222 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 141 afișate)

Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: de

antmerie, figură de substituție prin abatere, care constă în înlocuirea unei părți de vorbire prin alta (cu rădăcină comună) (A): „Populum late regem” în loc de „Populum late regnantem”; sau „Serus in caelum redeas”, în loc de: „Sero in caelum redeas”. ( D. D. Georgescu, p. 63). Considerăm că, în românește, primul exemplu de a. nu se poate ilustra. Dificultatea constă în aceea că substituirea între două părți de vorbire trebuie să satisfacă două funcții gramaticale ale cuvântului substituit, de regim, și de regent. Ex.: „populum / regem” și „regem / late”. Altfel, ar putea fi productivă și în românește substituirea între părți de vorbire, prin schimbarea valorii gramaticale, fiind frecventă, ca în următorul exemplu în care substantivul se substituie, cu oarecare efort, adjectivului: „Iară luna argintie, ca un palid dulce soare, Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare Când în straturi luminoase basmele copile cresc.” (Eminescu) În versurile aceluiași poet se întrezărește o enalagă, care ar putea fi, în același timp, a., dacă nu cumva e vorba de un adjectiv inventat de poet (prin analogie cu „clari”): „Și în urmă din izvoare timpi răcori și clari răsar.” Epitetul „răcori” este transferat prin contiguitate de la „spațiu răcoros”, iar dacă este pluralul substantivului „răcoare” cu valoare adjectivală (comp. „copile”, de mai sus), identificăm și a. În al doilea exemplu („Serus in caelum redeas” în loc de „Sero in caelum redeas”) avem fenomenul, specific limbii latine, al întrebuințării adjectivului în locul adverbului (cu aceeași rădăcină). Se întâmplă aceasta ori de câte ori este vorba de anumite determinări adverbiale (de timp, de loc, de mod) care se pot exprima adjectival, ca în exemplul de mai sus: „Târzielnic (în loc de: târziu) să te întorci în cer”. În gramatica limbii latine se menționează că adjectivul (în locul adverbului) determină un nume subiect ori obiect „nu în sine și pentru sine, ci numai cu privire la predicat”. Adică este un atribut predicativ, care are, desigur, în același timp, și funcție de epitet. Sin. parțial atribut predicativ epitet.

ADVERB s. n. parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau alt adverb, arătând locul, modul, timpul etc. (< fr. adverbe, lat. adverbium)

pe și (vechĭ) pre prep. (lat. per, it. vsp. per, fr. par, sp. pg por. V. pin 2). 1. Deasupra: paharu e pe masă, șed pe scaun, pe cal (îs călare); mă suĭ pe scaun, pe cal (încalec); dorm pe ĭarbă, merg pe drum, pe apă; scriŭ pe hîrtie, mă spăl pe față, pe cap (V. spăl). Ce era pe el! În ce stare era (de murdărie, de bucurie, de frică). Fig. A trăi pe spinarea altuĭa, a trăi din munca altuĭa. 2. În timpu: pe drum (în timpu călătoriiĭ), pe vremea mea (în timpu tinerețeĭ mele), pe atuncĭ (în timpu de atuncĭ). 3. Pin: îĭ curge sînge pe nas și pe gură, a ĭeșit pe fereastră, merg pe soare, pe lună, pe’ntuneric, pe ger. Fig. (în jurăminte). Jur pe Dumnezeŭ, pe vĭața mea, pe onoarea mea. 4. Pin cutare loc: merg pe aci, pe la dreapta, pe unde e drumu maĭ bun, pe supt apă, pe deasupra, pe dedesupt. 5. Pentru (arătînd timpu): pe mîne, pe viitor pe tot-de-a-una, un franc pe zi, opt chilometri pe oră. 6. Pentru, în schimbu: a da un franc pe o carte, a da cinstea pe rușine (V. rușine), a strica orzu pe gîște (în schimbu folosuluĭ pe care ți l-ar aduce gîștele), a da vrabia din mînă pe cĭoara din par (V. cĭoară), a vinde pe aur, a lupta pe vĭață și pe moarte. 7. Cam, aproape: pe la dreapta, pe la ceafă, pe la toacă, pe înserate. 8. După, conform: pe voĭe, pe plac, pe gust, așa se zice pe (fals în!) românește, pe limba românească. 9. Cît, egal cu: pe un sfert, pe jumătate, vînd pe atît, pe acest preț. 10. Asupra, contra (adică: „răpeziți-vă!”): pe eĭ, măĭ Românĭ! 11. Arată acuzativu: Romaniĭ ĭ-aŭ învins pe Dacĭ și aŭ învins multe alte popoare pe care le-aŭ asimilat. Pe cine nu-l lașĭ să moară, nu te lasă să trăĭeștĭ. (La pronume se pune tot-de-a-una pe la acuzativ, ĭar la substantive nu se pune cînd îs indefinite saŭ articulate: lupu mănîncă oĭ, lupu mănîncă oile, dar: lupu le mănîncă pe oĭ, lupu le mănîncă pe oile cele fără cînĭ). 12. Formează adverbe (saŭ loc. adverbiale) de mod: pe față, pe dos (ca adj. om pe dos, om sucit), pe ascuns, pe furiș, pe jos (pe picĭoare, adică „mergînd”), pe sus (în căruță), l-a luat pe sus (cu forța, l-a dus la arest), pe supt mînă (pe ascuns), pe rînd, pe scurt, pe deplin, pe întrecute, pe sărite, pe furate, pe nedrept. 13. Aritm. Arată o fracțiune: 5/8 („5 pe 8” saŭ „cincĭ optimĭ”, dar o odaĭe 5 pe 8 arată 5 metri în lățime și 8 în lungime). Pe din, în partea din: pe din ăuntru, pe din afară, pe din față, pe din dos (orĭ pin ăuntru, pe afară, pin față, pin dos). Cînd înseamnă „pe de rost”, se zice numaĭ pe din afară). Pe din doŭă, în jumătate, pe jumătate (împărțind). Pe cît, întru cît, atît cît: pe cît știŭ, pe cît se poate. De pe, începînd de pe la: de pe la toacă, de pe la cîntatu cocoșilor. – În Munt. pop. pă: pă jos, p’afară; în est pi.

ADVERB, adverbe, s. n. Parte de vorbire, în general neflexibilă, care determină sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, arătând locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.

ADVERB, adverbe, s. n. Parte de vorbire, în general neflexibilă, care determină sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, arătând locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.

A2 adv. 1. (Arată modul în care se îndeplinește o acțiune) În felul acesta, în modul acesta; astfel. Așa mi-a spus Ion să-ți scriu, Iubească-ți-l pămîntul! COȘBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă așa au vrut cu mine părinții... apoi așa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînul dascăl... Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. Așa o fi = poate, e posibil. Și așa (cu accentul pe «și») = în orice caz, oricum, tot. Lasă-l să vie... să văd și eu cum sînt zmeii, că, și așa, pînă acuma n-am văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici așa = oricum ar fi, tot. Nu-i dau sfaturi, căci nici așa nu mă ascultă. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Lucrul se poate face și așa, și așa. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Să nu plecați pînă ce nu veți avea cuvînt de la mine – ori așa, ori așa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori așa, ori așa. CREANGĂ, P. 331. Așa... așa... = după cum... astfel... Așa mi-a spus, așa am făcut. Așa și așa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat așa și așa; b) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tînăru... a făcut așa și așa, și numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi așa, mîine așa sau tot așa și iar așa = continuînd mereu în felul acesta, mereu la fel. Tot așa și iar așa, au rămas... casele... neînchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vreun alai sau serbare ca să nu fie și el acolo. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici în altul. ◊ (Cu nuanță conclusivă, mai ales precedat de «și», se întrebuințează spre a relua firul povestirii sau spre a rezuma cele povestite) Tocmai în ziua aceea bucătarii curții se îmbătaseră... Și așa rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătru-său, lupul, păgubașă a rămas. CREANGĂ, P. 33. ◊ Loc. conj. Așa că... = deci... ◊ Expr. Așa zicînd = pentru a spune astfel, după cum se spune. Așa fiind = în împrejurările acestea. ♦ (Echivalent, ca înțeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dac-am auzit așa, am zis și eu în gîndul meu că are întrucîtva dreptate maica dăsăgărița. CREANGĂ, P. 116. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca, Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (Întrebuințat mai ales cînd se explică o situație sau se citează ceva în continuare) După cum se va vedea îndată, după cum se va spune, în felul următor. Basmele încep așa: «Cic-odată, undeva...». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Să-i spui Rareșoaii așa: «Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor». DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieșise... Iar glasu-i jalnic așa cînta: «Crai nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit». ALECSANDRI, P. I 21. Drăguțu-său o vedea Și din grai așa-i grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin conj. «că», «să» sau «de») Așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. (În asigurări, în mărturii, în rugăminți) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia și acest lapte... unge-te și cu dînsul, așa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îți spun. Așa să trăiesc! zise Iancul rîzînd. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmație, mai ales ca răspuns la o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Așa este, Vidro fa? – Așa-i Stoiene, așa! La HEM. ◊ (Ca exclamație de încurajare, de obicei însoțit de «hop», «măi», mai ales ca refren în strigăturile de joc) Așa, copile, nu te lăsa!.Toți gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop așa, măi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. (în întrebări) Așa (e)? sau nu-i așa? = am dreptate sau nu am? Nu-i așa, jupîneșică? Mai zi, dacă ai ce! – Poate să fie ș-așa, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Așa? sau cum așa? (cu accentul pe «cum») = adevărat să fie? (Arată indignare, mînie) Așa?! sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa?! În loc să-ți dai osteneală ca să afli și gîndul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Așa, da! sau vezi, așa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Cu o nuanță glumeață, de șiretenie) Mai așa (cu accentul pe «așa») = a) desigur, firește. Așa-i c-a venit rîndul meu? – Mai așa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai așa, Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. Cam așa = exact, după cum zici. Care va să zică, tu te-ai ținut după noi și știi tinde mergem noi noaptea. – Cam așa. ISPIRESCU, L. 239. Așa zău, se întrebuințează ca afirmație a unui lucru de necrezut, de mirare. Așa zău!... după ce m-o strîns vîrtos în chingi... apoi m-o scos la muștru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabilește identitatea; de obicei în corelație cu «precum», «după cum», «cum» și adesea precedat de «tot») În același fel, tot astfel, asemenea, la fel. Cînd aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfîrșesc ce-am pus de gînd, mai-mai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum și tu găina să-ți aducă galbeni, c-așa am bătut eu cucoșul. CREANGĂ, P. 69. Și eu mai tot așa am pățit. CREANGĂ, P. 131. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Cum vei semăna, așa vei culege. Cum înnozi, așa deznozi. ◊ (Stabilește o comparație) Oameni bătrîni, așa ca tine. CREANGĂ, P. 313. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind-ca-n vis, așa vii. EMINESCU, O. I 120. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește; Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziție consecutivă sau explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), într-atîta. Un luceafăr se așază pe fruntea ei, și așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinților. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. CREANGĂ, P. 272. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv, al unui adverb sau al unei locuțiuni adverbiale, de care se leagă, de obicei, prin prep. «de») Te uiți așa de galeș la mine! ISPIRESCU, L. 15. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Avea un aer așa de dulce, așa de încîntător! NEGRUZZI, S. I 64. Niciodată mîndrul vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. Dorul, mîndră, de la tine Peste multe dealuri vine. Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde; Ș-așa vine de cu jele, Pare c-am făcut tot rele... Ș-așa vine de cu greu, Pare c-am făcut tot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ (Intercalat între articolul nehotărît și adjectiv) Toți... lăudau pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai la un așa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. ◊ (În legătură cu numerale nehotărîte) Ce v-ați adunat așa mulți? DUMITRIU, B. F. 13. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. Așa-zisa știință din țările burgheze.Expr. Ia (sau iacă) așa sau uite-așa = a) (demonstrativ) Of, crăișorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea... lumea aceasta ai purta-o, uite-așa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor ca un fel de introducere la cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia așa, numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă ești nu știu cum... vorbești și tu, ia așa, în dodii cîte odată. CREANGĂ, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă. CREANGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpățînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iac-așa! GALAN, Z. R. 124; e) (popular, în strigături) Foaie verde, iac-așa! Dragu-mi-i de dumneata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Popular, urmînd după un adjectiv) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. Doi copii, o fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi. RETEGANUL, P. II 33. 6. (Se întrebuințează adesea precedat de «numai», în locul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale care nu-i vin în minte vorbitorului în momentul vorbirii; sensurile lui reies din context) a) Cu ușurință, ușor, repede, cu una cu două. Nu-l înjugi așa, cu buna. Pe vițel, și Rada-i slabă, Știu flăcăii! Și-și fac, seara, Pe-aici veșnic ceva treabă. COȘBUC, P. I 96. Făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri și învață de la dinții, ia, numai așa, auzind și văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiască sabia... cum să întinză arcul și să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa, ca să nu tacă. c) Oricum, după bunul plac. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricție, o rezervă, sau redă o afirmație vagă) Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, așa, cîte odată CREANGĂ, A. 4. Și-apoi ce mi-i cere așa, ca hurta? CREANGĂ, P. 156. e) Dintr-o dată, ca din senin. Mie mi-a venit, așa, să te îndemn să tai merii ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimțite, fără a-și da seama. Și dus așa de-un gînd, Strîngea cuțitu-n pumn, cătînd Cu-atîta drag la el. COȘBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenții de răsplată. Ci-s copilă tinerea... Și dau gură num-așa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.

BA adv. 1. (Mai ales familiar și regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITRIU, B. F. 20. Oană, ție ți-e foame.Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai meu să. știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanță de mai multă hotărîre decît «nu») Da sau ba?Vă închinați -ori ba?-Ba! NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dînșii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ți-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. ◊ Expr. A zice ba = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aș zice ba; Dar zic și zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A nu spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunța, a nu-și spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. ♦ Nici vorbă! nici pomeneală! Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Mie nu mi-a adus nimic?Ba. nu te teme, că uncheșul nu-și uită nepotul. SADOVEANU, N. F.-- 11. Era mișel?Ba nu, de loc! COȘBUC, P. I 229. Lască mă duc eu...!Ba nu, Ivane, trebuie să mă... duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i așa, jupîneșică?...Poate să fie și așa, moș Nichifor.Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndră nu m-aude.Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ♦ Vezi bine că (nu)...! dar ce...! De ce l-ai dat afară?Ba o să-l iau în brațe! (Arată o gradație, de obicei întărind adverbele și loc. adv. «chiar», «încă», «unde mai pui că» etc.) Ba Peneș-fmpărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea și în «Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna»; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice! ODOBESCU, S. III 23. [Călătorul străin venit la Iași] se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi. NEGRUZZI, S. I 69. ♦ (Servește spre a completa sau rectifica o expresie) a) (Arată că ceva este nu numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat. Nici astăzi dormi pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. b) (Arată ezitare în alegerea unei alternative) Aici trebuie să fie hoțul!Na! că m-ajunge păcatul... Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea, în bisunia (= vizuina) asta! ALECSANDRI, T. 65. (în corelație cu un alt «ba» din aceeași propoziție sau din propoziția următoare) Ba... ba... = cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci..., acu... acu...; și... și..., atît... cît și... Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. DUMITRIU, B. F. 83. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormîntările. SADOVEANU, Z. C. 48. Băbătia lui... începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră sau ba e laie, ba-i bălaie v. alb, bălai. 5. (În expr.) Ba bine că nu! = desigur! vezi bine (că da)! firește (că da)! Știi tu ce pericol mă amenință?...Ba bine că nu! Dacă n-oi ști eu păpara lui jupînul! CARAGIALE, O. I 80. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei dintre noi.Ba bine că nu, zise Ochilă... Știu eu ce i-ar trebui. CREANGĂ, P. 254. (În ironie, ca replică la o propunere sau la o afirmație nepotrivită) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = nicidecum! de loc! nici nu mă gîndesc! Ieși afară!... -Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. ISPIRESCU, L. 210. Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine.Ba că chiar! ALECSANDRI, T. 186. (Cînd voim să trecem de la glumă la serios) Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși! să fim drepți! să luăm lucrurile-n serios, cum sînt! Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem? ALECSANDRI, T. I 239. Pus-am gînd s-o părăsesc [pe mîndră]... Drept să fie sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. (Cu sens de mirare) Ba că bine zici! = într-adevăr! adevărat! Dumnealui îi cuconașii d-tale? Nicușoru?Dar... nu-l cunoști?... – Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! ALECSANDRI, T. I~~ 42.

BĂGA, bag, vb. I. (În opoziție cu scoate, uneori în concurență cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuși se deosebește prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forțată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spațiu mărginit) 1. Tranz. (Cu privire la un lucru, mai rar la o ființă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «la» sau «sub») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spațiu închis sau acoperit). Băgau în forjă o bucată... de oțel și apoi o scoteau cu cleștele, roșie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă Petru pușculița, o băgă sub șerpar și plecă. RETEGANUL, P. II 62. Moșneagul degrabă îl prinde [purcelul], îl bagă în traistă așa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. ◊ Absol. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd, Dar omul care-i frumos, Cînd ajunge, bagă-n coș. HODOȘ, P. P. 58. ◊ Expr. A băga (ceva) în gură (mai ales în construcții negative) = a îmbuca, a mînca. Șez la masă să mănînc, Bag în gură cu suspin, Pun la inimă venin. ȘEZ. I 107. A(-și) băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva), a se-pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. Băgat-ai în cap vorbele mele?Da, stăpîne! CREANGĂ, P. 208. (Absol.) Bagă-n cap și înțelege. TOMA, C. V. 470. A-și băga mințile în cap = a se cuminți, a-și da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendașul se arătă zorit să-i bage... în cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat). Cine ți-a mai băgat în cap și asta?Lui Euristeu... îi băgase în cap Iunona că Ercule... are să-l dea jos de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, U. 33. A-și băga nasul în ceva (sau undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-l pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cineva) în sîn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-ncetezi de a-l ocări...Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag în sîn și să-l cocolesc. ALECSANDRI, T. 600. Măi bădiță Gherasim, Eu de drag te-aș băga-n sîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-și) băga mîna-n foc pentru cineva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-și băga mîna în sînge pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în primejdie. Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc; S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci fugit. COȘBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) la apă v. apă. ◊ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «printre», «pe (sub)» și arătînd spațiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mîna printre gratii. ♦ (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. Îl izbi de pămînt și-l băgă în țărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. ♦ (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul în frigare. 2. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în» sau «la», «înlăuntrul», «sub» sau de adverbe de loc) A face să intre într-un spațiu închis sau acoperit (uneori înșelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub... ). Bagă vitele sub (sau în) șură!L-a băgat într-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacele. DRĂGHICI, R. 101. Nu ți-e milă și păcat! De la.părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în groapă sau în pămînt) = a omorî pe cineva cu zile, a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt cu apucăturile lui. CREANGĂ, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ți-am greșit, Mîndruță, nici c-un cuvînt; Că dacă ți-aș fi greșit, De viu m-aș băga-n pămînt. HODOȘ, P. P. 97. A băga (subînțeles «boii» sau «vitele») la (sau în) plug sau în cîrd cu cineva = a se întovărăși (cu cineva) spre a-și face arătura sau a paște vitele în comun; fig. a se asocia, a-și face de lucru cu cineva. Vei ști că vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tattău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ține minte, în tot vacul, Și nu-ți băga-n cîrd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Pînă nu bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul (= pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poți cunoaște firea). A băga oile în lapte = a despărți oile de miei, primăvara, și a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbații ies la cîmp, la stînă. Astăzi se înțarcă mieii și oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. (Determinat prin «în (sau la) temniță sau închisoare», «la ocnă», «la răcoare», «la umbră») A închide, a întemnița. În temniți vrut-au să mă bage. BENIUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă în pușcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumușel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. ♦ (Determinat prin «în lanțuri», «în fiare») A lega. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub», «între», «printre», «după» sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulțime, uneori cu intenția de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrînd să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră în casă, mai întîi se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potrivește spinului și se bagă în fîntînă. CREANGĂ, P. 205. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. ◊ Expr. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistență (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgăm în ochii moșneagului și făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. A Se băga în (sau, mai rar, la) cineva sau în sufletul cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cineva; a nu mai slăbi pe cineva. Cînd s-au arătat acea măguiață (= mogîldeață) neagră pe la miezul nopții și se tot băga la dînsul, s-au înfricoșat foarte și au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca dulcețile, cucoană!-... Da nu te băga așa în sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiți... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «prin» și arătînd spațiul deschis prin care intră sau trece cineva) Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca. BIBICESCU, P. P. 333. ♦ (Regional, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «pe la», «pînă la») A se abate. După ce se-nseră, porni cătră casă, dar, fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul. RETEGANUL, P. I 70. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca. BIBICESCU, P. P. 286. II. (Avem a face cu imagini abstracte și cu sensuri figurate) 1. Tranz. (Cu privire la o sumă de bani, un capital) A angaja, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. (Mai ales popular, cu privire la o plîngere sau la o cerere) A introduce, a înainta (autorităților competente). Am băgat plîngere la tribunal. Am băgat actele. 3. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «între» sau «printre», în expr.) A băga zîzanie (sau zîzanii), intrigă (sau intrigi), vrajbă etc.= a provoca discordie, a semăna vrajbă, a face intrigi (între două sau mai multe persoane), a învrăjbi. Iuga [moșierul] a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zîzanie între țărani. REBREANU, R. I 96. Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor. ISPIRESCU, U. 10. 4. Refl. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A se angaja într-un serviciu. Micluț... se băgase cioban la părinții lui But. DUMITRIU, N. 204. O femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică. ISPIRESCU, L. 184. ◊ Expr. A se băga la stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba,1 eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabilește de la început condițiile unui angajament nu capătă, la sfîrșit, ceea ce i se cuvine). ◊ Tranz. L-a băgat argat.Alții fuseseră băgați la fierărie, la tîmplărie. PAS, Z. I 254; b) fig. a-și lua angajamente care-l pun (pe cineva) la discreția altuia (fără să-și fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Și mă băgai la stăpîn. PANN, P. V. II 126. ◊ (Expr.) A băga (pe cineva) în pîine v. pîine. ◊ Tranz. (Popular, determinat prin «la oaste» sau «cătană», «în cătănie», «în cătane») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (Refl.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag In cătane s-a băgat. HODOȘ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). ♦ (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primam zice că el nu se bagă, că să-mi iau hîrtia înapoi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se băga în vorbă = a intra în vorbă. Se băga iar în vorbă Știulete Constandin. PAS, L. I 125. 6. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în» sau «la») A aduce (pe cineva) într-o situație neplăcută, dificilă. A băga pe cineva în bucluc. A băga în încurcătură. A băga în datorii.Acuma căuta iară, în tot feliul, să-l bage în alt necaz și mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ♦ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama și îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase= a) a tulbura (pe cineva) sufletește, a-l face să-și piardă cumpătul, a-l impresiona puternic. Cînd [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari și negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat în toate boalele și s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rufele în boală v. boală. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile), în sperieți (sau în toți sperieții) în groază (sau în toate grozile morții), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau fiori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pe cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoșa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roșie. BENIUC, V. 153. Pe copii îi bagă-n sperieți. PAS, L. I 18. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu niște ochi turbați și zgîiți, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, că de ce stați de-aia vă băgați în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit și popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a observa, a da atenție (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăță tot ce trebuia să știe... ca să nu fie urîtă și nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărați. ISPIRESCU, L. 13. Și mai fost-au chemați încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia, Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. A băga de seamă sau (rar) a băga seamă că... = a lua seama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tîrziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVEANU, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise. ISPIRESCU, L. 9. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseță și nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (Absol.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci dușmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (Cum) bag seamă (sau seama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUȚĂ, la TDRG. Frunză verde și iar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude,Bag seamă n-are de unde; Că s-au tare depărtat Și de mine ș-a uitat. HODOȘ, P. P. 85.

DINCOLO adv. 1. (Cu sens local, în opoziție cu dincoace, indicînd poziția unui lucru sau direcția unei mișcări în raport cu vorbitorul) În cealaltă parte, în partea opusă, dimpotrivă. Poporul rămas dincolo ce va face? REBREANU, R. I 83. Dincolo, peste gîrlă... se împînzea, scăldat în verdeață, dealul Cotrocenilor. M. I. CARAGIALE, C. 76. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo, la cela mal. CREANGĂ, P. 237. ◊ Loc. adj. De dincolo = din cealaltă parte. ◊ Loc. prep. Dincolo de... = în cealaltă parte a... Dincolo de rîu se vedea grădina casei. CAMILAR, N. I 377. Dincolo de moară începea Căpriștea. GALACTION, O. I 43. E ascunsă toată lumea dincolo de porțile grele de stejar. CAMIL PETRESCU, U. N. 315. (Cu determinări care indică o limită în sens abstract) Se înțelegea că, dincolo de cuvinte, ochii lor își spun ceva încîntător. C. PETRESCU, Î. I 16. De dincolo de... = din cealaltă parte a... Din vreme-n vreme, numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet. ALEXANDRESCU, P. 140. Pe dincolo = în partea cealaltă (trecînd de-a curmezișul sau pe ocolite), prin cealaltă parte. Ochii ei, dacă m-ar fi țintuit un sfert de ceas, mi-ar fi găurit fruntea ș-ar fi trecut pe dincolo. DELAVRANCEA, la TDRG. ♦ (În credințele religioase) În lumea cealaltă, în lumea de apoi. Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morți sînt cei muriți. EMINESCU, O. I 59. 2. (În corelație cu «ici», «aici», «colo» și alte adverbe de loc, uneori precedat de «mai») În altă parte. Umblu de colo-colo; o rugăciune ici, o aghiazmă dincolo. SADOVEANU, P. M. 167. [Micul orășel] abia... începuse... a se împlini ici cu gardul unei colibe de vecin, mai colo cu ulucele unei căscioare... mai dincolo cu zidurile unei case de boier. ODOBESCU, S. I 109. ◊ (Precedat de prep. «pe», arată locul în sens mai larg, mai puțin precis).Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăieri. CREANGĂ, P. 24. ◊ Loc. adj. și adv. Așa și pe dincolo = așa cum s-a spus mai sus, în felul care se cunoaște sau într-un fel pe care vorbitorul (din anumite motive) nu vrea să-l spună; așa și așa. Cînd trei îți zic că ești așa și pe dincolo, așa și pe dincolo te socoate lumea întreagă. La TDRG. – Accentuat și: dincolo. – Variantă: (regional) dincolea (ANT. LIT. POP. I 80) adv.

DREPT1 adv. 1. (Urmat de adverbe de loc sau de alte determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără înconjur, fără ocol, fără a se abate (din drum); direct. Zăcea în paie cu mîinile sub cap și privea drept în sus, cu ochii măriți de neliniște, cerul înstelat al nopții de iunie. DUMITRIU, N. I. 51. Luînd-o drept în sus, mergeau călăuziți de firul Oltului. BOGZA, C. O. 24. Poteca pe care o apucase îl scoase drept la un eleșteu. ISPIRESCU, L. 34. Uită-te drept în ochii mei și ascultă cu luare-aminte ce ți-oi spune. CREANGĂ, O. A. 223. ◊ Loc. adv. De-a dreptul = a) fără a se abate din drum, fără ocol, fără înconjur; direct. O luă de-a dreptul peste porumbiști. PREDA, Î. 34. O răpciugă de cal... venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195; b) în mod direct, nemijlocit; chiar. Acest poem simfonic al pămîntului e muntele Hăsmașul Mare, ivindu-se de-a dreptul din cîmpie. BOGZA, C. O. 13. Fusese o primăvară tare tîrzie... și pe urmă parcă intrasem de-a dreptul în vară. CAMIL PETRESCU, T. I 303. Cum vreți să spun... de-a dreptul? ori pe de lături? – De-a dreptul! De-a dreptul! ALECSANDRI, T. I 95. (Rar, loc. adj.) Chiar Zaharia Duhu, cu toată patima pentru iscoadele cărților și cu tot de-a dreptul amestec în aceste întîmplări, nu le găsea explicare. C. PETRESCU, R. DR. 127. ◊ Loc. prep. În dreptul... = în fața..., față-n față cu... Era cheferist cu număr de tablă lucitoare, prins în dreptul inimii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 28. Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave. CREANGĂ, O. A. 205. Se opri în dreptul acelui portret. EMINESCU, N. 39. În dreptul locului zis Pererița se află o veche întăritură. ODOBESCU, S. II 227. Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Jimborean, rămas sus pe deal, se trezi din gînduri abia cînd treceau prin dreptul lui căruțele trenurilor de luptă. CAMILAR, N. I 154. Trec prin dreptul ferestrelor patroana și subdirectorul. CAMIL PETRESCU, T. I 542. Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... Pomul din dreptul casei. (Construit cu acuzativul; rar) Într-un drept cu... = paralel cu... Privi înapoi, peste umăr, dar Cocoran nu mai era, se vede că se culcase în vrun grîu, ori mergea într-un drept cu el prin cine știe ce păpușoaie, urmărindu-l. CAMILAR, TEM. 210. 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, chiar, exact. Se prăbuși drept peste plutonierul Duma. CAMILAR, N. I 428. Dincolo peste Dunăre... drept în dreptul Celeiului, era cetatea romană Oescus. GALACTION, O. I 121. Îi despica gura drept în două. ISPIRESCU, U. 31. Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. (Rar) Drept dragul să... = ți-e mai mare dragul să... Căsuțe vesele s-au ridicat pe unde erau bordeie triste și afumate, drept dragul să le privești cum strălucesc în bătaia soarelui. VLAHUȚĂ, CL. 25. – Formă gramaticală: (în loc. adv. și prep.) dreptul.

CIRCUMSTANȚIAL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporal): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?:Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modal): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (final): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutiv): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condițional): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesiv): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?:Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?:Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociativ: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opozițional: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.

DEICTIC s. n. (< adj. deictic, -ă, cf. fr. déictique, lat. deicticus, gr. deiktikos – demonstrativ): cuvânt a cărui funcție principală este de a indica un obiect în spațiu. În limba română sunt considerate d.: pronumele și adjectivele demonstrative acesta – acela, cestălalt – celălalt, aceasta – aceea, ceastălaltă – cealaltă etc.; adverbele de loc demonstrative aici – acolo, încoace – încolo, dincoace – dincolo, aproape – departe etc. și interjecțiile iată, iacă și iacătă (apropierea sau depărtarea, în raport de context).

MERGE, merg, vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca (pășind sau fiind purtat de un vehicul) dintr-un loc într-altul; a păși, a se deplasa. V. umbla, circula. Caii mergeau acum mai greu pe drumul desfundat. SADOVEANU, O. VII 80. Eu mergeam pe strîmtă cale de sub marginea pădurii. COȘBUC, P. I 317. Și-a mers el multă lume și țară. RETEGANUL, P. III 27. Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. A merge glonț (sau întins) la... v. glonț. A merge ață = a merge drept la țintă. A merge în bobote v. bobot. A merge (sau a umbla) pe două cărări v. cărare. ♦ (Subiectul este drumul, calea etc.) A se întinde; a duce. Calea mergea trăgănată pe coastă; casele se răreau, trupul satului rămînea în urmă, în verdeața livezilor. SADOVEANU, O. I 35. Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului... pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, O. II 123. Cărărușa merge-n vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 2. A pleca. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. N-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. Mergînd, dragă, de la tine, Plînge inima în mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. ◊ (În formule de urare, la despărțire) Alergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. ♦ (Determinat de un adverb de loc sau de un substantiv introdus prin «(pînă) la», «(pînă) în»), «întru», «către», «spre») A se duce, a porni. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei; serile arareori. GÎRLEANU, L. 34. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. CREANGĂ, P. 162. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I 183. Se scobora... ca să meargă la tabăra de la Sas-Sabeș. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Expr. A-i merge (cuiva ceva) la inimă v. inimă. A merge pînă... = a ajunge pînă la... Știam pînă unde merge afecțiunea mamei. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II 323. Duhul de superstiție merse pînă a crede că și schimbarea portului ce ei făcuseră de vreo cîțiva ani fuse un semn rău. BĂLCESCU, O. II 258. A merge la pieire (sau, mai rar, la pieirea capului) = a ajunge în primejdie, a-și periclita existența. Să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. ♦ (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A intra. A mers la armată. Nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă, ca să-și cîștige și ea ceva. SBIERA, P. 208. 3. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A întovărăși, a însoți, a acompania. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască, după pustietăți? SP. POPESCU, M. G. 57. Dacă vei merge cu mine... habar să n-ai. ISPIRESCU, L. 16. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb și pace bună. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Determinat prin «pe urmă» sau «în urmă») A urmări pe cineva cu scopul de a-l prinde. În zadar mai merg în urma lor! RETEGANUL, P. I 37. ◊ Expr. A merge pe urma (sau pe urmele) cuiva v. urmă. (Popular, despre femei) A merge după cineva = a se mărita. Cum de-ai putut tu merge după un mire hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. II. 1. A se mișca în spațiu, a se duce, a străbate un drum pentru a ajunge într-un anumit loc. Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. Trenul mergea tot mai departe. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. ◊ (Despre lună, soare) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea și-i surîde dulce. BOLINTINEANU, O. 35. (Despre lucruri duse de om) Urciorul nu merge de multe ori la apă (= pînă la urmă ți se înfundă). ◊ Expr. (Despre mîncări) A merge pe gît = a aluneca pe gît. Mă răped în cramă ș-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. A bate (sau a freca, a croi, a flocăi pe cineva) de-i merg(sau să-i meargă) fulgii (sau peticele, colbul, untul) = a bate rău, a bate măr. Altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani, să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam... de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg peticile. id. ib. 38. Joacă de-i merg peticele (sau de-i merge colbul) = joacă cu multă pasiune, cu mult foc. Zîna... au început deodată să joace, și unde nu juca și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. Și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. 2. (În legătură cu noțiuni temporale) A se apropia de... Băiatul merge pe opt ani. ◊ (Impersonal) Eu babei melecă merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. ◊ Expr. Pe zi ce merge sau de ce, pe cît merge = pe măsură ce trece vremea, pe zi ce trece; progresiv. Și în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Tîrgul Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I 192. Au început a.să ivi niște nourași, carii pe cît mergea acoperea ceriul. DRĂGHICI, R. 9. ♦ (Determinat prin «înainte») A continua. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. III. 1. (Familiar, despre bani) A fi în circulație, a circula, a avea curs. 2. (Despre veste, zvon, vorbă, faimă, nume) A se răspîndi, a ajunge să fie cunoscut de toată lumea, a se generaliza. Auzi! îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandrei noră! O, meargă-i numele! N-o vezi La horă? COȘBUC, P. I 126. Îi mersese vestea că face din cînepa cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10. IV. 1. (Despre un mecanism) A funcționa, a umbla. Ceasul merge bine.Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați care pun în mișcare valea. BOGZA, V. J. 82. ◊ Expr. A merge ca pe roate v. roată (1). 2. (În expr.) A-i merge (cuiva) gura v. gură. V. 1. (În legătură cu o activitate) A se prezenta într-un anumit fel, a o duce. Bietul Guraliuc făcea pozne; la instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. Umblam la școală, unde mergeam bine. Eram monitor, premiant. La TDRG. ♦ (Impersonal) A reuși, a avea succes. Cu mine nu-ți merge.Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ A evolua, a decurge, a se desfășura (într-un anumit fel). Se scuză că a lipsit atîta vreme și era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I 231. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare. CREANGĂ, A. 34. Treaba mergea strună. NEGRUZZI, S. I 343. ◊ (Impersonal) Cît mai ai de muncit ca să te plătești?Eu știu, tovarășe dragă? După cum mi-o merge și mie. O lună...două luni... DUMITRIU, N. 268. A fost Cuminte om; dar nu știu cum Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I 229. ♦ (În legătură cu sănătatea sau cu starea cuiva) A o duce, a fi. Cum merge soția d-tale? Tot bolnavă? La TDRG. 2. (înlocuind alte verbe) A se potrivi. Aceste culori nu merg bine împreună. ♦ (Despre un material întrebuințat spre a face ceva din el) A se consuma, a intra, a se întrebuința. Ca să nu meargă miere multă, după ce le-au scos din cuptor, le ung pe deasupra cu miere. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta. ♦ (Despre venituri) A reveni. Și dobînda de 50 la sută merge la... La capetele întregi! DELAVRANCEA, O. II 366. ♦ (Impersonal) A se putea. Merge și fără zahăr.Ți-arăt eu ție! Cu dinții te rup! Ha, ha! Parcă așa merge? DUMITRIU, P. F. 22. Cu mine nu merge așa! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ Expr. Așa mai merge = așa e bine, se potrivește. Treacă (și) meargă = fie! să zicem că se poate. Greu lucru mă întrebași, mamă, dară aide, treacă-meargă. ISPIRESCU, L. 114. Cît pentr-o piele, treacă și meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. ALEXANDRESCU, M. 301. – Forme gramaticale; perf. s. mersei, part. mers. – Variantă: (regional) mere (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 81) vb. III.

