ de aur ¶ 5 ⛪ pl. Rugăciuni din ceaslov rostite la diferite ceasuri ale zilei: care preot nu-și va citi ~urile și va face liturghie, acela are păcat (PRV.-MB.) [vsl. časŭ].

CEASORNIC, ceasornice, s. n. Ceas (3). Cînd cu gene ostenite sara suflu-n luminare. Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare. EMINESCU, O. I 130 Ceasornicul arăta patru. NEGRUZZI, S. I 53. Gînganie fără suflare, Umblă făr-astîmpărare N-are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează (Ceasornicul). ȘEZ. I 194. ◊ (Metaforic) Pupăza era ceasornicul satului. CREANGĂ, A. 55. ◊ Ceasornic de pontaj = ceasornic special pus la poarta de intrare într-o uzină. întreprindere etc., care imprimă pe fișele individuale momentul intrării și ieșirii muncitorilor.

MULT², -Ă, mulți, -te. I. (Numai la sg.; adj. nehot.) 1. în cantitate mare, îmbelșugat, în număr mare. Lume multă. Vorbă multă. ▭ Boierul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai știa numărul. CREANGĂ, P. 67. Toți trecătorii simțeau deodată O sete mare în pieptul lor; Beau multă apă, cătînd la fată, Și urmau drumul oftînd de dor. ALECSANDRI, P. I 20. Niciodată astă lună ce înoată în tărie... Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat. ALEXANDRESCU, P. 138. ◊ (Despre abstracte) Primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. ISPIRESCU, L. 26. A îndreptat-o și ea, cu multă bunătate și blîndeță, la soră-sa cea mai mare. CREANGĂ, P. 91. Norodul nu va răsplăti numai multa știință, ci și buna voință, buna cugetare. GOLESCU, Î. 94. ◊ (Substantivat) Cu spaimă mută-n jur privea, Din mult nimic nu-nțelegea. COȘBUC, P. I 152. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. Mult puțin (sau puținul) = toată cantitatea existentă. Mult puținul pe care l-a agonisit. A nu fi mult să... = a fi cît pe-aci să..., mai-mai. N-a fost mult să piardă trenul. Mult (sau multul) cu multul = extrem de mult, foarte mult. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I 131. Cafea așa bună... nu găsea el, să fi dat mult cu multul în altă parte.. la TDRG. Împăratul... făgădui multul cu multul voinicului ce se va încumeta să o răpuie. ISPIRESCU, U. 122. ♦ Intens. Zgomot mult. 2. Vast, întins, amplu. Lăsînd pe toți, din cît afund O mie de crăimi ascund, Toți craii multului rotund De veste plini. COȘBUC, P. I 54. Și de cînd m-am depărtat Multă lume am îmblat. EMINESCU, O. I 123. 3. (Despre timp) Care durează; îndelungat. Strîngea cuțitu-n pumn... Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I 231. Nu după multă vreme se și însoți. ISPIRESCU, L. 8. Eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. CREANGĂ, P. 313. II. (Numai la pl; num. nehot.) în mare număr, numeroși. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. EMINESCU, O. I 170. Multe flori lucesc în lume. ALECSANDRI, P. A. 64. Nu te apuca de multe trebi o dată. NEGRUZZI, S. I. 248. Ce-i pasă bietei turme... dacă are unul sau mulți apăsători? ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (Urare făcută la sărbători sau la aniversări) (La) mulți ani! v. a n². ◊ Loc. adv. De multe ori (sau în multe rînduri) = adesea, în mod frecvent. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I 21. Scumpetea în multe rînduri... S-au văzut oprind pornirea. CONACHI, P. 283. ◊ (Substantivat) Multora le-au făcut bine și uite răsplata! REBREANU, R. II 201. Mulți ar dori să aibă ceea ce ai d-ta. CREANGĂ, P. 154. Mă mărit, te las pe tine, Că mulți tare m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. ◊ (Substantivat, n.) Lucruri, întîmplări, fapte numeroase și felurite. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns; multe i s-au lămurit. C. PETRESCU, A. 396. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hursuz. CREANGĂ, P. 111. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I 250. (Expr.) Multe (și) de toate sau (rar) multe toate = tot felul de lucruri. Nebun, din ce?... Din multe toate. COȘBUC, P. I 229. Gîndindu-se mereu la multe de toate. CREANGĂ, P. 141. Multe și mărunte v. mărunt. A nu ști multe = a se supăra ușor, a-și da drumul mîniei, a nu cruța pe altul, spunîndu-i pe față ce gîndește. A voi (ceva) și mai multe nu = (a voi) cu orice preț, cu tot dinadinsul, a nu renunța cu nici un chip. Voia cu dinadinsul să aibă pentru dînsul inelul lui Făt-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. – Formă gramaticală: gen.-dat. pl. m. și f. multora.

DAN, Dumitru (1890-1978, n. Buhuși), globe-trotter român. A participat la un concurs organizat de Touring-Clubul francez, fiind singurul dintre cei 200 de participanți care a dus la bun sfârșit o călătorie în jurul lumii (1910-1916). A parcurs toate continentele (cu excepția Antarctidei). Ceilalți trei tineri români participanți la expediție (Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu și Paul Pârvu) au murit în timpul călătoriei.

UNIVERS, universuri, s. n. 1. Lumea în totalitatea ei, ansamblul a tot ce există, exceptând, pentru cei credincioși, pe Dumnezeu creatorul. 2. Spațiul, cu patru dimensiuni (cele trei coordonate spațiale și timpul), ale cărui elemente sunt evenimentele. 3. Globul pământesc; partea populată a globului pământesc (împreună cu tot ce se află pe el); locuitorii globului pământesc. ♦ Mediul, cercul, lumea imediată în care trăiește cineva sau ceva; domeniu material, intelectual sau moral. – Din fr. univers, lat. universum.

SĂVÎRȘIT, -Ă, săvîrșiți, -te, adj. (Învechit) 1. (Gram.; în expr.) Timp săvîrșit = perfect simplu. Ei nicăieri n-au voit a întrebuința timpul săvîrșit a verbului, ci tot cel nehotărît; niciodată: avui, făcui, fui, totdeauna: am avut, am fost, am făcut. NEGRUZZI, S. I 256. 2. Fig. Perfect, desăvîrșit. Lumea este... Ca cel mai săvîrșit cadru. CONACHI, P. 289.

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) Mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Lat. mas, maris.

ȚIGĂNEASCĂ s. f. (< adj. țigănesc, -eacă < țigan, cf. sl. ciganinŭ, rus. țâgan + suf. -ească): limbă indiană vorbită de țigani, populație răspândită în foarte multe țări. Țiganii au aparținut grupului indian de nord-vest; ei au pornit ca nomazi și s-au împărțit prin secolul al V-lea e. n. în două ramuri: una asiatică (țiganii din Palestina) și una europeană. Prima dată au venit în Bizanț și în Balcani (secolul al XII-lea), ajungând mai târziu în Moldova (în timpul lui Alexandru cel Bun), în Germania și în Franța (secolul al XV-lea). Unele cronici vechi i-au numit faraoni, deoarece s-au dat drept egipteni, descendență care nu avea nici o acoperire. În Transilvania au fost împământeniți și îndrumați să meargă la școală, ca și în celelalte două provincii românești, odată cu dezrobirea lor de pe latifundiile boierești, unde lucrau alături de țăranii clăcași români, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la stăruințele deosebite ale marelui său ministru Mihail Kogălniceanu. În multe sate din Muntenia, Moldova și Transilvania, țiganii s-au dovedit secole întregi meseriași pricepuți, lucrând ca fierari, potcovari, căldărari, lingurari, lăutari și chiar bijutieri (cei de la orașe practicând nenumărate alte meșteșuguri). Contribuția lăutarilor țigani la culegerea, păstrarea și răspândirea cântecelor noastre populare, a folclorului în general și a celui lăutăresc în special, este unul din marile merite ale acestei etnii din țara noastră. Țiganii europeni au ajuns până în America, iar în ultimele decenii pe toate continentele. Se estimează că în toată lumea se află circa două milioane de țigani, care aparțin la trei religii diferite: creștinism, mahomedanism și iudaism. Limba țigănească a suferit de-a lungul timpului multe transformări atât în vocabular, cât și în structura ei gramaticală, după țara în care locuiesc, încât în momentul de față țiganii din diferitele țări nu se înțeleg între ei. Din limba lor au intrat multe cuvinte în argourile folosite în țările Europei, iar uneori chiar în limbajul familiar. Cuvintele de origine țigănească barosan, biștari, a hali, a mangli, mișto etc. sunt de mult folosite în diferitele medii sociale de la noi. Limba țigănească a devenit obiect al cercetării lingvistice din România prin contribuția adusă, în acest sens, de Al. Graur.

