ESPERANTO s. n. (< fr. espéranto < Esperanto, pseudonimul creatorului ei): limbă artificială creată în 1887 de medicul polonez dr. I. Zamenhof, cu scopul de a servi ca limbă internațională. Vocabularul ei este constituit, în cea mai mare parte, din cuvinte formate pe baza rădăcinilor din limbile romanice și germanice, iar structura gramaticală este foarte simplă (nu are diftongi, accentul e numai pe silaba ante-penultimă, genul e indicat prin sufix, iar timpul și modul prin schimbarea vocalei din silaba finală etc.) și nelegată de aceea a limbilor naturale. S-a răspândit mai întâi în Rusia, în Germania și în Anglia. Are numeroși adepți în toate țările lumii și este propagată de două mari asociații, cu filiale în 90 de țări. Acestea dispun de publicații și traduceri proprii și anual organizează congrese internaționale la care participă 2.000-3.000 de delegați. Conducerea esperantiștilor a atras încă din 1950 atenția O.N.U. în legătură cu importanța pe care o are folosirea acestei limbi în relațiile internaționale, iar UNESCO a dat în 1954 o rezoluție favorabilă în acest sens.