LOCUȚIUNE s. f. (cf. fr. locution, lat. locutio): grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. În limba română există l. aproape pentru fiecare parte de vorbire (excepție făcând articolul și numeralul). ◊ ~ substantivală: l. care se comportă gramatical ca un substantiv. De exemplu: aducere-aminte (amintire), băgare de seamă (atenție), bătaie de joc (batjocură), părere de rău (regret), ținere de minte (memorie), aruncătură de ochi (ochire), deschizător de drumuri (pionier), nod în papură (cusur), punct de vedere (opinie) etc. ◊ ~ adjectivală: l. care se comportă gramatical ca un adjectiv. De exemplu: de valoare (valoros, -oasă), de ispravă (capabil, -ă), în toată firea (matur, -ă), în floarea vârstei (tânăr, -ă), de neuitat (minunat, -ă), de invidiat (deosebit, -ă), scos din fire (înfuriat), ca vai de lume (necorespunzător, -oare) etc. ◊ ~ pronominală: l. care se comportă gramatical ca un pronume nehotărât. De exemplu: cine știe cine (cineva), cine știe ce (ceva), nu știu cine (cineva), nu știu ce (ceva), câte și mai câte (multe), de toate (multe și felurite), vrute și nevrute (multe și felurite) etc. ◊ ~ verbală: l. care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal (de aici cele două feluri de l. verbale: personală și impersonală). De exemplu: a da ajutor (a ajuta), a-și bate joc (a batjocori), a se face foc (a se supăra), a-și veni în fire (a se trezi), a o lua la sănătoasa (a fugi), a o lăsa moartă (a renunța), a lua la trei păzește (a certa), a se da jos (a coborî), a se da de-a dura (a se rostogoli), a da cu sâc (a necăji), a face tranc (a trânti), a se crăpa de ziuă (a se lumina), a se face cald (a se încălzi), a se da de veste (a se vesti), a se lua în considerație (a se considera), a(-i) părea bine, a(-i) părea rău, a(-i) sta bine, a(-i) sta rău etc. ◊ ~ adverbială: l. care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau de concesie (de aici și denumirea l. adverbiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop și concesivă). De exemplu: în față, în spate, în urmă, la dreapta, de jur împrejur, ici și colo, colo și colo etc.; de dimineață, cu noaptea-n cap, din vreme-n vreme, într-un rând, în permanență, după aceea, din când în când etc.; bob cu bob, cu asprime, din fir în păr, de nevoie, de-a berbeleacul, pe îndelete, pe din două, cu grămada, de multe ori, din ce în ce, cu siguranță, fără îndoială, în nici un caz, așa și-așa, cel puțin, cât pe ce, de exemplu etc.; de aceea, de asta, de aia; pentru aceea, pentru asta, pentru aia; cu toate acestea, cu toate astea etc. ◊ ~ interjecțională: l. care se comportă gramatical ca o interjecție. De exemplu: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, doamne ferește!, la naiba!, păcatele mele!, na-ți-o bună!, ți-ai găsit! etc. ◊ ~ prepozițională: l. care se comportă gramatical ca o prepoziție cu genitivul sau cu acuzativul. De exemplu: a) în fața, în spatele, în largul, în stânga, în susul, în josul, în urma etc.; b) conform cu, de față cu, alături cu, alături de, din sus de, începând cu, împreună cu, cât despre, cât pentru, cu privire la, în ce privește etc. ◊ ~ conjuncțională: l. care se comportă gramatical ca o conjuncție coordonatoare (copulativă, adversativă sau conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanțială sau circumstanțială). De exemplu: cât și, precum și – copulative; în schimb, decât că, numai că – adversative; ca atare, în concluzie, în consecință, cu alte cuvinte, prin urmare – conclusive; cum că – necircumstanțială; în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, până ce, până să, după ce, îndată ce etc. – circumstanțiale de timp; fără să, pe măsură ce, după cum, ca și cum, ca și când etc. – circumstanțiale de mod; de ciudă că, din cauză că, dat fiind că, pentru că, odată ce, de vreme ce, din moment ce etc. – circumstanțiale de cauză; pentru ca să, ca nu cumva să etc. – circumstanțiale de scop; chiar dacă, chiar de, cu toate că, măcar că, măcar de etc. – circumstanțiale de concesie; în caz că, în caz de etc. – circumstanțiale de condiție; așa încât, astfel încât – circumstanțiale de consecință; în loc să, pe câtă vreme etc. – circumstanțiale de opoziție; după ce că, în afară că etc. – circumstanțiale de cumul; decât să – circumstanțială de excepție. ◊ ~ arhaică: l. specifică limbii române vechi, ca de exemplu a face năvală, a face cercare, a(-i) veni aminte etc. ◊ ~ dialectală: l. proprie unuia dintre dialectele sau subdialectele limbii române, ca de exemplu dr. a-și lua valea și arom. a cădea pi ună parte („a se înțelege unul cu altul”).

RELATIV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportă la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. Date relative la situația economică a țării noastre. ◊ (Gram.) Pronume relativ = pronume care face legătura între propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină. Propoziție relativă = propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ. ◊ Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... Orice primiți de la Costică relativ la venirea lui, rog să-mi faceți și mie cunoscut. CARAGIALE, O. VII 29. 2. (În opoziție cu absolut) Care are o valoare dependentă de anumite condiții sau în funcție de punctul de vedere al cuiva. Frumosul este o noțiune relativă.Clasificarea oamenilor în pesimiști și nepesimiști... nu poate fi decît relativă. GHEREA, ST. CR. II 299. Driturile capatate au sfințenia lor relativă. RUSSO, S. 157. ◊ Adevăr relativ v. adevăr. Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără ca să poată preciza cu exactitate data. ♦ Care depinde de un termen fără care ar fi fără sens. Mișcarea în sensul din cinematică e relativă, fiindcă nu are sens fără indicarea corpului la care se referă. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape. A avut o viață relativ liniștită. SADOVEANU, E. 234. Am stat ș-am gîndit la soarta relativ bună pe care și-ar putea-o asigura un poet care s-ar deda la fabricarea versurilor de comandă. VLAHUȚĂ, O. A. 225. 3. Care privește relația dintre termeni considerați independent de această relație. Poziția relativă a două corpuri. ♦ Care nu există decît în relație cu altceva. După unele teorii idealiste spațiul ar fi relativ.

adverb sn [At: DA / Pl: ~e / E: fr adverbe, lat adverbium] Parte de vorbire, care determină un verb, un adjectiv sau alt adverb, arătând locul, timpul, modul, cauza sau scopul.

umbla [At: PSALT. HUR. 8v/3 / V: (îrg) îm~, (reg) im~, imla / Pzi: ~lu, (reg) umblui, ~bu, 2 ~li, (reg) ~beli, 6 ~lă, (reg) ~lu / Im și: (îrg) 2 blemi, 4 blem, blăm, 5 bleți, bleați, blați, blemați, blămați / E: ml ambulare] 1-3 vitr (Predomină ideea de deplasare; d. ființe) A (se) mișca, deplasându-se dintr-un loc în altul Si: a merge. 4 vi (Pop; îe) A ~ ca orbeții A avea un mers nesigur. 5 vi (Pop; îe) ~lă (sau să ~li) sănătos (sau bine, cu bine, cu Dumnezeu) Urare adresată celui care pleacă la drum. 6 vi (Înv; îe) A ~ cu Dumnezeu (sau în slujba lui Dumnezeu, înaintea Domnului, înaintea lui Dumnezeu) A trăi cu frica lui Dumnezeu. 7 vi (Pop; îe) A ~ după cineva (sau, rar, după ceva) A merge în urma cuiva (sau a ceva). 8 vi (Îe) A ~ pe două (sau pe șapte) cărări (sau pe trei drumuri, pe două poteci, pe zece poteci) A fi beat. 9 vi (Îe) A ~ apostolicește A umbla (1) pe jos (ca apostolii). 10 vi (Îe) A ~ ca pe o potecă A umbla (1) cu precauție. 11 vi (Îae) A umbla (1) cu teamă. 12 vi (Îae) A umbla (1) cu sfială. 13 vi (Îae) A umbla (1) cu greutate. 14 vi (Îe) A ~ gură cască A hoinări holbându-și ochii la tot ceea ce vede înjur și uitând de sine. 15 vi (Îae) A pierde vremea în zadar. 16 vi (Îae) A nu avea o ocupație (statornică). 17 vi (Pex; îae) A fi prostănac. 18 vi (Îe) A ~ pe drum, nu pe potecă A fi sincer. 19 vi (Îe) A ~ tot pe calea bătută A folosi un procedeu întrebuințat și de alții într-o acțiune, într-o întreprindere etc. 20 vi (Îe) A ~ cu nasul (sau cu capul) pe (sau în) sus A fi îngâmfat. 21 vi (Îae) A fi obraznic. 22 vi (Pop; îe) A ~ ca câinele surd la vânat A se strădui zadarnic să realizeze ceva. 23 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) gândul (sau gândurile) (la... sau pe la) A se gândi (la ...). 24 vi (Îae) A fi preocupat (de...). 25 vi (Îe) A-i ~ cuiva (ceva) prin (sau în) cap A se gândi la ceva. 26 vi (Reg; d. minciuni; îe) A ~ în picioare A fi bine potrivite (spre a da aparența de adevăr). 27 vi (Mun; îe) A ~ prin sat Se spune despre mireasa cu fetele și ginerele cu băieții, care, în ajunul nunții merg prin sat pentru a invita oamenii la nuntă. 28 vi (Olt; îe) A ~ în Dorohoi A fi beat. 29 vi (Trs; îe) A ~ nimic A nu lucra nimic Si: a trândăvi, a lenevi. 30 vi (Îrg; mai ales la imperativ, îf blem, blemați etc.) A pleca. 31 vi (Cu determinări, nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse, de obicei, prin pp „cu”) A merge împreună cu cineva (pe jos sau cu un vehicul). 32 vi (Pex) A întreține relații cu cineva. 33 vi (Pex) A se întovărăși cu cineva. 34 vi (Îe) A~ cu cineva A întreține relații de dragoste cu cineva Si: a trăi cu cineva, a se ține cu cineva. 35 vi A se plimba. 36 vi A merge (neîntrerupt) încoace și încolo. 37 vi A circula (1). 38 vi (Reg; subiectul indică un drum) A fi foarte circulat. 39 vi A merge (preocupat, agitat și fară astâmpăr). 40 vi A se duce pe la unii și pe la alții (cu diverse scopuri). 41 vi (Îe) A ~ de colo până colo (ori de colo-colo, de ici-colo, încoace și încolo, de-a-n câtele(a), de colo până dincolo) A se mișca din loc înloc, agitându-se foarte mult. 42 vi (Îae) A se frământa (13). 43 vi (Îae) A nu avea astâmpăr. 44 vi (Urmat de determinările „cu colindul”, „cu steaua”, „cu buhaiul”, „cu crucea” etc.) A umbla (1) pentru îndeplinirea unor obiceiuri, a unor ritualuri. 45 vi (Însoțit de determinări) A da târcoale. 46 vi (Urmat de determinări) A fi mereu în apropierea sau în preajma cuiva. 47 vi (Urmat de determinări) A se ocupa de cineva. 48 vi (Îe) A ~ (mort sau morțiș) după cineva A urmări pe cineva cu insistență pentru a-i câștiga bunăvoința, simpatia sau dragostea. 49 vi (Pop; îe) A-i ~ cuiva în (sau pe) cale A ieși mereu în dmmul cuiva. 50 vi (Pop; îae) A se ține peste tot după cineva, urmărindu-l. 51 vi (Pop; îe) A ~ în pâră (sau prin judecăți) A intenta proces. 52 vi (Pop; îae) A se judeca. 53 vi A călători pe apă Si: a naviga. 54 vi (D. pești) A înota. 55 vi A zbura. 56 vi (D. vehicule) A se deplasa (4) (pe un traseu anumit) Si: a circula (4). 57 vi (D. nave sau d. alte obiecte plutitoare) A se deplasa pe apă Si: a naviga, a pluti. 58 vi (D. nori, curenți de aer) A se deplasa (4). 59 vi (D. vânt) A bate (76). 60 vi (D. sânge) A circula (5). 61 vi (Reg; d. vin) A se agita (în timpul fermentației). 62 vt (C. i. spații, distanțe etc.) A străbate pe toată întinderea (în diverse sensuri) de la un capăt la altul Si: a cutreiera (1), a colinda, a parcurge. 63 vt (Pop; îe) A ~ lumea (sau țara, în lume) (și) (în) cruciș și (în) curmeziș A străbate în lung și în lat. 64 vt (Pop; îae) A merge peste tot. 65 vt (Pop; îe) A ~ șapte (sau nouă) hotare A străbate un drum foarte lung. 66 vt (Îae) A umbla (1) mult și fără răgaz. 67 vi A colinda din loc în loc fără nici un scop Si: a cutreiera (1), a pribegi, a hoinări, a rătăci. 68 vi (Înv; îe) ~lă ca un roi fără matcă Se spune despre o persoană cam zăpăcită, care umblă (1) pe drumuri fără nici un scop. 69 vi (Trs; îe) A ~ de-a lorum-florum A hoinări. 70 vi (Trs; îe) A ~ (de-a) lela A hoinări. 71 vi (Reg; îe) A ~ mânz după iapă A bate drumurile fără rost. 72 vi (Trs; îe) A ~ Teleleu și Trifon încolo și încoace A pierde timpul în zadar. 73 vi (Pop; îe) A ~ ca carul neferecat A umbla (67). 74 vi (Pop; îe) A ~ nearat, nesemănat A umbla (67). 75 vi (Pop; îe) A ~ prin odăi A umbla (1) fără vreun rost. 76 vi (Pop; îe) A ~ din câșlă-n câșlă A se muta din loc în loc. 77 vi (Înv) A pleca împreună cu cineva. 78 vi (Înv) A însoți (pe cineva). 79 vi A merge în mod repetat (la cineva sau undeva) Si: a vizita. 80 vi A merge de obicei, cu regularitate (într-un anumit loc) Si: a frecventa (1). 81 vi (Reg; îe) A ~ la fete (sau la neveste) A întreține relații de dragoste cu fete (sau cu neveste). 82-83 vit (Urmat de determinările „la școală”, „la universitate” etc.) A frecventa cursurile unei instituții de învățământ Si: a urma (17). 84 vi (Udp „cu”, „după” etc.) A se îngriji de cineva. 85 vi (Înv; urmat de determinări ca „învățătură”, „lege”, „sfat”, de obicei introduse prin pp „în”, „pre”, „întru”, „după” etc.) A asculta de ... 86 vi (Reg; d. pânza din război) A se țese ușor. 87 vi (Reg; d. firul gogoșilor de mătase) A se deșira cu ușurință, fără a se rupe. 88 vi (Reg; d. trunchiuri de copaci) A se despica ușor și drept în decursul prelucrării. 89 vi (Urmat de determinări care arată scopul) A se strădui să ... 90 vi (Urmat de determinări care arată scopul) A avea de gând Si: a intenționa. 91 vi (Urmat de determinări care arată scopul) A voi să ... 92 vi (Îe) A ~ să-i ia (cuiva) pielea de viu A pretinde de la cineva mai mult decât poate da. 93 vi (Îe) A ~ să prindă șarpele cu mâna altuia A încerca să iasă dintr-o situație primejdioasă punând pe altul în primejdie. 94 vi (Îe) A ~ să învie (sau să dezgroape) morții A încerca să facă lucruri care nu se mai pot împlini sau care nu mai sunt de actualitate. 95 vi (De obicei dp „după”, care indică ceea ce este căutat) A căuta (4). 96 vi (De obicei udp „după”, care indică ceea ce este căutat) A tinde să realizeze ceva. 97 vi (Spc; mai ales udp „după”) A căuta să dobândească o situație. 98 vi (Spc; mai ales udp „după”) A urmări un interes, un câștig etc. 99 vi (udp „în”, „prin”) A căuta (cu de-amănuntul) Si: a scotoci, a cotrobăi (2), a scormoni. 100-101 vir (Udp „cu”, „la” sau de adverbe de loc) A se atinge de un lucru. 102-103 vir (Udp „cu”, „la” sau de adverbe de loc) A apuca un obiect cu scopul de a-l folosi. 104-105 vir (Udp „cu”, „la” sau de adverbe de loc) A pune mâna pe ascuns pe un lucru interzis (cu intenția de a-l fura). 106 vi (Trs; îe) Nu ~! Nu pune mâna! 107 vi (Trs; îae) Stai cuminte! 108 vi (În legătură cu modul de a fi, de a se comporta; urmat de determinări modale) A se purta (îmbrăcat, încălțat etc.) într-un anumit fel. 109 vi (Îe) A ~ cu piele de oaie A fi viclean. 110 vi (Udp „cu”) A purta de obicei cu sine. 111-112 vi (Udp „cu”) A obișnui să aibă asupra sa sau în preajma sa. 113 vi (Îvp) A se comporta într-un anumit fel față de cineva. 114 vi (Îvp; pex) A proceda, a acționa într-un anume fel. 115 vi (Reg; îe) A ~ cu (sau pe lângă) cineva ca cu (sau ca pe lângă) o bubă coaptă A se purta cu cineva cu o grijă deosebită. 116 vi (Reg; îae) A menaja pe cineva. 117 vi (Urmat de determinări) A se afla (într-o situație, într-o stare etc.) 118 vi (Îe) A ~ cu satana în sân A fi necinstit, imoral. 119 vi A se folosi de șmecherii. 120 vi (Rar) A deveni (2). 121 vi (Îvr) A avea un anumit regim. 122 vi (Îvr) A fi folosit într-un anumit fel. 123 vi (Îvp; de obicei urmat de determinări ca „din mână în mână”, „din om în om”) A trece de la unul la altul Si: a se transmite, a circula (1). 124 vi (Îvp; d. bani) A fi în circulație Si: a circula (10). 125 vi (Îvp; d. o boală molipsitoare, un viciu etc.) A se transmite de la unul la altul Si: a circula (1). 126 vi (Îvp; d. o boală molipsitoare, un viciu etc.) A face ravagii Si: a bântui (10). 127 vi (D. vești, zvonuri etc.) A se face cunoscut. 128 vi (D. vești, zvonuri etc.) A se răspândi de la unul la altul Si: a circula (8). 129 vi (D. acțiuni, fenomene, evenimente, afaceri etc.; de obicei cu determinări modale) A se petrece. 130 vi (Îvp; d. timp) A decurge (5). 131 vi (Înv; îe) A-i ~ (cuiva) vremea (într-un anumit fel) A avea condiții (bune, rele, prielnice etc.). 132 vi (Înv; d. an) A fi în desfășurare. 133 vi (Îvp) A-i merge cuiva treburile într-un anumit fel. 134 vi (Îvp) A trece prin anumite situații. 135 vi (Îvp) A păți. 136 vi (Înv; îe) A-i ~ (cuiva) norocul (într-un anume fel) A-i merge cuiva treburile (bine, rău etc.). 137 vi (Impersonal; construit cu dativul; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău”) A o duce3 (59). 138 vi (Înv; d. oameni; urmat de determinări; îe) A ~ în ... (sau întru ...) A se apropia de împlinirea vârstei de ... 139 vz (D. aparate, mecanisme, instalații) A fl în funcție. 140 vi (D. aparate, mecanisme, instalații) A putea fi pus în funcțiune. 141 vz (D. aparate, mecanisme, instalații) A se mișca fără întrerupere. 142 vz (Îe) A-i ~ mintea A fl ager la minte. 143 vz (Îvr; îae) A se gândi intens la ceva. 144 vz (Reg; d. organe digestive) A mistui. 145 vz (Mun; îe) A-i ~ (cuiva) burta A avea diaree. 146 vz (Înv; d. târguri) A avea loc. 147 vz (D. limbă, gură, ochi etc.) A se mișca întruna. 148 vz (D. limbă, gură, ochi etc.) A se mișca repede, cu agerime (pentru a vorbi sau pentru a privi). 149 vz (Îe) Nu-ți ~le (sau să nu-ți ~le) gura (sau melița etc.)! Taci! 150 vz (D. degete, mâini, picioare) A se mișca cu mare ușurință și cu agerime, cu pricepere, cu iscusință. 151 vz (Reg; d. salarii, venituri, moșteniri etc.; mai ales construit cu dativul pronumelui personal) A reveni1 cuiva pe drept (la un anumit termen sau la intervale regulate de timp). 152 vz (Trs; î e) A-i ~ cuiva (ceva) A i se oferi cuiva ceva Si: a primi, a obține, a căpăta (1). 153 vz (Îvr; d. un bun imobil) A aduce un anumit venit Si: a produce. 154 vz (înv; d. bani) A avea valoare de ... Si: a valora. 155 vi (Înv; d. îndatoriri publice, hotărâri, dispoziții, impozite etc.) A fi în vigoare. 156 vi (Înv; d. îndatoriri publice, hotărâri, dispoziții, impozite etc.) A reveni1 (în mod periodic) ca o obligație sau ca un drept. 157 vz (înv; d. tratate, convenții, obiceiuri etc.) A intra în vigoare Si: a fi valabil, a se menține, a se păstra. 158 vz (Mar; îe) A-i ~ (cuiva) legea A se judeca procesul cuiva. 159 vz (Urmat de determinări care indică nume de obiecte, de unelte, de arme etc. introduse prin pp „cu”) A lucra cu ... Si: a mânui, a manipula. 160 vz (Urmat de determinări care indică nume de obiecte, de unelte, de amie etc. introduse prin pp „cu”) A se folosi de ... Si: a întrebuința. 161 vi (Reg; îe) A ~ cu bumbu A spune minciuni. 162 vz (Reg; îe) A ~ cu cureaua A căuta să înșeli pe cineva. 163 vi (Reg; îe) A ~ cu șurupuri A se folosi de înșelătorii. 164 vz (Fam; îe) A ~ cu bancuri (sau cu minciuni, cu poante, cu scheme, cu tromboane) A spune minciuni pentru a înșela pe cineva. 165 vi (îvp; udp „în” sau „cu”) A se îndeletnici cu ... 166 vz (Înv; d. linii sau semne de hotar) A se întinde (de la ... până la ...). 167 vz (Înv; d. întinderi de pământ) A avea suprafața de Si: a se întinde, a cuprinde (36). 168 vz (Înv; d. drumuri) A duce (44) (de la ... până la ...) Si: a ajunge (1). 169 vz (Înv; în legătură cu vechea organizare a satelor, a moșiilor) A fi împărțit în ...

PÂ conj., prep. A. Conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de timp). 1. (Stabilește un raport de posterioritate, precizând limita până la care se îndeplinește acțiunea din regentă) Greu le-a fost până și-au făcut rost de cărți. 2. (Urmat de o negație, stabilește un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... ♦ (În locuțiuni, urmat de o negație) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme..., cât... ◊ (În locuțiuni) Până când. Până ce. II. (Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu) A mers până unde nu ajunsese nimeni. B. Prep. (Împreună cu adverbe și cu alte prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții). I. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Până mâine dimineață să termini lucrarea. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. (Corelativ) Din zori și până-n seară.Loc. conj. Până când. Până ce.Loc. adv. Până la urmă = în cele din urmă. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanțial de loc; urmat de adverbe) Merg pe jos până acasă.Loc. adv. De colo până colo = din loc în loc, în multe locuri. De sus până jos sau de jos până sus = în întregime, tot. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în prepoziții compuse) S-a înduioșat până la lacrimi. ◊ (În locuțiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până și = chiar și. – Lat. paene-ad.

PÂ conj., prep. A. Conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de timp). 1. (Stabilește un raport de posterioritate, precizând limita până la care se îndeplinește acțiunea din regentă) Greu le-a fost până și-au făcut rost de cărți. 2. (Urmat de o negație, stabilește un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... ♦ (În locuțiuni, urmat de o negație) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme..., cât... ◊ (În locuțiuni) Până când. Până ce. II. (Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu) A mers până unde nu ajunsese nimeni. B. Prep. (Împreună cu adverbe și cu alte prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții). I. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Până mâine-dimineață să termini lucrarea. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. (Corelativ) Din zori și până-n seară.Loc. conj. Până când. Până ce.Loc. adv. Până la urmă = în cele din urmă. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanțial de loc; urmat de adverbe) Merg pe jos până acasă.Loc. adv. De colo până colo = din loc în loc, în multe locuri. De sus până jos sau de jos până sus = în întregime, tot. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în prepoziții compuse) S-a înduioșat până la lacrimi. ◊ (În locuțiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până și = chiar și. – Lat. paene-ad.

PÎ2 prep. Împreună cu adverbe și prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții compuse. I. Introduce un complement circumstanțial de timp. Va trebui cu dînșii să mă lupt Din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 5. Are să fie o pînză cum Ileana pînă acuma n-a văzut. SLAVICI, N. I. 54. Pînă mîni dimineață să gătești fuioarele aceste de tors. CREANGĂ, O. A. 132. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (În prepoziții compuse) Pînă la. Adevărat că pînă la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat și nici nu a avut nevoie de nici un fel de slujbaș al măriei-sale. SADOVEANU, B. 75. A pus soroc de două săptămîni pînă la nuntă. GALACTION, O. I 71. Pînă în. Petrecu pînă în amurgul serii la joc. SLAVICI, N. I 132. (Corelativ) Din... (și) pînă în... Torcea, torcea, fus după fus, Din zori pînă-n seară. IOSIF, PATR. 9. Din zori de zi un sclav îi sta La cap, citind pînă-n deseară. COȘBUC, P. I 86. ◊ Loc. conj. Pînă cînd. Și merge Ivan și merge pînă cînd pe însărate ajunge la curțile cele. CREANGĂ, O. A. 206. Valurile rîd și mînă întunecoase lumea lor albastră, pînă cînd deodată rîul împiedecat de stînci și munți s-adună între codri ca marea oglindă a mărei. EMINESCU, N. 67. Pînă ce. Ține cînele cu dînsa și-l poartă de cîteva ori în munte, pînă ce și-a aduce aminte ș-a cunoaște iarăși locurile. SADOVEANU, B. 211. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pîn’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec. EMINESCU, O. I. 116. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. ◊ Loc. adv. Pînă la urmă = în cele din urmă. Hai joacă, hai joacă mereu, Căci pînă la urmă știu bine, Doar tu mai rămîi și cîntecul meu Pierzîndu-se-n tine. BENIUC, V. 67. Dar aflați: pînă la urmă vor birui tot milioanele de săraci, milioanele de săraci care azi gem. CAMILAR, N. I 365. Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins și pînă la urmă și întors acolo de unde a fugit. CARAGIALE, O. I 254. Pînă (la) una-alta = pentru moment, deocamdată. Pînă una-alta, opriți tuspatru la capătul unei postate, prinseră a sfărîma spice în palme. CAMILAR, N. II 384. Și pînă una-alta, ea își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe. ISPIRESCU, L. 15. Pînă la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. Pînă în zori = înainte de revărsatul zorilor. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. II. Introduce un complement circumstanțial de mod. (În prepoziții compuse) Cu cît lucrau mai mult, hărnicia le creștea pînă la chiot. CAMILAR, N. II 383. Un fel de milă de el însuși umplea, pînă la lacrimi, sufletul lui Manolaș. GALACTION, O. I 636. ◊ (În locuțiuni) Pînă acolo = în așa măsură, în așa grad. (Regional) Pînă pe-acolo = peste măsură, în atît de mare grad încît se întrece măsura. Nu ți-oi mai cere vreun lucru mare pînă pe-acolo. CREANGĂ, P. 151. Mătușă. zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine? – Acesta nu-i vrun lucru pîn’ pe-acolo, copilă hăi, zise baba. id ib. 173. Pînă și = chiar și. Pînă și privirea crîncenă a învățătorului se îmblînzise. SADOVEANU, A. L. 187. Zvîrliți statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre pînă și urma sclavă. EMINESCU, O. I 60 (Toți) pînă la unul v. la. III. Introduce un complement circumstanțial de loc, urmat de adverbe. Afară, pînă departe, în întuneric se-auzeau cum cîntă cocoșii, mohorît, a vremuire. CAMILAR, N. II. 303. De-acuma tot pe apă merg pînă acasă. SADOVEANU, B. 118. O grădină unită cu murii monăstirei se-ntindea pînă jos la poalele mărei. EMINESCU, N. 126. ◊ Loc. adv. De colo pînă colo = din loc în loc, în multe locuri. Nu știu ce-avea fata că-i era necaz Și umbla de colo pînă colo beată. COȘBUC, P. I 144. Fata tot șezînd la fereastră vedea pe un june fluieră-vînt umblînd de colo pînă colo. ISPIRESCU, L. 120. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo pînă colo. CARAGIALE, S. N. 38. De sus pînă jos sau de jos pînă sus = în întregime, tot. Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. Armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă jos și plin de sînge, fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. (În prepoziții compuse) Pînă la. Trandafiri nu mai văzusem niciodată și îndeosebi niciodată nu ajunsese pînă la mine turburătorul lor parfum. GALACTION, O. I 57. Pînă în. Numai șivoaiele apelor... își mai trimeteau de prin văi, pînă-n depărtare, vuietul lor nedeslușit și surd. HOGAȘ, M. N. 178. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-i mai țîn, Și-i cale pînă-n sat! COȘBUC, P. I. 227. Dar prin codri ea pătrunde, Lîngă teiul vechi și sfînt, Ce cu flori pînă-n pămînt Un izvor vrăjit ascunde. EMINESCU, O. I. 103. (Corelativ) Din... pînă în... sau de (la)... pînă la (în)... Așa-i de întuneric afară! Din cer un iad pînă-n pămînt. COȘBUC, P. I 64. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. EMINESCU, O. I 117. Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armăsari turcești și înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Urmat de diferite prepoziții; uneori ca o precizare vagă) Era bîlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bîlciuri vestite la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 135 [Marea] se mișca urcîndu-și apele pînă lîngă un boschet de chiparos și roze. EMINESCU, N. 126. ◊ Loc. prep. Pînă prin dreptul... Niște trandafiri zdrențuiți umpleau un colțișor întreg... și se cățărau pe coastă pînă prin dreptul turlei. GALACTION, O. I 40. Pînă dincolo (sau dincoace) de... Alta nu-i mai rămîne decît... să se ducă, încotro o vedea cu ochii, pînă dincolo de Mărul-Roșu. CARAGIALE, S. N. 41.