TÎLCUI, tîlcuiesc, vb. IV. Tranz. (Astăzi rar) 1. A explica, a interpreta tîlcul unor fapte, vorbe, scrieri etc.; a tălmăci. S-a mirat neputîndu-și tîlcui de unde să vie această prefacere. SBIERA, P. 138. Le tîlcuiam toate înțelesurile și pildele lui. GORJAN, H. IV 142. 2. A traduce, a tălmăci. Cronos... pre limba noastră se tîlcuiește, timpul sau vremea. ISPIRESCU, U. 81. Învățătură despre a lumii orînduială... de pe grecie pe romînie tîlcuită. EMINESCU, N. 45. – Prez. ind. și: tîlcui (ARGHEZI, V. 181).

PLOINTE s. m. (Olt.) Timp ploios, abundență de ploaie. Seceta bîntuie producerea mult mai adesea decît plointele. Nimeni din județ nu se plînge de plointe, dar de secetă se plînge toată lumea. I. IONESCU, P. 238.

ENGLEZĂ s. f. (cf. ngr. englézos, it. inglese): limbă germanică din grupul de apus, vorbită de locuitorii Angliei și ai SUA, de majoritatea locuitorilor Canadei, de foarte mulți locuitori din Irlanda și din fostele colonii britanice din Africa, Asia, Oceania și America. E. este un rezultat al contopirii dialectelor populațiilor germanice venite de pe continent în insulă prin secolele al V-lea – al VI-lea e. n., care s-au impus populațiilor autohtone de limbă celtică și latină. În evoluția limbii engleze există trei mari perioade: a) vechea engleză (anglo-saxona) vorbită între secolele al VI-lea și al XI-lea. Este atestată documentar încă din secolul al VII-lea prin poemul epic Beowulf, în care este înfățișată viața și moartea regelui legendar din Iutlanda. Avea o structură sintetică, cu un sistem flexionar bogat și o ortografie fonetică. b) engleza medie, vorbită între secolele al XI-lea – al XV-lea inclusiv și caracterizată prin pierderea treptată a flexiunii (parțial la substantiv, pronume și verb și total la adjectiv) și printr-o ortografie conservatoare cu deosebiri de pronunțare și scriere. A fost puternic influențată de dialectul francez al normanzilor, care au ocupat Anglia în anul 1066 și care au impus franceza, timp de două sute de ani, ca limbă oficială folosită la curte, în administrație, în învățământ, în biserică și în literatură. În secolul al XIV-lea a început reafirmarea limbii engleze prin activitatea marelui poet Chaucer, care prin operele sale a impus dialectul londonez ca bază a limbii literare engleze. Introducerea tiparului la sfârșitul secolului al XV-lea și activitatea neobosită de traducător a primului tipograf englez Caxton au contribuit considerabil la răspândirea dialectului londonez și la fixarea normelor de scriere ale limbii engleze. c) engleza modernă, vorbită de la apariția Renașterii în Anglia (începutul secolului al XVI-lea) până azi și caracterizată prin construcții analitice. În această perioadă, e. a făcut foarte multe împrumuturi din limbile latină (în mod deosebit), greacă, franceză, italiană, spaniolă și portugheză și din limbile popoarelor supuse de spanioli și de portughezi. Împrumuturile acestea au fost făcute în mare măsură de scriitori, lucru care se vede foarte bine în vocabularul marelui dramaturg Shakespeare. Ea a împrumutat și cuvinte internaționale formate pe baza rădăcinilor din limbile clasice. Deși este o limbă germanică, vocabularul limbii engleze are în proporție de 50% cuvinte de origine romanică (mai ales franceză). Engleza literară actuală este asa-numita King’s English, bazată pe dialectele din jurul Londrei. Paralel cu ea se folosește varianta formată sub influența celebrei universități din Oxford în secolul al XIX-lea, accesibilă numai vârfurilor intelectuale britanice și oarecum artificializată. Ortografia actuală a limbii engleze este etimologică; ea are un caracter conservator: nu mai oglindește schimbările apărute în pronunțare, deosebirile dintre scriere și pronunțare fiind foarte mari. Scrierea corectă a limbii engleze constituie în prezent o mare dificultate atât pentru străini, cât și pentru englezi. E. a rămas până în prezent limba internațională cu cea mai întinsă întrebuințare dintre toate limbile internaționale. În același timp, estre limba de pe glob cea mai bogată în cuvinte: circa 800.000; limbă oficială și mijloc de comunicare în peste 60 de state ale lumii (350 de milioane de oameni o au ca limbă maternă). Engleza americană, vorbită în SUA și în Canada, a urmat un drum propriu după cucerirea independenței și formarea SUA (1787). Ea s-a transformat într-o variantă a limbii engleze vorbite în Europa, ale cărei trăsături fundamentale s-au păstrat și pe care a influențat-o după aceea în lexic. Dispune de unele trăsături specifice în fonetică, în gramatică și mai ales în vocabular: pronunțarea lui r (în e. europeană a amuțit), ritm și intonație deosebite de e. europeană, folosirea unor substantive cu valoare adjectivală, folosirea specifică a prepozițiilor, generalizarea auxiliarului will la viitor și a auxiliarului would la optativ la toate persoanele, împrumuturi lexicale din olandeză, din spaniola emigranților și din limbile indienilor, creații specifice (prescurtări), termeni de argou în limbajul curent etc.

minimetrou s. n. (transp.) Metrou cu traseu scurt ◊ „La Lille (Franța) a intrat în funcțiune un «minimetrou», unic în lume prin originalitatea sa [...] Micrometroul are o capacitate de transport de 6000 pasageri pe oră și circulă timp de 20 de ore zilnic.” Sc. 5 XI 73 p. 4. ◊ „Minimetrou. Și pentru că circulația devine tot mai dificilă, edilii din Nisa au hotărât să construiască un minimetrou a cărui lungime totală va fi de 25 de kilometri.” Sc. 6 II 74 p. 6; v. și 14 III 79 p. 5, 16 II 80 p. 5 (din fr. minimétro; DMC 1970)

CONCENTRARE, concentrări, s. f. Acțiunea de a (s e) concentra și rezultatul ei. Strîngere, adunare, acumulare într-un singur loc. Orice capital individual este o concentrare mai mare sau mai mică de mijloace de producție, cu o comandă corespunzătoare asupra unei armate mai mari sau mai mici de muncitori. MARX, C. I 560. ◊ (Ec. pol.) Concentrarea capitalului = acumularea capitalului, v. acumulare. În toate țările capitaliste, băncile, oricare ar fi varietățile legislației bancare, intensifică și grăbesc enorm procesul de concentrare a capitalului și de formare a monopolurilor. LENIN, O. A. I 773. Concentrarea producției = procesul de concentrare a producției capitaliste în întreprinderi tot mai mari, care pe o anumită treaptă a dezvoltării sale duce inevitabil la monopol. Creșterea uriașă a industriei și procesul extrem de rapid al concentrării producției în întreprinderi din ce în ce mai mari constituie una din particularitățile cele mai caracteristice ale capitalismului. LENIN, O. A. I 756. Guvern de concentrare= guvern format prin colaborarea mai multor partide burgheze pe baza unui program comun. Lagăr de concentrare = loc în care, în regimurile reacționare, sînt închiși și ținuți izolați de mase cetățeni progresiști sau oameni pașnici, puși în afara legilor. 2. Chemare vremelnică sub arme (a unui ostaș rezervist), în timp de pace, pentru instrucție. Soldatul uitase să strămute, dintr-o tunică în alta, toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare. C. PETRESCU, Î. I 3. Se apropia sfîrșitul concentrării, și lumea era din ce în ce mai obosită. SADOVEANU, O. VI 225. 3. Încordare (a atenției, a gîndirii etc.) într-o singură direcție. Ochii arătau o concentrare de atenție. VLAHUȚĂ, O. A. III 4. 4. (Chim.) Mărire a conținutului procentual al unui component într-o soluție sau într-un amestec (prin îndepărtarea parțială a celorlalți componenți sau prin adăugarea de cantități suplimentare din componentul respectiv). 5. Operație prin care se separă părțile bogate în minereuri utile dintr-un minereu brut de părțile sterile (care se elimină).

