poliptotă (gr. polyptoton, repetare la „mai multe cazuri”, sin. lat. traductio: „trecere de la un caz la altul”), figură care constă în repetarea aceluiași cuvânt sub diverse forme flexionare: x₁... x₂... x₃ (R): „Și-mi vorbesc de țara noastră și-mi grăiesc de-al țării dor.” (B. P. Hasdeu) P., ca termen, înseamnă „repetiția unui cuvânt declinabil la diferite cazuri”, dar, prin extensiune, s-a numit astfel și un verb repetat la diverse forme flexionare. De aceea vom clasifica această figură în: 1. P. substantivală: „La răspântii, e sobor: Umbre lungi în umbra lor.” (T. Arghezi) Un vers eminescian oferă o p. și mai rafinată semantic: „Punctu-acela în mișcare, mult mai slab, ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii.” Exemplul ultim pare mai puțin o p., întrucât substantivul margini este în ambele construcții un acuzativ prepozițional; singura diversificare morfologică ar fi articularea enclitică (fără margini – peste marginile). Dar, în același timp, în fără margini, substantivul are altă accepțiune, fiind o locuțiune adjectivală cu sensul de „atotputernic”, decât în peste marginile (lumii), ceea ce ne trimite la antanaclază, altă figură de repetiție, sau la silepsă. Delavrancea realizează și el o p. care-i totodată și antanaclază, folosind același substantiv atât într-o construcție liberă, cât și într-o locuțiune adjectivală: „om de treburi” și „om de treabă” (cu un ușor efect umoristic). 2. P. adjectivală: „Galbân ca făclia de galbănă ceară [...] Groază-acum dormea.” (V. Alecsandri) Un adjectiv cu schimbarea valorii gramaticale: „Plăcerile egale egal vor fi-mpărțite.” (Eminescu) 3. P. pronominală (mai rară): „Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea.” (Eminescu) 4. P. verbală: „... Smaranda chema pe drăguța mamă, Muri mai an... ba nu! trăiește! trăiește-n cugetul meu Si va trăi totdeauna, până voi trăi și eu!” (B. P. Hasdeu) Cf. fr.: „Hélas! on ne parle que de passer le temps. Le temps passe, et nous passons avec lui; et ce qui passe à mon regard, par le moyen du temps qui s’écoule, entre dans l’éternité qui ne passe pas...” (Bossuet). Ca mai toate figurile, p. se poate interfera cu alte figuri, cum ar fi: – cu anadiploza: „Ce va fi pe viitor, viitorul va descoperi.” (C. Mille); – cu antanaclaza: „De m-ați lega la ochi, pe dibuite v-aș duce și v-aș spune unde a fost cămara de odihnă a lui Ștefan cel Mare, unde a armelor, unde paraclisul cu iconostasul la care îngenunchea cel care n-a îngenuncheat înaintea nimănui.” (Delavrancea). Strălucirea stilistică a pasajului de mai sus o dă împletirea p. eu antanaclaza sau silepsa: „îngenunchea” (sens propriu) + „n-a îngenuncheat înaintea nimănui”, adică „nu s-a plecat” (sens figurat), precum și repetiția unde... unde... care e o anaforă. Cf. lat.: „Litora litoribus contraria.” (Vergilius) Cf. fr.: „Rome seule pouvait à Rome ressembler, Rome seule pouvait Rome faire sembler.” (Du Bellay; → L., § 643). Sin. traducție.