CIRCUMSTANȚIA s. f. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau interjecția predicativă determinată din propoziția regentă. ◊ ~ de loc (locală): c. care arată locul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de loc. Este introdusă prin adverbele relative unde (precedat sau nu de prepozițiile de, pe, de pe sau până), încotro, dincotro, oriunde și oriîncotro: „...unde nu e lege, nu e nici slobozenie” (Al. Russo); „... și să apuci încotro -i vedea cu ochii” (Ion Creangă); „Du-mă-ncet cu mâinile la piept, / Adormit, oriunde vei socoate” (Șt. O. Iosif); „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu). ◊ ~ de timp (temporală): c. care arată timpul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de timp. Poate exprima un raport temporal de anterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare până și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare până ce și până să), un raport temporal de simultaneitate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „în timp ce”, și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare pe când, în timp ce, în vreme ce) și un raport temporal de posterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „imediat ce” și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare de cum, după ce, imediat ce și îndată ce). Pe lângă elementele amintite mai sus, c. de timp mai este introdusă și prin adverbele relative când (precedat sau nu de prepozițiile de sau până) și oricând și de locuțiunea adverbială relativă de câte ori (transformată uneori în locuțiunea conjuncțională subordonatoare ori de câte ori): „Când a înnoptat, l-a dus la unul din palate” (E. Camilar); „...și de câte ori pronunța cuvântul «entuziast», îl dansa cu surâsuri” (Camil Petrescu); „...și n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de oboseală” (B. Șt. Delavrancea); „...să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu” (Ion Creangă); „Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză de veste, trecuse Dunărea” (Al. Odobescu); „Și pe când spahiii lui tremurau tupilați prin bălării, din tabăra românilor se înalță... cântece de biruință” (A. Vlahuță); „Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă cât și în gânduri, rămăsei încremenit” (V. Alecsandri); „După ce paturile arseră... împărăteasa adună cenușa” (I. Slavici); „Imediat ce vei primi scrisoarea mea, suie-te în tren și vino aici” (I. L. Caragiale); „Cum însera, înhăma căluțul la polobocul pe două roate” (E. Camilar). ◊ ~ de mod (modală): c. care arată modul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală, felul însușirii unui adjectiv sau al caracteristicii unui adverb din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, pe lângă un adjectiv sau pe lângă un adverb, funcția unui complement circumstanțial de mod. Poate exprima o circumstanță modală propriu-zisă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum, cât și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare așa cum, așa precum, astfel cum, fără să și după cum), o circumstanță modală cantitativă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cât și oricât), o circumstanță modală comparativă – reală sau ireală (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare (față) de cum, decât să, după cum, ca și cum, ca și când și de parcă) și o circumstanță modală de măsură progresivă (marcată cu ajutorul locuțiunilor conjuncționale subordonatoare cu cât, de ce, pe cât și pe măsură ce): „...cum va zice judecata, așa să rămâie” (Ion Creangă); „Caii aleargă cât le apucă picioarele” (V. Alecsandri); „Și cu paharul plin în mâini, / Precum e felul din bătrâni... /El a-nchinat” (G. Coșbuc); „Calul se clatină încet la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra” (I. Agârbiceanu); „Fără să vrea, Felix raportă totul la moș Costache însuși” (G. Călinescu); „Muncește cât poate”; „Să oprești pentru tine oricât dorești”; „Cănuță oftă adânc, ca și cum ar fi răsuflat întâia oară” (I. L. Caragiale); „Toți aveau de spus câte ceva, ca și când ceilalți n-ar fi știut nimic” (L. Rebreanu); „...și cu cât mai mult joacă, cu atât mai vârtos se simte a da înainte” (I. Slavici); „...dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare” (I. Pop-Reteganul). ◊ ~ de cauză (cauzală): c. care arată cauza desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de cauză. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, deoarece, căci, întrucât, fiindcă, cum („pentru că”), unde („pentru că”) și dacă („pentru că”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare din cauză că, din pricină că, pentru că, odată ce, de vreme ce și din moment ce: „Aș vrea să plâng de fericit, / pot să văd ce-ai plăsmuit!” (G. Coșbuc); „Nu puteau toți să ia același drum... fiindcă drumurile erau multe” (G. Galaction); „Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe licurici să-i lumineze calea” (Em. Gârleanu); „Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te mușcă” (M. Sadoveanu); „Pesemne ți s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine” (Al. Odobescu); „Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toți... căci priveliștea era vrednică de a încânta sufletele” (V. Alecsandri); „...dete o pungă de bani grădinarului, pentru că -i făcuse o grădină” (P. Ispirescu); „Și amândoi bătrânii aceștia erau... posomorâți... din pricină că nu aveau copii” (Ion Creangă); „... de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc să mi-o fac absentă” (Camil Petrescu). ◊ ~ de scop (finală): c. care arată scopul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de scop. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare să, ca să și de („să”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare pentru ca să (pentru ca... să): „Și mam’mare se hotărăște să stea în coridor... păzească pe Goe” (I. L. Caragiale); „Ca să te vindeci pentru totdeauna, / Ridică-te și vino după mine” (G. Topârceanu); „Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie” (Al. Russo); „Iscălesc pentru ca fiii oamenilor nu mai piară în război” (Z. Stancu). ◊ ~ de consecință (consecutivă): c. care arată consecința sau rezultatul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă sau al intensificării însușirii unui obiect și al caracteristicii unei acțiuni, îndeplinind pe lângă verb (locuțiune verbală), adjectiv sau adverb funcția de complement circumstanțial consecutiv. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare încât, că, de, să, ca să (ultimele patru cu sensul de „încât”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare așa că și așa încât: „...și asemenea vuiet s-a stârnit... încât gâdea a fost cuprins de sfială” (M. Sadoveanu); „...era așa de frumos și de cald afară, -ți venea să te scalzi pe uscat ca găinile” (Ion Creangă); „...urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap” (P. Ispirescu); „...vă spui eu c-o să tragă o sfântă de ploaie de un ceas, rupă pământul” (I. Al. Brătescu-Voinești); „... și socoteau că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin” (L. Rebreanu); „Și bogotanii... nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți” (I. Agârbiceanu); „Drumurile erau nespus de grele, așa încât caii începură a îngenunchea” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de condiție (condițională): c. care arată condiția reală sau ipoteza în virtutea îndeplinirii căreia se poate realiza acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă (de aici și felurile condiționalei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial condițional pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă, de, să și când („dacă”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare în caz că: „Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărână, / Dacă voi acum veți pierde marea cauză română” (Gr. Alexandrescu); „De mi-i da o sărutare, nime-n lume n-a s-o știe” (M. Eminescu); „ -l văd venind, / Aș mai trăi o viață” (G. Coșbuc); „Când aș ști că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aș face așa precum zici tu” (P. Ispirescu); „În caz că vremea se strică, nu mai plecăm în excursie”. ◊ ~ de concesie (concesivă): c. care arată o împrejurare (fie reală, fie ipotetică sau ireală) ce ar fi putut împiedica acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă, dar care n-o împiedică (de aici și felurile concesivei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial concesiv pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare deși, dacă, de și să, prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu toate că, măcar că, măcar de, măcar să, chit că, chiar dacă, chiar de, chiar să și fără (ca) să, prin pronumele și adjectivele nehotărâte relative orice, oricare, oricât, oricâtă, oricâți și oricâte și prin adverbele nehotărâte relative oricât și oricum:Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic” (Gr. Alexandrescu); „Dacă (”deși„) în multe privințe erau deosebiți unul de altul, în altele se asemănau” (I. Slavici); „De piatră de -ai fi fost, nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie” (Ion Creangă); „ știu de bine că mă duc la mănăstire, pâine și sare nu mai mănânc cu el!” (I. L. Caragiale); „Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică..., totuși ne mulțumirăm deocamdată cu umbra rară... a unui tânăr brad” (C. Hogaș); „...chiar de -aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa” (P. Ispirescu); „...măcar că era prea înțeleaptă, își pierdea și dânsa răbdarea uneori” (I. L. Caragiale); „Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!” (M. Eminescu); „Dar oricât s-ar fi lipit, între ele tot ar fi rămas o fisură” (Geo Bogza). ◊ ~ de instrument (instrumentală): c. care arată instrumentul sau mijlocul de realizare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial instrumental pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative ce și ceea ce sau prin adjectivele nehotărâte relative cât și câtă, precedate de prepoziția cu: „Dar cu ce are ea, cu ce ai dumneata... puteți să trăiți o viață...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Cu ceea ce îi mai vine din arenda pământului, de-abia dacă își plătește datoriile” (G. Galaction); „Și cu câtă carte știu... pot s-ajung dichiu la vreun mitoc” (Ion Creangă). ◊ ~ de asociere (sociativă): c. care arată cine însoțește subiectul sau obiectul direct din propoziția regentă în săvârșirea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală din aceeași regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial sociativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative cine și ce și prin adjectivele nehotărâte relative cât, câtă, câți, câte, precedate de prepoziția cu sau de locuțiunea prepozițională împreună cu: „S-o pornim cu ce om apuca” (B. Șt. Delavrancea); „Zamoysky dete poruncă hatmanului Zatkiewsky de a se duce în grabă cu câte oști va putea să adune mai curând” (N. Bălcescu); „Aide, pleacă acasă... cu cine mi te-a trimis” (L. Rebreanu). ◊ ~ de opoziție (opozițională): c. care arată o opoziție față de conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial opozițional pe lângă această propoziție. Datorită mai ales elementelor introductive, ea poate avea nuanțe diferite (condițională, temporală, locală sau finală). Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă și unde („dacă”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în loc să, (pe) câtă vreme, în timp ce, în vreme ce, pe când și pentru ca să: „Paraschiv în loc se bucure că grâul ieșise..., arăta mereu posomorât” (M. Preda); „...dacă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e un râs sinistru” (M. Sadoveanu); „...toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere... și de foame” (I. L. Caragiale); „Atunci, acela vede lumea cu ochiul liber, în vreme ce eu o văd cu o lunetă puternică” (G. Călinescu); „Unde până aci era bilșugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă” (P. Ispirescu); „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător..., pentru ca să dăm peste altul și mai crunt!” (V. Alecsartdri). ◊ ~ de cumul (cumulativă): c. căreia i se adaugă conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial cumulativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă. Este introdusă prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare pe lângă că, după ce, după ce că, plus că, lasă că, necum să, nu numai că, în afară că:Pe lângă că suntem meșteri lemnari, apoi am și ajuns la o vreme de cărunteță” (M. Sadoveanu); „După ce că ești chior, nici n-auzi bine” (M. Preda); „Și în afară că era micuță, mai era și supraîncărcată de mobilă” (Z. Stancu); „Nici oleacă de mâncare nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie” (L. Rebreanu); „Lasă că era tânără..., dar apoi toate mișcările ei... aveau un ce mai deosebit” (V. Alecsandri). ◊ ~ de relație (relațională): c. care arată la ce se referă acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale din propoziția regentă sau calitatea unui obiect din aceeași propoziție. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial de relație pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau adjectivul din regentă și este introdusă prin conjuncția subordonatoare de sau prin pronumele relative cine și ce precedate de locuțiunea prepozițională în legătură cu: „Treci la badea peste drum / Să cercăm vinul de -i bun” (Jarnik-Bârseanu); „În legătură cu cine a venit ieri nu există obiecții”; „În legătură cu ce s-a spus acolo avem și noi observații”. ◊ ~ de excepție: c. care arată un raport de excepție față de propoziția regentă și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial de excepție pe lângă aceasta. Este introdusă prin adverbul subordonator decât și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în afară că și decât să: „Boierul e un om care toată ziua nu lucră altceva decât mănâncă, bea..., se culcă” (M. Sadoveanu); „...alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu); „În afară că s-a dus acolo, n-a mai făcut nimic altceva”. (Pentru clasificarea complementelor și a subordonatelor v. criteriu).

*ADVERB (pl. -be) sn. 📖 Parte de cuvînt invariabilă care determină mai de aproape circumstanțele acțiunii unui verb (merge iute), ori gradul însușirii exprimate de un adjectiv (mai bun), sau precizează chiar înțelesul unui alt adverb (foarte bine); ~ de loc (unde, acolo); ~ de timp (cînd, atunci); ~ de mod (cum, așa); ~ de cantitate (cît, atît), ~ de afirmare (da); ~ de negare (nu, ba); ~ de îndoială (poate) [fr. < lat].

RELATIV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportează la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. ◊ (Gram.) Pronume (sau adverb) relativ = pronume (sau adverb) care face legătura dintre propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină. Propoziție relativă (și substantivat, f.) = a) propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ; b) propoziție atributivă. ◊ Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... 2. Care are o valoare dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință etc.; evaluat, determinat cu aproximație; condiționat, limitat, variabil. ◊ Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data. Mișcare relativă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. ♦ Care depinde de un termen în absența căruia ar fi fără sens. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape. 3. Care privește relația dintre termeni considerați independenți de această relație. ♦ Care nu există decât în relație cu altceva. – Din fr. relatif, lat. relativus, it. relativo, germ. relativ.

RELATIV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportează la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. ◊ (Gram.) Pronume (sau adverb) relativ = pronume (sau adverb) care face legătura dintre propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină. Propoziție relativă (și substantivat, f.) = a) propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ; b) propoziție atributivă. ◊ Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... 2. Care are o valoare dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință etc.; evaluat, determinat cu aproximație; condiționat, limitat, variabil. ◊ Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data. Mișcare relativă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. ♦ Care depinde de un termen în absența căruia ar fi fără sens. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape. 3. Care privește relația dintre termeni considerați independenți de această relație. ♦ Care nu există decât în relație cu altceva. – Din fr. relatif, lat. relativus, it. relativo, germ. relativ.

ADVERB ~e n. Parte de vorbire, neflexibilă, care arată o caracteristică a unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri. ~ de timp. ~ de loc. ~ de mod. /<lat. adverbium, fr. adverbe

*provérb n., pl. e (fr. proverbe, d. lat. proverbium, d. pro, înainte, în loc de, și verbum, vorbă. V. adverb). Zicătoare, maximă scurtă devenită populară: proverbele-s ecou experiențeĭ. V. parimie). Mică comedie care e desfășurarea unuĭ proverb: proverbele luĭ Alfred de Musset. Pl. Una din cărțile Vechĭuluĭ Testament. A trece în proverb, a deveni proverb: multe versurĭ ale luĭ Boileaŭ aŭ trecut în proverb.

ADVERB, adverbe, s. n. Parte de vorbire neflexibilă, care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb. Adverbele pot fi: de timp, de loc, de mod, de cauză și de scop.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura2. Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză.Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă?Nevastă-mea. – Ce?O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor.Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face?Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine2 (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu«văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost.Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat.Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine2 (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine2 (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. friptRefl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap1 (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap1 (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești?Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul?Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături!Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trecEa pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai.Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

ADVERBIAL, -Ă 1. Grup ~ Termen impus de gramatica generativă* pentru a desemna o structură de constituenți grupând adverbul, în calitate de centru* (sau cap*) de grup, și determinanții lui. În afara adverbelor de gradare, a celor de aproximare, de modalizare, de precizare sau de limitare a predicației adverbiale, admise de orice adverb care acceptă categoria comparației* (ex. destul de bine, alarmant de bine, aproape bine, omenește posibil, poate departe), puține sunt adverbele care primesc complemente*, deci determinanți obligatorii, cărora le impun restricții de formă: de caz, de prepoziție (aidoma lor, concomitent cu..., dincolo de..., indiferent de...). 2. Locuțiune ~ Grup fix* (neanalizabil) de cuvinte (vezi LOCUȚIUNE) care apare cu semnificația globală a unui adverb, iar, sintactic, satisface contextele proprii adverbului și funcțiile acestuia (ex. privește de jur împrejur; mănâncă din când în când; se simte din ce în ce mai bine). Clasificarea locuțiunilor adverbiale urmează criteriul semantic de clasificare a adverbelor, distingându-se clase ca: de loc (privește în față, de jur-împrejur), de timp (bolnavă din când în când, ~ din nou); de mod (rezolvată pe negândite, ~ pe loc); de certitudine (de bună seamă va pleca, într-adevăr ~) etc. 3. Numeral ~ În gramatica limbii române, specie de numeral* realizată printr-un grup de cuvinte cu comportament adverbial (vezi 2), exprimând de câte ori se repetă o acțiune sau se manifestă o calitate; sin. de repetare; vezi seria: o dată, de două ori, de trei ori... 4. Sufix ~ Clasă de sufixe* lexicale care, atașate la baze* substantivale și adjectivale (rar, verbale), creează cuvinte noi aparținând clasei adverbelor de mod (vezi DERIVARE). În limba română, funcționează ca sufixe adverbiale: -ește (copilărește); -iș, -îș (cruciș, târâș), sufixul neologic -mente, limitat la împrumuturi* cu structură analizabilă (literalmente, totalmente). G.P.D.

loc sn [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: ml locus] 1 Punct sau porțiune determinată în spațiu. 2 (Gmt; îs) ~ geometric Linie plană ale cărei puncte au aceeași proprietate. 3 (Gmt; îas) Totalitate a punctelor dintr-un spațiu definite printr-o singură proprietate geometrică. 4-5 (Grm; îs) Adverb de ~ sau (complement) circumstanțial de ~ (Adverb sau) complement circumstanțial care arată locul (1) unde se petrece o acțiune, punctul de plecare, direcția și limita în spațiu a unei acțiuni. 6 (Grm; îs) (Propoziție) circumstanțială de ~ Propoziție care arată locul (1) în care se petrece acțiunea din propoziția regentă. 7 (Reg; îlav) De ~ Imediat. 8 (Reg; îal) Din timp. 9 (Îlav) De pe (sau din) ~ De acolo de unde se află cineva, stând nemișcat, fără a se deplasa. 10 (Îe) A o lua (sau a o rupe, ori a porni) din ~ A pleca de undeva. 11 (Reg; îae) A începe o activitate. 12-13 (Îe) A(-i) sări inima din ~ A simți brusc (o mare frică sau) o emoție intensă. 14 (Îlav) Din ~ în ~ (sau dintr-un ~ într-altul) Încoace și încolo. 15 (Îal) La anumite intervale în spațiu. 16 (Îlav) În (sau pe) ~ Pe aceeași bucată de pământ unde se află cineva sau ceva. 17 (Îal) Neclintit. 18 (Îal) Imediat. 19 (Reg; îe) Minte de se opresc apele (sau de stă soarele) în ~ Se zice despre cineva care spune minciuni foarte mari. 20 (Rar; îe) A nu-l prinde vremea în ~ A fi foarte ocupat. 21 (Reg; îe) A sta în ~ (de cineva) A fi împiedicat de la o acțiune. 22-23 (Fam; îe) A-i sta mintea în ~ A nu mai înțelege nimic. 24 (Îae) A rămâne foarte mirat. 25 (Îe) A bate (pasul) sau (a sta) pe ~ A nu progresa. 26 (Îe) A sta pe ~ A se opri. 27 (Reg; îe) A sta pe ~ ca turta-n foc A sta nemișcat. 28 (Pex; reg; îae) A nu acționa. 29 (Îe) A ține (ceva) pe ~ A împiedica să se dezvolte. 30 (Îe) Pe ~ repaus Comandă militară indicând ieșirea din poziția de nemișcare a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere, fără a se deplasa din loc. 31 (Îlav) La ~ Acolo unde era mai înainte, unde stătea de obicei. 32 (Îvp; îe) A nu avea capul la ~ A fi zăpăcit. 33 (Fam; îe) A face la ~ A reface. 34 (Fam; îe) A-i veni inima (sau sufletul) la ~ A-și reveni dintr-o sperietură, o emoție etc. Si: a se liniști. 35 (Fam; îe) A-i veni mintea (sau mințile) la ~ A se cuminți. 36 (Pex; îae) A se maturiza. 37 (Rar; îe) A-i veni fața la ~ A-și recăpăta expresia sau înfățișarea firească după o emoție puternică, o boală etc. 38 (Mil; îe) La ~ comanda Comandă prin care se revine asupra unui ordin dat anterior. 39-40 (Fam; îae; șîe la loc mișcarea) Comandă prin care se revine (asupra unei dispoziții sau) asupra unei mișcări greșite. 41 (Fam; îe) A pune (pe cineva) la ~ul lui A da cuiva o lecție de bună-cuviință. 42 (Îlav) La un ~ Împreună. 43 (Înv; îe) A sta la un ~ cu cineva A conviețui. 44 (Îvp; îe) A sta grămadă (sau roi) (la un ~) A se îngrămădi. 45 (Îrg; îe) A ține la un ~ A fi uniți. 46-47 (Îlav) Până într-un (sau la un) ~ (Până la un punct sau) până la un moment. 48 (Îal) Într-o măsură oarecare. 49lav) În (sau peste) tot ~ul Pretutindeni. 50 (Înv; îlav) Pe unele (sau une) ~uri Pe alocuri. 51 (Îlav) La fața (sau, înv, starea) ~ului Acolo unde s-a întâmplat sau se află ceva. 52 (Îrg; îlav) In uibul ~ului Pretutindeni. 53 (Îrg; îal) La întâmplare. 54 (Îrg; îe) A fi în uibul ~ului (sau al cuiva) A se comporta după firea și obiceiurile locului sau ale cuiva. 55 (Îrg; îae) A fi pe placul cuiva. 56 (Îrg; îae) A se acomoda. 57 (Pop; îe) A-și afla ~ul A se stabili undeva. 58 (Pfm; îe) A nu-și (mai) afla (sau găsi) ~ul sau a nu-l (mai) ține (sau încăpea) (pe cineva) ~ul A nu mai avea astâmpăr sau odihnă. 59 (Îae) A fi neliniștit. 60 (Îae) A fi nerăbdător. 61 (Pfm; îe) A nu (mai) avea ~ de cineva A fi incomodat de cineva. 62 (Îae) A se lega mereu de cineva, provocându-i necazuri, neajunsuri. 63 (Pfm; îe) A se învârti ~ul (cu cineva) A avea amețeli. 64vp; îe) A nu-l prinde ~ul (sau starea) pe cineva A nu avea astâmpăr. 65 (Îe) A sta (sau a se ține, a rămâne, a încremeni) țintuit ~ului A sta neclintit. 66 (Pfm; îe) A sta la un ~ A sta cuminte, liniștit. 67 (Fam; îe) A nu (putea) sta ~ului (sau la un ~, pe ~) A alerga încoace și încolo. 68 (Îe) A pune (pe cineva sau ceva) la ~ sigur A pune într-un loc ferit de orice pericol Si: a ascunde. 69 (Pop; îe) Cum îl rabdă ~ul? Se spune despre un om rău. 70 (Îe) A muta din ~ A duce în altă parte. 71 (Îe) A merge (a se deplasa, a se duce etc.) la fața ~ului A se deplasa acolo unde s-a întâmplat ceva, pentru a face cercetări. 72 (Îlav) La fața ~ului Acolo unde s-a petrecut un eveniment, o întâmplare etc. 73 (Pop) Bucată de pământ cultivabil. 74 (Îrg) Proprietate agrară. 75 Regiune. 76 (Pex) Țară. 77s) ~urile sfinte Ținuturi menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit, a propovăduit și a fost îngropat Iisus Hristos. 78 Așezare omenească Si: localitate. 79 Regiune, localitate, țară etc. unde s-a născut cineva. 80-81 (Îla) Din (sau de prin) partea ~ului sau (înv) despre ~ Care este (din sau) de prin regiunea despre care se vorbește Si: băștinaș, originar. 82-83 (Îal) Care se află situat în regiunea despre care se vorbește. 84 (Îlav) În (sau prin) partea ~ului În regiunea despre care se vorbește. 85 (Îe) A fi de ~ (sau de ~ul lui ori ei) din... A fi originar din... 86 Distanță. 87 (Îs) O palmă de ~ Se folosește pentru a indica o distanță mică. 88 (Rar) Perioadă de timp Si: interval. 89-90 Spațiu (care poate fi) ocupat de cineva sau de ceva. 91 (Îs) ~ de muncă (sau de producție) Parte din suprafața unei unități economice în care se execută operații în vederea obținerii producției, folosind în acest scop utilaj și echipament tehnic corespunzător. 92 (Îs) ~ de muncă Întreprindere sau instituție în care o persoană își desfășoară activitatea. 93 (Îas) Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat Si: serviciu. 94 (Îs) ~ de veci Teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat pentru morminte sau cavouri. 95 (Prc; îas) Mormânt. 96 (Pop; îas) Cimitir. 97 (Îs) ~ de casă Teren destinat pentru construcția unei locuințe. 98 (Îe) A-și face ~ A da la o parte pe cineva sau ceva spre a putea trece înainte. 99 (Îe) A face ~ A se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. 100-101 (Îe) A (nu) fi la ~ul lui (sau ei) A (nu) fi așa cum se cuvine. 102 (D. oameni; îla) La ~ul lui Așa cum se cuvine. 103 (Fig; îe) A(-și) încălzi ~ul A sta mult într-un loc. 104 (Îe) A încurca ~ul (sau lumea, zilele etc.) A stânjeni activitatea celor prezenți. 105 (Îae) A nu fi de nici un folos. 106 (Îe) A lua ~ A se așeza. 107 (Îe) Ia ~! Șezi! 108 (Pfm; îe) A puți ~ul (sub cineva) (de lene) Se spune despre cineva foarte leneș. 109 (Fam; îe) A sta pe (sau la, în) ~ul său A se găsi la locul (1) obișnuit, stabilit sau destinat. 110 (Îae) A păstra măsura. 111 (Îe) A ține ~ de... A înlocui. 112 (Reg) Placentă. 113 Scriere sau pasaj într-o scriere unde a apărut o anumită informație sau relatare. 114 Pasaj dintr-o scrisoare. 115 (Îs) ~ comun Idee cunoscută de toată lumea Si: banalitate. 116 (Îs) ~uri albe Blanc tipografic sau spațiu între rândurile culese. 117 Funcție. 118 Poziție ocupată de cineva sau ceva într-o ierarhie Si: clasament, rang1, treaptă1. 119 (Pgn) Situație. 120 (Fam; îe) A prinde -~ A fi luat în considerație. 121 (Îvr; îae) A trece drept... 122 (Îe) A se pune în ~ul cuiva A se închipui în situația cuiva, pentru a-l putea înțelege. 123 (Îlav) În ~ul cuiva în situația cuiva. 124 Moment potrivit Si: ocazie, prilej. 125 (Îlv) A avea ~ A se întâmpla. 126 (Îal) A se produce. 127 (Îal) A se desfășura. 128 (Îe) A da ~ la ... A avea drept urmare. 129 (Îae) A determina. 130 (Îae) A provoca. 131-132 (Îe) A (nu) fi ~ul A (nu) fi cazul. 133-134 (Îae) A (nu) fi potrivit. 135 (Înv; îlav) La ~ de nevoie Într-un moment dificil. 136 (Îlav) Din capul ~ului De la început. 137 (Îlpp) În ~ de (sau în ~ul) În schimbul. 138 (Îlpp) La un ~ cu... Împreună cu... 139 (Îlc) În ~ să (sau ca ... să) Se spune pentru a arăta raportul de opoziție dintre două idei, două acțiuni etc. 140 (Înv; îlc) În ~ ce În timp ce.

COMPLEMENT s. n. (< fr. complément, lat. complementum): parte secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție predicativă. Astfel: „Cumpăraseră locuri de șosea, clădiseră case...” (Z. Stancu); „...piața ocârmuirii înfățișa un tablou vrednic de cele mai cumplite vremi ale barbariei” (V. Alecsandri); „Am auzit vorbind hărțile istorice sau câte o sabie păstrată pios” (Adrian Păunescu); „...piciorul lui e acum așa de aproape de ei” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decât altădată” (P. Ispirescu); „...se uită așa, chiorâș, la păcurari” (I. Agârbiceanu); „Asemenea cel mijlociu, țuști! iute sub chersin” (Ion Creangă). Există deci în limba română un c. al verbului, un c. al adjectivului, un c. al adverbului și un c. al interjecției predicative.~ circumstanțial: c. care exprimă împrejurarea în care se desfășoară o acțiune (atribuită de un verb sau de o locuțiune verbală unui autor), în care există o însușire (atribuită de un adjectiv sau de o locuțiune adjectivală unui obiect) sau o caracteristică (atribuită de un adverb sau de o locuțiune adverbială unei acțiuni). Împrejurarea este identificabilă în ideile de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de instrument, de asociere, de condiție, de concesie, de consecință, de opoziție, de cumul, de relație sau de excepție care privesc acțiunile exprimate de verbe și de locuțiunile verbale și, parțial (numai unele dintre ele), calitățile exprimate de adjective și de locuțiunile adjectivale sau caracteristicile exprimate de adverbe și de locuțiunile adverbiale (v. în acest sens circumstanțial). ◊ ~ necircumstanțial: c. care nu exprimă niciuna din nuanțele circumstanțiale amintite mai sus. C. necircumstanțiale sunt de trei feluri: directe, indirecte și de agent.~ direct: c. care exprimă obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea unui verb sau a unei locuțiuni verbale tranzitive, obiectul rezultat din acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale tranzitive precum și obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea sugerată de o interjecție predicativă. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?, stă numai în cazul Ac. și poate fi exprimat prin substantiv, pronume, numeral, verb (la infinitiv, gerunziu și supin) sau interjecție. Astfel: „Când... văzu pe Florița... se făcu alb ca varul” (Titus Popovici); „Băieții mai mari agonisiseră ceva” (Z. Stancu); „Cele două femei o duceau de subțiori pe-a treia” (E. Camilar); „Și a vorbi de la dânsa am învățat” (Ion Creangă); „...am auzit vorbindu-se din nou” (Geo Bogza); „Avea de terminat o lucrare”; „Eu auz hi, hăi, hi, hăi și nu văz nimic” (B. Șt. Delavrancea). C. direct poate fi anticipat sau reluat prin formele neaccentuate de Ac. ale pronumelui personal: „L-am văzut pe Ion”; „Pe Ion l-am văzut ieri”. ◊ ~ indirect: c. care exprimă obiectul căruia i se atribuie o acțiune sau o însușire. Răspunde la întrebările cui?, contra cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine? etc., stă în cazurile G., D. sau Ac. și poate fi exprimat prin substantiv, adjectiv precedat de prepoziție, numeral, pronume, verb (la infinitiv, gerunziu sau supin) sau interjecție. Astfel: „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Luptăm contra dușmanilor noștri”; „Din alb s-a făcut roșu”; „Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră” (G. Topârceanu); „Călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi” (Ion Creangă); „Suntem datori a ne ajuta” (idem); „Și nu ne mai săturam privindu-l” (I. Slavici); „Costea ajuta la țesălat” (I. Agârbiceanu). C. indirect poate fi anticipat sau reluat prin formele neaccentuate de D. ale pronumelui personal: „I-am dat lui Ion o carte”; „Lui Ion i-am dat o carte”. ◊ ~ de agent: c. care exprimă autorul real al unei acțiuni redate cu ajutorul unui verb la diateza pasivă, al unui participiu cu sens pasiv sau al unui verb reflexiv cu sens pasiv. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?, stă numai în cazul Ac. precedat de prepozițiile de sau de către și poate fi exprimat numai prin substantiv, pronume sau numeral: „... fură îndată întâmpinați de către locuitorii țărani adunați” (N. Bălcescu); „Fusese ajutat de cei doi”;.... „le-am pus în ghetele așezate de ea pe fereastră” (I. AI. Brătescu-Voinești); „Problemele se rezolvă de către oameni.”~ simplu: c. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Țuțuienii... sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloi” (Ion Creangă); „După ce sfârși de arat câteva brazde..., flăcăul respiră adânc” (L. Rebreanu). ◊ ~ complex: c. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de restricție sau de aproximație. Astfel: „Chiar acolo s-a dus”; „Sosește tocmai vineri”; „L-a expediat și pe-al treilea”; „Este fabricat numai pentru consum”; „Înainta cam încet”. ◊ ~ multiplu: c. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică, aflate în raport de coordonare. Astfel: „...se bucură de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului” (P. Ispirescu). ◊ ~ dezvoltat: c. alcătuit din substantive proprii însoțite de prenume sau de apelative; din construcții înfinitivale (relative sau nominale), gerunziale (nominale) sau de supin (nominale) etc. Astfel: „S-a întâlnit cu Gicu Cismaru chiar în sat”; „Nu se despărțea de moș Florea”; „N-are ce mânca”; „Până a fi inginer, lucrase în altă parte”; „Devenind arhitect, se afla mereu pe șantier”; „De ajuns tehnician a ajuns el, dar nu prea e serios” etc. ◊ ~ prepozițional: c. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție (care cere G., D. sau Ac.). Astfel: „Fulgerele adunat-au contra fulgerului...” (M. Eminescu); „A procedat conform legii”; „...dară baba pâra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra” (P. Ispirescu). ◊ ~ subînțeles: c. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară. Astfel: „Să-mi scoață calul! – Cine? (să-l scoață, să scoață calul). Argații s-au culcat” (I. L. Caragiale); „Cine a trecut astăzi pe aici? – (Pe aici au trecut astăzi) Oameni, fel de fel” (I. Slavici). (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

CREȘTE, cresc, vb. III. 1. Intranz. (Despre oameni, animale, plante) A se mări treptat, ca rezultat al. procesului vieții; a se dezvolta. Ciripiți acolo Păsăruici golașe, Ciripiți și creșteți Ca copilu-n fașe. GOGA, C. P. 13. Băiatul, de ce creștea d-aia se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 41. Văd iarba cum crește din pămînt. CREANGĂ, P. 243. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. ◊ (Determinat prin «mare») De trei ani de cînd nu l-am văzut, o fi crescut mare și m-o fi uitat. ALECSANDRI, T. I 183. ◊ (Poetic) Vom crește bogați și puternici și dîrji, Cum crește în basm făt-frumosul. BANUȘ, B. 125. Dar amurgul palid a-nceput să scadă. Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă. TOPÎRCEANU, S. A. 28. ◊ Fig. Din fiece piept de ogor Crește poemul spicului roditor. DEȘLIU, G. 19. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde la salut unui copil sau cu care i se mulțumește pentru un serviciu. Bună seara... ziseră copiii.-Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II 34. A crește văzînd cu ochii = a crește neobișnuit de repede. Grîul, păpușoiul creșteau văzînd cu ochii. CAMILAR, TEM. 102. Tase e voinic și crește văzînd cu ochii. SADOVEANU, M. C. 196. Purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. ♦ (Despre păr, pene, unghii și în general despre părți ale corpului) A se ivi și a se dezvolta; a deveni mare. Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe. EMINESCU, O. I 176. Ce-ai pățit, ce ți-a crescut în spinare? ALECSANDRI, T. 438. Grijește-ne o lună, două, Să ne crească pene nouă, Să putem și noi zbura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. Crește barba fără veste. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. ♦ (Despre o parte a corpului tăiată, ruptă; adesea determinat prin «la loc») A se reface, a se regenera. Unghia zdrobită crește la loc. 2. Intranz. (Despre oameni, urmat de un adverb sau de determinări introduse prin prep. «la», «în», «pe», «cu») A-și petrece copilăria, a trăi primii ani ai vieții. Cu mine și cu ea ați crescut. PREDA, Î. 188. Și eu am crescut pe cîmpul Bărăganului! ODOBESCU, S. III 14. ♦ (Despre plante) A trăi, a-și duce viața. Peste flori ce cresc în umbră, Lîngă ape, pe potici, Vezi bejănii de albine. EMINESCU, O. I 100. În ai Daciei munți mari Cresc stejari lîngă stejari Și viteji cu brațe tari. ALECSANDRI, T. II 204. 3. Tranz. (Cu privire la copii) A îngriji în perioada copilăriei, a educa. Mama Anghelina, dadaca cea bătrînă care mă crescuse. SADOVEANU, N. F. 6. M-ai crescut... și mi-ai purtat de grijă ca un frate. ALECSANDRI, T. 260. O fată orfană crescută de o bunică a ei. NEGRUZZI, S. I 109. ♦ (Cu privire la animale) A prăsi, a înmulți. Stația nu avea un loc împrejmuit unde Tina să-și poată crește păsările. C. PETRESCU, A. 311. Crește cai sălbatici și-i prinde cu arcanul. ALECSANDRI, P. III 200. ♦ (Neobișnuit, cu privire Ia plante) A cultiva. Ea creștea legumi și... le ducea la tîrg de vîndut. SBIERA, P. 249. 4. Intranz. Fig. (Despre oameni) A-și ridica nivelul politic, profesional, cultural; a evolua. Cresc, la țară, oameni noi, cum înainte vreme nu au putut să crească. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 9. Mașini se nasc- dar mai cu osebire, cresc oameni, minți și brațe încordate. CASSIAN, H. 50. Și dînsul, și oricare dintre tractoriști și uite și Ștefan Turcu – creșteau mereu pe măsura sarcinilor, în lupta ce o dădeau pentru îndeplinirea lor. MIHALE, O. 295. ◊ Tranz. (În expr.) A crește cadre = a ridica nivelul politic și ideologic sau calificarea profesională a cadrelor; a forma cadre noi. 5. Intranz. A se mări, a spori (ca număr, volum,. intensitate, putere). În rîndurile milioanelor și milioanelor de oameni simpli din toate țările crește dorința firească de, apropiere, de cunoaștere și colaborare între țări și popoare. SCÎNTEIA, 1953, nr, 2723. Parcă zăream crescînd spre zări belșugul. DEȘLIU, în POEZ. N. 143. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. Expr. A crește inima din cineva sau a-i crește inima în piept sau a-i (crește sufletul), se zice cînd cineva simte o mare bucurie, o deosebită mulțumire. Cînd te văd zîmbind... sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. Cît îmi creștea mie inima-n piept, auzind glasul ei! ALECSANDRI, C. 28. Cînd la joc se-mpodobește, Inima din tine crește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. A crește carnea pe cineva v. carne.Tranz. Steaua ciobanului părea a-și crește vîlvoarea în răsărit, întrecînd lucirea palidă a lunii. SADOVEANU, F. J. 546. ◊ Fig. (Despre corpuri în mișcare) A apărea din ce în ce mai mare, apropiindu-se. Din depărtări Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire. COȘBUC, P. I 145. În goana roibului un sol... Răsare, crește-n zări venind, Și zările de-abia-l cuprind. COȘBUC, P. I 145. Se ivește-un negru nor Plin de zgomot sunător, Ce tot vine, ce tot crește Și pe cîmpuri se lățește. ALECSANDRI, P. II 14. 6. Intranz. (Despre aluat) A se umfla dospind. Frămîntat-a ș-a dospit, Și cuptorul l-a umplut Și colacii au crescut. ANT. LIT. POP. I 623. 7. Intranz. (Despre ape) A-și mări volumul, a umfla. A crescut Murășu mare De nu pot trece călare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 129. – Forme gramaticale: perf. s. crescut, part. crescut.