PORNI, pornesc, vb. IV. 1. Intranz. și refl. (Despre ființe) A pleca din locul unde se află. Vine toamna... de s-au pornit așa rîndunelele la drum. BART, S. M. 67. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul și chinga mai mult decît altădată, și porni. ISPIRESCU, L. 5. Deci se porni și, înspre sară, ajunse la castelul Genarului. EMINESCU, N. 17. (Determinat prin «la drum») Mă gîndesc că sîntem de departe și trebuie să pornim, la drum asupra nopții. SADOVEANU, B. 274. La drum e bine să pornești cît de dimineață, iar seara să poposești devreme! CREANGĂ, O. A. 118. ◊ Tranz. (Construit cu pron. «o» cu valoare neutră) Am pornit-o alături, pe jos. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Știa, vezi, că astfel era orînda lui, și o porni, luînd cu sine pe un flăcăiandru, nepot al său. ISPIRESCU, U. 34. Gătindu-se mai curat ca de obicei... cei doi tovarăși o porniră la drum. ȘEZ. V 40. ◊ Tranz. fact. (Învechit și popular) Fată hăi! ia dă tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut eu și pornește-l. EMINESCU, N. 20. Dragul tatii, mergi cu bine, Voie tu ai de la mine!... Și pe cale mi-l pornește. ALECSANDRI, P. P. 176. Mihai porni înapoi pe solul turcesc, făcîndu-i multe daruri și cinste mare, trimițînd sultanului vorbe pașnice. BĂLCESCU, O. II 273. (Fig.) Mircea! Îmi răspunde dealul, Mircea! Oltul repetează. Acest sunet, acest nume valurile îl primesc, Unul altuia îi spune, Dunărea se-nștiințează, Și-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, P. 131. ♦ (Despre mijloace de locomoție sau obiecte care se deplasează) A se pune în mișcare. [Trenul] fluiera, fumega, ciocănea, gîfîia, se oprea, iar pornea și se oprea. SADOVEANU, M. C. 96. Pornește vaporul, și iată-mă singur din nou lîngă pupă. ANGHEL, P. 33. Înainte de a se porni vaporul din port, o femeie și un secretar... veniră. BOLINTINEANU, O. 290. ◊ Tranz. fact. Are să vie primăvara... îndată pornim plugurile... adăugă un moșneag. CAMILAR, N. II 329. Bate vîntul sălcile Să-mi pornească șăicile, Să pornesc și șaica mea Tocma colo-n Cladova. TEODORESCU, P. P. 309. ♦ (Despre fenomene ale naturii) A începe să se dezlănțuie, să se desfășoare. Astă-toamnă cînd s-au pornit ploile... a venit la noi, de la oraș, fratele mai mare al mamei. STANCU, D. 224. Se pornise un vînt aspru, prevestitor de ploaie rece. REBREANU, R. I 43. Se pornise vîntul prin cireș, și floarea A-nceput să ningă șișăind domol. COȘBUC, P. I 250. ◊ (Poetic) Un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre ființe) A merge. Rîse, își puse cușma la loc pe cap, porni mai repede, aproape în fugă. CAMILAR, N. II 329. ♦ Tranz. A duce, a conduce. Nu mă mai boci atîta, că doar nu mă pornești la groapă. VLAHUȚĂ, la CADE. 2. Intranz. și refl. (Despre mașini, motoare, instalații mecanice) A începe să funcționeze, a intra în acțiune. Atunci moara s-a pornit, Roțile și le-a-nvîrtit Și pe loc a măcinat Tot grîul cel săcerat. ALECSANDRI, P. P. 103. ♦ Tranz. fact. A pune în funcțiune. După morar nu m-oi duce, Că somnul cînd e mai dulce El moara că și-o pornește Și pe mine mă trezește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. (În fraze metaforice) Cînd flăcăul murmură respectuos «bună seara», mînia îi porni limba. REBREANU, I. 72. ♦ (Despre acțiuni ale oamenilor, despre manifestări fizice și psihice ale lor) A începe, a izbucni. În tropotul de copite, în murmurul de valuri al oștilor porniră îndată strigătele căpiteniilor. SADOVEANU, O. VII 9. Cînd în sat pornește hora, El mă joară p-un inel Să-mi țin ochii tot la el. COȘBUC, P. II 212. Un clocot de gesturi și de glasuri se porni în mulțime. VLAHUȚĂ, O. A. 157. ♦ Tranz. A începe. Se hotărî să pornească brazda de la capătul dinspre sat. REBREANU, I. 50. Un cîine de la stînă, mînios, porni o plîngere grozavă de urlete. RUSSO, O. 114. Drag mi-i jocul romînesc, Dar nu știu cum să-l pornesc; Și de nu l-oi porni bine, Lesne voi păți rușine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Calfe și zidari, Curînd vă siliți Lucrul de-l porniți. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ (Poetic) Ramurile brazilor bătrîni porneau șoapte grăbite, care creșteau într-o foșnire duioasă de valuri. SADOVEANU, O. VII 215. Pornește vijelia adîncu-i cînt de jale, Cînd ei soseau alături pe cai încremeniți. EMINESCU, O. I 98. ◊ Expr. A porni pîră (sau judecată, proces, pricină, hîrtie) = a intenta (cuiva) un proces, a deschide acțiune judiciară (împotriva cuiva), a da în judecată (pe cineva). Cănuță, bărbat strașnic, o ținea într-una!... Nu se poate, cocoană! am pornit hîrtie, s-a isprăvit. CARAGIALE, O. I 328. 3. Intranz. și refl. (Despre oameni) A începe o acțiune de oarecare durată, a face un început. Eu așa sînt. Cînd mă pornesc o dată, nu mă mai oprește nici dracu. ALECSANDRI, T. I 54. ◊ (Urmat de un supin sau de o propoziție completivă) Se dezmetici din închipuirile ei și, căindu-se cu amar de ceea ce făcuse, se porni și ea pe plîns. STĂNOIU, C. I. 205. Niște femei porniră să țipe. REBREANU, I. 40. Lumea toată, de la mare pin’ la mic, a pornit să răpăie din palme. CARAGIALE, O. I 376. ◊ Expr. (Popular) A porni grea (sau, rar, într-adaos) = a rămîne însărcinată. După cîtva timp băgară de seamă, atît împărăteasa cît și bucătăreasa, că au pornit grele. RETEGANUL, P. IV 36. Umbla trela-lela în puterea iernii întrebînd... fragi și căpșune pentru cineva care pornise într-adaos. CREANGĂ, A. 85. ◊ Tranz. (Construit cu pron. «o» cu valoare neutră) Eu gîndesc s-o pornesc pe treabă; fata-i hazulie și m-a fărmăcat de-acum. CREANGĂ, P. 164. ♦ A avea tendința să... a fi înclinat spre... Pornit pe îngrășare... Simion Todericiu se mișca greoi. VORNIC, P. 7. 4. Tranz. A îndemna (pe cineva) la un lucru, a stimula, a îmboldi. Simțea un avînt neînstrunat ce-l pornea să meargă supus și ascultător la chemarea porumbiței. ODOBESCU, S. A. 445. ♦ A determina (pe cineva să facă ceva). Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești, sînt grei de-oprit. COȘBUC, P. I 58. 5. Tranz. A întărită, a ațîța. Și-acum... umbli să pornești oamenii. DAVIDOGLU, M. 18. În loc să-l potolesc, l-am pornit și mai grozav în contra societății, în contra oamenilor care nu te pricep și pentru care literatura e o adevărată infirmitate. VLAHUȚĂ, O. A. 227.