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f. Partea de la început a zilei (din zori pînă la prînz). Dimineața ardea sub răsăritul roșu și plin al soarelui. PREDA, Î. 143. Un soare superb anunță dimineața. SAHIA, N. 27. Mi se înfățișează, fîlfîind în văzduhul senin al unei dimineți de primăvară, zboruri albe de porumbei. M. I. CARAGIALE, C. 72. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai scăldat în roua dimineții. CREANGĂ, P. 276. ◊ Fig. Cred în dimineața acestui început Și-n flamura întinsă spre luminosul mîine. TULBURE, V. R. 26. Se stinge-n mine A iubirii dimineață. ISAC, O. 31. Mă-ntunec și îngheț Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. ◊ Loc. adj. De dimineață = care se petrece în partea de la început a zilei. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață n-au greș. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Loc. adv. De dimineață = a) (uneori precedat de adverbele «foarte», «tare», «cît»,«cît mai», «așa» etc.) în momentul cînd începe ziua, cînd se face ziuă, în zori, dis-de-dimineață, (foarte) devreme. Mîine de dimineață slobod cireada în luncă. GALACTION, O. I 46. Eu m-am deprins să mă scol de dimineață. CAMIL PETRESCU, U. N. 199. La drum e bine să pornești cît de demineață, iar sara să poposești devreme. CREANGĂ, P. 115. Cine te-au trezit așa de dimineață? NEGRUZZI, S. I 146; b) din momentul cînd începe ziua, de cînd se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață. Spre dimineață = aproape de dimineață. Cam de obicei, spre dimineață, se lăsa cu bătaie. M. I. CARAGIALE, C. 61. (Rar) De cu dimineață = de cînd se face ziuă, dis-de-dimineață. Am trecut de cu dimineață pe la dînsul. C. PETRESCU, R. DR. 129. În faptul dimineții = în zori de zi. În faptul dimineții ciocîrlia începu să cînte. ISAC, O. 222. Mergi, dragă, cîntînd vesel ca paserea ușoară Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (popular) dimineața bună! formulă de salut. A umbla cu bună-dimineața = a) a umbla cu moș-ajunul; b) (glumeț și ironic) a umbla fără treabă de la un vecin la altul. ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. ♦ (Adverbial) a) (în forma dimineața) În timpul dimineții. Dacă plecăm la miezul nopții, tocmai bine ajungem dimineața în oraș. DAVIDOGLU, O. 51. Dimineața, pînă-n zori, Va pleca cel mai viteaz dintre feciori. BENIUC, V. 142. Vîrgolici trebuia să sosească de la Neamț cu diligența de 8 dimineața. HOGAȘ, DR. II 131. ◊ (Urmat de adjective demonstrative) Știam c-ai să vii dimineața asta la mine! IBRĂILEANU, A. 93. ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp «azi» sau «astăzi», «mîine», «poimîine», «ieri», «alaltăieri») Noi stăm cu zăvoarele trase de azi dimineață. CAMILAR, N. I 72. Sufletul mi-a ieșit ieri dimineață alergînd după el. SEBASTIAN, T. 24. b) (În forma dimineața) În fiecare dimineață. Bietul doctor mi-a recomandat un litru de lapte de capră dimineața. CAMIL PETRESCU, B. 195. c) (În forma dimineață, precedat de adverbele «mai» sau «foarte», «tare») Mai (sau foarte) devreme. Se socotea cum ar face să scape a doua zi mai dimineață cătră Păuna Mare. SADOVEANU, P. M. 142. ◊ (Urmat de «tare») Cînd ieșise din ogradă, dimineață tare, pusese în portiță un băț, semn că nu-i nimeni acasă. CAMILAR, TEM. 130.

CRITERIU s. n. (< fr. critérium, cf. gr. kriterion „ceea ce servește la măsurare, la judecare”): punct de vedere; principiu de apreciere, de definire, de caracterizare, de clasificare. Termen folosit în sintagma criteriu de clasificare (a sunetelor, a consoanelor, a vocalelor, a cuvintelor, a părților de vorbire, a categoriilor gramaticale, a părților de propoziție, a propozițiilor, a limbilor, a semnelor grafice, a stilurilor limbii literare etc. v. clasificare. Există următoarele c. de clasificare a categoriilor lingvistice amintite: A. CRITERII DE CLASIFICARE A SUNETELOR LIMBII: 1. după modalitatea emiterii: nearticulate și articulate; 2. după felul propagării și după funcțiile lor (din punct de vedere acustic și fiziologic): consoane și vocale; 3. după poziția lor în raport cu accentul: protonice și post-tonice (v. clasificare și sunet). B. CRITERII DE CLASIFICARE A VOCALELOR: 1. după felul pronunțării și al notării: simple și duble (geminate); 2. după posibilitatea sau imposibilitatea de a primi accentul: accentuate (tonice) și neaccentuate (atone); 3. după gradul de închidere: închise, mijlocii (medii) și deschise; 4. după locul de articulare a limbii: anterioare (palatale), mediale (centrale) și posterioare (velare); 5. după participarea sau neparticiparea buzelor: rotunjite (labializate) și nerotunjite (nelabializate). v. clasificare și vocală. C. CRITERII DE CLASIFICARE A CONSOANELOR: 1. după felul pronunțării și notării: simple și duble (geminate); 2. după posibilitatea sau imposibilitatea de a fi influențate de vocala sau de semivocala i: moi (muiate) și tari (dure, nemuiate); 3. după modul de articulare: oclusive (implozive-explozive), semioclusive (africate), constrictive (fricative), lichide și nazale; 4. după locul de articulare: bilabiale, labio-dentale (alveolare), prepalalale, palatale, velare și laringale; 5. după poziția coardelor vocale în pronunțare: surde și sonore (v. clasificare și consoa). D. CRITERII DE CLASIFICARE A CUVINTELOR: 1. c. etimologic: moștenite (din latină și din substrat), împrumutate (din diverse limbi, în etape diferite) și formate pe terenul limbii române (prin derivare, compunere și conversiune); 2. c. structurii morfematice: simple și compuse; 3. c. semantic: cu sens lexical și fără sens lexical; 4. c. noțional: cu noțiuni și fără noțiuni; 5. c. psihologic-empiric: concrete și abstracte; 6. c. flexionar (morfologic): flexibile și neflexibile; 7. c. sintactic (aspectul funcțional): cu funcție sintactică și fără funcție sintactică; 8. c. sintactic (aspectul distribuțional): cu distribuție (unidirecțională sau bidirecțională) și fără distribuție (v. clasificare și cuvânt). E. CRITERII DE CLASIFICARE A PĂRȚILOR DE VORBIRE: 1. c. etimologic: moștenite, împrumutate și formate pe terenul limbii române (aplicabil la substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție); 2. c. structurii morfematice: simple și compuse (aplicabil la toate părțile de vorbire amintite mai sus); 3. c. psihologic-empiric: concrete și abstracte (aplicabil la majoritatea părților de vorbire amintite mai sus); 4. c. noțional: comune și proprii (aplicabil numai la substantive); 5. c. genului: masculine, feminine și neutre (aplicabil numai la substantive); 6. c. flexionar (morfologic): de declinarea I, de declinarea a II-a și de declinarea a III-a sau de tipul flexionar I, de tipul flexionar II și de tipul flexionar III (aplicabil numai la substantive); variabile (cu o terminație și cu două terminații; cu patru forme flexionare, cu trei forme flexionare și cu două forme flexionare) și invariabile (aplicabil la adjective și pronume); unipersonale și pluripersonale (tripersonale), integrale și defective, regulate și neregulate, de conjugarea I, de conjugarea a II-a, de conjugarea a III-a și de conjugarea a IV-a (aplicabil numai la verbe); 7. c. conținutului: calificative și determinativ-pronominale (aplicabil numai la adjective); cardinale, ordinale, colective, fracționare (partitive), procentuale, multiplicative, distributive și adverbiale (aplicabil numai la numerale); personale, de întărire, posesive, reflexive, demonstrative, nehotărâte și negative (aplicabil numai la pronume); de mod, de timp, de loc, de concesie, de scop (aplicabil numai la adverbe); care exprimă stări fizice și emoționale, care exprimă stări voliționale, care evocă prin imitare aproximativă sunetele și zgomotele (la interjecții); 8. c. sintactic (aspectul funcțional): interogative și relative (aplicabil numai la pronume și adjective pronominale); tranzitive și intranzitive, personale și impersonale, predicative (autonome) și nepredicative (auxiliare) – aplicabil numai la verbe; dependente (nepredicative), regente (predicative) și independente, corelative și non-corelative (aplicabil numai la adverbe); cu funcții sintactice și fără funcții sintactice (aplicabil la adverbe și interjecții); specializate (specifice) și cu valori multiple (nespecifice) – aplicabil la adverbe, interjecții, prepoziții și conjuncții; cu genitivul, cu dativul și cu acuzativul (aplicabil numai la prepoziții); coordonatoare și subordonatoare (aplicabil numai la conjuncții); 9. c. sintactic (aspectul distribuțional): cu distribuție unidirecțională și cu distribuție bidirecțională (aplicabil la adjectivele pronominale, la pronume, verbe, adverbe și interjecții). v. clasificare și parte de vorbire. F. CRITERII DE CLASIFICARE A PĂRȚILOR DE PROPOZIȚIE: 1. c. expresiei: exprimate și neexprimate (aplicabil la subiecte și la predicate), inclus și subînțeles (aplicabil la subiecte); 2. c. structurii: simple, complexe, dezvoltate și multiple (aplicabil la subiect, nume predicativ, atribut, apoziție, complement și elementul predicativ suplimentar); 3. c. conținutului: determinate și nedeterminate (aplicabil numai la subiecte), de calificare și de identificare, explicative și determinative (aplicabil la atribute), circumstanțiale și necircumstanțiale (aplicabil la atribute și complemente), cu nuanță circumstanțială și fără nuanță circumstanțială (aplicabil la elementul predicativ suplimentar), directe, indirecte, de agent, de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de asociere, de instrument, de cumul, de opoziție, de relație și de excepție (aplicabil la complemente); 4. c. morfologic: verbale, nominale, adverbiale și interjecționale (aplicabil numai la predicate): substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (aplicabil la atribute); cu aspect nominal și cu aspect verbal (aplicabil la elementul predicativ suplimentar); în N., în G. în D. și în Ac. (aplicabil la subiecte, la nume predicative, la atribute, la apoziții și parțial la complemente și la elemente predicative suplimentare); 5. c. sintactic: izolate și neizolate (aplicabil la atribute). v. clasificare și parte de propoziție. G. CRITERII DE CLASIFICARE A PROPOZIȚIILOR: 1. c. logico-semantic: principale și secundare, suficiente și insuficiente; 2. c. conținutului: enunțiative și interogative; propriu-zise, optative, dubitative, potențiale și imperative (atât cele enunțiative, cât și cele interogative), directe și indirecte (cele interogative), totale și parțiale (cele interogative directe); 3. c. calității: afirmative și negative: 4. c. structurii: analizabile și neanalizabile, simple și dezvoltate; 5. c. morfologic: verbale și nominale; 6. c. sintactic: monomembre și bimembre, regente și subordonate, independente și dependente (v. clasificare și propoziție). H. CRITERII DE CLASIFICARE A LIMBILOR: 1. c. geografic: limbile din Europa, limbile din Africa, limbile din Asia, limbile din Oceania, limbile din America (de Nord și de Sud); 2. c. genealogic (al înrudirii), combinat cu cel geografic (are în vedere unitatea de origine, gruparea limbilor pe familii de limbi, ramuri, grupuri și subgrupuri): limbile indo-europene (romanice, germanice, celtice, slave, baltice, limba greacă, limba albaneză, limba armeană, indiene și iraniene), limbile ibero-caucaziene; limbile burușaski, limbile dravidiene, limbile munda, limbile semito-hamitice, limbile uralo-altaice (turcice, mongole, tunguse, ugro-finice, samoede), limbile paleosiberiene, limbile ainu, limbile chino-tibetane, limbile monkhmer, limba coreeană, limba japoneză; limbile negro-africane, limba malgașă; limbile amerindiene; limbile indoneziene, limbile polineziene, limbile melaneziene, limbile australiene și limbile papuașe; 3. c. tipologic (morfologic): are în vedere unitatea de structură a limbilor (mai ales morfologică), gruparea lor în patru mari tipuri: limbi izolante, limbi aglutinante, limbi flexionare și limbi încorporante (polisintetice). Pentru toate aceste c. de clasificare a limbilor v. clasificare și limbă.

unde [At: COD. VOR. 126/14 / V: (îrg) une av, c / E: ml unde] 1 av (Exprimă o întrebare directă privind locul desfășurării unei acțiuni, direcția unei mișcări, locul de manifestare a unei stări etc.) în ce loc? în care parte? încotro? Unde e fratele tău? Unde ai fost? Unde te duci? 2 av (Interogația presupune incertitudine, îndoială referitoare la existența sau la durabilitatea unui obiect, a unei stări, a unei calități, la efectuarea unei acțiuni etc. exprimând, în același timp, stări afective în legătură cu situația respectivă; repetiția subliniază intensitatea sentimentului) Unde sunt banii lui? Unde, unde să mă duc? (Interogația retorică are înțeles negativ) Unde mai era geambașul? 3 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă, după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Întoarse privirea ca să vadă unde intrase. O întrebă dincotro vine și unde se duce. 4 av (Îe) ~ dai și ~ crapă sau ~ gândești și ~ nimerești sau ~ o doare și ~ o leagă ori ~ chiorăște și ~ lovește Se spune când rezultatul unei acțiuni e altul decât cel propus. 5 av (Precedat de pp „de”; interogația se referă la punctul de plecare al unei mișcări, la începutul unei acțiuni, al unei stări, la sursa unui act psihic, pex la originea unei persoane, la proveniența unui lucru, la cauza unei acțiuni, a unei manifestări etc.) Din ce loc? De la cine? De la ce? Din ce motiv? De unde ești tu? De unde aveți gheață? De unde vii? 6 av (Interogația retorică are înțeles negativ, exprimând regretul pentru situația existentă; în construcții eliptice) Un regat pentr-o țigară... Dar de unde? 7 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă; după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Mă întrebă de unde simt banii? 8 av (îlc; înv) De ~ Prin urmare Si: deci2 (3). Toată fapta bună... s-au arătat; de unde desfătarea vieții celei nestricate... au moștenit. 9 av (Îe) Ia, dacă ai de ~ sau ia(-l) de ~ nu e Se spune despre ceva sau cineva care nu mai este de găsit. 10 av (Interogația retorică are sens negativ) De unde să iei, dacă n-ai pus? 11 av (Precedat de pp „pe”; exprimă o interogație în legătură cu locul de trecere, calea sau mijlocul prin care se ajunge undeva) Prin ce loc? Pe ~ ai intrat? 12 av (Îe) Pe ~ scoți cămașa? Se spune cuiva care se află într-o încurcătură și nu știe să iasă din ea. 13 av (Precedat de pp „până”; interogativ sau relativ cu valoare indirectă; exprimă limita spațială a unei acțiuni, mișcări etc. sau, pex, limita de intensitate de la care nu mai e posibilă înțelegerea) Până unde mergem? Frate, frate, dar până unde se poate. 14 av (Nob; precedat de pp „spre”; exprimă o interogație privind direcția de orientare în spațiu, accentuând ideea de deplasare) Mai sus, mai sus ! Spre unde? 15 av (Precedat de pp „de pe”; cu valoare interogativă directă sau indirectă; exprimă ideea provenienței unor persoane, lucruri etc.) Din ce loc? Din care parte? Cine știe de pe unde au venit. 16 av (În legătură cu unele verbe sau expresii care arată un proces mintal; interogația implică o ființă, un obiect, o idee etc. la care se raportează acțiunea verbelor respective) La ce? La cine? Unde s-or gândi? 17 av (Îe) De ~ (și) până ~ În ce împrejurări, în ce fel? 18 av (îae) Din ce motive? Si: pentru ce? 19 av (îe) De ~, de ne~! sau de ~ ai (ori e), de ~ n-ai (ori nu e) După posibilități Si: cum, necum. 20 av (Cu valoare relativă semnifică ideea de loc, stabilind o relație circumstanțială; și în corelație cu adverbul „acolo” sau, rar, „aici”; relația indică desfășurarea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. în același spațiu cu alta, orientarea în aceeași direcție cu alta sau determinarea ei locală, direcționarea de către alta) În locul în care... Si: în direcția în care... încotro... Unde-l pui, acolo șade. Satul nostru era unde-i zic amu Măupești. 21 av (Îe) Adună ~ n-a risipit Se spune despre cei care câștigă prin mijloace necinstite. 22 av (În corelație cu adverbul „acolo”; relația este stabilită între un act de comunicare, un proces psihic etc. și o acțiune sau o stare) Unde gândești tu, acolo merg și eu. 23 av (Înv; relația implică ideea desfășurării unei acțiuni în spațiul alteia indiferent care vor fi acestea) Oriunde Si: în orice loc. Mearge vom după tine unde s-ai mearge. 24 av (Pex; în corelație cu adverbul „acolo”; relația indică limitarea realizării unei acțiuni prin alta) În situația în care... Si: în cazul în care... Unde-s moașe multe, rămâne copilul nemoșit. 25 av (Precedat de pp „de”; și în corelație cu locuțiunea adverbială „de acolo”; relația indică pornirea unei acțiuni dintr-un punct, orientarea spre un punct sau se referă la proveniența unei persoane, pex, implică o relație cauzală între acțiuni, manifestări, stări etc.) Din locul în care... , în locul în care... (și din cauză că acolo... ) Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am venit. 26 av (Precedat de pp „pe”; relația indică desfășurarea unei acțiuni pe o anumită cale de acces, pe o direcție de mișcare) Prin locul în care Si: în partea în care... Și pe unde el mergea / Dâră pe pământ făcea. 27 av (Precedat de pp „pe”; relația vizează un spațiu nedelimitat, vag precizat, fie că e necunoscut, fie că include nediferențiat locuri și situații diferite) Prin (acele) locuri în care... Mânca pe unde și ce apuca. 28 av (Precedat de pp „pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. într-o anumită porțiune, restrânsă, dintr-un spațiu considerat ca întreg) Acolo unde... Si: În partea în care... L-a lovit pe unde-l doare. 29 av (Înv, precedat de pp „de pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, stări etc. într-un spațiu îndepărtat sau în teritorii diferite ori pornirea unei mișcări dintr-un astfel de spațiu sau din asemenea teritorii) Din locul (sau locurile) în care... Si: din partea (sau părțile) în care. S-au pornit... oștile... de pre unde au fost la iernatec. 30 av (Cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent sau la un substitut al acestuia, legându-L de propoziția următoare; exprimă ideea de spațiu precizat sau sugerat prin numele precedent) (în) care (loc sau parte)... Voia să-l dea la școala unde eram și eu. 31 av (Numele antecedent indică un abstract, o stare de spirit, un proces mintal etc.) Își dă seama de calitățile unde excelează. 32 av (Numele antecedent marchează un spațiu) La care... Drumul urcă la cișmea, unde picură apă limpede. 33 av (Precedat de pp „de”; exprimă ideea de loc din care pornește sau este direcționată o acțiune, din care provine o persoană, un lucru etc.) Din care (loc)... Si: din care (parte), de la cine..., de la ce... Se-ntoarse spre partea de unde bătea vântul. 34 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea de loc sau cale de acces, de trecere) Prin care (loc)... Si: pe care (cale)... Gaură pe unde curge făina. 35 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea unui spațiu nedelimitat, vag precizat, situat la mare distanță față de ceva sau care include mai multe locuri diferite) Prin care (locuri)... Si: prin care (părți)... Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod. 36 av (Cu valoare nehotărâtă; îlav) ~ și ~ În puține locuri Si: pe alocurea, din loc în loc, ici și colo. Abia unde și unde se vede câte o casă. 37 av (Îal) Din când în când Si: când și când. Arareori m-am bucurat că văd unde și unde câte unul atent. 38 av (Îlav) Când și ~ În unele locuri Si: din loc în loc, ici și colo. Când și unde, drumul răsufla mai slobod. 39 av (Mun; îe) Pe ~ locuri Prin unele locuri Si: în alte părți (depărtate). Pe unde-locuri, vorba, portul, datinile sunt mai altcum. 40 av (Interogativ-exclamativ, cu valoare de negație; adesea urmat de un verb la conjunctiv sau precedat de pp „de”) Nici vorbă (să...) Si: nici pomeneală (de...), cum s-ar putea (să...) Unde să se gândească că îl înșală... 41 av (Îe) Da (sau dar) de ~ Nu se poate! Si: imposibil, cum să fie așa. Credeam că vine... Da de unde! 42 av (Pop; îe) (De) ~ să nu fie așa! Firește! Eram făcuți unul pentru altul și de unde să nu fie așa. 43 av (Pop; îe) ~ se pomenește (sau se află) Imposibil! Pozna a făcut el! – Unde se află, domnule! 44 av (Îe) A (nu) avea de ~ (să...) A (nu) fi în stare să... Si: a nu) avea posibilitatea (să...), a nu dispune de mijloace (pentru a...) Toți cei; și n-am de unde. 45 c (Îvp; după verbe care redau un proces de observație sau de cunoaștere, exprimă răsfrângerea acțiunii acestora asupra unei alte acțiuni, stări etc., implicând adesea și ideea modului de desfășurare a acțiunii, stării etc. percepute) Că (1). Am văzut unde venea cel mai mare cadru al orașului. 46 av (Înv; precedat de adverbul „ca” și urmat de un verb la modul condițional; exprimă o comparație ipotetică între două acțiuni) Ca și cum Si: ca și când, de parcă. Se putea ca unde ar fi fost fiul lui. 47 c (Îvr; precedat de pp „până” și în corelație cu adverbul „acolo”, exprimă atingerea unei limite de intensitate) încât. Te-am iubit până acolo unde ceriul... se cutremura. 48 c (îvp; și în corelație cu adverbul „atunci”, rar, „acolo”; exprimă simultaneitatea unor acțiuni, stări etc.) În momentul în care... Si: în timp ce..., (pe) când Unde putea să-i facă rău, îi făcea. 49 c (Adesea precedat de pp „de” sau, înv, de conjuncția „să”; și în corelație cu adverbul „acum” sau locuțiunile adverbiale „de acolo”, „de acum”, „de astă dată”; exprimă opoziția între două acțiuni, stări etc.) în timp ce Si: pe când De unde până atunci îi vorbise milos, acum se schimbă. 50 c (Îvp; exprimă succesiunea imediată a unor acțiuni, stări etc.) Îndată ce Si: (reg) căt ce. Se mirară unde auziră acestea. 51 c (Îvr; precedat de pp „până”; exprimă durata unei acțiuni, a unei manifestări, a unei stări etc. prin raportare la o altă acțiune) Până când Până unde va înceta zioa te întoarce. 52 av (Îvp; în propoziții afirmative sau în formă negativă cu sens afirmativ; în legătură cu verbe incoative, exprimă caracterul neașteptat, surprinzător, imprevizibil al unei acțiuni, manifestări etc.) Pe neașteptate Si: dintr-o dată, deodată. Unde nu începură a mi-l lua la ochi cu săgețile. 53 av (îlav) ~ ... ~ Uneori... , alteori... Si: când... , când. Unde deschidea gura, unde se uita cu ochii holbați. 54 av (Înv; cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent, legându-l de propoziția următoare; exprimă ideea de timp indicat sau sugerat de numele precedent) În timpul în care... Si: când. Într-o noapte unde dormeau în pat, ne aruncară afară. 55 c (Exprimă motivarea unei acțiuni, stări etc. prin alta; și precedat de pp „de”) Din cauză că Si: pentru că, fiindcă, deoarece. Faci așa unde ai necaz pe mine. 56 av (Precedat de pp „de”; exprimă o întrebare directă asupra cauzei sau asupra motivului unei acțiuni, manifestări etc.) Din ce cauză? De unde această atitudine? 57 c (Cu sens condițional; înv, astăzi îlc; adesea precedat de pp „de”, exprimă condiționarea unei acțiuni, manifestări etc. de către alta) în cazul când Si: dacă (5). Unde e șeful de față, lucrează și ei bine. 58 c (Îlc) De ~ nu Dacă nu Si: în caz contrar. Fă acestea, de unde nu, vei fi pedepsit. 59 c (Cu sens concesiv; adesea precedat de pp „de”; exprimă depășirea unui impediment în realizarea unei acțiuni) Cu toate că... Si: chiar dacă, deși. A adus două, de unde făgăduise patru.

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni.Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin.Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă.Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emisiune pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci.Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete.Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni.Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedat de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin.Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă.Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emitere pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci.Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete.Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

ADVERBIALIZARE Tip de schimbare a clasei morfologice a cuvintelor (sau de conversiune*) al cărui specific este trecerea unui cuvânt în clasa adverbului*. Semnele trecerii sunt, simultan, morfologice și sintactice: morfologic, are loc pierderea flexiunii, noul cuvânt devenind invariabil*, iar, sintactic, se constată apariția acestuia în contextele și cu funcțiile adverbului. în română, adverbializarea este un procedeu regulat, gramaticalizat, în cazul trecerii adjectivelor calificative* în clasa adverbelor de mod (ex. citește corect, frumos, expresiv). Alte adverbializări nu sunt generale și regulate, privind numai unii termeni ai clasei: unele substantive devin sau tind să devină adverbe de timp sau de mod (învață noaptea, beat turtă, a strâns florile mănunchi); unele verbe devin adverbe prepoziționale* (poate / trebuie că e bolnav); unele pronume devin adverbe exclamative (ce frumoasă!); unele numerale devin adverbe (mai întâi învață, apoi se plimbă) etc. Vezi CONVERSIUNE. G.P.D.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare.Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum?Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios.Lat. sic.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare.Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum?Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? ♦ (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă...Și?Mă duc să deschid. 8. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios.Lat. sic.

HIPERCORECTITUDINE (HIPERLITERARIZARE, HIPERURBANISM) s. f. (< hiper „peste” < fr. hyper, cf. gr. hyper „deasupra”, „excesiv de” + corectitudine, cf. lat. correctitudo – după engl. hypercorrection, fr. hipercorrection, germ. Hyperkorrektheit): greșeală de limbă sau de scriere izvorâtă din necunoașterea adevăratei forme a etimonului unui cuvânt de către vorbitori și din teama acestora de a nu greși. H. este un tip special de abatere lingvistică datorată în ultimă instanță efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma normelor limbii literare. Aceștia reconstituie, prin falsă analogie, fonetisme, grafii și forme gramaticale hipercorecte, având însă întotdeauna sentimentul că se conformează acestor norme (în conștiința lor este vie opoziția „literar” – „neliterar”). A fost studiată de mai mulți lingviști români și străini. Este tratată însă exhaustiv în lucrarea lingvistului român Theodor HristeaProbleme de etimologie, București, 1968, pp. 277-315. H. apare atât în exprimarea orală, cât și în exprimarea scrisă a vorbitorilor. De aceea se poate vorbi despre o h. fonetică, o h. ortografică și o h. gramaticală (morfologică și sintactică). H. fonetică și ortografică din limba română vizează deopotrivă patru mari categorii de cuvinte: franțuzismeie, germanismele, englezismele și spaniolismele (v.). În această perspectivă se poate vorbi de hiperfranțuzisme, apărute din aceeași grijă exagerată pentru corectitudine, având același substrat psihologic ca orice formă hipercorectă (ca de exemplu: bleumaren, în loc de bleumarin, cum e corect; flör, în loc de fler, cum e corect; poplen, în loc de poplin, cum e corect; veliur, în loc de velur, Galacsion, în loc de Galaction; Rișard, în loc de Richard sau Ričard; Șarl(i) Șaplin, în loc de Čarli Čeplin etc.), de hipergermanisme (ca de exemplu: șpicher, în loc de spicher, cum e corect; șprint, în loc de sprint, cum e corect; ștand, în loc de stand, cum e corect; ștart, în loc de start, cum e corect; ștandard, în loc de standard; ștas, în loc de stas; ștat (de salarii), în loc de stat; ștatut, în loc de statut; prișniț, în loc de prisniț, (Turnul) Aifăl, în loc de Efél etc.), de hiperenglezisme (ca de exemplu: Vașington, în loc de Ŭoșintăn, cum e corect; Velington, în loc de Ŭelingtăn, cum e corect; Vilson, în loc de Ŭilsăn; Ŭaterlo, în loc de Vaterlo; Cicago, în loc de Șicago etc.) și de hiperspaniolisme (ca de exemplu: Rio de Haneiro, în loc de Rio de Janeiro, cum e corect). H. fonetică poate fi întâlnită chiar la unii lingviști și scriitori, datorându-se în mare măsură reacției acestora față de rostirile neliterare escursie, espediție, escepție, esploatare etc., cu grupul consonantic cs (x) redus la s. Astfel, S. Pușcariu scria juvaer în loc de giuvaer și înțerca în loc de înțărca; G. Călinescu scria excroc, excortă și extompa, în loc de escroc, escortă și estompa (cf. fr. escroc, escorte și estomper); Al. Rosetti pronunța și scria se șchimbă în loc de se schimbă; Ștefan Pascu scrie excadron și excalada, în loc de escadron și escalada (cf. fr. escadron și escalader). În publicistica actuală apare și forma excapadă, în loc de escapadă (cf. fr. escapade), cum ar trebui. În limba română există și o h. fonetică latentă, pe care o întâlnim la unele forme devenite cu timpul literare, din teama vorbitorilor față de aparenta rostire dialectală a formelor originare. Aceștia sunt nevoiți să aleagă din două pronunțări (ambele etimologice sau una originară și alta explicabilă pe cale pur fonetică) pe aceea pe care o socotesc conformă cu sistemul lor fonetic, în opoziție cu cealaltă pe care-o tratează ca produs al vorbirii populare sau regionale: jecmăni (muntenesc), în loc de jăcmăni (originar, în graiurile moldovenești și ardelenești), simțit ca regionalism lexical și fonetic; jefui, în loc de jăfui; jeli, în loc de jăli; jeratic, în loc de jăratic; berbant, în loc de birbant, care făcea impresia unui fonetism incorect (ca ficior, fimeie, rigiment etc.); ciocolată, în loc de șocolată (simțit de către unii vorbitori ca fonetism moldovenesc – cf. șiocan) etc. H. fonetică se poate combina uneori cu analogia (v. mai sus), cu contaminația și mai ales cu etimologia populară. Astfel: pronunțările oltenești pielie, în loc de chelie și pisăliță, în loc de chisăliță se explică nu numai prin reacția vorbitorilor față de formele cu labiala p palatalizată (cf. k’ele, k’ičor), prin h., ci prin apropierea semantică dintre cele două cuvinte și termenii piele și, respectiv, a pisa (= a chisa), adică prin etimologie populară; rostirea ședlong în loc de șezlong se explică atât prin reacția vorbitorilor față de formele iotacizate (cf. șez, auz, văz), cât și prin apropierea cuvântului de verbul a ședea etc. În cadrul h. fonetice consonantice se pot lua în discuție următoarele patru fenomene: a) pseudodepalatalizările (falsele depalatalizări): modificări conștiente, prin falsă analiză și din dorința de corectitudine, a formelor literare sau normale din punct de vedere etimologic, în forme „hipercorecte” (de teama pronunțărilor regionale de tipul k’atră – piatră, k’ept = piept, g’ine = bine, h’ir = fir, h’erbe = fierbe, h’icat = ficat etc.), ca de exemplu cheltui > pieltui, chei > piei, chibrit > pibrit, cheag > piag, chiftea > piftea, gestionar > destionar, ghibaci > dibaci (impus în limba literară), magheran > maderan, șchiop > știop, arfimandrit > arhimandrit (impus în limba literară), arhiereu > arfiereu, arhivă > arfivă, nihilist > nifilist, Arhip > Arfip, Valahia > Valafia, patrahil > patrafil > patrafir (formă rezultată din combinarea falsei depalatalizări cu etimologia populară provocată de atracția substantivului fir, generalizată și acceptată de limba literară); hirav („bolnăvicios”) > firav (cu sensul de „subțire”, datorat etimologiei populare create prin atracția lui fir), impus în limba literară; stahie (dublet etimologic al lui stihie) > stafie (simțit în Muntenia ca o rostire regional-moldovenească); nirui (regionalism transilvan cu sensul de „a câștiga”) s-a refăcut prin falsă analogie în mirui, ca reacție a vorbitorilor față de formele regionale cu labiala m alterată (n’ere = miere, n’ilă – milă, n’iros – miros etc.), confundându-se cu celălalt mirui din terminologia religioasă și constituind un caz rar de omonimie realizată prin h. fonetică; mulțăni „mulțumi” (regionalism transilvan) s-a refăcut în mulțămi (> mulțumi) tot prin falsă analogie; formele mai vechi regionale mn’el „miel” și mn’a „mia” > miel și mia în regiunile cu labialele nealterate prin falsă analogie și etimologie populară (influențate de mie și mieu); forma mniță (regionalism) a devenit miță, urmând aceeași cale; b) pseudodefricatizările (falsele defricatizări): modificări conștiente prin falsă analogie și din dorința de corectitudine a formelor din graiurile moldovenești, ardelenești și bănățene, în care africata surdă ceste pronunțată apropiat de constrictiva prepalatală ș. Astfel: trecerea de la varianta etimologică șimpanzeu, variantă regională rezultată din contaminația cu cimpanz (cimpans) la forma cimpanzeu (de teama pronunțărilor regionale de tipul șinși, rădășină etc.); trecerea neologismului șerbet la cerbet, a moldovenismului șepeleag („peltic”) la cepeleag, a neologismului șasla folosit inițial în Moldova, la ceasla prin „demoldovenizare” (formă ce tinde să se impună în limba literară), a lui schimnic la schivnic, formă ce tinde să se generalizeze (s-a ajuns aici de teama pronunțărilor regionale de tipul țârcomnic, în loc de țârcovnic, pimniță, în loc de pivniță etc.); c) pseudodeafricatizările (falsele deafricatizări): modificări conștiente prin falsă analogie și din dorința de corectitudine, în graiurile moldovenești, ale africatei ğ la j, ca în exemplele magion (magiun) > majon, giuvaier> juvaier etc.; d) pseudoderotacizările (falsele derotacizări): modificări conștiente, prin falsă analogie și din dorința de corectitudine, a formelor în care r este pronunțat n, ca în exemplele fănă, în loc de fără; aminoase, în loc de amiroase; viezune, în loc de viezure etc. În cadrul h. fonetice vocalice pot fi luate în discuție următoarele patru fenomene: a) apariția diftongului ea în locul unui a accentuat: variantele etimologice și regionale gălbază și călbază au devenit gălbează și călbează în urma reacției vorbitorilor față de pronunțările neliterare (mai ales moldovenești și transilvane), ca în exemplele albață (pentru albeață), bată (pentru beată), pribag (pentru pribeag), sârbască (pentru sârbească) etc.; formele sarbăd (reprezentantă a două cuvinte diferite: 1. „palid” 2. „acrișor”) și samă au fost refăcute prin falsă analogie devenind searbăd și respectiv seamă în urma reacției vorbitorilor față de forme-tip regionale ca sară, sacă, obosală, însamnă etc., impunându-se astfel în limba literară; vechiul ștrang > ștreang, tot prin falsă analogie, în urma reacției vorbitorilor față de forme regionale ca ra (= rea), vra (= vrea), razăm (= reazăm), să tracă (= să treacă) etc.; b) apariția unui e accentuat în locul unui ă accentuat: varianta răpede > repede, deoarece era simțită ca neliterară; c) apariția unui e neaccentuat în locul unui ă neaccentuat: variantele literare trăsură, răbda, răvaș, grătar, grădină, brățară, învăli și se târăște au fost evitate de unii vorbitori ca presupuse rostiri neliterare (prin falsă analogie cu formele regionale răce pentru rece, trămur pentru tremur, trăbuie pentru trebuie, Murăș pentru Mureș, răcrut pentru recrut, rățetă pentru rețetă etc.) și transformate în forme periferice ca tresură, rebda, revaș, gretar, gredinar, brețară, înveli (singura cu tendință de generalizare) și se târește (cu ă după r înlocuit prin e); d) apariția unui e (neaccentuat sau accentuat) în locul unui i (neaccentuat sau accentuat) ca o consecință a unei false analogii și a tendinței de evitare a formelor neliterare de tipul ficior, fimeie, trin etc.: forma veche și originară misadă > mesadă (cu tendința de generalizare); varianta etimologică oriz („orez”) > orez (generalizată), binoclu > benoclu, antilopă > antelopă, piramidon > peramidon etc. – acestea fără perspective de generalizare. H. gramaticală nu este suficient studiată. Se pot aduce însă ca exemple următoarele două situații: a) prin falsă analogie, din teama de a nu comite dezacorduri, vorbitorii reacționează față de suprimarea articolului a dinaintea numeralelor cardinale feminine (tipul partea doua, seria treia etc.), prin introducerea acestui articol acolo unde nu se justifică, creând formele hipercorecte și analogice partea a întâia, seria a întâia etc.; b) asimilând adverbul cu adjectivul, datorită identității formale a acestora, și din teama de a nu comite dezacorduri gramaticale, vorbitorii „acordă” adverbul cu substantivul pe lângă care stă: copii noi născuți (în loc de nou născuți), musafiri proaspeți sosiți (în loc de proaspăt sosiți), formă grea de explicat (în loc de greu de explicat), oameni puțini politicoși (în loc de puțin politicoși) etc.