sistem sn [At: (a. 1774) URICARIUL, VI, 425 / V: (asr) ~ă sf, (înv) sistim, sistimă sf, (reg) sus~ / Pl: ~e / E: ngr σύστημα, lat systhema, it sistema, fr système, ger System] 1 Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementeză clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii, face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit. 2 Mod de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat Si: regim, (rar) orânduire. 3 (Îs ~ social) Totalitatea raporturilor stabilite între oameni în societate. 4 (Îs ~ economic) Mod de organizare a producției și a repartiției bunurilor materiale într-o societate. 5 Ansamblu de idei (științifice, filozofice, politice etc.) care, prin dispunere logică, formează un tot unitar Si: concepție (3), doctrină, învățătură, teorie¹. 6 (Ast; asr; îs) ~ul lumii (ori lumesc), (înv) ~ă a lumei Mod în care se credea, în Antichitate, în Evul Mediu și la începutul timpurilor moderne, că sunt dispuse planetele și stelele în univers. 7 (Ast; îs) ~ solar, (înv) ~a sorească (ori soarelui sau de sori) Ansamblu de corpuri cerești format din soare, din planetele care gravitează în jurul lui, precum și din cometele corpurilor meteoritice, ale gazului și pulberilor interplanetare. 8 (Ast; îs) ~ stelar, (înv) ~ă stelească Fiecare dintre grupurile de stele constituite în roiuri și în galaxii. 9 (Ast; pex) Ansamblu de corpuri cerești. 10 Ansamblul unităților de măsură alcătuit din unități fundamentale și derivate. 11 Clasificare făcută pe baza anumitor criterii a elementelor unui ansamblu, efectuată pentru a facilita studierea lor. 12 Ansamblu ordonat și unitar rezultat dintr-un sistem (11). 13 (Înv; îf ~ă, sistim, sistimă) Tagmă. 14 (Atm) Ansamblu de organe sau țesuturi având aceeași structură. 15 (Atm) Ansamblu de organe sau de țesuturi care îndeplinesc aceleași funcții în organism. 16 (Bot; îvr; îs) ~ radicular Totalitatea ramificațiilor rădăcinii unei plante. 17 (Bot; îs) ~ vascular Totalitatea vaselor prin care circulă seva în plante. 18 (Teh) Ansamblu de elemente sau de instalații, în interdependență și care formează un tot organizat. 19 (Ggf; șîs ~ muntos, înv, ~ă de munți) Grup de masive muntoase legate între ele genetic și structural, care prezintă caractere morfologice asemănătoare Si: lanț. 20 (Glg; șîs ~ geologic) Totalitatea depozitelor formate în timpul unei perioade geologice. 21 (Mat; șîs ~ de ecuații) Ansamblu de ecuații cu mai multe necunoscute ale cărui soluții trebuie să verifice simultan toate ecuațiile ansamblului. 22 (Lin) Ansamblul părților constitutive ale limbii sau ale diverselor aspecte ale ei, legate între ele prin raporturi de interdependență și subordonate în vederea realizării comunicării. 23 Formă care reprezintă un anumit grup de obiecte sau de fenomene Si: model, tip¹. 24 (Rar; pex) Fel (2). 25 (Pex) Tipar. 26 Marcă de fabrică. 27 (Glg; îs) ~ cristalografic (sau de cristalizare ori, înv, cristalin) Categorie în care sunt grupate cristalele după caracterele generale ale simetriei lor. 28 (Îvr) Ansamblu de specii (înrudite). 29 Ansamblu de principii, de reguli etc. formând un tot organizat, care face ca o activitate practică să se desfășoare potrivit unui anumit scop. 30 (Rar; prc) Principiu. 31 (Îs) ~ electoral Totalitatea normelor prin care se reglementează alegerea deputaților în organe reprezentative, precum și raporturile dintre deputați și alegătorii lor. 32 (Îs) ~ monetar Totalitatea monedelor existente la un moment dat într-un stat și a raporturilor stabilite între valorile lor. 33 (Îs) ~ informațional Ansamblu de procedee și de mijloace de colectare, prelucrare și transmitere a informației necesare procesului de conducere a întreprinderilor, instituțiilor, ministerelor etc. 34 Succesiune de operații, de faze etc. alese după anumite criterii și dispuse într-o anumită ordine pentru a se ajunge la un anumit rezultat, pentru a obține un anumit lucru etc. 35 Metodă de lucru Si: chip (78), fel (19), formă (16), manieră, mijloc, mod¹, modalitate, procedeu, procedură, (asr) procedare, (rar) putință, (înv) manoperă, marșă, mediu², mijlocire, (îvr) așezământ, mers¹. 36 (Mat; îs) ~ de numerație, (înv) ~a numerației (ori numărului) Complex de reguli pentru exprimarea (orală sau scrisă) a numerelor întregi. 37 Normă. 38 (Îs) ~ Braille Metodă de scriere pentru nevăzători, cu litere tipografice speciale scoase în relief, pentru a putea fi pipăite. 39 Mod de a se purta al cuiva. 40 (Rar; pex) Obicei. 41 Mecanism logic sau psihic. 42 Mod particular de a percepe, de a interpreta etc. Si: stil. 43 (Pgn) Complex de elemente intercorelate care îndeplinesc o funcție comună, conformându-se acelorași norme. 44 (Pgn) Ansamblu organizat și coerent Si: structură. 45-46 (Îljv) Fără (nici un) ~ (În mod) incoerent. 47 (Îlav) Cu ~ În mod ordonat, metodic. 48 (Îs) ~ audio Combină muzicală.

PAVAROTTI, Luciano (1935-2007), tenor italian. Debut la Scala din Milano (1965). Voce de tenor liric, de o mare bogăție, cu un acut de o ușurință extremă. Tehnică perfectă ce surmontează orice dificultate a marilor roluri de operă (Donizetti, Verdi, Puccini ș.a.). Prin arta lui obține într-o manieră desăvârșită echilibrul între calitățile vocale superlative și o muzicalitate deosebită, care fac din el unul dintre cei mai mari tenori ai tuturor timpurilor. Carieră alături de mari partenere (Montserrat Caballé, Ileana Cotrubaș, Kiri Te Kanawa, Mirella Freni), care grație susținerii audio-vizuale a făcut din el una dintre vedetele cele mai căutate din lume. Fondator (1981), la Philadelphia, al unui concurs pentru tineri cântăreți. În ultima perioadă își reduce aparițiile scenice în favoarea recitalurilor și producțiilor televizate. Specialist al concertelor în spații ample (singur sau împreună cu P. Domingo și J. Carreras), care îi aduc mii de ascultători, într-o formă de spectacol mai apropiată de varietăți, decât de operă. Roluri în filme.

DEOCHEAT, -Ă, deocheați, -te, adj. 1. (În superstiții) Bolnav din cauza deochiului. (Atestat în forma regională diocheat) Iar capul cel diocheat Să rămîie luminat, Curat, de boală scăpat. ALECSANDRI, P. P. 10. 2. Fig. Indecent, necuviincios; decoltat, piperat, fără perdea. Trece peste toate glumele și frazele voastre, oricît de nesărate și deocheate sînt cîteodată. C. PETRESCU, A. R. 29. ♦ Cu reputație proastă; compromis, pătat. (Substantivat) Casa... era locul de întîlnire al lumii deocheaților și deșucheaților timpului. M. I. CARAGIALE, C. 133. 3. Fig. Exagerat. Să găsească două-trei mii de lei cu camătă mai puțin deocheată. C. PETRESCU, Î. II 138. Cît vei auzi că încep a croi cîte una [o minciună] mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei. ODOBESCU, S. III 46. – Variantă: (regional) diocheat, -ă adj.

POST², posturi, s. n. 1. Funcție, slujbă. A doua zi și-a luat postul în primire. SAHIA, N. 109. Aflînd că postul de director al noului teatru comunal din Iași nu este pînă acum ocupat, îmi permit a vă oferi pentru acest post serviciile mele. CARAGIALE, O. VII 481. Boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor pute ocupa iarăși posturi, ca să adune nouă avuții din sudoarea țăranului. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adj. și adv. La post (sau la postul lui, lor etc.) = prezent la datorie pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu. Tipografii, la postul lor, Ciocănesc, supraveghează, numără, Pregătesc cuvîntului aripi de zbor. DRAGOMIR, P. 11. 2. Locul unde se găsește o formație militară însărcinată cu executarea unor operații militare; p. ext. formația militară respectivă. Găsiră un post al regimentului de roșiori. DUMITRIU, N. 122. Aproape de tranșeea lor Vom face aci un post înaintat. CAMIL PETRESCU, V. 37. ◊ (Urmat de determinări indicînd felul, natura, scopul etc.) Ajunse asudat la postul de observație, ascuns chiar în prima linie de tranșee. REBREANU, P. S. 83. Într-un minut toți vînătorii se împărțiră pe la posturile lor de pîndă. BOLINTINEANU, O. 329. ♦ Unitate de milițieni (în trecut, de jandarmi), însărcinată cu menținerea ordinii publice într-o comună rurală; p. ext. localul unde funcționează unitatea respectivă. La postul de miliție nu-l găsiră pe șef, care era plecat în alt sat. DUMITRIU, N. 153. Mai tîrziu, ar fi putut ajunge șeful unui post, frumos îmbrăcat în uniformă, mai mare peste tot satul. BOGZA, C. O. 273. Toată lumea din sat, adunată în fața postului de jandarmi, cerea cu îndîrjire șefului de post eliberarea din arest a sfătuitorului ei, Gheorghe a Paraschivei. BUJOR, S. 156. ♦ Locul unde stă santinela în timpul serviciului de gardă; p. ext. serviciul de gardă al santinelei; (rar) santinela însăși. Cînd eram în post tăceam ore, ce ore, zile întregi. Așa era consemnul. SAHIA, N. 56. Grupuri de soldați înarmați alergau zoriți, din toate părțile. Posturile se îndoiau pe la gherete. VLAHUȚĂ, O. AL. 149. ♦ Locul unde stă un milițian însărcinat cu supravegherea circulației pe străzi. ♦ Punct sau element situat la (mare) distanță de centrul de care depinde. După vegetația orientală și înfățișarea solului, insula aceasta apare ca o prelungire a Asiei, un post înaintat al vechiului continent. BART, S. M. 48. 3. Instalație cuprinzînd aparatele necesare pentru executarea unor anumite operații tehnice. Post telefonic. ▭ Toți ofițerii își luară locurile obișnuite pe punte. Secundul trecu la postul de manevră al ancorei. BART, E. 131. ♦ Loc în care se desfășoară o activitate (în special tehnică), sau pe care îl ocupă o persoană în timpul efectuării unei operații. Post de observație. ♦ Loc pe care îl ocupă o piesă sau un dispozitiv de fixare sau de prelucrare la o mașină combinată. 4. Categorie în care sînt introduse, într-o evidență contabilă, sume de bani, materiale etc.; rubrica corespunzătoare dintr-un registru, de contabilitate.

cât, ~ă [At: COD. VOR. 123/10 / V: (înv) căt, cătă / Pl: câți, ~e, (55-56) ~uri / E: ml quotus, cata] 1 c În timpul în care... 2 c Atâta timp... 3 c Până când... 4 c (Reg; îlc) ~ ce îndată ce. 5 c (Îe) ~ ai bate din (sau în) palme sau ~ te-ai șterge (sau freca) la ochi, ~ ai clipi din ochi, (înv) ~ clipeala ochiului, ~ ai scăpăra din(tr-un) amnar, ~ ai zice pis, ~ cioara în par, ~ trece cioara peste gard, ~ ai potcovi puricele Foarte repede. 6 c (Îal) Imediat. 7 c (Reg; îlc) Numai ~ Doar. 8 c (Îal) În măsura în care. 9 c (Adesea în corelație cu „atât”; îe) Cu ~ Pe măsură ce. 10 c (Adesea în corelație cu „atât”; îe) Pe (sau după) ~ După cum. 11 c (Îae) Precum. 12 c (Îae) În măsura în care. 13 c (Îe) ~ se poate de sau ~ de sau ~ mai Foarte. 14 c (Îe) A țipa (sau a striga) ~ îl ține gura A striga cât se poate mai tare. 15 c (Îvp) Încât. 16 c Deși. 17 c Oricât. 18 c Introduce propoziții completive directe Am plătit cât nu face. 19 c Ci. 20 c Mai ales. 21 c (În corelație cu sine însuși) Când... când... 22 c (În corelație cu sine însuși) Și... și... 23 pp Precum. 24 pp (Îlpp) ~ despre (sau pentru) În ce privește. 25 av În ce măsură. 26 av În ce durată de timp. 27 av (Corelativ; îe) Atât ~ în același grad, în aceeași măsură ca și... 28 av (Corelativ; îe) Atât..., ~ și... 29 av (Îae) Nu numai... ci și... 30 av (Corelativ; îe) Cu ~..., cu atât Pe măsură ce..., tot mai mult. 31 av (Îe) ~ colo Departe. 32 av (Îe) ~ de colo De departe. 33 av (Îae) În mod clar. 34 av (Pop; îe) ~ colea Aproape. 35 av (Îe) ~ de ~ Măcar. 36 av (Îae) Puțin de tot. 37 av(Îcn; îae) Deloc. 38 av (Îe) ~ (e) lumea (și pământul) Totdeauna. 39 av (Îcn; îae) Niciodată. 40 pî (Cu) ce preț? 41 pî În ce număr? 42 pî În ce cantitate? 43 pî Ce durată de timp? 44 pî (Îe) ~ e ceasul? Ce oră este (acum)? 45 pî (Îe) În ~e (ale lunii) suntem azi? La ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? 46 pî (Îe) Pe ~ te prinzi? Pe ce pui pariu? 47-48 pnh, anh Tot ce, toate care, (lpl) cei care. 49 anh (Îe) ~ă frunză, ~ă iarbă sau ~ă frunză și iarbă Într-o cantitate foarte mare. 50 anh (Îae) O mulțime nenumărată. 51 pnh (Îe) ~ e-n lună și-n soare (sau și-n stele), ori ~e și mai câte Tot felul de lucruri. 52 anh (Îae) Tot ce se poate închipui. 53 pnh (Îe) ~ă mai (Foarte) mare. 54 anh (Înv; îe) Câți..., toți..., cât..., toate... Nenumărate și felurite. 55 sn (Mat) Număr rezultat dintr-o împărțire. 56 sn (Mat) Raport care există între două numere sau două mărimi.^[1] corectat(ă)