4) a (lat. ad, it. a, fr. a) prep. care 1) precede infinitivu: a ști, e greŭ a ști (să știĭ) tot, era gata a-ĭ spune (să-ĭ spună); 2) arată relațiunea, asemănarea ori tendența: miroase a crin, seamănă o vulpe, urlă a pustiŭ, face a răŭ, rațele fac a ploaie, trage a boĭer, (odinioară: ĭeșind a vînat azi: la vînat); 3) arată direcțiunea, locu, timpu saŭ modu și se scrie unită cu substantivu formând adverbe: îmĭ aduc aminte („la minte”), mă duc ori dorm acasă („la casa mea”), amează, amurg, alene; odinioară se scria despărțit: stînd în picioare cu șlicele a (în) mînă (N. Cost. 2,77); 4). exprimă genitivu și dativu adjectivelor și pronumelor nehotărîte și al numeralelor: înaintea a atîtea năroade (atîtor noroade), vorbe a niscaiva oameni, vorbe de la niște oameni, știutor a tot, știutor a toate (a-tot-știutor), tată a doĭ, a treĭ, a opt copiĭ; stăpîn a multe turme, stăpîn a cît pămînt vreĭ; i-a tăiat capul și luĭ, și a treĭ pruncĭ (V. de și de-a).

CIRCUMSTANȚIAL, -Ă, circumstanțiale, adj. n. și f. (în expr.) Complement circumstanțial = partea secundară de propoziție care, determinînd un verb, arată în ce împrejurări de timp, de loc, de mod etc. se petrece acțiunea; determinînd un adjectiv sau un adverb, arată cum se prezintă o însușire. Propoziție circumstanțială = propoziția secundară care arată o împrejurare a. acțiunii exprimate de propoziția regentă, avînd în frază rolul pe care îl are complementul circumstanțial în propoziție. – Pronunțat: -ți-al.

ATÎT2 adv. (Și în forma atîta) 1. (Uneori întărit prin «întru») În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de îndelungat, de scump etc.). Și de i-am fost vrodată dragă, N-avea el cap să mă-nțeleagă? Că rea doar într-atîta nu-s! COȘBUC, P. I 185. Nu mai dondăni atîta din gură! CREANGĂ, P. 59. Intrigile... mă cuprinseră într-atît, încit, neaflînd minută de răgaz, am fugit în țară. NEGRUZZI, S. I 60. Și atîta s-au spăriat, în loc să se bucure! DRĂGHICI, R. 156. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv sau al unui adverb, de care se leagă prin prep. «de») Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. Astăzi nu sînteni atîta de osteniți ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. Începe ușor A zice cu dor Un chitic duios Atît de frumos, Munții că răsun, Șoimii se adun. ALECSANDRI, P. P. 66. ◊ (Corelativ) Atît... cît (sau, popular, cum)... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat, Și atîta-s de scîrbit Cumu-i ceriul de cernit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Atît... cît (sau precît) și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Boieri, atît cei în slujbă cît și cei din afară... BĂLCESCU, O. II13. Lele, nu mai suspina... Că-i atîta vina mea Cît și, lele, vina ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. (întregit prin «tot») La vînătorie... eu mă pricep cam tot atîta precît se pricepe vestitul ageamiu carele, văzîndu-se luat în răspăr... se apără. ODOBESCU, S. III 9. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu seamă)... = în astfel de grad, în asemenea măsură. Nu atît faptul că ai greșit mă supără, cît mai ales faptul că nu cauți să te îndrepți.Expr. (în legătură cu o alternativă) Tot atît = același lucru, tot una, deopotrivă, egal; indiferent. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. Ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i. CREANGĂ, P. 212. Încă (sau mai) pe atîta = încă o dată (sau aproape încă o dată), aceeași măsură sau sumă, același preț etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atît mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Eu mă tocmesc pe trei ani o dată... – Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? CREANGĂ, P. 151. Atîta mi-a fost (sau ți-a fost etc.) = pînă aici mi-a fost (sau ți-a fost etc.) viața, sănătatea etc., cu asta s-a sfîrșit, mai mult nu se mai poate. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta-i fu. Căzu la boală. ISPIRESCU, L. 311. Atîta (numai sau doar) că... = numai cît..., doar că... Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei... Numai atîta că moșneagul... a rămas pleșuv și spetit. CREANGĂ, P. 294. Atîta e de mine = m-am dus pe copcă, s-a Isprăvit cu mine. ◊ (Corelativ) Cu cît... Cu atît... sau cu atît... cu cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atît valurile apei, cu-atît țărmul parcă crește. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruța a zice... Că mintea cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. Atîta... atîta... = în măsura în care... Atîta știu, atîta spun. 3. (Cu sens restrictiv) Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. S-a prăpădi [fata] prin cea săcretă de pădure, ori a nimeri chiar la curțile zmeului, apoi atîta o mai vedem! RETEGANUL, P. V 22. – Variantă: atîta adv.

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f., adv. 1. S. f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ◊ Loc. adj. și adv. De dimineață = a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme; b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață.Loc. adv. (Pop.) În faptul dimineții = în zori de zi. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (pop.) dimineața bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineții. A umbla cu bună dimineața = a) a umbla cu colindul în dimineața (sau în ajunul) Crăciunului; b) (glumeț și ir.) a umbla fără treabă (pe la vecini). 2. Adv. (În forma dimineața) În timpul dimineții (1). ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp „azi”, „mâine”, „poimâine”, „ieri”, „alaltăieri”) Plouă de ieri dimineață. ♦ În fiecare dimineață (1). ♦ (În forma dimineață precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare” și uneori de prep. „de”) Mai (sau foarte) devreme. – Din loc. adv. de4 *mâneață (< lat. *manitia). Cf. (pentru formă) deseară.

MĂCAR adv. 1. (Restrictiv) Cel puțin, barem, încaltea. Să-i dea măcar zece lei. 2. (Concesiv) Chiar să, chiar dacă, fie1 și să, încă. Măcar de-ar fi orice, tot mă duc.Loc. conj. Măcar că = cu toate că, deși. 3. (Pop.; în legătură cu un pronume sau cu adverbe relativ-interogative) Oricât, oricine, oarecare, cineva, fiecare, oricum. – Din ngr. makári.

MĂCAR adv. 1. (Restrictiv) Cel puțin, barem, încaltea. Să-i dea măcar zece lei. 2. (Concesiv) Chiar să, chiar dacă, fie1 și să, încă. Măcar de-ar fi orice, tot mă duc.Loc. conj. Măcar că = cu toate că, deși. 3. (Pop.; în legătură cu un pronume sau cu adverbe relativ-interogative) Oricât, oricine, oarecare, cineva, fiecare, oricum. – Din ngr. makári.

TOT1 adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.

urmă sf [At: PSALT. HUR. 6679 / Pl: ~me / E: lat *orma] 1 Semn lăsat de piciorul unui om sau animal pe locul unde a stat sau pe unde a călcat Si: călcătură. 2 (Îe) A călca de două ori într-o ~ A merge alene. 3 (Îae) A lucra încet, fără spor. 4 (Îe) A-i puți și ~ma A fi foarte leneș. 5 (Îvr; cdp mg nyom; îs) ~ de om Generație (1). 6 (În superstiții; îs) ~ rea (sau slabă) Loc vrăjit despre care se crede că aduce boală, nenorocire. 7 (Îla) Tot pe aceeași (sau aceea) ~ La fel. 8 (Îe) A se lua pe (sau în, după) ~ma (sau după ~mele) (cuiva sau a ceva) sau a lua ~ma (cuiva sau a ceva) A urmări pe cineva sau ceva (pentru a-l prinde, a-l găsi etc.). 9 (Îe) A fi pe ~ma (sau pe ~mele) cuiva A urmări pe cineva. 10 (Îe) A adulmeca din ~ în ~ A căuta peste tot pe cineva. 11 (Îe) A căuta ~ma (cuiva) A se strădui să găsească (pe cineva). 12 (Îe) A goni (sau a lua) (pe cineva) după ~ A urmări fără oprire (pe cineva) Si: a hărțui2 (3). 13 (Îe) A se ține pe ~ma (sau pe ~mele) (cuiva) A nu lăsa pe cineva să-i scape din vedere. 14 (Îe) A ține din ~ (pe cineva) A supraveghea pe cineva. 15 (Îe) A călca ~ma sau în, pe ~mele (cuiva) A porni în urmărirea cuiva. 16 (Înv; îe) A-i umbla (cuiva) în ~ A urmări asiduu pe cineva. 17 (Îe) A ști (de) ~ma (cuiva) sau a nu i se ști de ~ (cuiva) A (nu) ști unde se află cineva. 18 (Îe) A (nu) (mai) da de (înv, în) ~ma (cuiva sau a ceva) sau a (nu) găsi (ori a prinde, a afla etc.) ~ma sau a (nu)-i da de ~, a da de o ~ (a cuiva sau a ceva) A (nu) descoperi pe cineva sau ceva. 19 (Îae) A (nu) găsi un indiciu, un semn care să conducă sau să ajute la o descoperire. 20 (Îe) A (i se) pierde (cuiva) ~ma (sau -mele) ori a-și pierde (sau a-și șterge) (cineva) ~ma (sau ~mele) A face să se piardă orice știre despre cineva. 21 (Îe) A(-i) pierde ~ma (cuiva sau la ceva) A nu mai ști unde se află cineva sau ceva Si: a pierde. 22 (Îe) A-și pierde (sau a-și uita) din ~ A se duce departe. 23 (Îae) A nu mai da semn de viață. 24 (Îe) A-i tăia (cuiva) ~ma A înlătura pe cineva. 25 (Îe) A merge (sau a călca, a umbla, a se duce etc.) pe (înv, pre) (sau în, după) ~ma (ori ~mele) (cuiva sau a ceva), (înv) a merge (sau a umbla) după ~ sau după ~ma cuiva ori (ccd) a urma, (înv) a sledi ~melor (cuiva) A semăna cu cineva (în comportare). 26 (Îae) A imita pe cineva. 27 (Îae) A se conduce după... 28 (Îae) A continua activitatea cuiva (în același fel). 29 (Înv; îe) A umbla într-o ~ A urma aceeași învățătură, aceeași credință, cu... 30 (Reg; îe) A călca din ~ în ~ A păși în același fel cu cel din față. 31 (Reg; îae) A imita îndeaproape pe un om de merit. 32 (Îe) A călca într-o ~ A merge unul după altul. 33 (Reg; îe) A-i călca (cuiva) în ~ A asculta întocmai (pe cineva). 34 (Înv; îe) A trage (sau a întoarce) (pe cineva) pre ~ma sa A câștiga pe cineva ca adept la credința sa. 35 (Îe) A nu face ~ A nu se urni din loc. 36 (Îe) A plânge ~ma (sau ~mele, ~mulițele) (cuiva) A simți lipsa cuiva. 37 (Îae) A regreta plecarea sau dispariția cuiva. 38 (Îe) A lua (cuiva) din ~ sau, rar, a lua ~ma (cuiva) A lua cuiva țărână din urma pasului pentru a-l vrăji, a-l fermeca. 39 (Reg; îe) A sări ~ma (cuiva) în ciomag A evita (un om nesuferit, rău). 40 (D. câini; îe) A duce (sau a mâna, a goni) ~ma A adulmeca vânatul și a porni după el. 41 (Înv; îe) A lua ~ma A urma un drum. 42 (În credințele populare) Țărână luată din urma (1) cuiva. 43 (Înv) Talpa piciorului. 44 (Îlav) Din ~ până-n creștet Din talpă în creștet. 45 (Înv) Pas. 46 Măsură de lungime egală cu a șasea parte dintr-un stânjen Si: picior, talpă. 47 Semn lăsat de atingerea, apăsarea, lovirea unor ființe sau obiecte Si: umbră (51). 48 Dungă îngustă și lungă lăsată pe pământ, pe zăpadă, pe iarbă etc. de un obiect târât sau tras ori de curgerea unui lichid, de grăunțe, de cenușă etc. vărsate Si: dâră. 49 (Reg; îc) ~ma-țiganului Calea lactee. 50 (Reg) Cărare făcută în lanul de grâu prin călcarea spicelor pentru a-l împărți în porțiuni ce vor fi date pentru lucrul diferiților secerători. 51 Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe, a unui fenomen al naturii, a unui proces afectiv, spiritual, cultural. 52 Semn rămas din ceva Si: rest, rămășiță. 53 (Îs) ~ cerească Semn lăsat de cerb sau de căprior pe trunchiurile copacilor prin frecarea coarnelor cu piele păroasă în timpul creșterii. 54 (Îlav) Fără ~ (de) Fără nici un pic (de). 55 (Îlav) Fără (de) ~ (sau ~me) Pe de-a-ntregul. 56 (Udp „de” care arată felul) Parte, cantitate etc. (foarte) mică, abia perceptibilă din ceva. 57 (Fig) Impresie lăsată în mintea, în amintirea cuiva. 58 (Înv) Consecință (1). 59 (Îlp) (De) pe (înv, pre) (sau după) ~ma (cuiva sau a ceva) Din cauza cuiva sau a ceva. 60 (îal) Datorită cuiva sau a ceva. 61 (îal) Obținut de la cineva sau după cineva. 62 (Rar) Sfârșit. 63 (Rar) Care se află la sfârșit. 64 (Rar) Suită. 65 (Rar) Ceată1 (1). 66 (Îvr) Adâncime (2). 67 (Îla) (Cel sau cel mai) de pe (sau din, după) ~ sau cel de la ~ Care ocupă ultimul loc într-o serie dintr-o succesiune. 68 (Îs) Ceasul cel (sau orele, minutele cele) (mai) de pe (sau din ori după) ~ Momentul de dinainte de moarte Si: ceas2 (41). 69 (În creștinism și islamism; îs) Judecata (cea) din ~ sau (înv) divanul cel după ~ Judecată divină la care se crede că Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică) Si: judecată. 70 (Îla) (Cel sau cel mai) de pe (sau din, după) ~ sau cel de la ~ Anterior față de momentul exprimării Si: recent. 71 (Îal) Imediat următor. 72 (Îal) Degradant (2). 73 (Îlav) În ~ În spate. 74 (Îal) După aceea. 75 (Îal) La sfârșit. 76 (Cu determinări care arată o măsură de timp, introduse prin pp „cu”; îal) înainte de momentul prezent cu ... 77 (Îal; Întărit prin adverbul „acum”) De curând. 78 (Îal) În definitiv. 79 (îal) După moartea cuiva. 80 (Îlav) Din ~ Dinapoi (5). 81 (Îal) De la locul unde a rămas. 82 (Îlav) Pe ~ În spate. 83 (Îal) Mai târziu. 84 (Îal) În ultimul moment. 85 (Îal) Ultima dată. 86 (Îal) În ultimul timp. 87 (Îal) În ultimă analiză. 88 (Îal) După cineva. 89 (Îlav) La ~ În spate, la sfârșit. 90 (Îal) Mai târziu. 91 (Îal) În ultimul moment. 92 (Îal) În concluzie. 93 (Îlav) (Până) la (rar, în) ~ma ~mei (sau ~melor) La sfârșit de tot. 94 (Îal) La o adică. 95 (Îlav) Până la (rar în) ~ sau în cele (înv cea) din (sau de pe ori mai de pe) ~ sau (înv) la cea (ori cele) de pe (ori după) ~ După ce s-a terminat tot. 96 (Îal) În definitiv. 97 (Reg; îe) La ~ vreme La sfârșit de tot. 98 (Îlp) În (sau pe, înv, pre) ~ma (ori ~mele) (cuiva sau a ceva) Înapoia cuiva sau a ceva. 99 (Îal) După cineva sau ceva. 100 (Îal) După cineva sau ceva (pentru a-l ajunge, a-l prinde, a-l găsi etc.). 101 (Îal) Mai târziu. 102 (Îal) Ca o consecință a... 103 (În legătură cu verbul „a se întoarce”; îal) La cineva sau ceva. 104 (Îal) Către cineva sau ceva. 105 (Îlav) De pe (sau după) ~ma (cuiva) Îndărătul cuiva. 106 (Îal) Dindărătul cuiva. 107 (Înv; îe) Pe ~ma tuturor În comparație cu toți. 108 (Reg; îlpp) La ~ma (cuiva sau a ceva) După (cineva sau ceva). 109 ~ (Îe) A rămâne (sau a fi) în ~ A se afla la sfârșitul unui șir, al unei succesiuni. 110 (Îae) A fi depășit de cineva sau de ceva. 111 (Îae) A fi întrecut de alții în muncă, în activitate etc. 112 (Îae) A fi dator cu ceva. 113 (D. ceas; îae) A marca timpul cu întârziere. 114 (Îe) A lăsa (pe cineva sau ceva) în ~ A depăși pe cineva sau ceva. 115 (Înv; îe) A fi mai pe ~ A fi ultimul dintr-o succesiune, dintr-un șir. 116 (Îae) A avea o importanță secundară. 117 (Îe) A trimite (pe cineva) la ~ (sau la ~ma lui) A trimite pe cineva la locul de origine, uneori escortat de forța publică. 118 (Mat) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. 119 (Mat) Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează o altă suprafață dată.

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede.~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși.~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?.~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum.~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum.~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum.~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

APOZIȚIE s. f. (cf. fr. apposition, lat. apposition): 1. (în sens restrâns) atribut substantival, pronominal sau numeral în cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului determinat. ◊ ~ simplă: a. exprimată printr-un singur substantiv, pronume sau numeral – „Pe ziduri însă,... era și fiica regelui, Gebila” (Al. Mitru); „Și noi, copiii, avem obligația de a asculta de părinți”; „...eu, unul, drept să vă spun...” (C. Hogaș); „Cel venit pe urmă, al treilea, nu se prea grăbea la mâncare”. ◊ ~ complexă: a. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb explicativ (adică, anume), de precizare (chiar, tocmai), de întărire (tot) sau de exclusivitate (numai) – „Unul dintre colegi, anume Ovidiu, nu a răspuns la apel”; „Am găsit-o fărâmată, adică fără arc”; „Noul venit, chiar prietenul său, n-a fost de aceeași părere”; „Următorul, tot un țăran, a venit la grupul nostru”; „Ei, numai consilierii, puteau cere renunțarea la această vizită”. ◊ ~ multiplă: a. alcătuită din două sau mai multe părți de vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport de coordonare – „Răducu, colegul și prietenul lui, participase mai înainte la un concurs de șah.” ◊ ~ dezvoltată: a. exprimată prin substantiv, pronume sau numeral însoțit de determinări sau prin două sau mai multe substantive, pronume sau numerale – „Și Nic’ a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă” (Ion Creangă), (v. și atribut) A. se caracterizează prin următoarele trăsături: aduce o explicație a primului termen (termenul explicat); intră cu primul termen într-o relație de egalitate, putând lua locul acestuia sau putând fi înlocuită de acesta; este legată uneori de termenul explicat prin intermediul unuia din adverbele de mod explicative – adică, anume, mai exact, mai precis – care subliniază, fac mai limpede natura relației (de explicare și egalitate) dintre cei doi termeni; seamănă prin conținut cu o parte principală de propoziție (cu un subiect); seamănă prin formă cu un component al coordonării, deoarece aparține de multe ori aceleiași părți de vorbire prin care este exprimat termenul explicat; se așază întotdeauna după termenul explicat; apare de obicei izolată prin virgulă de termenul explicat. 2. (în sens larg) orice construcție sintactică de tip apozițional. În acest caz, a. poate fi echivalentă nu numai cu un atribut (v. la nr. 1), ci și cu un nume predicativ, cu un complement (direct, indirect sau circumstanțial) sau cu un element predicativ suplimentar. Ea poate fi exprimată nu numai prin substantive, pronume sau numerale (v. la nr. 1), ci și prin adjective, verbe la moduri nepersonale și adverbe: „El pare abătut, mai precis supărat”; „îmi aleg unul, anume pe acesta”, „I-am trimis colegului, adică lui Nicu, toate cărțile”; „Mergem spre bulevard, mai exact acasă”; „Se prezintă joi, adică de azi în trei zile”; „Noi am venit toți, adică douăzeci și cinci”; „îi văd alergând, adică grăbindu-se”.

CEVA pron. nehot. I. 1. Un lucru oarecare; oarece. Am pomenit ceva despre «lelița» Anica. SADOVEANU, N. F. 5. Doctorul scoase un carnet din buzunar, făcîndu-se că înseamnă ceva. BART, E. 388. Simți un nu știu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. ISPIRESCU, L. 35. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat = a avea sau a căpăta o înfățișare atît de neobișnuită (de obicei în rău), încît provoacă spaimă. Cucoșul său era ceva de spăriet. Elefantul ți se părea purece pe lîngă acest cucoș. CREANGĂ, P. 68. Ulițele erau ceva de speriat... Se auzea numai un vuiet înăbușit. RUSSO, O. 50. Așa ceva = un astfel de lucru, un lucru ca acesta. Își luă ziua-bună și plecă. Dar încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise pînă atunci de așa ceva. ISPIRESCU, L. 124. E ceva de el (sau de capul Iul) = are unele calități. ♦ (După substantive precedate de articolul nehotărît sau de «vreun», «vreo»; ca determinant întăritor al substantivului precedent) Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ți iasă vro dihanie ceva înainte și să-ți scurteze cărările. CREANGĂ, P. 199. Domnilor, nu metahirisiți în astă-seară un stosișor ceva? ALECSANDRI, T. I 159. 2. Un lucru (cît de) mic, o cantitate, o parte (cît de) neînsemnată, (cît de) puțin. Dimineața s-a sculat, a prînzit ceva. SBIERA, P. 53. Toderică îi pofti întîi să guste ceva. NEGRUZZI, S. I 85. Cît se scoală, Cată-n oală, N-a rămas ceva d-aseară? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Prin intonația deosebită a frazei, capătă înțeles contrariu) Lucru important, valoros, de seamă, mult. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată... Vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. Nu înțelegeam nimic, eu care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S.I 6. II. (Cu valoare de adj. nehot.) 1. (De obicei înaintea substantivului) Oarecare, oarecît; cîtva. Ziceți să aducă vin și ceva gustare. SADOVEANU, O. I 397. De-acum înainte mai aveți și ceva treabă de făcut. CREANGĂ, P. 262. Leul și ursul au pornit prin pădure, Căutîndu-și ceva leac pentru foame. ȚICHINDEAL, F. 25. ◊ (În legătură cu substantive la plural) Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui (=agonisi) să ducem la tirg, ca să facem ceva parale. CREANGĂ, P. 6. Leafă avea, pămînt așișderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, VI 97. Pleacă către pădure, în mînă cu o săcure, Ceva lemne să doboare. PANN, P. V. I 89. ◊ (Precedat de «și» arată depășirea unei cifre rotunde) De la Dîmbovicioara la Cîmpulung, să tot fie treizeci și ceva de kilometri CAMIL PETRESCU, U. N. 192. 2. (Familiar, uneori repetat, cu sensul indicat de intonație) Foarte bun, foarte frumos, ◊ Expr. Mai ceva = mai de seamă, mai frumos, mai bun (sau mai prost, mai urît, mai rău etc.). Dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori poate mai ceva decît aceștia. CREANGĂ, P. 259. III. (Cu valoare de adverb) Întrucîtva, puțin, cît mai (sau cît de) puțin. Începură, de la o vreme, parcă a cunoaște ceva locul. SBIERA, P. 68. Aceasta era mai în vîrstă și ceva încrucișată. CREANGĂ, P. 7. Din sus, Măsele nu-s Și din jos, Dinții i-am scos; Numai ceva de-o mai trece, Sînt de patruzeci și zece [ani]. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ (Repetat) Cît de cit, măcar, întrucîtva, (foarte) puțin. Nu știa sărmanul ce să facă și cum să-și îmbunătățească soartea măcar ceva-ceva. SBIERA, P. 225. Ceva-ceva șă-l fi contrariat, apoi striga. GHICA, S. 518.

ADVERB Clasă de cuvinte neflexibile* a căror trăsătură esențială este așezarea pe lângă un verb, un adjectiv sau alt adverb, exprimând circumstanțe și caracteristici sau precizându-le sensul, iar, sintactic, funcționând ca determinanți facultativi* (sau adjuncți*). Gramaticile includ în clasa adverbului cuvinte eterogene, a căror unică trăsătură comună este invariabilitatea. • Morfologic, în afara caracterului invariabil comun tuturor adverbelor, o clasă numeroasă de adverbe se caracterizează prin categoria comparației*, acceptând gradarea caracteristicii verbului sau a adjectivului și, implicit, combinarea cu morfemele acestei categorii (ex. mai departe, mai târziu, mai repede, mai bine, mai mult). • Sintactic, în clasa adverbelor se cuprind, sub aspectul vecinătăților și al relațiilor, următoarele tipuri: a) adverbe subordonate, cele mai multe funcționând ca determinanți facultativi (sau adjuncți) ai verbului, ai adjectivului, ai adverbului, ai interjecției (ex. lucrează mult, repede și bine; grav bolnavă astăzi; hai repede!), iar câteva, în funcție de natura semantică inerentă* a verbului, ca determinanți obligatorii* (sau argumente*) (ex. provine de acolo; se comportă normal; durează câtva); b) adverbe regente, care funcționează ele însele ca centre* de grup; își atrag complementele, cărora le impun restricții de formă: de prepoziție, de caz (ex. indiferent de..., alături de..., concomitent cu...., aidoma lor) sau se asociază cu determinanți cantitativi, modali sau graduali, care le limitează sau le specifică predicația (ex. destul de departe, aparent târziu, oarecum bine); c) adverbe propoziționale, numite, în gramatica românească, și predicative, cele care domină (vezi DOMINARE) o întreagă propoziție, legându-se de aceasta fie conjuncțional*, fie prin aderență* sau parantetic (ex. sigur că va reuși / sigur(,) va reuși; negreșit că va reuși / negreșit(,) va reuși; poate că va reuși / poate(,) va reuși); d) adverbe substitute de frază: da, nu sau echivalentele lor emfatice: firește, negreșit, sigur, nicidecum, care pot apărea independent, formând ele singure propoziții neanalizabile*, sau pot însoți propoziția al cărei echivalent îl constituie (ca răspuns la întrebarea: „Vii la școală?”, poate apărea sau numai substitutul frazei „Da”, sau adverbul însoțit de propoziție: „Da, vin”); e) adverbe relative, a căror caracteristică este, simultan, de conectori* subordonatori pentru introducerea subordonatelor relative* și de substitute* (ex. locul unde..., ziua când..., felul cum...); f) semiadverbe* (sau clitice* adverbiale), caracterizate, fonetic, prin pierderea accentului* în frază și legarea obligatorie de un cuvânt care poartă accentul sintactic (și / tot el; și / tot azi), iar, distribuțional, prin ocurența în vecinătăți extrem de variate, inclusiv în contextul unui nominal (și / tot / doar Ion; și / tot / doar el; și/ tot/ doar doi), și prin restricții de topică, apărând în antepoziție față de cuvântul pe care îl precizează și neacceptând separarea de acesta. Semantic, este evidentă aceeași eterogenitate, gramaticile distingând, după rolul semantic îndeplinit, următoarele specii: a) adverbe circumstanțiale, care exprimă localizarea în spațiu și timp a acțiunilor, a stărilor și a însușirilor (departe, aproape; zilnic, totdeauna) sau o apreciere modală, cantitativă, graduală (lucrează bine, superficial; mult, puțin; destul de bine); b) adverbe modalizatoare, lexicalizări ale operatorilor modali de necesitate sau de posibilitate, dar și ale modalizatorilor deontici* și de atitudine* (posibil, probabil, poate (adv.), pesemne, cică, dar și obligatoriu (să...), nedemn (să...), surprinzător (că...)); c) adverbe pronominale, a căror caracteristică referențială este lipsa unei referințe proprii, pe care o procură prin legarea* obligatorie de un antecedent* (vezi, de ex., am fost la teatru și de acolo, la facultate; școala unde învăț). Dintre acestea, adverbele demonstrative (aici, acolo) pot funcționa atât ca anaforice* (sau substitute*), cât și ca deictice*, utilizare în care decodarea este posibilă prin raportare la situația* de comunicare (vezi utilizările deictice: Aici este foarte cald; Vreau să-mi dai caietul de acolo); d) adverbe de afirmație și de negație: da, nu și echivalentele lor; e) adverbe care funcționează ca mărci ale exclamației (ex. Ce frumos s-a făcut!; Cât de frumoasă!), ca mărci ale interogației (oare, arh. au), ca mărci ale gradării (rom. mai, foarte, prea, tot așa de), unele dintre ele pierzându-și autonomia* și devenind afixe mobile* (vezi, de ex., statutul mărcilor de gradare mai, foarte); f) adverbe sau locuțiuni adverbiale cu funcție de conectori textuali, al căror rol este de a asigura coeziunea* textuală (ex. pe scurt. în fond, mai precis, la urma urmei, de altfel, totuși, dimpotrivă) etc. Clasele semantice enumerate sunt interferențe, căci criteriile avute în vedere sunt eterogene. Cele pronominale și deictice, de ex., privesc modul de a-și procura referința, în timp ce cele circumstanțiale privesc tipul de referință, astfel încât există adverbe care. în același timp, sunt pronominale și circumstanțiale; altele funcționează, în același timp, ca mărci exclamative și de gradare etc. în multe limbi, romanice și neromanice, se stabilește o relație morfologică sistematică, marcată afixal, între adverb și adjectiv*; vezi, de ex., sufixele adverbiale* fr. -ment, engl. -ly, atașate adjectivelor (fr. adj. certaine, adv. certainement; adj. fianche, adv. franchement; engl. adj. bad, adv. badly; adj. glad, adv. gladly). Specificul limbii române constă în identitatea formei adjectivului (masc. sg.) și a adverbului, exceptând distincția afixală sporadică: sufix adjectival -esc / sufix adverbial -ește (bărbătesc – bărbătește) și câteva rădăcini diferite. în majoritatea aparițiilor din română, distingerea celor două clase se face în exclusivitate sintactic [citește corect (adv.) – răspuns corect (adj.)], româna apelând, paradoxal, la procedeul conversiunii*, deși ponderea procedeului în ansamblul sistemului este scăzută (vezi FORMARE A CUVINTELOR). G.P.D.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53r/25, cf. 72T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

ALALTĂIERI adv. În ziua care precedă ziua de ieri. Mitralierele cazematelor prindeau a-i toca, prăbușindu-i peste morții de ieri și alaltăieri. CAMILAR, N. I 242. Am văzut noi niște focuri pe Olt alaltăieri seara. STANCU, D. 143. Subprefectul de la Ploiești... alaltăieri fusese musafirul lui Aristică. PAS, L. I 51. ◊ Loc. adv. De ieri, de alaltăieri = de curînd, de puțină vreme. ◊ Doar nu-s harabagiu de ieri, de alaltăieri. CREANGĂ, A. 113. ♦ (Precedat de adverbul «mai» indică o dată vagă) Acum cîteva zile, zilele trecute. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Loc. adv. Mai ieri, alaltăieri = de curînd, de puțină vreme, zilele trecute.

OMONIMIE s. f. (cf. fr. homonymie): faptul sau însușirea de a fi omonim; situația în care se află două sau mai multe cuvinte omonime (v. omonim). O. este manifestarea unui proces contrariu sinonimiei (v.), în sensul că același corp fonetic trimite la două obiecte diferite, nu la același obiect. Astfel: bancă („instituție financiară”) – bancă („scaun lung”); ban („a suta parte din moneda națională”) – ban („titlu boieresc în evul mediu”); calcan („soi de pește marin”) – calcan („zid fără uși și fără ferestre”) etc. O. este un mod normal de existență a cuvintelor; una din sursele sale cele mai importante este etimologia populară. Ea poate da naștere la confuzii, motiv pentru care a fost considerată un accident supărător, o piedică în actul de comunicare a ideilor, una din cauzele dispariției cuvintelor. În practica vorbirii, unele o. duc în final la eliminarea unui omonim sau la modificarea lui. Astfel, cuvântul pisoi („pui de pisică”) a scos din circulație termenul pisoi („unealtă de pisat în piuliță”); porumb (plantă) a eliminat în Muntenia pe porumb (pasăre) și a determinat apariția cuvântului porumbel etc. În limba franceză, mai multe cuvinte se pronunță la fel, datorită reducerii corpului fonetic al cuvintelor și situației omonimice create prin această reducere: vert („verde”), verre („pahar”), vers („vers”), vers („către”), ver („vierme”), vair („blana unui anumit animal”). O. este – alături de sinonimie, polisemie și antonimie – una din cele patru modalități de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acțiunii celor cinci factori de organizare a sistemului lexical (frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic – v. vocabular). ◊ ~ tolerabilă: o. parțială care presupune forme diferite printr-un detaliu fonetic, gramatical sau stilistico-funcțional. Astfel a (articol posesiv-genitival) – a (formă de persoana a III-a singular, indicativ prezent, a verbului auxiliar morfologic a avea) – a (interjecție) – a (prepoziție); arcan („laț”) – arcan (înv.loc tăinuit”); arie („loc amenajat pentru treierat”) – arie („compoziție vocală dintr-o operă sau operetă”); baie („scaldă”) – baie (reg. „mină”); barem („măcar”), adverbbarem („tarif”), substantiv, berc („fără coadă”), adjectiv – berc („dumbravă”), substantiv, bob („grăunte”), cu pluralul boabe – bob („sanie cu cârmă”), cu pluralul boburi; boi, substantiv la plural – boi („făptură”), substantiv la singular – boi („a colora”), verb; bun („bunic”), cu pluralul buni – bun („produs de consum”), cu pluralul bunuri; dragă (adjectiv cu pluralul dragi) – dragă (substantiv cu pluralul drăgi); noi (adjectiv, formă de plural) – noi (pronume personal, persoana I plural); spătar („rezemătoare de scaun” sau „curea de ham”), substantiv cu pluralul spătare – spătar („boier care ținea spada domnului în evul mediu”), substantiv cu pluralul spătari etc. ◊ ~ intolerabilă: o. totală bazată pe identitatea tuturor formelor lexicale ale omonimelor, pe apartenența acestora la aceeași variantă funcțională a limbii, pe apariția lor în cadrul acelorași tipuri de contexte, ca de exemplu căprar („păstor de capre”) – căprar („caporal”), pupilă („parte a ochiului”) – pupilă („minoră tutelată”; „elevă preferată”); fierărie („meseria de fierar) – fierărie (”locul unde se exercită meseria de fierar) etc.