vreme s.f. I (în concurență cu „timp”) 1 Dimensiune a Universului care reprezintă succesiunea (și simultaneitatea) fenomenelor, evenimentelor etc.; derulare ireversibilă, considerată în mod absolut, a fenomenelor și a evenimentelor în succesiunea lor, a existențelor în schimbarea lor; succesiune (și simultaneitate) a proceselor realității obiective; timp. Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji (EMIN.). ◊ expr. Roata vremii v. roată. 2 (de obicei urmat de determ. în gen. sau precedate de prep. „de”) Interval (oarecare) de timp limitat de două evenimente, întîmplări, acțiuni etc. sau definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, luni, ani etc.); durată, perioadă (măsurată în ore, zile, luni, ani etc.) în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune etc.; succesiune de momente care corespunde desfășurării, evoluției unui fenomen, unui eveniment, unei acțiuni etc.; interval, perioadă, răstimp; timp. Ea nu va ști și va bea numai apă în vremea luptei cu tine (EMIN.). ◊ (cu determ. adj.) Destulă vreme răbdasem răutățile lui (CAR.). ◊ Loc.adv. (În) toată vremea = în fiecare clipă, tot timpul; în permanență; continuu, întruna, fără întrerupere, mereu. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea (REBR.). Cu vremea = treptat, pe măsură ce trece timpul; după un timp oarecare; odată și odată. Tabla roșie a acoperișului se decolorase cu vremea (PHIL.). Din vreme sau (înv., reg.) de cu (bună) vreme = de timpuriu; mai înainte; cu un timp oarecare înainte de momentul prezent, obișnuit, prevăzut, așteptat; înainte de a fi prea tîrziu. Noul argat adusese, de cu vreme, brațe de despicături în casă (AGÂR.). Din vreme în vreme = uneori; din cînd în cînd; din timp în timp. Din vreme-n vreme, numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat (ALEX.). În ultima vreme sau în vremea din urmă = în intervalul de timp care precedă momentul de față sau în care este cuprins acesta. În special în ultima vreme, studiul formării cuvintelor se bucură, la noi, de o atenție deosebită (HR.). ◊ Loc.conj. În vreme ce (sau, înv., în vremea cînd) = a) (introduce o prop. temp., adesea cu nuanță cauz. sau de opoz.) în timp ce, pe cînd, atunci cînd. Soțul consumă mulțumit, în vreme ce pierde la cărți (ARGH.); b) (introduce o prop. cauz.) fiindcă, deoarece, întrucît. În vreme ce... ard în pară, De ce să nu fiu o piatră din lume scoasă afară? (CON.); c) (introduce o prop. opoz.) (pe) cînd. Ea be putere, în vreme ce dușmanul ei numai apă (EMIN.). Cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, în toată perioada în care... Cîtă vreme avu oarecare trecere la Ministerul de Externe, fu luat în deriziune de aristrocrație (CĂL.); b) (introduce o prop. cond.) dacă. Cîtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are voie să ia nici o măsură (CAR.). Pe cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, atîta timp cît, în toată perioada în care... Lasă pe unul să-ți ție locul, pe cîtă vreme vei lipsi din el (EMIN.); b) (introduce o prop. opoz.) în timp ce. Toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe cîtă vreme dumneaei sufere pe lîngă astea și de foame (CAR.). Atîta vreme cît = (introduce o prop. opoz., cu nuanță cond.) cît timp. Rezultă că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existențialiștii au deplină dreptate și condiția umană e deznădăjduită (STEINH.). ◊ expr. O vreme = o perioadă de timp. O vreme ne-am lăsat în derivă, așteptînd să ne ducă oceanul spre ele (TUD.). A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. a) a-și irosi timpul, a-și pierde vremea; b) a-și petrece timpul mai ușor, mai repede; a-și omorî timpul Iar vă pierdeți vremea cu cîinele ăsta de pripas? (VOIC.). A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) vremea (cu ceva) = a-și ocupa timpul într-un anumit fel, a-și petrece timpul (cu...); a face să treacă timpul mai ușor (cu lucruri neimportante). Trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără grabă, care vor să-și omoare vremea (SADOV.). Fără a (mai) pierde vreme (sau vremea) = repede, neîntîrziat, imediat. Fără a pierde vreme, începu a se găti spre a se porni la oaste (BĂLC.). (Că sau doar) n-a intrat vremea în sac v. intra. Nu-i vreme de numărare v. numărare. Nu e vremea trecută v. trece. ♦ (mai ales în legătură cu vb. „a avea”) Timp liber, disponibil (pentru a face ceva); răgaz (acordat cuiva sau solicitat de cineva). D-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte (CR.). ♦ (înv.) Răstimp de viețuire, durată a vieții omului; viață. Vreamea lui Izmail aceasta e 137de ani (P. OR). ◊ expr. (În sau la) vremea mea (ori a ta, a lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vîrstei. Ehei, dumneata nu știi ce număr a fost soacră-mea la vremea ei (VIN.). Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrsta cînd trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea (CR.). ♦ (înv., reg.) An. Ficioară nevastă, nevastă ficioară, Peste șese vremi roada să-i coboară (CANT.). ◊ expr. (A fi) nins de vreme v. nins. ♦ (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care precizează sensul) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții; restr. ceas, oră. Singur, pe vremea-nnoptării, M-opresc pe-o colină și cînt (COȘB.). ♦ (relig.) Vremea de apoi sau, înv., pop., vremea cea de apoi = perioada de timp (nedefinită) în care va fi sfîrșitul lumii; existența de după moarte; judecata de apoi. 3 (urmat de determ. gen. sau precedate de prep. „de”) (Interval de) timp delimitat în funcție de anumite practici, obligații, cerințe etc., care este destinat, consacrat (și obligatoriu) pentru desfășurarea unei activități, a unei acțiuni etc. Vremea pescuitului întîrzia (VOIC.). 4 (de obicei constr. cu vb. ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”) Timp (considerat) prielnic, favorabil etc. pentru desfășurarea unei acțiuni, a unei activități, pentru luarea unei decizii etc.; prilej, ocazie; moment. Veni vremea să plec la Socola (CR.). ◊ Loc.adv. La vreme = la momentul potrivit, oportun. Poetul, dacă n-are toate bucuriile vieții la vreme, e lipsit de avînt și închipuire (CĂL.) La vreme de... = a) în timpul..., pe timp de...; b) cînd se întîmplă, cînd e nevoie. Într-o vreme = la un moment dat, cîndva. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. A mers această împestrițare pînă la o vreme (HEL.). La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un moment dat, după un timp, într-un tîrziu. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) (sau înainte de) vreme = de timpuriu, înainte de termen; prematur. Astă născare fără vreme cam supără pre tata (c. NEGR.). Ne supără, ne îmbătrînesc fără vreme (CAR). ◊ Loc.conj. De vreme ce = din moment ce; fiindcă, deoarece. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! (CR.). De vreme ce vouă vi se cuvine această cinste..., hotărîți (SADOV.). ◊ expr. La vremea sa (sau a ei, a lui, a lor) = la momentul potrivit. Fă tot lucrul la vremea lui (c. NEGR.). A apuca (sau a prinde) (pe cineva) vremea = a fi, a se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat Era și vremea, se spune atunci cînd intervine, în ultimul moment, o schimbare (în bine), un eveniment favorabil, așteptat. (înv., reg.) Vreme cu prilej = ocazie potrivită; moment potrivit, favorabil. Turcii căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete (ISP.). Am venit în preajma Iașilor, așezîndu-mă la pîndă și așteptînd vreme cu prilej (SADOV.). 5 (adesea la pl. cu val. de sg.; de obicei urmat de determ. în gen. care precizează felul) Perioadă (lungă) de timp (determinată cronologic) marcată de un eveniment istoric, cultural, științific etc. important, de o personalitate (excepțională) ori de o trăsătură dominantă privind stări, situații, fapte etc.; totalitatea evenimentelor, a faptelor, situațiilor etc. care caracterizează această perioadă; veac, epocă, secol. A istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare (EMIN.). ◊ Loc.adv. După vremuri = în decursul veacurilor. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod (EMIN.). Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = (pe) atunci. Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut din sat (AGÂR.). Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Pe vremuri, nici nu așteptai să exprim o dorință, o ghiceai și mi-o îndeplineai (CA. PETR.). (Mai) înainte vreme = odinioară; (de) mai demult. Înainte vreme..., domnia Moldovei era teacă fîră sabie (SADOV.). ◊ Loc.adj., adv. Din (sau de pe) vremuri = (care este) din timpurile vechi, din străbuni. Făcea oamenilor semn să intre în lan, așa cum apucase dumnealui din vremuri (ANG.). ◊ expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Vremea trecută (ori veche, de demult) = trecutul (îndepărtat). În vremea veche trăia un împărat întunecat și gînditor ca meazănoaptea (EMIN.). 6 (la pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. O carte cu scoarțe străvechi... stătea de mărturie atîtor vremi nesigure, povestind viața unui sfînt (ANG.). II (meteor.; adesea urmat de determ. care arată felul) Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc determinat, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc.; ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc sau variația valorilor fenomenelor meteorologice într-un interval oarecare; timp. Era vremea cam ploioasă și oamenii au rămas pe acasă (SLAV.). ◊ expr. (pop.) Bună vreme (sau vremea) = formulă de salut, folosită la întîlnire sau la despărțire. Bună vreme, măi băiete! (EMIN.). Manta de vreme (sau vremea) rea v. manta. III (gram.; înv.) Timp. • pl. -uri, (înv.) -i. /<sl. veche врѣмѧ.