GRAD s.n. I. 1. Unitate de măsură a anumitor mărimi variabile (temperatură, presiune etc.). 2. Unitate de măsură a unghiurilor, reprezentînd a 360-a parte dintr-un cerc. ◊ Grad centezimal = grad care reprezintă a suta parte dintr-un unghi drept. 3. (Mat.) Exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuații sau maximul sumei exponenților necunoscutelor. II. Treaptă, nivel; fiecare dintre treptele unei ierarhii. ♦ Loc ocupat de cineva în ierarhia instituției căreia îi aparține. ◊ Grad de comparație = formă pe care o ia adjectivul sau adverbul pentru a arăta măsura în care un obiect prezintă o însușire în raport cu alt obiect sau cu el însuși (în alte împrejurări). [Pl. -de, -duri. / < lat. gradus, cf. fr. grade, it. grado, germ. Grad].

ABSOLUT1 adv. (Determină adverbe și adjective, servind la formarea superlativului) Cu totul, complet, cu desăvîrșire, pe de-a-ntregul; exact, întocmai. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) Își potolea foamea,.. în singurătatea camerei sale, ca să n-o vadă absolut nimeni. SADOVEANU, N. F. 23. Pentru voi doi, bărbați, e loc, fără absolut nici o jenă. CARAGIALE, O. VII 21. ♦ Verb folosit absolut = verb tranzitiv, folosit fără exprimarea complementului. Cînd zicem: «Ce face Ion?- Mănîncă», verbul tranzitiv «mănîncă» este folosit absolut.

MULT1 adv. 1. (Arată măsura, intensitatea, proporția) în mare cantitate; intens, tare. Mănîncă mult.Cu asta a voit spinul să-și arate arama și să facă pe Harap-Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Sărmana fată în drum se puse Și mult îl plînse, mult îl dori. ALECSANDRI, P. I 23. Mintea... poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, O. II 11. Mult mă mustră măicuța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (În locuțiuni) Cu mult = în foarte mare măsură, tare, foarte. M-a întrecut cu mult. Mai mult = mai ales, mai cu seamă, în special, îndeosebi. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea. ISPIRESCU, L. 7. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I Mai mult decît... = foarte, absolut. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea predomnitoare. HASDEU, I. V. 142. Cel mult = a) maximum. Voi pleca din București pentru cel mult două zile; b) în cel mai bun caz. Lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A fi mai mult mort (decît viu) v. mort. Ce să spun (sau să fac) mai mult? = asta e tot, nu pot (sau nu-i necesar) să fac sau să spun altceva. Unii secerau, alții legau snopi... mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult? CREANGĂ, P. 158. (Rar) Din mult în mai mult = din ce în ce mai mult. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I 75. Mai mult sau (ori) mai puțin = în oarecare măsură, întrucîtva, aproximativ. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A. 289. Nici mai mult, nici mai puțin = exact atît. (Asta) e prea mult = e mai mult decît trebuie, decît se cuvine; întrece măsura. 2. Departe, pe o distanță mare. Dînd pe de altă parte, ieși mult înaintea ei. ISPIRESCU, L. 17. Nu merse ea tocmai mult și numai iată ce vede un păr frumos. CREANGĂ, P. 286. 3. Un timp îndelungat, îndelung. Vorba ceea: și piatra prinde mușchi dacă șede mult într-un loc. CREANGĂ, P. 140. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adv. Mai mult = a) mai ales, mai des, mai frecvent. Harabagiul nostru s-a hotărît ca de-acum să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, P. 111; b) (regional, în construcții negative) de acum înainte, din acest moment. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I 111. Că mai mult nu mi-i vedea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. De mult = a) de o bună bucată de vreme. Mămăliga se răcise de mult pe măsuță. CAMILAR, N. I 213. Un dușman de lup... de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Dar cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șarpe cumplit. ALECSANDRI, P. I 197; b) (regional) devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară și, șontîc-șontîc, venea să cerșească la ușa maghernițelor roșii. GALACTION, O. I 311. ◊ Expr. Mult și bine = vreme îndelungată; pentru totdeauna. Dormeai tu mult și bine Harap-Alb, de nu eram eu. CREANGĂ, P. 279. A nu mai avea mult = a fi pe moarte, a nu mai avea de trăit decît puține zile. Știu că nu mai am mult: de aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I 342. ♦ (Regional) Maximum. Roșiile mai au pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. 4. (Precedînd un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) În cel mai înalt grad, foarte, extrem. Se pomeni cu mult pătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. E foarte ambițios și prezumțios, deși se arată mult republican. GHICA, A. 278. ◊ (Învechit, determină adverbe) Mult bine s-au mai bătut romînii și în rîndul ala. GHICA, S. 24.

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste.Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră.Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu.Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme.Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat.La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă.Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane.Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare.Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte.Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum.Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte.Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă.Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte.Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat.În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner.Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme.Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva.Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă.Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte.De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată1. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela2. Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei.N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură.Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă.Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid.Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el!Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui.Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap.De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți.Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat.Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris.Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru.Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit.E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile.O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal arată) a) (Subiectul acțiunii) Începutul de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia.... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de loc) Casă de casă (= în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcție de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcție de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de direcție. X. (Introduce un complement indirect). 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea niciuna). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros” etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcție de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățam de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi.... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcție de subiect) 1. (Pop.; construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb, la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numerale cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (În structura numeralelor cardinale de la 20 000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (Face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesupt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.

GRAD s. n. (< lat. gradus, cf. fr. grade, it. grada, germ. Grad): 1. unitate de măsură a însușirilor exprimate de adjective și a caracteristicilor exprimate de adverbe. ◊ ~ de comparație: formă pe care o ia adjectivul sau adverbul pentru a arăta măsura în care un obiect prezintă o însușire (în raport cu un alt obiect sau cu el însuși, într-o altă împrejurare). În limba română există trei g. de comparație ale adjectivelor și adverbelor: pozitivul, comparativul și superlativul (v. fiecare dintre aceste noțiuni). 2. unitate de apreciere a poziției pe care o are relația de subordonare în cadrul frazei, raportată atât la locul propoziției subordonate, cât și la calitatea propoziției regente. Din acest punct de vedere, există subordonate de gradul I (cele care depind direct de o regentă principală) și subordonate de gradul II (cele care depind direct de o regentă subordonată).

NUMAI adv. I. Exprimă restricția sau exclusivitatea.1. Nu mai mult de (cît), nimeni (sau nimic) decît... Cînd l-aude, numai dînsul își știa inima lui. EMINESCU, O. I 84. Numai Ruxandra rămăsese din familia lui Petru Rareș. NEGRUZZI, S. I 144. (Glumeț) O arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă, pe care umblau numai 5OO de mori, și tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete. CREANGĂ, P. 242. Dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ Expr. (Învechit și popular) Fără numai = decît. N-au fără numai un mijloc a-și păstra naționalitatea lor, și acesta e federația, iar nu supremația. GHICA, A. 354. ◊ (Pentru întărirea sau precizarea unui cuvînt, adesea însoțind pe «unul», «una», «singur») Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul. EMINESCU, O. I 152. Numai eu unul am făcut un tur de valț cu dînsa. NEGRUZZI, S. I 65. 2. (Arată prezența sau desfășurarea exclusivă a unor obiecte, fapte, acțiuni etc.) Nimic altceva decît...; exclusiv. Doar în sufletul flăcăului răsărise întîi numai bucurie. REBREANU, R. II 203. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. COȘBUC, P. I 223. Un castel numai pietre și ziduri sparte. EMINESCU, N. 213. Cînd mă deșteptai din amețeala mea, văzui calul numai spumă. NEGRUZZI, S. I 67. ♦ Doar. Cum? Numai cu atîți oamini s-au luptat întreaga noastră oaste? ALECSANDRI, T. II 42. Numai o samă era care abie să ținea pe picioare. DRĂGHICI, R. 26. N-are casă, nici moșie, Numai peană-n pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39. ◊ (În legătură cu alt adverb sau cu o locuțiune adverbială) Ivan dezleagă turbinca... numai cît poate să încapă mîna. CREANGĂ, P. 306. Ieri numai am venit și mîne mă duc. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Loc. adv. Numai așa = de formă, fără rost, degeaba. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A fi numai ochi și urechi v. ochi. ◊ (Întărește cuvîntul următor) Și numai după aceea se așeză să aștepte. C. PETRESCU, C. V. 130. Apoi el numai sărac nu era. RETEGANUL, P. II 3. Numai ține minte sfatul ce-ți dau. CREANGĂ, P. 198. ◊ (Repetat pentru a întări un fapt, o afirmație) Un munte, numai și numai de piatră. ISPIRESCU, L. 194. Altă mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii înspăimîntătoare, cari stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită. CREANGĂ, P. 94. Această nouă digresiune... o fac și pe dînsa numai și numai întru cea mai mare laudă și glorie a artei vînătorești. ODOBESCU, S. III 102. ♦ Abia. Numai ați crîmpoțit mîncarea. CREANGĂ, P. 261. 3. (Urmat de obicei de adv. «bun», «bine») Tocmai, chiar. Numai bine i-au ajuns cele trei sute de lei pentru toate acestea. SBIERA, la TDRG. O asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soție. ISPIRESCU, L. 20. Din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai bună cum era. CREANGĂ, P. 252. 4. (Regional, în legătură cu «hai», întărește îndemnul) Hai numai... Că mie nu-mi pare rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. II. (Cu valoare de conjuncție adversativă) Dar, însă. De-acum am prins eu la minte... Numai ce folos? Cînd e minte, nu-i ce vinde. CREANGĂ, P. 45. Mîndră ești, frumoasă ești, Numai nu mă prea iubești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 380. ◊ Loc. conj. Numai că (sau, regional, numai cît) = dar; cu singura deosebire că... E foarte frumoasă. Numai cît nu-i adevărată. AGÎRBICEANU, S. P. 21. Numai că bătaia nu se-ntoarce, dom’ primar! REBREANU, R. I 234. Și aici i s-a întîmplat ca și la sfînta Miercuri; numai că sfînta Vineri i-a mai dat și ea un corn de prescură. CREANGĂ, P. 91. III. (Condițional, în loc. conj.) Numai să... = cu condiția (ca)... Fă cum știi; numai să nu ne bagi și pe noi în belea. CREANGĂ, P. 9. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. Numai de sau numai dacă = doar dacă, cu condiția ca... Lucrurile se fac numai dacă le știm face. SLAVICI, N. I 7. De mi-ai zice, aș zbura Unde stea n-ar lumina; Numai de te-ai îndura Să-mi dai flori din ochi albaștri. BELDICEANU, P. 82. IV. (Cu sens temporal) Îndată, imediat, pe loc. Femeia lui Ipate, cînd a mai văzut și asta, numai i s-a încleștat gura și a înghețat de frică. CREANGĂ, P. 178. ◊ Loc. adv. Numai cît sau numai ce = abia, doar. Numai ce-l privesc odată în ochi... și-ți spun: «alb ori negru». DAVIDOGLU, M. 22. Și numai cît a gîndit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui. CREANGĂ, P. 102. Numai ce (iacă) sau numai (ce) iaca = iată, deodată. Aștepta, aștepta... și numai ce-o vede că vine, pășind încet prin iarba înrourată. MIRONESCU, S. A. 72. Și cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. Moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea; cînd numai iaca se trezește la spatele lui cu jupîn Ștrul. id. ib. 112. V. (Întărind o propoziție finală sau un complement de scop) Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. Au doar dumnezeu muncit-au numai ca să te hrănească? CONACHI, P. 290. VI. (În expr.) Nu numai = mai mult decît...; afară de..., pe lîngă. Îi era drag pămîntul nu numai pentru cîștigul ce-l produce. REBREANU, R. I 165. Fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii; și nu numai atîta, dar chiar cînd se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămîne moartă. CREANGĂ, P. 217. – Variantă: numa (CARAGIALE, O. I 250, EMINESCU, O. I 171) adv.

MORFEM s. n. (< fr. morphème, cf. gr. morphe „formă”): 1. (în concepția tradițională) element lingvistic cu ajutorul căruia se formează un nou cuvânt, o nouă formă flexionară sau o nouă unitate morfologică (prefixele, sufixele lexicale și gramaticale, verbele auxiliare morfologice, prepozițiile a și de, conjuncția ), care ajută la exprimarea unei anumite categorii gramaticale sau unități sintactice (desinențele, sufixele gramaticale, alternanțele fonetice, prepoziția pe, adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației, verbele auxiliare sintactice sau copulative), care ajută la realizarea flexiunii cuvintelor (articolele) sau care poate avea, în anumite condiții, rol gramatical de diferențiere (accentul). 2. (în concepția modernă) unitate de expresie minimă, de ordin morfologic, rezultată din descompunerea fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză, și alcătuită dintr-unul sau mai multe foneme perfect delimitate și asociate cu o semnificație de ordin gramatical care-i dă caracter de semn lingvistic. Ca unitate minimală de expresie, m. se opune cuvântului (care e, în general, analizabil în m.), iar ca unitate minimală cu sens (gramatical) se opune atât fonemului, cât și grupului de foneme (silabei), ambele lipsite de sens și componente ale m. M. constituie obiectul de studiu al morfologiei. În concepția lingvistului francez André Martinet, m. este un monem (v.) cu sens (gramatical) al cărui loc este în gramatică și nu în dicționar. ◊ ~ segmental: m. format dintr-un segment fonic, de exemplu prefixele, sufixele, desinențele, articolele, verbele auxiliare morfologice, verbele auxiliare sintactice (copulative), adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației la adjective și adverbe, fosta prepoziție a din structura infinitivului, fosta prepoziție de din structura supinului, fosta conjuncție din structura conjunctivului, prepoziția pe de la acuzativul nume de persoană etc. ◊ ~ suprasegmental: m. nereprezentat prin morfem fonic, dar însoțitor obligatoriu al unui asemenea segment, ca de exemplu intonația (care imprimă secvenței cu care se asociază ideea de enunțare sau de întrebare, idei marcate în scris prin punct și, respectiv, prin semnul întrebării) și accentul (care rezolvă omonimia dintre două segmente ce reprezintă aceeași persoană, dar timpuri diferite, la verbele de conjugarea I). Intonația și accentul diferențiază, ca m., vocativul de nominativ și de dativ și imperativul de prezentul indicativului. ◊ ~ independent: m. care poate apărea și singur, sub aspectul unui cuvânt de sine stătător, nu numai în combinație cu un m. dependent, ca de exemplu șal, copil, cânt și face din cuvintele șaluri, copilaș, cântă și reface etc. ◊ ~ dependent: m. care nu poate apărea singur, sub forma unui cuvânt de sine stătător, ci numai în combinație cu un m. independent, ca de exemplu -uri, desinență de plural neutru din șaluri; -aș, sufix lexical diminutival din copilaș; -ă, desinență de persoana a III-a din cântă; re-, prefix din reface etc. ◊ ~ continuu: m. alcătuit dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme, ca de exemplu toate m. independente și dependente (v. mai sus). ◊ ~ discontinuu: m. alcătuit dintr-o succesiune întreruptă sau repetată de foneme, ca de exemplu a... a final în a admira (m. de structură, element formant al infinitivului prezent + m. de flexiune, sufix al infinitivului la conjugarea I); ă... ă în lună plină (m. repetat ce ilustrează acordul dintre adjectivul atribut și substantiv) etc. ◊ ~ lexical: m. care ajută la realizarea unor cuvinte noi, în calitate de cuvânt de bază, de m. independent sau în calitate de element auxiliar, de m. dependent derivativ (de prefix sau sufix lexical) în aceste cuvinte, ca de exemplu copil și -aș, -andru, -iță și -ărie din copilaș, copilandru, copiliță și copilărie; pod și -eț, -ișcă, -uț, -ar și -i din podeț, podișcă, poduț, podar și podi; face, re- și pre- din reface și preface etc. ◊ ~ gramatical: m. care ajută la evidențierea unei categorii gramaticale (genul, numărul, cazul, persoana, modul sau timpul). Este un m. dependent și se prezintă sub forma unei desinențe sau a unui sufix. ◊ ~ nominal: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de gen, de număr și de caz la substantive și pronume, ca de exemplu desinența -e din (unei) case, plase, cascade; desinența -ei din acestei(a), fiecărei(a), cărei(a); desinența -ui din acestui(a), fiecărui(a), cărui(a), nimănui(a) etc. ◊ ~ verbal: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de persoană și de număr sau de timp și de mod la verbe. Astfel, desinența -m din cântam și cântasem precizează persoana I, numărul singular, la imperfect și mai mult ca perfect; sufixul -a- din cântam și coboram precizează timpul imperfect; sufixul -ând din cântând și coborând precizează modul gerunziu; sufixele -ez, -esc și -ăsc din lucrez, zugrăvesc și hotărăsc precizează timpul prezent al modului indicativ etc. ◊ ~ zero: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de număr (la nume și verbe), de persoană și de timp (la verbe). Astfel, desinența zero (_) evidențiază singularul în formele balon/_, teren/_ și alerg/_, luate în comparație cu baloan/e, teren/uri și alergă/m și persoana I în forma merg/_, luată în comparație cu merg/i și merg/e; sufixul zero (_) evidențiază timpul prezent în forma cânt/_, luată în comparație cu forma cânt/a/m care include sufixul temporal -a-.~ omonim: m. gramatical care dispune de o expresie identică cu aceea a altui m. gramatical, dar de un conținut sau de o semnificație cu totul diferite. Astfel, desinența din (el) ceartă este omonimă cu desinența din substantivul ceartă, dar în primul caz ea se opune desinențelor zero (_) și -i din cert/_, cerți/, marcând persoana a III-a, iar în al doilea caz desinenței -uri din cert/uri, marcând numărul singular; primul sufix -se, din forma verbală de mai mult ca perfect spusese, reprezintă sufixul temporal al perfectului, în timp ce al doilea -se, sufixul temporal al mai mult ca perfectului etc. ◊ ~ sintetic: m. care face corp comun cu unitatea lexico-gramaticală la care se atașează, pentru a putea exprima o anumită semnificație gramaticală (desinențele și sufixele gramaticale) sau lexicală (prefixele și sufixele lexicale). ◊ ~ analitic: m. care nu face corp comun cu termenul la care se atașează, pentru a putea forma o unitate gramaticală determinată (prepoziția de din structura supinului,[1] conjuncția din structura conjunctivului, verbele auxiliare morfologice din structura timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă sau a diatezei pasive, adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației, verbele auxiliare sintactice din structura predicatelor nominale) sau pentru a putea exprima o anumită semnificație gramaticală (prepoziția pe de la acuzativul persoanei). modificată

  1. În original: ...prepoziția de din structura su[] din structura conjunctivului... — valeriu

MODAL, -Ă adj. 1. (Gram.) Care aparține modului1 (2), care se referă la mod1, care exprimă modul1. Cf. LM, BARCIANU. Interjecția poate avea, ca și intonația sau gestul, rolul de a împrumuta unei forme verbale caracterul ei modal. PUȘCARIU, L. R. I, 113. La imprecații intervine și o intonație specială, apoi, foarte des, repetarea verbului, de obicei subt alt aspect modal. IORDAN, STIL. 21. Pe lîngă noțiunea de viitor, pur temporală, această formă verbală exprimă și o noțiune modală. id. ib. 154. Folosind conjuncțiile în locul sufixelor modale, ajungem de asemenea la îmbogățirea numerică a fondului principal. GRAUR, F. .181. 2. (Gram.) Care se referă la mod1 (1), care indică modul1; de mod1. Majoritatea complementelor temporale, locale și modale sînt adverbe, deci cuvinte unitare din punct de vedere morfologic. IORDAN, STIL. 237. Atributivele modale (care arată măsura) pot fi introduse și prin pronumele „cît(ă)”. SCL 1959, 348. 3. (Muz.) Care șe referă la mod1 (4), care aparține modului1. Elementul modal care dă intonații populare melodiilor. . . are tendința de a fi întrebuințat excesiv. CONTEMP. 1949, nr. 138, 8/4. 4. (Filoz.; în opoziție cu categoric sau absolut) Condiționat, limitat. Cf. COSTINESCU, SCRIBAN. D. 5. (Jur.) Care subordonează efectul unui act voinței beneficiarului. Cf. SCRIBAN, D. – Pl.: modali, -e. – Din fr. modal.

GRAD1 s. n. 1. unitate de măsură pentru diverse mărimi variabile (temperatură, presiune etc.). 2. unitate de măsură a unghiurilor, a 360-a parte dintr-un cerc. 3. (mat.) exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuații sau maximul sumei exponenților necunoscutelor. 4. etalon, criteriu de apreciere. 5. treaptă, nivel, stadiu; fiecare dintre treptele unei ierarhii. ◊ loc ocupat de cineva în ierarhia instituției căreia îi aparține. 6. (chim.) valoare a mai multor mărimi considerate în raport cu o valoare de referință. ♦ ~ de comparație = formă pe care o ia adjectivul sau adverbul pentru a arăta măsura în care un obiect prezintă o însușire în raport cu un alt obiect sau cu el însuși într-o altă împrejurare. (< fr. grade, lat. gradus, germ. Grad)

NOAPTE, nopți, s. f. 1. Interval de timp durînd de seara pînă dimineața, în care soarele se află sub orizont și e întuneric. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. Noaptea despărți pe luptători pînă a doua zi. BĂLCESCU, O. I 47. Pîn-aveam și eu drăguță, Îmi părea noaptea micuță, Dar de cînd drăguță n-am, Paru-mi nopțile un an. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. ◊ Noapte albă v. alb. Nopți albe v. alb. Noapte polară v. polar.Loc. adv. La noapte = în timpul nopții următoare; cînd va începe noaptea următoare. Să vii la noapte la portița de colo, din fundul ogrăzii. SADOVEANU, O. VIII 225. N-ai grijă, iubito... Am venit înadins ca să te scap... Poți ieși la noapte din palat? ALECSANDRI, T. I 447. M-o striga și la noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Peste noapte = în timpul nopții, noaptea. De va ajunge la locul destinat, el să nu se culce peste noapte în cort. BOTA, P. 94. Le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo. CREANGĂ, P. 249. Noapte de noapte = în fiecare noapte. De (cu) noapte = înainte de ivirea zorilor, foarte devreme. Astă-dimineață s-a sculat de noapte. COȘBUC, P. I 245. Într-una din zile flăcăul se scoală de noapte... și se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 142. Lîng-a Docolinei vad, Nimerit-au, poposit-au Și de noapte tăbărît-au Zece care mocănești. ALECSANDRI, P. II 104. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A doua zi, cu noaptea în cap, legară păsările de picioare, le puseră pe băț și porniră. DUNĂREANU, CH. 76. Baba... se sculă cu noaptea-n cap. CREANGĂ, P. 6. ◊ Noapte bună = formulă de salut folosită cînd te desparți de cineva în cursul serii. Se despărțiră zicîndu-și în același timp: noapte bună! REBREANU, R. I 42. ◊ (Personificat) Din văi, spre pădure, noaptea își pornise valurile de umbră, venea încet, sfiindu-se încă de vuietele surde, tot mai slabe, ale serii de brumar. SADOVEANU, O. III 104. Își strînge noaptea genele-i bogate. D. BOTEZ, P. O. 29. Și din codri noaptea vine pe furiș. COȘBUC, P. I 47. ♦ (Adverbial; în forma noaptea sau nopțile) a) În (tot) timpul nopții. Eu lucrez noaptea săptămîna asta. DEMETRIUS, C. 38. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. b) În fiecare noapte. Pentru ochi ca sfîntul soare, Umblu noaptea pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Nearticulat, cînd e precedat de un numeral, de adjectivul demonstrativ «astă» sau de adverbele de timp «azi», «mîine», «poimîine», «ieri», «alaltăieri») S-a dus trei zile și trei nopți. ISPIRESCU, L. 4. Astă-noapte și ieri-noapte Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ Loc. adv. Zi(ua) și noapte(a) = tot timpul, fără încetare. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă și înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua și noaptea păzesc cu neadormire. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. CREANGĂ, P. 288. ♦ Fluturi de noapte = fluturi care zboară numai la întuneric, în timpul zilei fiind lipsiți de vedere; aripile și corpul îl au acoperit cu perișori fin colorați în nuanțe sumbre; în repaos își țin aripile una peste alta. 2. Întuneric, întunecime, beznă. Prin noaptea ulițelor strîmte alergau ochi mînioși de facle, lăsînd dungi și scîntei roșii în urmă. SADOVEANU, O. I 197. Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros. COȘBUC, P. I 123. Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I 98. ◊ (În metafore, comparații, alegorii) Domnița închise iar ochii, într-o noapte amară de durere. SADOVEANU, O. V 599. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Să văd un om lipsit de simțul cel mai scump; care este într-o veșnică noapte... Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție și însă nu o poate vedea. NEGRUZZI, S. I 56.

CU prep. I. (Cu sens asociativ) 1. (Exprimă o asociere propriu-zisă; în opoziție cu fără) împreună, însoțit de... O vie cu livadă frumoasă. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Întărit prin alte conjuncții, adverbe sau locuțiuni: adverbiale) Și cu. Cinci și cu cinci fac zece.Iar cel ungurean Și cu cel vrîncean Mări, se vorbiră... Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. La un loc Cu. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. Cu... cu tot. Ipate își ia femeia cu zestre cu tot. CREANGĂ, P. 168. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. Am cu ce să te cumpăr pe tine cu nas cu tot. ALECSANDRI, T. 154. Cu toții (sau cu toatele). Se pun la masă cu toatele. CREANGĂ, P. 10. Ca mumii egiptene stau cu toții-n scaun țepeni. EMINESCU, O. I 155. Noi cu toții adormisem și horăiam. NEGRUZZI, S. I 252. Cu toții (mai rar cu toți) Împreună. În ora de pornire cu toții împreună Doresc l-a tale păsuri călătorie bună. ALECSANDRI, P. I 138. De față cu = în fața, în prezența cuiva. (Repetat, legînd două noțiuni opuse) Cu... cu... = toți, fără deosebire, la un loc. Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară. ISPIRESCU, L. 40. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare... strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. ◊ (Între două substantive care se repetă arată că o acțiune continuă este săvîrșită cu încetul) Întorcea foaie cu foaie. EMINESCU, N. 45. ◊ (Precedînd un substantiv repetat) Picurii cu strop de strop Fac alinărilor potop. COȘBUC, P. 1156. 2. (Formează cu cuvîntul următor o locuțiune atributivă care exprimă o caracterizare) E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări, cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Care cu poveri de muncă Vin încet. COȘBUC, P. I 47. Duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I 83. 3. (Exprimă reciprocitatea; mai ales după verbe reflexive) Femeile se salută cu Ana. DAVIDOGLU, M. 17. Se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1. ♦ (Unește două substantive pentru a arăta că persoanele respective sînt legate printr-o legătură de rudenie sau de prietenie) Sîntem pe moșia unei scorpii, soră cu Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 5. Ochilă, frate cu Orbilă. CREANGĂ, P. 244. II. (Cu sens modal) 1. (Împreună cu substantivul care urmează, formează complemente de mod) Vin neveste de la rîu; Și cu poala prinsă-n brîu, Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Toți se uită cu mirare. EMINESCU, O. I 87. Frumoasă copiliță! spune-mi de unde vii Cu zîmbet pe guriță. ALECSANDRI, P. I 208. ◊ (În legătură cu substantive, formează loc. adv.) Cu binișorul. Cu fuga. Cu graba. Cu cale. Cu grijă. ◊ (Rar, înlocuiește prep. «în», «de», «prin» etc.) Îi despoia [pe-boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. Ne arătă... chipul cu care ne putem mîntui. BĂLCESCU, O. II 9. Pieriră cu aceeași moarte ca Andrei. BĂLCESCU, O. II 260. 2. (Introduce complementul instrumental propriu-zis și complementul materiei) Cu ajutorul..., folosind..., întrebuințînd..., servindu-se de... Cu mîinile tale, cu mîinile mele, Cu mîinile miilor de mii Am dărîmat temniți, și-am ridicat schele. CASSIAN, H. 20. Cu pasul meu lacom de drumuri, Eu deapăn distanțele ghem. BENIUC, V. 63. Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș, Negru, mic, muiat în tuș Și pe-aripi pudrat cu brumă. TOPÎRCEANU, B. 54. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic... unge toți pereții cu sînge. CREANGĂ, P. 25. ♦ (Introduce complementul care arată conținutul) O farfurie mare, încărcată cu fructe. HOGAȘ, DR. 282. Un poloboc cu vin Mergea în car, pe drum, încet și foarte lin. DONICI, F. 35. 3. (Introduce complementul de măsură) Aceea e femeie; mai naltă cu două palme decît mine. NEGRUZZI, S. I Golea-mi sta Și-mi petrecea... Bînd la vin Cu vedrile, Pelin Cu ocalele. TEODORESCU, P. P. 587. ♦ (Împreună cu un numeral, un pronume nehotărît sau un adverb, arată cantitatea, prețul, numărul etc.) Se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier. ISPIRESCU, L. 1. S-au dus și moșneagul cu vaca la tîrg și-au vîndut-o cu treizeci de lei de argint. SBIERA, P. 274. Ai să lași cu nouă lei, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 113. ◊ Loc. adv. Cu droaia = în număr mare. Numai iacă au și început a curge furnicile cu droaia. CREANGĂ, P. 264. 4. (În comparații, precedat de «asemenea», «la fel», «potrivit», «deopotrivă», «egal», «în rînd») Haina asta e la fel cu cealaltă.Să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă mi se pare că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. III. (Cu sens temporal) 1. (În opoziție cu înainte sau după, exprimînd simultaneitatea) în timpul, la, pe la, în același timp, o dată cu... Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează. EMINESCU, O. I 133. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Sub o rîpă stearpă, Pe un rîu în spume... Cu vărsarea serii un străin sosi. BOLINTINEANU, O. 58. 2. (Precedat de prep. «de») Începînd cu, din (timpul). Doarme făr-a se trezi De cu zori și pînă-n seară, De cu seară pînă-n zi. ALECSANDRI, P. III 396. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (De) cînd cu v. cînd. 2. (împreună cu anumite cuvinte cu sens temporal, ca «lună», «an», «ceas» etc., arată durata) De multe ori nu venea cu zilele p-acasă. ISPIRESCU, L. 123. S-a dus neică cu carul Nu l-oi mai vedea cu anul. BIBICESCU, P. P. 35. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbele «a ține», «a angaja», «a lucra» etc.) Cu altul (sau cu ziua etc.) = pe (termen de) un an (sau de o zi etc.). Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul. CREANGĂ, P. 151. Cu vreme (sau cu vremea), cu timpul sau cu zăbavă = încetul cu încetul, o dată și o dată, cîndva. Și cu vreme de-oi trăi, Pîn-într-unul ți-oi plăti. ALECSANDRI, P. P. 162. An cu an sau zi cu zi etc., exprimă o succesiune. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. Cu fiecare zi = mereu, într-una. IV. (Cu sens cauzal) Din cauza, din pricina, pentru, de. Se luase de gînduri cu atîta cheltuială. ISPIRESCU, L. 232. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. CREANGĂ, P. 5. V. (Cu sens concesiv, în loc. conj.) Cu toate că = deși, admițînd că..., chiar. Cu toate că înserarea se lăsase, ne-am continuat drumul. (Urmat de un substantiv) Cu tot (sau toată)... = chiar ținînd seamă de... După ce-au mai crescut puțin, l-au dat... cu toată sărăcia sa, la școală. SBIERA, P. 130. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spinului, cu toate îndreptările și înrudirea lui. CREANGĂ, P. 209. (Corelativ al unei propoziții concesive) Cu toate acestea = totuși. Marea era agitată, dar cu toate acestea barca a ieșit în larg. VI. (Exprimă relația) În ce privește..., referitor la... Faptul că Mimi se schimbase cu ei îi umplea inima de mulțumire. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Cum rămîne cu moșu-tău? CREANGĂ, P. 187.

PESTE prep. (Semnifică ideea de suprapunere, de aplicare etc., directă sau mediată, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. (În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază, se aplică sau cade deasupra altuia) Ploaia cade peste noi. ◊ (Mișcarea are direcția orizontală) Părul se împrăștie peste pernă. 2. (În legătură cu substantive care arată suprafața, întinderea) Pe tot cuprinsul; de-a lungul. Alerga peste câmpuri.Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. ♦ De jur împrejur. Încinsă peste brâu cu un cordon. 3. Deasupra. Se apleacă peste el. 4. Pe deasupra; dincolo de... Sare peste gard. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (În legătură cu substantive însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărâte) După... Peste un ceas. 2. (În legătură cu substantive care exprimă noțiuni de timp durative) În timpul, în cursul. Peste zi lucrează. 3. Mai mult decât... A întârziat peste două ceasuri. III. (Introduce complemente circumstațiale de mod) 1. (Așezat între două cuvinte identice, exprimă ideea de superlativ) Pune întrebări peste întrebări. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decât. Peste o mie de oameni.Loc. adv. Peste puterea (sau puterile) cuiva = depășind puterile, posibilitățile cuiva, foarte greu. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra. S-a făcut stăpână peste toate.Pre (= pe) + spre.

PESTE prep. (Semnifică ideea de suprapunere, de aplicare etc., directă sau mediată, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. (În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază, se aplică sau cade deasupra altuia) Ploaia cade peste noi. ◊ (Mișcarea are direcția orizontală) Părul se împrăștie peste pernă. 2. (În legătură cu substantive care arată suprafața, întinderea) Pe tot cuprinsul; de-a lungul. Alerga peste câmpuri. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. ♦ De jur-împrejur. încinsă peste brâu cu un cordon.Deasupra. Se apleacă peste el. 4. Pe deasupra; dincolo de... Sare peste gard. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (În legătură cu substantive însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărâte) După... Peste un ceas. 2. (În legătură cu substantive care exprimă noțiuni de timp durative) în timpul, în cursul. Peste zi lucrează. 3. Mai mult decât... A întârziat peste două ceasuri. III. (Introduce complemente circumstanțiale de mod) 1. (Așezat între două cuvinte identice, exprimă ideea de superlativ) Pune întrebări peste întrebări. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decât. Peste o mie de oameni.Loc. adv. Peste puterea (sau puterile) cuiva = depășind puterile, posibilitățile cuiva, foarte greu. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra. S-a făcut stăpână peste toate.Pre (= pe) + spre.

COLEA adv. 1. (Cu sens local) (Pe) aici (pe) aproape, încoace sau alături, în apropiere. Vin’ colea și mănîncă, îl îndemna ea. SADOVEANU, N. F. 31. Șezi colea și să ospătezi oleacă. CREANGĂ, P. 32. Vin’ colea, să o privim. ALECSANDRI, T. 460. (Urmat de determinări) Sînt mai liniștit dacă te văd colea înaintea mea. SLAVICI, O. I 352. Vin’ colea lîngă mine și nu fi dușman mie. ALECSANDRI, P. III 226. ◊ (După prepoziții) Pe colea, p’îngă palan, Mă-ntîlnii c-un bogătan. JARNÍK-BÎRSEANU, D.435. ◊ (În opoziție cu aici, ici) Astăzi ici, mîne colea, Vreme bună, vreme rea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. ◊ Expr. Ici și colea sau pe ici (pe) colea = pe alocuri. De ici, (de) colea = de aici (și) din altă parte, dintr-un loc în altul. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Prind cocoșii a cînta, Și de ici și de colea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ba ici, ba colea = în toate părțile, pretutindeni. Tot mai cercînd el, ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă de-o pîrtie. CREANGĂ, P. 144. Colea și colea = rar, puțin, cîte unul în toate părțile. Numai grămezi, grămezi de oase... risipite colea și colea. ISPIRESCU, L. 101. De colea pînă colea = dintr-un loc într-altul, încoace și încolo, repede, fără multă vorbă. (Și în forma regională cole) Ba din una, ba din alta, și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. ◊ (Precedat de alte adverbe) Cît colea = aproape, prin apropiere, de aproape, la o parte. Eu mă duc, ia, cît colea, să tai nițele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Tița rîde și nu crede, Dar marghiolul să repede, Ș-o urmează cît colea. ALECSANDRI, P. P. 325. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Mai colea de... = ceva mai departe de...; în apropiere de... Astă-iarnă am iernat Mai colea de Calafat, Într-un bordei dărîmat. TEODORESCU, P. P. 289. 2. (Cu sens modal, avînd funcțiune mai mult de exclamație, întărește înțelesul frazei în care se găsește sau al cuvîntului pe care-l determină) într-adevăr, în toată puterea cuvîntului, bine de tot, tare, n-am ce zice! O drăguță de fată ca ruptă din soare și îmbrăcată colea, ca o zînă. RETEGANUL, P. V 46. Avea și el o păreche de boi, dar colea: porumbi la păr, tineri, nalți de trup. CREANGĂ, P. 37. Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. ◊ Expr. Știi (sau știți) colea = zdravăn, de soi, de seamă, extraordinar. Știu într-un loc vin bun, știi colea, phiu! EMINESCU, N. 98. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, știi colea, ceva mai omenește. CREANGĂ, P. 9. Am văzut pe Radu haiducul... era, știi colea, voinic din patruzeci, rupea piatra în mină. FILIMON, C. 301. 3. (Cu sens temporal, întărind, uneori pleonastic, determinări temporale) Atunci, în timpul cînd..., în momentul cînd... Colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă. RETEGANUL, P. I 17. Vai de mine, cît dor duc Colea seara cînd mă culc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Expr. Cînd colea (ce să vezi?) sau cîndu-i colea, se pune adesea înaintea unui adverb sau a unei construcții cu sens temporal, spre a pregăti pe ascultător că urmează ceva important, neașteptat, dorit. Cînd colea despre ziuă, cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit ca de un stol de păsări. ISPIRESCU, L. 74. Cîndu-i colea, dimineața, Lacrimile-mi taie fața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. – Variantă: (Mold.) cole adv.

ATUNCI adv. I. (Cu sens temporal; în opoziție cu acum) 1. În momentul acela (despre care este vorba), pe vremea aceea (trecută sau viitoare). Atunci întîi s-au strîns, la Izlaz, Cojocul și surtucul, brațul și gîndul. Tovarăși de zîmbete și de necaz. Să-și depene jelile toate de-a rîndul. DEȘLIU, G. 23. Ce mai chiu și chef prin ramuri Se-ntinsese-atunci! COȘBUC, P. II 33. Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. ◊ (În imprecații) Atunci s-ajungi tu, sfrijitule, cînd îi mînca alivenci de la mine. ALECSANDRI, T. 722. ◊ Expr. Atunci și nici atunci = niciodată, nici măcar cînd s-ar întîmpla un lucru imposibil. Cînd îi lăsa focului viața de haiducie?... -Cînd codrii or înfrunzi iarna ca și vara, vara ca și iarna; atunci.;. și nici atunci! DELAVRANCEA, S.177. Să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa; atunci și nici atunci. CREANGĂ, P. 227. 2. Într -un moment concomitent cu o acțiune sau urmînd imediat după aceasta. Atunci s-a arătat ce poate Lopata cununată cu condeiul. DEȘLIU, G. 24. Să se adune la ospăț domnesc dregătorii noștri și căpeteniile de răzeși din sate care se vor afla atunci în tîrgul de scaun. SADOVEANU, N. P. 388. Și-atunci de peste larg pridvor... Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Pun mîna pe revolver, atunci auz tare un glas de căpriță. CARAGIALE, O. I 334. ◊ (Precedat de alte adverbe, cu sensul determinat de acestea) Tot atunci = exact în același timp cu... O namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. Chiar (sau tocmai) atunci = cu foarte puțin timp înainte de aceea. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Alt om venea dinspre tîrg, cu un car nou, ce și-l cumpărase chiar atunci. CREANGĂ, P. 40. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe atunci = cam în timpul acela, cam pe vremea aceea. Vezi că pe atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări. GHICA, S. 86. Pe atunci nu era încă nici o fabrică. NEGRUZZI, S. I 13. Pe atunci, cînd țara suna de crunte larme, Stejarul cu voinicul era frate de arme. ALECSANDRI, P. III 327. Pînă atunci = a) pînă în momentul acela (din trecut). În primăvara acestui an, hanul făcea dever ca niciodată pînă atunci. PAS, L. I 143; b) pînă va sosi momentul acela. Să așteptăm venirea primăverii; pînă atunci nu-i nimic de făcut. De atunci = începînd din acel moment sau din acea epocă (și pînă astăzi). E cam mult de atunci. SADOVEANU, N. F. 7. Oh, zice copilul, tata de atunci punea și trei obede nouă de cînd te căznești tu cu aceasta. RETEGANUL, P. I 34. De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii... De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. (Adjectival) Nu pot să uit nici patul de atunci, Patul acela fără saltele. JEBELEANU, C. 14. De (pe) atunci = încă din vremea aceea. De pe atunci se vedea că va ieși ceva din copilul acela. ◊ (În corelație cu «cînd», scoate în evidență momentul sau împrejurarea cînd se petrece acțiunea) Atunci cînd spaima crudă fiori suflă prin lume, Cînd tunetul se poartă vuind din loc în loc, Cînd marea frămîntată s-acopere de spume... îmi place a sta singur. ALECSANDRI, P. A. 70. Cînd tronul era vacant, atunci mitropolitul convoca [adunările] pentru alegerea domnului. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ (În corelație cu conjuncții sau cu alte adverbe de timp) După ce răstoarnă carul, atunci vede drumul cel bun.Atunci să mă fi văzut cînd mă iveam pe vîrful urmi munte, cu pletele-n vînt... cu fața rumenită și cu durda pe umere. ALECSANDRI, C. 28. II. (În corelație cu o idee condițională sau concesivă) 1. (Cu rol restrictiv) Numai așa, numai în acest caz, numai astfel. Noi vrem să te vedem la lucru; atunci te vom aprecia. 2. (Cu rol de conjuncție conclusivă) în cazul acesta. Eu nu merg.Atunci plec singur. – Variante: atunce (ALECSANDRI, P. I 127), atuncea (BENIUC, V. 38, EMINESCU, O. I 94, NEGRUZZI, S. I 145, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95) adv.

ALTĂDATĂ adv. (În opoziție cu acum sau cu alte adverbe care arată timpul prezent) 1. În trecut, odinioară. Florile dalbe ca altădată Acopăr cu un strat de nea pămîntul. BENIUC, V. 38. Dacă prinzi tu azi știucă, urmă lelea Ileana, apoi eu mă fac iar tînără cum am fost altădată. SADOVEANU, N. F. 102. ◊ Loc. adj. De altădată = din alte vremuri. Primăverile de altădată Nu au lăsat urme în voi. BENIUC, V. 24. Țîțaca Leona uita prea des că... nu mai eram «țîncul» de altădată. SADOVEANU, N. F. 7. În canalul curat săpat apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice. RUSSO, O. 109. 2. În viitor, de aci înainte, a doua oară. Făgădui că altădată nu va mai face așa. ISPIRESCU, L. 310. Cine-a face altădată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253.

PARTE DE VORBIRE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + vorbi < vorbă + suf. -i): clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice. Cuvintele din limba română au fost clasificate de gramatica tradițională în zece p.d.v.: substantiv, articol, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție. Cercetările moderne și actuale au arătat însă clar rolul de instrument gramatical al articolului (element lipsit de sens lexical și de funcție sintactică de parte de propoziție), unii dintre lingviști scoțându-l din rândul p.d.v. Același lucru s-a spus și despre prepoziție și conjuncție, datorită abstractizării și gramaticalizării lor: și ele sunt tot instrumente gramaticale. Deși se opun p.d.v. cu sens lexical și cu funcție sintactică (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția) prin abstractizarea și gramaticalizarea lor, cei mai mulți lingviști le consideră totuși, în continuare, p.d.v. cu caracteristici distincte în cadrul celor zece unități morfologice stabilite de gramatica tradițională. ◊ ~ moștenită: p.d.v. rămasă într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat pentru a da naștere unei limbi noi. Astfel: articolele -l, -a, un, o, al, a, ai, ale etc.; substantivele casă, frate etc.; adjectivele bun, dulce etc.; numeralele trei, zece etc.; pronumele eu, (al) meu, se, acesta, cine, altul, nimeni etc.; verbele cânta, avea, vrea, fi etc.; adverbele afară, atunci etc.; interjecțiile vai, zău etc.; prepozițiile către, cu, de etc.; conjuncțiile că, însă, să, și etc. (toate din latină); barză, mânz, aprig, sterp, cruța, răbda, pururi etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutată: p.d.v. luată dintr-o limbă străină. Astfel: muncă, mândru, razna, of (< v. slavă); grădină, bolnav, zvârli, ba, da, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă (< slavii de nord-est); oraș, viclean, cheltui, musai (< maghiară); basma, murdar, tiptil, halal (< turcă); dascăl, nostim, vopsi, agale (< neogreacă); cartof, fain, absolvi (< germană); bravo!, basta!, adio! (< italiană); algebră, dinamic, milion, explica, marș!, ura!, contra, or (< franceză); prim, ultim (< latină) etc. ◊ ~ forma pe terenul limbii române prin fonetică sintactică, derivare, compunere și conversiune, din elemente moștenite sau împrumutate: cel, cea, cei, cele (< pronumele demonstrative); frumusețe (< frumos + suf. -ețe), bună-cuviință, rănitul; cenușiu (< cenușă + suf. -iu), binevoitor (< bine + voitor), vestit; treisprezece (< trei + spre + zece), douăzeci și unu, al zecelea (< al + zece + le + a); dânsul (< de + însu + l), dumneata (< domnia + ta), însumi (< însu + mi), același (< acela + și), cel ce, oricare (< ori + care), nici unul; desface (< des + face), binevoi (< bine + voi); orbește (< orb + suf. -ește), morțiș (< mort + suf. -iș), pesemne (< pe + semne), nicidecum (< nici + de + cum), deschis, poate; aha!, pleosc!, trosc!, zdup!, doamne!; înspre (< în + spre), de pe lângă; căci (< că + ce), fiindcă (< fiind + că), ca să etc. ◊ ~ cu conținut noțional determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): patrie, devotat, ei, dânsele, opt, al doilea, lucra, aici etc. ◊ ~ fără conținut noțional determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, la, să, că, eh!, paf!, zvâc! etc. ◊ ~ cu sens lexical determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): soldat, viteaz, noi, dânșii, zece, al zecelea, lupta, acolo etc. ◊ ~ fără sens lexical determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, cu, să, că, aha!, bruh!, deh! etc. ◊ ~ concretă: p.d.v. cu conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu nuc, soră, roșu, violet, acru, sărat, trăzni, fluiera, pocni, repede, zvrr! etc. ◊ ~ abstractă: p.d.v. cu conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a; demnitate, pricepere, dreptate; isteț, înțelegător, inteligent; trei, cinci, șapte; noi, tu, acesta, fiecare; avea, crea, fi, gândi; mai, atât, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ simplă: p.d.v. alcătuită dintr-un singur element formant, dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a, munte, verde, voi, care, șase, merge, cum, ah!, cu, să etc. ◊ ~ compusă: p.d.v. alcătuită din două sau mai multe elemente formante sau unități de expresie distincte, ca de exemplu bunăvoință (< bună + voință), gura-leului, floare de colț, galben-închis, nord-american, macedoromân (< macedo + român), treizeci (< trei + zeci), însuși (< însu + și), acestălalt (< acest + alalt), cel ce, oricine (< ori + cine), nici unul, binevoi (< bine + voi), astăzi (< astă + zi), înspre (< în + spre), ci și etc. ◊ ~ flexibilă: p.d.v. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (articolul, substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul). Astfel: o masă, unei mese; o fată harnică, unei fete harnice; un(ul) – unui(a), o (una) – unei(a); eu, mie, pe mine; cânt, cânți, cântă etc. ◊ ~ neflexibilă: p.d.v. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (adverbul, interjecția, prepoziția și conjuncția). Astfel: oriunde, oricând, oricum; vai!, bravo!; sub, peste; însă, că, să, deși etc. ◊ ~ cu funcție sintactică determinată, în cadrul propoziției (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție): substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică determinată în cadrul propoziției: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ incidentă: p.d.v. intercalată între virgule, fără legătură sintactică cu celelalte și, deci, fără funcție sintactică în cadrul propoziției, ca în exemplele „Nu s-a oprit, desigur, în acel loc”; „Avea pentru asta, firește, un motiv în plus”. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, pe rând, cu câte un singur termen: articolul, substantivul, majoritatea adjectivelor, numeralul, majoritatea pronumelor, majoritatea verbelor, majoritatea adverbelor și unele interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, simultan cu doi termeni: adjectivele pronominale relative, pronumele relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și câteva interjecții-copule (iată, iacă și iacătă). v. și cuvânt, iar pentru clasificarea p.d.v.criteriu.

ȘI1 adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr. Primi cu toată mulțumirea, ca imul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Pe înserate și vine la dînsa. CREANGĂ, P. 173. Așadar, curînd se și însură. NEGRUZZI, S. I 72. De aș ști că mă vei și omorî nu pot să tac. id. ib. 147. Dar de va și muri cineva. scapă de dișărtăciunile lumii. DRĂGHICI, R. 72. ♦ (De obicei în legătură cu «așa») întocmai, exact.Cum zicea el, așa se și făcea. ISPIRESCU, L. 183; Precum au zis, așa au și făcut. EMINESCU, N. 10. 2. Pe deasupra, în plus, încă. Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea... după citire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. De-i și păți ceva, numai tu să știi. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ (Întărit prin «mai» sau «încă») Încheagă brînză... mănîncă toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Mircea este silit a primi încă și suzeranitatea Porții. BĂLCESCU, O. II 13. Ba încă și dai dreptate părerilor felurite. CONACHI, P. 281. 3. (Înaintea unui membru al propoziției care trebuie scos în relief) Chiar, încă, de asemenea. Parfumul trecutului, forța suvenirilor dau parcă un suflet și locurilor unde ai trăit. BART, E. 394. Că și eu nădăjduiesc să mă întorc. ISPIRESCU, L. 9. Bar și sărac așa ca în anul acesta... niciodată n-am fost. CREANGĂ, A. 71. Printre tomuri brăcuite așezat și el un brac. EMINESCU, O. I 134. Vezi să nu păți și tu ca simigiul. ODOBESCU, S. III 10. Se găsesc ș-acum pe rîpe bucăți de armuri zdrobite. ALEXANDRESCU, M. 22. ♦ (Purtînd accentul în frază, pe lîngă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare. CREANGĂ, P. 241. Se pregătesc ca într-o «școală», pentru alte lupte mai mari, ce îi așteaptă, cu o nație și mai barbară, și mai puternică. BĂLCESCU, O. I 12. ◊ Loc. adj. și adv. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic, mai mult. Din spătoși, vătafii au devenit și mai și... Crapă de sănătate. PAS, L. II 256. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Numai iată ce vede Harap-Alb altă bîzdîganie și mai și. CREANGĂ, P. 244. Și pe urmă gropile pentru lupi, pe care făgăduise să le arate, erau și mai și. CONTEMPORANUL, VIIII 98. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. ISPIRESCU, L. 8. Vor veni cu oști străine... și poate și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. I 139. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată că acțiunea verbului înaintea căruia se află se desfășoară sau s-a desfășurat în termenul cel mai scurt posibil față de o acțiune anterioară) Imediat, îndată, pe loc. O mătușă sihastră, Cum îl văzu, îi și zise. ISPIRESCU, L. 357. Să-mi dai bani de cheltuială... ca să și pornesc, fără zăbavă. CREANGĂ, P. 185. Cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să și dai de grădina ursului. id. ib. 215. Iată-n zori c-au și plecat pe-un cal alb ne-ncălecat. ALECSANDRI, P. I 28. 2. (Așezat înaintea unui verb arată că acțiunea lui s-a realizat mai repede decît era de așteptat) Deja. Masa se și punea în grădină sub o alee lungă de aluni. HOGAȘ, DR. II 104. Craiul, pe de altă parte, și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186.

POZITIV, -Ă, pozitivi, -e, adj. 1. Care se întemeiază pe experiență, pe fapte, pe realități; p. ext. care are un caracter de certitudine; cert, adevărat, real, sigur. ◊ Științe pozitive = științe experimentale. ♦ Care are o semnificație justă, valoare; valoros; demn de urmat, de imitat. Experiență pozitivă. 2. (Despre oameni) Realist, cu spirit practic. 3. Care este mai mare decât zero sau egal cu zero; care se notează în scris cu semnul plus (+). Număr pozitiv. Temperatură pozitivă. ♦ (Despre sarcina electrică) De același fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina obținută prin frecarea unui baston de ebonită cu un postav. ♦ Prin care iese curentul electric sau care se leagă de acest loc. Pol pozitiv. 4. (Despre analize medicale) Care confirmă prezența în organism a unui anumit agent patogen. 5. (Log.; despre noțiuni, raționamente) Care afirmă sau acordă în loc să nege ori să refuze. 6. (În sintagma) Probă (sau imagine etc.) pozitivă = (și substantivat, n.) imagine fotografică la care distribuția luminii și a umbrei este identică cu cea reală. 7. (Gram.; în sintagma) Grad pozitiv (și substantivat, n.) = formă a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul căruia se exprimă însușirea unui obiect sau a unui proces privite izolat, fără referire la alte obiecte sau procese. 8. (Fil.; în sens ontologic) Care subliniază aspectul real, dinamic sau determinant al existenței. ◊ Filosofie pozitivistă = cercetare având ca obiect sinteza datelor oferite de științele experimentale. 9. (Jur.; în sintagma) Drept pozitiv = drept scris, totalitatea normelor juridice emanate de la organele statului. 10. (Geogr.; despre forme de relief) Care se ridică deasupra nivelului general al suprafeței topografice. – Din fr. positif, lat. positivus.

ASTFEL adv 1. (În opoziție cu altfel) În modul acesta (care s-a arătat), în acest fel, așa. Turbur cum curge un rîu cînd zăporul pornește din munte, Astfel mergeau să ceară dreptate sau moartei ANGHEL-IOSIF, C. M. II 101. Calul... se scutură... și rămase... gras, trupeș și cu patru aripi. Văzîndu-l Făt-Frumos astfel, îi zise: De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 3. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în tnînă, preotul cel păgîn; De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Referindu-se la cele ce se vor spune) În felul următor. Ș-ades de-atunce un glas de jale Șoptind s-aude astfel prin vînt...: Cînd vine noaptea, fugi, fugi copilă De străin mîndru Cu glasul blînd! ALECSANDRI, P. I 24. ♦ (Introduce o propoziție consecutivă sau conclusivă, adesea precedat de «și» sau urmat de «că») Încît, așa încît; prin urmare, de aceea, deci. Se lăsase un ger țeapăn, astfel că [Niță Petre] avea nevoie să-fi dezmorțească oasele undeva. PAS, Z. III 328. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata; El iar privind de săptămîni, li cade dragă fata. EMINESCU, O. I 167. 2. (Exprimă o comparație) Așa, într-un mod asemănător cu... Era de o frumuseță fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona cînd hotărî a se îngropa sub ruinele Cartaginei. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ (În corelație cu «ce», «cum», «precum», uneori întărit prin «tot») Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... EMINESCU, O. I 133. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival, legat prin prep. «de» de substantivul determinat) Asemenea, atare. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse... în toate părțile despre o astfel de batjocură. CREANGĂ, P. 84. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I 146. 3. (Arată măsura sau gradul) Atît, așa (de tare, de mult), în așa grad (mod, chip etc.), așa. Nu se putea domiri el cum de [în] cîteva zile s-au schimbat astfel locurile. ISPIRESCU, L. 9. ◊ (În corelație cu «încît», «că», «de», purtînd accentul în frază) Se urcară în sus și văzură palatul strălucind astfel, de la soare ie puteai uita, dar la dînsul ba. ISPIRESCU, L. 7. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. (Determină un adverb, de care se leagă prin prep. «de»; rar) Fata puse colivia pe masă și pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile și să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. - Accentuat și: astfel.

SIMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. Care este format dintr-un singur element sau din câteva elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; care nu este amestecat. ◊ Floare simplă = floare a cărei corolă este compusă dintr-un singur rând de petale și un rând de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp verbal care se conjugă fără ajutorul verbelor auxiliare. (Gram.) Perfect simplu = timp verbal simplu al modului indicativ, care exprimă o acțiune trecută, terminată de curând. 2. Care este lipsit de artificialitate, care nu este prefăcut; p. ext. care nu este complicat sau încărcat, care nu prezintă dificultăți, care este ușor de făcut, de înțeles, de rezolvat. 3. Care este într-un singur plan; care se întâmplă o singură dată. Contabilitate în partidă simplă. ♦ (Sport; despre o partidă) Care are loc între doi adversari; în care confruntarea are loc între adversari individuali. 4. Lipsit de podoabe, modest. ♦ Care este inferior ca preț sau calitate; p. ext. fără valoare. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de rafinament, de afectare sau de prefăcătorie; sincer, cinstit. ♦ Lipsit de cultură; p. ext. (peior.) necioplit, bădăran. 6. (Precedând numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult; sadea, curat. ◊ Expr. (Fam.) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit. – Din fr. simple.

SIMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. Care este format dintr-un singur element sau din câteva elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; care nu este amestecat. ◊ Floare simplă = floare a cărei corolă este compusă dintr-un singur rând de petale și un rând de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp verbal care se conjugă fără ajutorul verbelor auxiliare. (Gram.) Perfect simplu = timp verbal simplu al modului indicativ care exprimă o acțiune trecută, terminată de curând. 2. Care este lipsit de artificialitate, care nu este prefăcut; p. ext. care nu este complicat sau încărcat, care nu prezintă dificultăți, care este ușor de făcut, de înțeles, de rezolvat. 3. Care este într-un singur plan; care se întâmplă o singură dată. ♦ (Sport; despre o partidă) Care are loc între doi adversari; în care confruntarea are loc între adversari individuali. 4. Lipsit de podoabe, modest. ♦ Care este inferior ca preț sau calitate; p. ext. fără valoare. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de rafinament, de afectare sau de prefăcătorie; sincer, cinstit. ♦ Lipsit de cultură; p. ext. (peior.) necioplit, bădăran. 6. (Precedând numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult; sadea, curat. ◊ Expr. (Fam.) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit. – Din fr. simple.

GRAD (< fr., lat.) s. n. 1. Unitate de măsură a unor mărimi fizice în cadrul anumitor sisteme sau scări de reperare (ex. g. areometric). ◊ G. termometric = unitate de măsură pentru temperatură. Reprezintă un interval de temperatură egal cu o unitate fracțiune dintr-un interval fundamental, definit între două temperaturi de referință: g. Kelvin (simbol: K), egal cu fracțiunea 1/273,16 din intervalul de temperatură cuprins între zero absolut (0 K) și punctul triplu al apei (173,16 K); g. Celsius (simbol: °C), egal cu gradul Kelvin; g. Fahrenheit (simbol: °F), egal cu 0,555 K; g. Réaumur (simbol: °R), egal cu 1,25 K. V. temperatură. 2. Unitate de măsură a unghiurilor. V. centezimal, sexagesimal. 3. G. de libertate = fiecare dintre parametrii independenți care caracterizează posibilitățile de mișcare ale unui sistem mecanic. 4. (MAT.) Gradul unui monom = a) (în raport cu o mărime literală) exponentul literei respective; b) (în raport cu două sau mai multe mărimi literale) suma exponenților acestor litere. ◊ Gradul unui polinom = cel mai mare dintre gradele monoamelor care îl alcătuiesc. 5. Diviziunea a unei scări de reperare în cadrul unui anumit sistem de măsuri al unor mărimi (ex. g. areometric, g. de duritate etc.). 6. Valoare relativă a unei mărimi în raport cu o valoare de referință. ◊ G. alcoolic = proporția de alcool absolut, exprimată în procente, dintr-o băutură sau soluție alcoolică; exprimă tăria alcoolică a acesteia. 7. Criteriu de apreciere calitativă a unor produse sau a proceselor executate de anumite mașini, instalații etc. (ex. g. de umplere, g. de îndesare etc.). 8. (GEOGR.) G. de latitudine = unitate de măsură a latitudinii, egală cu un g. sexagesimal, corespunzând unei lungimi medii de 111,05 km. G. de longitudine = unitate de măsură a longitudinii, egală cu un g. sexagesimal, corespunzând unei lungimi care variază, în funcție, de latitudine, de la Ecuator (111,3 km) spre poli (0 km). 9. G. de seismicitate v. seismic, scară ~. 10. (LINGV.) G. de comparație = formă pe care o iau adjectivul și unele adverbe pentru a arăta măsura în care un substantiv sau un verb determinat de acestea posedă caracteristica exprimată prin adjectivul sau adverbul respectiv. 11. Treaptă, nivel, stadiu (al unei situații, stări etc.). ◊ G. de rudenie = raportul de apropiere între rude; se calculează după numărul nașterilor ce despart două rude în linie dreaptă (ascendentă sau descendentă), respectiv după numărul nașterilor de la fiecare rudă până la cel mai apropiat descendent comun, însumate. ◊ Loc. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 12. Treaptă în ierarhia administrativă, corespunzătoare unei anumite funcții. ◊ G. militar = fiecare dintre treptele ierarhiei militare. În armata României, g. m. sunt: soldat, pentru soldați; fruntaș, caporal și sergent pentru gradați; sergent major, plutonier, plutonier major și plutonier adjutant pentru subofițeri; maistru militar clasa a IV-a, maistru militar clasa a III-a, maistru militar clasa a II-a, maistru militar clasa I și maistru militar principal pentru maiștri militari; sublocotenent, locotenent și căpitan (căpitan-locotenent la marina militară) pentru ofițeri inferiori; maior, locotenent-colonel, colonel (respectiv căpitan de rangul III, căpitan de rangul II și căpitan de rangul I la marina militară) pentru ofițerii superiori; general de brigadă, general de divizie (respectiv contra-amiral, viceamiral, amiral la marina militară), general de corp de armată pentru generali și amirali, mareșal al României.

ca1 [At: COD. VOR. 144/5 / E: ml quam] 1 av Exprimă asemănarea dintre două obiecte, ființe, idei, situații etc. Si: la fel cu, cum (e), precum (e), după cum (e) Alb ca neaua. 2 av (Îlav) Ieri ca (și) astăzi Totdeauna (1). 3 av (Îlav) Ca și cum Parcă. 4 av Exprimă aproximația Si: aproximativ, cam, aproape Ca la cinci metri. 5 av Intră în structura gradului comparativ al adjectivelor și adverbelor Si: decât Mai înalt ca tine? 6 av În felul... 7 av Cum e obiceiul, cum se știe Si: precum. Femeia, de, ca femeia: minte scurtă, poală lungă. 8 av (Îlav) Toate ca toate, dar... Toate le înțeleg, dar... 9 av În calitate de... A venit la noi ca profesor. 10 av În loc de Si: drept... folosind ca accelerator de reacție vanadiul suflat pe platină. 11 av (Îlav) Ca ce? Pentru ce? 12 av (Îal) Cu ce scop? 13 av În ce privește... Ca formă, lucrarea este bine realizată. 14 av Ca apozem, înaintea unor enumerări: În subsolul patriei se găsesc bogății ca: aur, argint, cupru etc. 15 i (Reg) Ia! Ca dă-te mai încoace și mai spune o dată.

DESTUL1 adv. 1. (Adesea urmat de un adjectiv introdus prin prep. «de») Atît cît trebuie, atît cît ajunge, în cantitate suficientă; de ajuns, suficient. Timpul se încălzise destul, pentru ca Sîmbotina să poată sta peste zi afară. MIHALE, O. 503. Încerc să fiu destul de profund. SEBASTIAN, T. 64. Deși am iubit-o pînă la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul. M. I. CARAGIALE, C. 73. Nu-s destul de legate dulcețile. ALECSANDRI, T. I 31. ◊ A fi destul = a ajunge. Da, sîntem brațe și guri însetate, Nimic, nimic nu-i destul. De pîine, de soare, de aspră dreptate Nici unul din noi nu-i sătul. BANUȘ, B. 77. Dar oare viața-mi întreagă nu-i destul să-ți dovedească În toată clipa că Vidra știe și ea să iubească? HASDEU, R. V. 127. E destul o măciucă la un car de oale. (Eliptic) Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat mălaiul. CREANGĂ, P. 319. ◊ (Întrebuințat ca adverb predicativ) Tu lasă, măi Grigore. Destul că eu mă duc... Ai grijă de pușcă și de scripcă. CAMILAR, N. I 273. Ce-mi pasă a cui ești? zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ajunge! încetează! Destul!... îl întrerupse colonelul. CAMILAR, N. I 349. O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîția sărimani. NEGRUZZI, S. I 146. 2. Mai mult decît trebuie, prea mult. M-a apăsat destul personalitatea marelui profesor. CAMIL PETRESCU, T. III 290. Destul ți-ai făcut mendrele pînă acum. CREANGĂ, P. 242. Destul m-am supărat Și nimic n-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ◊ Loc. adv. Din destul = din belșug, în mare cantitate. Porunci să mai aducă [mîncare], ca să fie din destul. ISPIRESCU, L. 216. ♦ (Regional) De multe ori, adesea. Cînd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443. 3. (Exprimă ideea de scădere a calității pozitive indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește, echivalînd cu un diminutiv format de la adjectivul sau adverbul care urmează) Aproape..., suficient de... S-au înțeles destul de bine cu gospodarii localnici. SADOVEANU, P. M. 9. O răzeșie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă... alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Exprimă ideea de sporire a calității negative indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește) Prin unghere, se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat... Sînt destul de puține și de ciudat împerecheate. BOGZA, C. O. 69. Ei!... și ce-a făcut Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229.

POZIȚIE s f (cf. fr. position, lat. positio, germ. Position): loc ocupat de o unitate lingvistică în raport cu alte unități lingvistice. Astfel, se vorbește despre p. anumitor consoane sau vocale în cuvinte, despre p. articolelor în raport cu substantivele și cu adjectivele din propoziții, despre p. vocativelor în cadrul propoziției, despre p. adjectivelor în raport cu substantivele din propoziție, despre p. pronumelor și adjectivelor interogative în cadrul propoziției și a pronumelor și adjectivelor relative în cadrul frazei, despre p. adverbelor în raport cu verbele din propoziții, despre p. adverbelor relative în cadrul frazei, despre p. prepozițiilor în raport cu regentul și subordonatul în cadrul propoziției, despre p. conjuncțiilor în raport cu părțile de propoziție din propoziții și cu propozițiile din frază, despre p. interjecțiilor în cadrul propoziției, despre p. unor propoziții în raport cu alte propoziții din frază etc. ◊ ~ inițială: locul de la începutul cuvântului, al propoziției sau al frazei. ◊ ~ medială: locul de la mijlocul cuvântului, al propoziției sau al frazei. ◊ ~ finală: locul de la sfârșitul cuvântului, al propoziției sau al frazei.

ADJECTIVARE (ADJECTIVIZARE) s. f. (< adjectiva < adjectiv + suf. -a): trecere – prin conversiune – a unui substantiv, participiu, gerunziu sau adverb la adjectiv – „Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,/ Ce zilele-mi copile (”senine și fericite„) și albe le-a țesut” (M. Eminescu); „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară” („diafană”, „suavă”) – idem; „Din lăstar i-a răspuns un glas stins” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Am cutreierat în lung și-n lat locurile cunoscute” (M. Sadoveanu); „...de departe se zăresc rezervoarele enorme și coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „De-atuncea are stigletele așa îmbrăcăminte” (M. Sadoveanu); „Vorbitorul aprecia însă asemenea măsuri drept simple paleative”.

TARE1 adv. 1. Foarte, mult; extrem. Tare am avut de suferit acolo. BOGZA, Ț. 21. Eu am căzut tare din ce eram mai înainte. SADOVEANU, O. I 312. L-a mîniat tare pe povestitor. CARAGIALE, O. III 79. Voi să știi asemenea Cît te iubesc de tare. EMINESCU, O. I 173. ◊ (Pe lîngă adjective sau adverbe, ajută la formarea superlativului) Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. A! tare-i bun! zisei mușcînd. HOGAȘ, M. N. 18. Îți voi rămînea tare recunoscător. ODOBESCU, S. III 32. Era tare mîhnit că nu știa unde să află. DRĂGHICI, R. 46. ◊ (Pleonastic) Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. 2. Cu forță, cu intensitate, cu putere. Intrarăm într-o odăiță strîmtă în care mirosea tare a tutun. SADOVEANU, O. I 421. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii. CREANGĂ, P. 56. Inima-i zvîcnește tare, viața-i parcă se răpune. EMINESCU, O. I 84. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. 3. (Pe lîngă verbe ca «a vorbi», «a striga», «a cînta», în opoziție cu în gînd) Cu glas articulat, rostit, pronunțat, intonat pentru a se auzi. Îndărătul gîndurilor pe care le spunea tare, un alt rînd de gînduri se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 64. ♦ (În opoziție cu încet) Cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. Vorbeau între ei mult mai tare ca înainte. DUMITRIU, N. 70. Care-a chiui mai tare, acela să ieie banii. CREANGĂ, P. 53. Cînt-un corn Cu-nduioșare, Tot mai tare și mai tare. EMINESCU, O. I 103. ◊ Sus și tare v. sus (5). 4. (În opoziție cu încet, agale) Iute, repede. Prin tîrg așa mîna de tare moș Nichifor de ți se părea că zboară iepele, nu altăceva. CREANGĂ, P. 117. Spaima o prindea, Tare că-mi fugea. ANT. LIT. POP. I 312.