umbla [At: PSALT. HUR. 8^v/3 / V: (îrg) îm~, (reg) im~, imla / Pzi: ~lu, (reg) umblui, ~bu, 2 ~li, (reg) ~beli, 6 ~lă, (reg) ~lu / Im și: (îrg) 2 blemi, 4 blem, blăm, 5 bleți, bleați, blați, blemați, blămați / E: ml ambulare] 1-3 vitr (Predomină ideea de deplasare; d. ființe) A (se) mișca, deplasându-se dintr-un loc în altul Si: a merge. 4 vi (Pop; îe) A ~ ca orbeții A avea un mers nesigur. 5 vi (Pop; îe) ~lă (sau să ~li) sănătos (sau bine, cu bine, cu Dumnezeu) Urare adresată celui care pleacă la drum. 6 vi (Înv; îe) A ~ cu Dumnezeu (sau în slujba lui Dumnezeu, înaintea Domnului, înaintea lui Dumnezeu) A trăi cu frica lui Dumnezeu. 7 vi (Pop; îe) A ~ după cineva (sau, rar, după ceva) A merge în urma cuiva (sau a ceva). 8 vi (Îe) A ~ pe două (sau pe șapte) cărări (sau pe trei drumuri, pe două poteci, pe zece poteci) A fi beat. 9 vi (Îe) A ~ apostolicește A umbla (1) pe jos (ca apostolii). 10 vi (Îe) A ~ ca pe o potecă A umbla (1) cu precauție. 11 vi (Îae) A umbla (1) cu teamă. 12 vi (Îae) A umbla (1) cu sfială. 13 vi (Îae) A umbla (1) cu greutate. 14 vi (Îe) A ~ gură cască A hoinări holbându-și ochii la tot ceea ce vede înjur și uitând de sine. 15 vi (Îae) A pierde vremea în zadar. 16 vi (Îae) A nu avea o ocupație (statornică). 17 vi (Pex; îae) A fi prostănac. 18 vi (Îe) A ~ pe drum, nu pe potecă A fi sincer. 19 vi (Îe) A ~ tot pe calea bătută A folosi un procedeu întrebuințat și de alții într-o acțiune, într-o întreprindere etc. 20 vi (Îe) A ~ cu nasul (sau cu capul) pe (sau în) sus A fi îngâmfat. 21 vi (Îae) A fi obraznic. 22 vi (Pop; îe) A ~ ca câinele surd la vânat A se strădui zadarnic să realizeze ceva. 23 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) gândul (sau gândurile) (la... sau pe la) A se gândi (la ...). 24 vi (Îae) A fi preocupat (de...). 25 vi (Îe) A-i ~ cuiva (ceva) prin (sau în) cap A se gândi la ceva. 26 vi (Reg; d. minciuni; îe) A ~ în picioare A fi bine potrivite (spre a da aparența de adevăr). 27 vi (Mun; îe) A ~ prin sat Se spune despre mireasa cu fetele și ginerele cu băieții, care, în ajunul nunții merg prin sat pentru a invita oamenii la nuntă. 28 vi (Olt; îe) A ~ în Dorohoi A fi beat. 29 vi (Trs; îe) A ~ nimic A nu lucra nimic Si: a trândăvi, a lenevi. 30 vi (Îrg; mai ales la imperativ, îf blem, blemați etc.) A pleca. 31 vi (Cu determinări, nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse, de obicei, prin pp „cu”) A merge împreună cu cineva (pe jos sau cu un vehicul). 32 vi (Pex) A întreține relații cu cineva. 33 vi (Pex) A se întovărăși cu cineva. 34 vi (Îe) A~ cu cineva A întreține relații de dragoste cu cineva Si: a trăi cu cineva, a se ține cu cineva. 35 vi A se plimba. 36 vi A merge (neîntrerupt) încoace și încolo. 37 vi A circula (1). 38 vi (Reg; subiectul indică un drum) A fi foarte circulat. 39 vi A merge (preocupat, agitat și fară astâmpăr). 40 vi A se duce pe la unii și pe la alții (cu diverse scopuri). 41 vi (Îe) A ~ de colo până colo (ori de colo-colo, de ici-colo, încoace și încolo, de-a-n câtele(a), de colo până dincolo) A se mișca din loc înloc, agitându-se foarte mult. 42 vi (Îae) A se frământa (13). 43 vi (Îae) A nu avea astâmpăr. 44 vi (Urmat de determinările „cu colindul”, „cu steaua”, „cu buhaiul”, „cu crucea” etc.) A umbla (1) pentru îndeplinirea unor obiceiuri, a unor ritualuri. 45 vi (Însoțit de determinări) A da târcoale. 46 vi (Urmat de determinări) A fi mereu în apropierea sau în preajma cuiva. 47 vi (Urmat de determinări) A se ocupa de cineva. 48 vi (Îe) A ~ (mort sau morțiș) după cineva A urmări pe cineva cu insistență pentru a-i câștiga bunăvoința, simpatia sau dragostea. 49 vi (Pop; îe) A-i ~ cuiva în (sau pe) cale A ieși mereu în dmmul cuiva. 50 vi (Pop; îae) A se ține peste tot după cineva, urmărindu-l. 51 vi (Pop; îe) A ~ în pâră (sau prin judecăți) A intenta proces. 52 vi (Pop; îae) A se judeca. 53 vi A călători pe apă Si: a naviga. 54 vi (D. pești) A înota. 55 vi A zbura. 56 vi (D. vehicule) A se deplasa (4) (pe un traseu anumit) Si: a circula (4). 57 vi (D. nave sau d. alte obiecte plutitoare) A se deplasa pe apă Si: a naviga, a pluti. 58 vi (D. nori, curenți de aer) A se deplasa (4). 59 vi (D. vânt) A bate (76). 60 vi (D. sânge) A circula (5). 61 vi (Reg; d. vin) A se agita (în timpul fermentației). 62 vt (C. i. spații, distanțe etc.) A străbate pe toată întinderea (în diverse sensuri) de la un capăt la altul Si: a cutreiera (1), a colinda, a parcurge. 63 vt (Pop; îe) A ~ lumea (sau țara, în lume) (și) (în) cruciș și (în) curmeziș A străbate în lung și în lat. 64 vt (Pop; îae) A merge peste tot. 65 vt (Pop; îe) A ~ șapte (sau nouă) hotare A străbate un drum foarte lung. 66 vt (Îae) A umbla (1) mult și fără răgaz. 67 vi A colinda din loc în loc fără nici un scop Si: a cutreiera (1), a pribegi, a hoinări, a rătăci. 68 vi (Înv; îe) ~lă ca un roi fără matcă Se spune despre o persoană cam zăpăcită, care umblă (1) pe drumuri fără nici un scop. 69 vi (Trs; îe) A ~ de-a lorum-florum A hoinări. 70 vi (Trs; îe) A ~ (de-a) lela A hoinări. 71 vi (Reg; îe) A ~ mânz după iapă A bate drumurile fără rost. 72 vi (Trs; îe) A ~ Teleleu și Trifon încolo și încoace A pierde timpul în zadar. 73 vi (Pop; îe) A ~ ca carul neferecat A umbla (67). 74 vi (Pop; îe) A ~ nearat, nesemănat A umbla (67). 75 vi (Pop; îe) A ~ prin odăi A umbla (1) fără vreun rost. 76 vi (Pop; îe) A ~ din câșlă-n câșlă A se muta din loc în loc. 77 vi (Înv) A pleca împreună cu cineva. 78 vi (Înv) A însoți (pe cineva). 79 vi A merge în mod repetat (la cineva sau undeva) Si: a vizita. 80 vi A merge de obicei, cu regularitate (într-un anumit loc) Si: a frecventa (1). 81 vi (Reg; îe) A ~ la fete (sau la neveste) A întreține relații de dragoste cu fete (sau cu neveste). 82-83 vit (Urmat de determinările „la școală”, „la universitate” etc.) A frecventa cursurile unei instituții de învățământ Si: a urma (17). 84 vi (Udp „cu”, „după” etc.) A se îngriji de cineva. 85 vi (Înv; urmat de determinări ca „învățătură”, „lege”, „sfat”, de obicei introduse prin pp „în”, „pre”, „întru”, „după” etc.) A asculta de ... 86 vi (Reg; d. pânza din război) A se țese ușor. 87 vi (Reg; d. firul gogoșilor de mătase) A se deșira cu ușurință, fără a se rupe. 88 vi (Reg; d. trunchiuri de copaci) A se despica ușor și drept în decursul prelucrării. 89 vi (Urmat de determinări care arată scopul) A se strădui să ... 90 vi (Urmat de determinări care arată scopul) A avea de gând Si: a intenționa. 91 vi (Urmat de determinări care arată scopul) A voi să ... 92 vi (Îe) A ~ să-i ia (cuiva) pielea de viu A pretinde de la cineva mai mult decât poate da. 93 vi (Îe) A ~ să prindă șarpele cu mâna altuia A încerca să iasă dintr-o situație primejdioasă punând pe altul în primejdie. 94 vi (Îe) A ~ să învie (sau să dezgroape) morții A încerca să facă lucruri care nu se mai pot împlini sau care nu mai sunt de actualitate. 95 vi (De obicei dp „după”, care indică ceea ce este căutat) A căuta (4). 96 vi (De obicei udp „după”, care indică ceea ce este căutat) A tinde să realizeze ceva. 97 vi (Spc; mai ales udp „după”) A căuta să dobândească o situație. 98 vi (Spc; mai ales udp „după”) A urmări un interes, un câștig etc. 99 vi (udp „în”, „prin”) A căuta (cu de-amănuntul) Si: a scotoci, a cotrobăi (2), a scormoni. 100-101 vir (Udp „cu”, „la” sau de adverbe de loc) A se atinge de un lucru. 102-103 vir (Udp „cu”, „la” sau de adverbe de loc) A apuca un obiect cu scopul de a-l folosi. 104-105 vir (Udp „cu”, „la” sau de adverbe de loc) A pune mâna pe ascuns pe un lucru interzis (cu intenția de a-l fura). 106 vi (Trs; îe) Nu ~! Nu pune mâna! 107 vi (Trs; îae) Stai cuminte! 108 vi (În legătură cu modul de a fi, de a se comporta; urmat de determinări modale) A se purta (îmbrăcat, încălțat etc.) într-un anumit fel. 109 vi (Îe) A ~ cu piele de oaie A fi viclean. 110 vi (Udp „cu”) A purta de obicei cu sine. 111-112 vi (Udp „cu”) A obișnui să aibă asupra sa sau în preajma sa. 113 vi (Îvp) A se comporta într-un anumit fel față de cineva. 114 vi (Îvp; pex) A proceda, a acționa într-un anume fel. 115 vi (Reg; îe) A ~ cu (sau pe lângă) cineva ca cu (sau ca pe lângă) o bubă coaptă A se purta cu cineva cu o grijă deosebită. 116 vi (Reg; îae) A menaja pe cineva. 117 vi (Urmat de determinări) A se afla (într-o situație, într-o stare etc.) 118 vi (Îe) A ~ cu satana în sân A fi necinstit, imoral. 119 vi A se folosi de șmecherii. 120 vi (Rar) A deveni (2). 121 vi (Îvr) A avea un anumit regim. 122 vi (Îvr) A fi folosit într-un anumit fel. 123 vi (Îvp; de obicei urmat de determinări ca „din mână în mână”, „din om în om”) A trece de la unul la altul Si: a se transmite, a circula (1). 124 vi (Îvp; d. bani) A fi în circulație Si: a circula (10). 125 vi (Îvp; d. o boală molipsitoare, un viciu etc.) A se transmite de la unul la altul Si: a circula (1). 126 vi (Îvp; d. o boală molipsitoare, un viciu etc.) A face ravagii Si: a bântui (10). 127 vi (D. vești, zvonuri etc.) A se face cunoscut. 128 vi (D. vești, zvonuri etc.) A se răspândi de la unul la altul Si: a circula (8). 129 vi (D. acțiuni, fenomene, evenimente, afaceri etc.; de obicei cu determinări modale) A se petrece. 130 vi (Îvp; d. timp) A decurge (5). 131 vi (Înv; îe) A-i ~ (cuiva) vremea (într-un anumit fel) A avea condiții (bune, rele, prielnice etc.). 132 vi (Înv; d. an) A fi în desfășurare. 133 vi (Îvp) A-i merge cuiva treburile într-un anumit fel. 134 vi (Îvp) A trece prin anumite situații. 135 vi (Îvp) A păți. 136 vi (Înv; îe) A-i ~ (cuiva) norocul (într-un anume fel) A-i merge cuiva treburile (bine, rău etc.). 137 vi (Impersonal; construit cu dativul; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău”) A o duce³ (59). 138 vi (Înv; d. oameni; urmat de determinări; îe) A ~ în ... (sau întru ...) A se apropia de împlinirea vârstei de ... 139 vz (D. aparate, mecanisme, instalații) A fl în funcție. 140 vi (D. aparate, mecanisme, instalații) A putea fi pus în funcțiune. 141 vz (D. aparate, mecanisme, instalații) A se mișca fără întrerupere. 142 vz (Îe) A-i ~ mintea A fl ager la minte. 143 vz (Îvr; îae) A se gândi intens la ceva. 144 vz (Reg; d. organe digestive) A mistui. 145 vz (Mun; îe) A-i ~ (cuiva) burta A avea diaree. 146 vz (Înv; d. târguri) A avea loc. 147 vz (D. limbă, gură, ochi etc.) A se mișca întruna. 148 vz (D. limbă, gură, ochi etc.) A se mișca repede, cu agerime (pentru a vorbi sau pentru a privi). 149 vz (Îe) Nu-ți ~le (sau să nu-ți ~le) gura (sau melița etc.)! Taci! 150 vz (D. degete, mâini, picioare) A se mișca cu mare ușurință și cu agerime, cu pricepere, cu iscusință. 151 vz (Reg; d. salarii, venituri, moșteniri etc.; mai ales construit cu dativul pronumelui personal) A reveni¹ cuiva pe drept (la un anumit termen sau la intervale regulate de timp). 152 vz (Trs; î e) A-i ~ cuiva (ceva) A i se oferi cuiva ceva Si: a primi, a obține, a căpăta (1). 153 vz (Îvr; d. un bun imobil) A aduce un anumit venit Si: a produce. 154 vz (înv; d. bani) A avea valoare de ... Si: a valora. 155 vi (Înv; d. îndatoriri publice, hotărâri, dispoziții, impozite etc.) A fi în vigoare. 156 vi (Înv; d. îndatoriri publice, hotărâri, dispoziții, impozite etc.) A reveni¹ (în mod periodic) ca o obligație sau ca un drept. 157 vz (înv; d. tratate, convenții, obiceiuri etc.) A intra în vigoare Si: a fi valabil, a se menține, a se păstra. 158 vz (Mar; îe) A-i ~ (cuiva) legea A se judeca procesul cuiva. 159 vz (Urmat de determinări care indică nume de obiecte, de unelte, de arme etc. introduse prin pp „cu”) A lucra cu ... Si: a mânui, a manipula. 160 vz (Urmat de determinări care indică nume de obiecte, de unelte, de amie etc. introduse prin pp „cu”) A se folosi de ... Si: a întrebuința. 161 vi (Reg; îe) A ~ cu bumbu A spune minciuni. 162 vz (Reg; îe) A ~ cu cureaua A căuta să înșeli pe cineva. 163 vi (Reg; îe) A ~ cu șurupuri A se folosi de înșelătorii. 164 vz (Fam; îe) A ~ cu bancuri (sau cu minciuni, cu poante, cu scheme, cu tromboane) A spune minciuni pentru a înșela pe cineva. 165 vi (îvp; udp „în” sau „cu”) A se îndeletnici cu ... 166 vz (Înv; d. linii sau semne de hotar) A se întinde (de la ... până la ...). 167 vz (Înv; d. întinderi de pământ) A avea suprafața de Si: a se întinde, a cuprinde (36). 168 vz (Înv; d. drumuri) A duce (44) (de la ... până la ...) Si: a ajunge (1). 169 vz (Înv; în legătură cu vechea organizare a satelor, a moșiilor) A fi împărțit în ...

MEDITÁ vb. I. 1. T r a n z. (Învechit) A examina ceva din toate punctele de vedere ; a studia. A medita un sujet este a-l privi întru toate amărunturile sale. MARCOVICI, R. 25/13. Această boală trebuia meditată. NEGRUZZI, S. I, 33. 2. Intranz. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „la”, „asupra”) A gîndi, a reflecta (îndelung) asupra unui lucru ; (învechit) a meditarisi. Dupe ce mai medită cîtva timp, el zise în sineși. . . FILIMON, O. I, 124. Și pe țărna lumii adînc am meditat. BOLINTINEANU, O. 197. Zile întregi putea medita asupra unui cuvînt. EMINESCU, N. 41. Căci în cărți și manuscripte ziși noapte tot cetind L-a poporului durere și mărire meditînd. I. NEGRUZZI, S. I, 154. Nu numai că materialul îl adunase, dar meditase asupra lui. IORGA, L. II, 593. El n-a avut răgaz să mediteze asupra cauzelor răscoalei. REBREANU, R. II, 239. Singur de obicei, cu ochii mici, în dosul ochelarilor, meditează la adevărata valoare a operei de artă. BACOVIA, O. 232, cf. 83. Meditînd asupra vieții mele. . . ajung cu firul meditației în văi nehotărîte, unde crește floarea întrebării. GALACTION, O. 61. Am să meditez mai serios la cazul dumitale. C. PETRESCU, C. V. 202. Oamenii, cuprinși de deznădejde, cad pe gînduri, meditînd asupra soartei lor vitrege. BOGZA, C. O. 272, cf. BENIUC, M. C. I, 258. ◊ F i g. Cocostîrcii cu largi păsuri calcă rar și meditînd. ALECSANDRI, P. III, 41, cf. EMINESCU, O. I, 46. Pe cer, în miez de noapte, Stau stelele în rînd, Iar luna printre ele Pășește meditînd. COȘBUC, P. II, 268. Chiar în mijlocul luptei. . . Oltul găsește timp să mediteze. BOGZA, C. O. 165. 3. T r a n z. (Învechit) A plănui, a urzi, a ticlui. Daca aș fi fost un om bogat, mi-aș face o datorie să colind lumea și să rup măștile atîtor nemernici, șarlatani, care prin fraze meditate, prin duh împrumutat, prin târîre mișelească să introduc în casele lesne-crezătorilor. PR. DRAM. 289. Se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I, 143. Turcul, carile medita o perfidă stratagemă, au răspuns că fiul său nu-l putea trimete. CALENDAR (1861), 116/17. 4. T r a n z. (Complementul indică elevi) A ajuta (în afara orelor de curs) să-și pregătească lecțiile, examenele. Cf. LM. Titu s-a oferit să o mediteze el gratuit. REBREANU, R. I, 25. – Prez. ind.: meditez. – Din fr. méditer.

UNIVERS, universuri, s. n. 1. Lumea în totalitatea ei, nemărginită în timp și spațiu, infinit de variată în ce privește formele pe care le ia materia în procesul dezvoltării ei; cosmos. 2. Globul pământesc; parte populată a globului pământesc (împreună cu tot ce se află pe el); locuitorii globului pământesc. ♦ Mediul, cercul, lumea imediată în care trăiește cineva sau ceva: domeniu material, intelectual sau moral. – Din fr. univers, lat. universum.

ESPERANTO s. n. (< fr. espéranto < Esperanto, pseudonimul creatorului ei): limbă artificială creată în 1887 de medicul polonez dr. I. Zamenhof, cu scopul de a servi ca limbă internațională. Vocabularul ei este constituit, în cea mai mare parte, din cuvinte formate pe baza rădăcinilor din limbile romanice și germanice, iar structura gramaticală este foarte simplă (nu are diftongi, accentul e numai pe silaba ante-penultimă, genul e indicat prin sufix, iar timpul și modul prin schimbarea vocalei din silaba finală etc.) și nelegată de aceea a limbilor naturale. S-a răspândit mai întâi în Rusia, în Germania și în Anglia. Are numeroși adepți în toate țările lumii și este propagată de două mari asociații, cu filiale în 90 de țări. Acestea dispun de publicații și traduceri proprii și anual organizează congrese internaționale la care participă 2.000-3.000 de delegați. Conducerea esperantiștilor a atras încă din 1950 atenția O.N.U. în legătură cu importanța pe care o are folosirea acestei limbi în relațiile internaționale, iar UNESCO a dat în 1954 o rezoluție favorabilă în acest sens.