FEL, (1, 2) feluri, s. n. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mod de a fi (sau de a acționa); varietate, soi, gen, chip, sort. După cum este felul de viață al oamenilor, tot astfel este și felul lor de a gîndi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. Mai face el, țăranul, și alte feluri de mîncări gustoase. CREANGĂ, A. 103. ◊ (Însoțit de adverbe de cantitate sau de numerale) De multe feluri. Flori de un singur fel.Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună! ALEXANDRESCU, P. 42. ◊ (Intră în compunerea pronumelui interogativ ce fel (de), cerînd în răspuns indicarea calității obiectului despre care se întreabă) Spune-mi cu cine te aduni, să-ți spun ce fel de om ești. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Loc. adj. Fel de fel sau de tot felul = diferit, variat, felurit. Miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece. ISPIRESCU, L. 17. Pe ziduri stau rînduite... arme de tot felul. ODOBESCU, S. A. 85. (Eliptic) [Păsările] primăverii se cheamă, se-ntreabă și-și răspund, se-ngînă și se-ntrec în fel de glasuri, întorcîndu-se fiecare pe la cuibul său. CARAGIALE, P. 50. Nici un fel de... = de loc. N-am nevastă... nici copii, Nici un fel de căpătîi. TEODORESCU, P. P. 277. ◊ Loc. adv. La fel = deopotrivă, asemenea, egal, întocmai, aidoma. De fel = de loc. Altele sînt mai frumoase, mult mai mîndre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel. EMINESCU, O. I 464. ◊ Expr. De felul meu (sau tău, său, lui, lor etc.) = din fire, de meserie, de profesie etc. De felul lui era om vioi și bun de petrecere. CARAGIALE, P. 123. De fel din... = de neam, de origine, de loc, originar etc. Părintele lui, de fel din Botoșani, l-a regăsit pe excentricul fugar și... l-a luat acasă. CARAGIALE, N. S. 11. În felul lui = într-un mod original, propriu lui. Nu semănau amîndouă surorile. Fiecare era frumoasă în felul ei. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Un fel de... = un lucru asemănător cu..., ceva care vrea să fie... Ionuț umblă plecat pe lîngă gard, legănînd în mînă un fel de tinichea goală. DAVIDOGLU, M. 59. Trăiește la marginea satului, spre baltă, într-un fel de coșar pentru vite. STANCU, D. 314. Și-a făcut un fel de casă, grămădind bușteni unul peste altul și împletindu-i cu nuiele. ISPIRESCU, L. 58. Fel și chip v. chip. A-și face felul = a-și face cheful, pofta, mendrele. (Cu pronunțare regională) Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam feliul așa cîteodată... în lipsa părintelui și a dascălului. CREANGĂ, A. 4. A face felul (cuiva) = a da gata, a nimici, a lichida, a distruge, a omorî (pe cineva); a face rău (cuiva). Lui Znagoveanu i-a făcut felul judele de la Gherghița, Vlad, care îi purta sîmbetele. L-a băgat la gros pe vreo cinci ani. PAS, L. I 293. (Cu pronunțare regională) Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul! CREANGĂ, P. 236. 2. Rînd de bucate. Gustau numai din felurile rînduite festinurilor regești. C. PETRESCU, R. DR. 16. Cel mai mare ospăț se cuprindea în cîteva feluri de bucate. NEGRUZZI, S. I 151. 3. Obicei, datină. [Mugur-Împărat] precum e felul din bătrîni La orice chef între romîni, El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59.

ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

POZITIV, -Ă, pozitivi, -e, adj. 1. Care se întemeiază pe experiență, pe fapte, pe realități; p. ext. care are un caracter de certitudine; cert, adevărat, real, sigur. ◊ Științe pozitive = științe experimentale. ♦ Care are o semnificație justă, valoare; valoros; demn de urmat, de imitat. Experiență pozitivă. 2. (Despre oameni) Realist, cu spirit practic. 3. Care este mai mare decât zero sau egal cu zero; care se notează în scris cu semnul plus (+). Număr pozitiv. Temperatură pozitivă. ♦ (Despre sarcina electrică) De același fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina obținută prin frecarea unui baston de ebonită cu un postav. ♦ Prin care iese curentul electric sau care se leagă de acest loc. Pol pozitiv. 4. (Despre analize medicale) Care confirmă prezența în organism a unui anumit agent patogen. 5. (Log.; despre noțiuni, raționamente) Care afirmă ceva. 6. (În sintagma) Probă (sau imagine etc.) pozitivă = (și substantivat, n.) copia unui negativ fotografic care redă ca în realitate părțile luminoase și cele întunecate ale obiectului fotografiat. 7. (Gram.; în sintagma) Grad pozitiv (și substantivat, n.) = formă a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul căruia se exprimă însușirea unui obiect sau a unui proces privite izolat, fără referire la alte obiecte sau procese. – Din fr. positif, lat. positivus.

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f., adv. 1. S. f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ◊ Loc. adj. și adv. De dimineață = a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme; b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață.Loc. adv. (Pop.) În faptul dimineții = în zori de zi. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (pop.) dimineața bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineții. A umbla cu bună dimineața = a) a umbla cu colindul în dimineața (sau în ajunul) Crăciunului; b) (glumeț și ir.) a umbla fără treabă (pe la vecini). 2. Adv. (În forma dimineața) În timpul dimineții (1). ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp „azi”, „mâine”, „poimâine”, „ieri”, „alaltăieri”) Plouă de ieri-dimineață. ♦ În fiecare dimineață (1). ♦ (În forma dimineață precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare” și uneori de prep. „de”) Mai (sau foarte) devreme. – Lat. *demanitia.

GATA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A cărui confecționare, construire, realizare s-a îndeplinit; isprăvit, terminat, sfârșit. ◊ Haine (de) gata = haine confecționate care se pot cumpăra direct din magazin. ◊ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fără să muncească, pe nemuncite, din munca altuia. ◊ Expr. A da gata = a) a isprăvi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zăpăci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva făcut de altul. ♦ Care a luat ființă, a căpătat existență. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjecție) Ajunge! destul! 2. Care a făcut toate pregătirile pentru ceva; pregătit. ♦ Dispus să..., în stare să... 3. Care este aproape să..., pe punctul de a... – Cf. alb. gat.

GATA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A cărui confecționare, construire, realizare s-a îndeplinit; isprăvit, terminat, sfârșit. ◊ Haine (de) gata = haine confecționate care se pot cumpăra direct din magazin. ◊ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fără să muncească, pe nemuncite, din munca altuia. ◊ Expr. A da gata = a) a isprăvi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zăpăci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva făcut de altul. ♦ Care a luat ființă, a căpătat existență. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjecție) Ajunge! destul! 2. Care a făcut toate pregătirile pentru ceva; pregătit. ♦ Dispus să..., în stare să... 3. Care este aproape să..., pe punctul de a... – Cf. alb. gat.

SUBIECTI s. f. (< adj. subiectiv, -ă, cf. fr. subjectif, lat. subjectivus): propoziție subordonată necircumstanțială care îndeplinește funcția de subiect pe lângă verbul predicativ (personal sau impersonal; activ, reflexiv sau pasiv), pe lângă expresia verbală impersonală, adverbul predicativ sau interjecția predicativă din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare cum că, prin pronumele relative cine, care, ce, câți, câte, cel ce și ceea ce (în diferite cazuri, cu sau fără prepoziție), prin adjectivele relative câți, câte și ce, prin pronumele nehotărâte relative oricine și orice, prin adverbele relative cum, unde, când, cât și încotro. Răspunde la întrebările cine? și ce?: „...e drept avea un spirit de observație nemaipomenit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pesemne c-aista-i Flămânzilă” (Ion Creangă); „... nu se cade facă așa lucru” ( C. Negruzzi), „Numai arareori se întâmplă ca el stea mai mult” (I. Slavici); „Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor...” (I. L. Caragiale); „Pentru mine e totuna de-ai mâncat / sau / n-ai mâncat” (B. P. Hasdeu); „Se pare cum că-i altă toamnă” (M. Eminescu); „Cine nu învață la tinerețe va plânge la bătrânețe” (Folclor); „Care începe bine sfârșește frumos” (idem); „Și-a fost minune ce spunea” (G. Coșbuc); „Câți au auzit s-au mirat”; „Cel ce se uită la vânt nu va semăna” (Folclor); „Ceea ce ai spus prima oară a intrat perfect în urechea lui” (M. Sadoveanu): „Oricine trece... vede” (E. Camilar); „... Întâmple-se orice s-o întâmpla!” (I. L. Caragiale); „Se știe când sosesc berzele primăvara”; „E de neînchipuit cât de nedestoinici suntem...” (Em. Gârleanu) etc. ◊ ~ anticipată: s. anunțată înainte. În propoziția regentă, prin intermediul formelor de nominativ ale pronumelui personal cu funcție de subiect, ca în exemplul „Nu prinde el nici unul cine aleargă după doi iepuri.” ◊ ~ reluată: s. întărită, subliniată prin formele de nominativ ale pronumelui personal cu rol de subiect în propoziția regentă de după ea, ca în exemplul „Cine aleargă după doi iepuri nu prinde el nici unul”.

COMPLETI s. f. (< adj. completiv, -ă, cf. fr. complétif, lat. completivus): propoziție subordonată necircumstanțială, care îndeplinește funcția de complement pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv, o locuțiune adjectivală sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. ◊ ~ directă: propoziție cu funcție de complement direct pe lângă un verb sau o locuțiune verbală tranzitivă sau pe lângă o interjecție predicativă cu conținut verbal tranzitiv din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare (pre)cum că, prin pronumele relative care, cine (precedate sau nu de prepoziții), cel ce, ceea ce, ce și cât/câtă, prin adjectivele relative care și ce, prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine (precedate sau nu de prepoziții), orice și oricât/oricâtă, prin adverbele relative unde, când (cu sau fără prepoziții), cum și cât. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?: „Văzând eu mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de acasă” (Ion Creangă); „...m-a trimes din partea lui, să aduc la cunoștința măriei voastre el poate vă facă podul” (idem); „A trecut câtva timp și iată s-au ivit câteva locuri la al treilea minister” (I. L. Caragiale); „Sinan porunci ca să se adune lângă dânsul o seamă de oști” (N. Bălcescu); „Mam’mare... îl întreabă dacă-l mai doare nasul” (I. L. Caragiale); „Măria ta, spunea Leca și Marandache cum că a venit un neamț” (M. Sadoveanu); „... iară Marta îi spune cine a fost... de curând la dânșii, cu cine a vorbit și ce a zis.” (I. Slavici); „Românul... ceea ce are la inimă, are și în gură” (idem); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (M. Eminescu); „Moș Călifare,... procopsești pe oricine vine să te roage” (G. Galaction); „... și nu știu unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească” (Ion Creangă); „...întrebă la una din porți cum să-l găsească” (M. Preda); „Cât scrie doftorul pe hârtie nu plătești cu viața toată!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ directă anticipată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal. Astfel: „Îl ajută cu plăcere pe cel ce se străduiește”; „Îl îngrijește cu devotament pe oricine este bolnav”. ◊ ~ directă reluată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal: „Pe cel ce se străduiește îl ajută cu plăcere”; „Pe oricine este bolnav îl îngrijește cu devotament”. ◊ falsă ~ directă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. directă (datorită formulării unei întrebări greșite sau datorită tranzitivității verbului), dar care în realitate este o subordonată c. indirectă sau o subordonată circumstanțială de mod de măsură, ca în exemplele „Acuma mă gândesc poate vedea ceva înainte-i” (M. Sadoveanu); „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi” (Ion Creangă); ◊ ~ indirectă: propoziție cu funcție de complement indirect pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare cum că, prin pronumele relative care, cine, ce, cel ce, ceea ce și cât/câtă (precedate sau nu de prepoziții), prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine și orice (precedate sau nu de prepoziții) și prin adverbele relative unde, când și cum. Răspunde la întrebările cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine?, pentru ce?, din ce?, de ce?, la ce?, de cine? etc: „Era mândră Safta -și poate mărita fiica” (I. Slavici); „Și temându-se împăratul nu i se întâmple ceva rău, a făcut sfat” (Ion Creangă); „Călăuzul nostru nu era mai puțin curios decât mine ca să afle cum se petrecuseră lucrurile” (Al. Odobescu); „...se duse să se încredințeze dacă nu cumva e cineva în adăpostul copacilor” (I. Slavici); „Au cercat stăpânitorii vremelnici de la Liov să încredințeze lumea cum că Nicoară ar fi fost îngropat la biserica moldovenească” (M. Sadoveanu); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Niciodată n-ar fi făcut ceva fără să știe ce va ieși din ceea ce făcea...” (M. Preda); „Să nu răspunzi niciun cuvințel oricărui te va chema pe nume” (P. Ispirescu); „Nu s-a priceput unde să le pună”; „Se miră cum ai reușit.” ◊ ~ indirectă anticipată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal. Astfel: „Îi dă aprobare cui a făcut cerere”; „Îi reține un loc oricui cere acest lucru prin telefon”. ◊ ~ indirectă reluată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal, ca în exemplele „Cui a făcut cerere îi dă aprobare”; „Oricui cere acest lucru prin telefon îi reține un loc”. ◊ falsă ~ indirectă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. indirectă (datorită intranzitivității verbului reflexiv), dar care în realitate este o subordonată circumstanțială de cauză, de condiție sau de scop. Astfel: „Unul spuse că se va căi cât va trăi el pentru că a osândit pe un om drept” (P. Ispirescu); „M-aș bucura plec în excursie”; „Se pregătește se arunce într-o copcă” (M. Sadoveanu); ◊ ~ de agent: propoziție cu funcție de complement de agent pe lângă un verb sau o locuțiune verbală la diateza pasivă sau la diateza reflexivă (cu valoare pasivă) din propoziția regentă. Este introdusă prin pronumele relative care, cine, cel ce sau prin pronumele nehotărâte relative oricare și oricine precedate de prepozițiile de sau de către. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?: „Aparatul a fost construit de cine a primit premiul Nobel”; „Asemenea măsuri sunt luate de către oricine lucrează în mediu toxic”; „Furtul a fost adus la cunoștință de cine l-a comis”; „Zgomotele astea se aud de către oricine locuiește în cartierul nostru”. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

AFIRMATIV,-Ă 1. Formă ~ Formă nemarcată a verbului, folosită pentru a indica faptul că procesul desemnat de verb are loc (lucrez; ai fost văzut; citind etc.) în opoziție cu forma negativă*, marcată (nu lucrez; n-ai fost văzut; necitind etc.). Sintagma formă afirmativă este sinonimă, în unele lucrări, cu formă pozitivă. 2. Propoziție ~ Tip de propoziție cu predicatul exprimat prin: verb cu formă afirmativă (A stat ploaia; Vremea este frumoasă); locuțiune verbală cu verbul din componența ei la forma afirmativă (Bagă de seamă!); interjecție predicativă (Iată părerea mea); adverb predicativ sau locuțiune adverbială predicativă de afirmație ori de probabilitate (Firește că va veni; Va veni, pesemne, mâine; De bună seamă că a aflat; A ales, fără îndoială. cea mai bună soluție), în opoziție cu propoziția negativă*, al cărei predicat presupune un verb cu formă negativă, un adverb predicativ de negație sau o locuțiune adverbială de negație. Anumite propoziții sunt afirmative numai din punct de vedere formal, sensul lor fiind, de fapt, negativ; în această situație sunt unele propoziții interogative retorice (vezi INTEROGAȚIE RETORICĂ): Cine-ar fi crezut?; Cum e posibil așa ceva?; De asta îmi arde mie?, care sunt sinonime și deci echivalente semantic cu Nimeni n-ar fi crezut; Nu e posibil așa ceva; Nu-mi arde de asta, și unele propoziții enunțiative exclamative*, în care afirmația este ironică: Asta ne mai trebuia!; Ai dormit mai mult de-o grămadă!, echivalente semantic cu Asta nu ne mai trebuia; N-ai dormit deloc. Vezi NEGATIV,-Ă. M.R.

PREDICATI s. f. (< adj. predicativ, -ă < lat. praedicativus, fr. prédicatif): propoziție subordonată necircumstanțială, care îndeplinește funcția de nume predicativ pe lângă un verb copulativ nepredicativ din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă, de („să”, „că”), prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare ca și cum, ca și când, după cum și de parcă, prin pronumele relative cine, ce și ceea ce (precedate sau nu de prepoziții), prin pronumele nehotărâte relative oricare și oricine, prin adverbele relative cum, precum și cât, prin adverbele nehotărâte relative oricum și oricât și prin adverbele interogativ-relative cum, cât, unde, când și încotro. Nu răspunde la întrebări (întocmai ca numele predicativ), fiind recunoscută ca urmând imediat după verbul copulativ din regentă: „Cel dintâi gând al lui a fost mă ducă la Copou” (I. Slavici); „Aspirația mea secretă era -mi scap părinții” (L. Blaga); „Furtuna zilelor trecute... părea nu a fost niciodată” (A. Maniu); „Porunca era ca fiecare span... stea la locul lui” (Pavel Dan): „...iar Anghelina a rămas de ți-e mai mare mila” (L. Rebreanu); „întrebarea era dacă vom ajunge la timp”; „A fost odată... pe vremea când chiar și dobitoacele ajungeau se facă domni și boieri aci pe pământ” (Al. Odobescu); „Viață înseamnă muncești pentru tine și ai tăi”, „Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase fie trecută în viitorul buget al Republicii” (I. L. Caragiale); „Ea era ca și când soarele ar fi ieșit din nori” (B. Șt. Delavrancea); „...ucenicii urmau să fie ca și cum n-ar fi văzut niciodată nimic” (M. Sadoveanu); „Eu, bunicule, aș vrea să mă fac ce ești tu” (idem); „...dar în zadar: ea nu mai era pentru dânsul ceea ce fusese” (I. Slavici); „...dar mâine albii cavaleri /... Vor deveni ce-au fost de-a pururi...” (D. Anghel); „Asta este pentru cine m-a ajutat întotdeauna”, „Banul din negoț este al oricărui ar voi să te înșele” (B. Șt. Delavrancea); „Problema este cine va merge acolo”; „S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi” (Gr. Alexandrescu); „...de aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie” (P. Ispirescu); „...ș-am ajuns precum mă vezi”(M. Sadoveanu); „Las', mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii” (Ion Creangă); „Înălțimea ta ești / Oricât de slab poftești” (Gr. Alexandrescu); „Problema este unde îl așezăm” etc. ◊ ~ suplimentară: propoziție subordonată care îndeplinește funcția de element predicativ suplimentar pe lângă verbul predicat (tranzitiv sau intranzitiv) și substantivul sau pronumele subiect din propoziția regentă; pe lângă un verb la infinitiv sau la gerunziu și subiectul acestuia din propoziția regentă; pe lângă un verb (cu sau fără funcție de predicat) și obiectul direct sau indirect al acestuia din propoziția regentă. P. suplimentară este o propoziție subordonată cu însușiri mixte: de atributivă, de completivă directă sau de completivă indirectă, dar și de modală; de subordonată necircumstanțială, dar și de subordonată circumstanțială. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare așa cum, prin pronumele și adjectivul relativ câte și prin adverbele relative cum, precum, cât și ce („cât”): „...ceilalți îi trimiteau rotocoalele care-l făceau înghită în sec” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...lasă-mă adaug și pui unul după altul portretul cânelui” (Al. Odobescu); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face -ți ridici fruntea” (C. Hogaș); „Aș simți-o -i aproape” (M. Eminescu); „Se pomenește -i chemat la oaste” (E. Camilar); „...și am pornit-o așa cum mă găseam” (Camil Petrescu); „Ba o știu eu de câte e în stare” (M. Sadoveanu); „Te cunosc eu câte parale faci” (idem); „Se văd parcă pâlcurile de oameni cum trec de pe un munte pe alt munte” (Geo Bogza); „Acea culme înverzită / O revăd precum o știu” (Al. Macedonski); „Mă uitam la ei cât erau de obosiți” (G. Galaction); „Nu l-ai văzut ce («cât de») iritat era?” (I. L. Caragiale).

DEPARTE adv. 1. (Cu sens local) La mare distanță. ◊ Loc. prep. Departe de... = la mare distanță de... ◊ Expr. Departe de mine gândul = nici nu mă gândesc... Până departe = pe o distanță mare. Pe departe = pe ocolite, nu de-a dreptul; indirect. Nici pe departe = nici măcar puțin; deloc. ♦ Într-un loc îndepărtat; în depărtare. A plecat departe.Expr. Mai departe = dincolo de...; în continuare, înainte. De departe = de la mare distanță, din depărtare. Rudă de departe = persoană aparținând unei ramuri îndepărtate a familiei cuiva. 2. (Cu sens temporal) Într-un moment depărtat de timpul prezent (în trecut sau în viitor). ◊ Expr. Mai departe, exprimă continuarea unei acțiuni sau dăinuirea în timp a unei situații. Nu mai departe = a) (în legătură cu un adverb de timp) nu a trecut sau nu va trece mai mult timp decât..., nu mai târziu decât... Nu mai departe de ieri; b) (rar, întărind un pronume personal) nu altul, chiar eu (tu, el etc.). Eu, nu mai departe, te-am văzut.De4 + parte.

DEPARTE adv. 1. (Cu sens local) La mare distanță. ◊ Loc. prep. Departe de... = la mare distanță de... ◊ Expr. Departe de mine gândul = nici nu mă gândesc... Până departe = pe o distanță mare. Pe departe = pe ocolite, nu de-a dreptul; indirect. Nici pe departe = nici măcar puțin; deloc. ♦ Într-un loc îndepărtat; în depărtare. A plecat departe.Expr. Mai departe = dincolo de...; în continuare, înainte. De departe = de la mare distanță, din depărtare. Rudă de departe = persoană aparținând unei ramuri îndepărtate a familiei cuiva. 2. (Cu sens temporal) Într-un moment depărtat de timpul prezent (în trecut sau în viitor). ◊ Expr. Mai departe, exprimă continuarea unei acțiuni sau menținerea în timp a unei situații. Nu mai departe = a) (în legătură cu un adverb de timp) nu a trecut sau nu va trece mai mult timp decât..., nu mai târziu decât... Nu mai departe de ieri; b) (rar, întărind un pronume personal) nu altul, chiar eu (tu, el etc.). Eu, nu mai departe, te-am văzut.De4 + parte.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i.~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro.~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro.~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: ca (substantiv) – casă (verb), ma (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – vese (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română.~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină.~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât:Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât?~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură -i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă.~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

CHIP, chipuri, s. n. I. 1. Față, obraz, figură. Vezi, noi nu sîntem boieri; ne-am învățat să izbim în cărbune, nu în chipul omului. DAVIDOGLU, M. 74. Chipul senin și zîmbitor al Margaretei îi umplea întreaga lume de gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 118. E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, O. 210. ♦ Expresie a feței, fizionomie. Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. Se puse la poartă cu chip umilit și smerit. ISPIRESCU, L. 308. Mă rog d-tale, nu te-ndura, fii cum te-arată chipul. ALECSANDRI, T. 382. 2. Înfățișarea sau aspectul unei persoane. Călătorul, după chip și port, e un negustor. CARAGIALE, O. I 369. Nici că se uita la dînsul, carele-i tot bătea capul, arătîndu-i-se ei sub deosebite chipuri. ISPIRESCU, U. 15. Un demon sufletul tău este, Cu chip de marmură frumos. EMINESCU, O. I 211. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreț, academic. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Fig. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuși chip nou le dăltuim. BANUȘ, B. 90. ◊ Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu..., în formă de..., ca... Ea ar fi venit în chip de pasăre, de a bătut acum la fereastră. CREANGĂ, P. 232. Briar... n-are-n lume decît un gros stejar... cioplit în chip de ghioagă. ALECSANDRI, P. A. 193. După chipul și asemănarea cuiva = întocmai ca cineva, exact, la fel cu cineva. Și-și ia un suflet de noră, întocmai după chipul și asemănarea celei de-ntîi. CREANGĂ, P. 7. ♦ Persoană, făptură, ființă. De la mesele vecine, alte chipuri se adunară în jurul lor și glumele începură din belșug. DUNĂREANU, CH. 46. Ce-ți pasă ție, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? EMINESCU, O. I 181. ♦ Imagine, arătare. Chipul morții pare că-n orice colț îl vezi. EMINESCU, O. I 96. De pe stîncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Fig. Clopotele încetaseră și din păduri ieșeau chipurile înfiorătoare ale liniștii și ale nopții. DAN, U. 154. 3. Imagine a unei persoane sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. Faurul pămîntului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier. ISPIRESCU, L. 220. Tot acolo am văzut și chipul de ceară a craiului de Ungaria, Mătieș Corvin. KOGĂLNICEANU, S. 12. ◊ Carte cu chipuri = carte cu ilustrații. 4. (Popular) Semn. Făcui chip Pisicuții cu frîul la dreapta, ca și cum aș fi avut de gînd să urc scara călare și să întru în casă cu Pisicuță, cu tot. HOGAȘ, M. N. 16. II. 1. (Urmat sau precedat de determinări adjectivale) Fel, mod. M-ai închis, aici, în lanțuri; am răbdat în chip păgîn. COȘBUC, P. I 120. S-a gîndit... cum să-i facă a-și petrece vremea în chipul cel mai plăcut. CARAGIALE, O. III 60. Exercițiile vînătorești au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepțional imaginațiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. Toate părțile lumii sînt lănțuite într-astfel de chip, că este peste putință de-a cunoaște una fără celelalte. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. Fel și chip se schimbă vremea, acuși ninge, acuși plouă, acuși îi soare. MIRONESCU, S. A. 41. Fata rămîne acasă ca pe spini, bătîndu-și mintea cu fel și chipuri, ca omul în așteptare. SEVASTOS, N. 49. A doua noapte iarăși au venit pețitoriul și au început a stărui feli și chip, tot cu binele, ca să i-o deie numaidecît. SBIERA, P. 50. Fel și chip de... = tot felul de... Despre Tăun umblau, de mulți ani, fel și chip de vorbe. CAMILAR, TEM. 62. În (sau cu) chipul acesta sau în acest chip = în felul acesta, astfel. Ori de cîte ori mă jigniți în acest chip, mi se împuținează nouă zile din viață. SADOVEANU, N. F. 8. Îi despoia [pe boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. 2. Modalitate, posibilitate. Să-i facă vrun chip să-l ia pe lîngă dînsul. VLAHUȚĂ, O. A. 95. N-ai grijă, că oi găsi eu vrun chip să vin iară. ALECSANDRI, T. 207. Am simțit că începusem a face rău, de atunce am căutat tot chipul ca să ies din prăpastia în care picasem. KOGĂLNICEANU, S. 186. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = cu orice preț, cu tot dinadinsul, oricum. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori... de aceea și chitise una de mai înainte. CREANGĂ, P. 8. Am văzut-o că este pidosnică și vroiește cu orice chip să se adăpe numai de la un izvor. CREANGĂ, P. 116. În (sau cu) nici un chip = în nici un caz, nicidecum. Căzuse parcă într-o prăpastie întunecoasă, din care nu mai putea să iasă cu nici un chip. BART, E. 207. Cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite. ISPIRESCU, L. 89. ◊ Expr. Nu e chip să... (sau de a... ) = nu se poate, e imposibil să... Nu-i chip oare, soră dragă, să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. N-a fost chip să ajungă, din cauza mlaștinilor în care se înfundau. BART, E. 278. Nu era chip să se apropie sărac de pragul palatului lui. VLAHUȚĂ, O. A. 214. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. Nu e chip cu cineva = nu poți s-o scoți la capăt cu cineva. Nu mai e chip cu el, moș Sandule! A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. BUJOR, S. 92. A nu avea (nici un) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să... ). Vezi și tu că n-avem nici un chip. VLAHUȚĂ, O. AL. II 178. Corciogarii nemaiavînd chip de trai numai din minciuni, s-or apuca de muncă. CREANGĂ, A. 150. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi. EMINESCU, O. I 155. (Mold.) A face toate chipurile (ca să... ) = a face tot ce e cu putință, tot posibilul (ca să...) Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile ca să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. D-nu polițmaistru mă încredințează că va face toate chipurile ca să-mi găsească odorul. ALECSANDRI, T. I 312. A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace. Cît s-au gîndit ei încolo și-ncoace, tot n-au aflat chip și cale. SBIERA, P. 44. Aflase chip a se dezlega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurătatea inimii sale. NEGRUZZI, S. I 24. 3. (Regional) încercare; mijloace. Pentru ce m-ai sili să jur că n-oi face nici un chip de a afla cine ești? ALECSANDRI, T. 311. ◊ Expr. A Căuta chip = a căuta toate mijloacele. Chip cătam cu viclenie Să te fac să-ntrebi. COȘBUC, P. I 51. 4. (Numai în loc. conj.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., avînd intenția să... Văzînd niște lișițe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vreuna. CREANGĂ, P. 46. Cu chip că...=sub pretext că..., sub aparența că... Cu chip că ești hazliu, îi spui o mulțime de... grosolănii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 68. Ies din casă cu chip că mă duc la scăldat. CREANGĂ, A. 48. III. (Popular și familiar, cu valoare de adverb, în formele chip, chipul și chipurile) 1. Vorba vine, cică, vorbă să fie. Ciungul a scos din haină și mîna cealaltă, care, chipurile, îi lipsea. PAS, Z. I 53. Aveam și eu, chipurile, un ibovnic în sat. VLAHUȚĂ, la TDRG. Dete parale acela, chip a-i plăti. PANN, P. V. I 63. 2. La drept vorbind, nu-i vorbă. Îi iertă împăratul de vreo osîndă, chipul; dară intră la mai mare grije. ISPIRESCU, L. 375. Ai vreun subiect anume, ori pot scrie despre ce mi-o da prin gînd?Ba, chip, avem un subiect. CARAGIALE, O. II 339. 3. Ba chiar, mai bine zis, așa-zicînd. Dar nu-i poartă ciobănește, Ci mi-i poartă, chip, domnește: Cu caftane de pambriu, Cu cizme de irmiziu, Cu obiele de bumbac. TEODORESCU, P. P. 474. Și din fugă vă cosește, Și vă taie, chip, snopește. ALECSANDRI, P. P. 81.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și elel vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc?Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră.Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o?Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva.Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală.Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva.Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta.Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion?Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine.Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește.Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

DU prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului.Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine.Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul.Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură.Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege.Doar nu te-ai fi socotind stăpînul?După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său.Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător.Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note.S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.

MAI1 adv. I. (Înaintea unui adjectiv, a unui adverb sau a unei locuțiuni adjectivale ori adverbiale) 1. (Servește la formarea gradului comparativ de superioritate) Mîne plec în zori de zi... Însă pînă mîne Vino mai aproape, – zi Doina mea, stăpîne! IOSIF, P. 51. Mai bine să te tocmești întîi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Se pregătesc ca într-o școală pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Și mai; și mai și v. și. Cît mai v. cît. Tot mai v. tot. Cu atît mai v. atît. Mai ales v. ales. Mai cu seamă v. seamă. Mai bine v. bine. Care mai de care v. care. (Regional) Mai vîrtos v. vîrtos. (Învechit) Mai cu asupra v. asupra. (Pleonastic) Mai întîi (și-ntîi) = în primul rînd. Cum ajunge la fîntînă, scoate mai întîi furca de unde-o avea strînsă și apoi se pune jos să se odihnească. CREANGĂ, P. 96. Mai (î)nainte. Ai voit, amice, ca, mai înainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. Mai apoi = pe urmă. ◊ (Rar, înaintea unui substantiv) în mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II 177. 2. (Precedat de articolul «cel», servește la formarea superlativului relativ) Revoluția franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adinei ale sale temelii, se resimți și între romîni. KOGĂLNICEANU, S. A. 74. Păduricea Bănesei... este locul cel mai romantic în preajma capitalei noastre. BOLLIAC, O. 214. ◊ (Rar, înaintea unui substantiv) Laura... judeci ca cea mai femeie dintre femei. C. PETRESCU, Î. I 9. ◊ (Precedat de «ce», în construcții exclamative, are valoare de superlativ absolut) Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră». COȘBUC, P. I 97. (În expr.) Mai rar = deosebit, neobișnuit, întîlnit rareori. Așa lovitură, mai rar! SADOVEANU, la TDRG. II. (Cu valoare atenuantă, înaintea adjectivelor, adverbelor, locuțiunilor adjectivale și adverbiale) Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai slutișoare. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Expr. Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (Înaintea unui verb) Puțin, în oarecare măsură. Dar vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, P. 38. Ninsoarea mai încetase și după multă trudă am găsit drumul. CREANGĂ, A. 32. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, T. I 460. ◊ Expr. (Acum) mai vii de-acasă v. acasă. Așa mai merge v. merge. ◊ (În corelație cu determinări cantitative) Să mai citești puțin. ◊ (Precedat de determinări cantitative) Vino un pic (oleacă, puțin, ceva) mai tîrziu. III. (Mai ales înaintea unui substantiv sau verb) Aproape; aproximativ, cam. [îi făceau] felurite mustrări: care pentru miel furat mai an din stînă, care pentru un mînzat sugrumat în ocol. GANE, N. I 129. Mai îmi vine a crede că aiasta-i țara spinilor. CREANGĂ, P. 203. ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. «că» sau «să») Aproape... Dacă nu era binele ce mi-ai făcut și rugăciunea puilor mei, mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească, CREANGĂ, P. 287. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 85. ♦ (Întărit prin repetiție) Mai-mai = cît pe ce, gata-gata. Biet Achim era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II 230. Îi dedică cărțile sale... numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon. HASDEU, I. V. 241. (Neobișnuit) Mai că mai = aproape că... Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată valoarea durativă a acțiunii) încă, și acum. Acolo încă nu-i iarnă și oile mai găsesc verdeață. SADOVEANU, B. 59. Mai merge el înainte prin codru, cît merge. CREANGĂ, P. 200. Vai! tot mai gîndești la anii., Cînd visam în academii? EMINESCU, O. I 140. ◊ (Cu verbe la forma negativă) Hai, nu mai sta la îndoială, CREANGĂ, P. 203. Tu-ți arzi ochii și frumseța... Dulce noaptea lor se stinge, Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plînge, nu mai plînge! EMINESCU, O. I 83. De te-aș prinde-n mîna mea, Zile tu n-ai mai avea. ALECSANDRI, P. II 23. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur, neapărat, fără îndoială. Adevărat să fie...? – Mai e vorbă! ISPIRESCU, L. 274. ◊ (În formule familiare interogative, cu referire la o situație nouă, necunoscută vorbitorului) Ce mai faci? Cum o mai duci? Ce se mai aude? (Arată repetarea acțiunii) Iar, iarăși, din nou, încă o dată. De ce să mai vie dacă el n-o iubește mult. REBREANU, R. I 246. Mi-a ajutat să ajung ca să nu mai puie mîna pe mine un voinic. ISPIRESCU, L. 3. Poate să ne mai întîlnim. CREANGĂ, P. 192. ◊ (Cu verbe la forma negativă) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. Înapoi nu m-oi mai întoarce, CREANGĂ, P. 192. ◊ (Întregit prin «iar»,«iarăși», «și»,«încă», «încă o dată»,«o dată» etc.) M-ai făcut să mai fiu o dată pe lume cum doream. ISPIRESCU, L. 16. Cerbul începe a bea hîlpav la apă rece; apoi mai boncăluiește și iar mai bea cîte un răstimp. CREANGĂ, P. 225. 3. (Arată nedumerire) După aceea. Furnicile parcă intrase în pămînt; s-au mistuit,de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. ◊ (În interogații retorice) Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult! COȘBUC, P. I 49. Mai știi de unde sare iepurele? CREANGĂ, P. 172. Ce mai atîta vorbă (sau ce mai încoace-încolo), se zice cînd voim să punem capăt unei discuții, să îndepărtăm o îndoială, o ezitare. V. (Folosit pentru a accentua un anumit element al contextului) 1. (În enumerări) Și în plus, în afară de aceasta, pe lîngă aceasta. Oleacă di brînză cu smîntînă, mai un vinișor. C. PETRESCU, Î. II 204. Dacă vede și vede, taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe și face cum poate, de leagă el gîrnețul. CREANGĂ, P. 125. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, VI 97. 2. (Repetat, arată o alternare, o oscilare între două idei) Cînd... cînd, ba... ba, parte... parte. Mai una, mai alta. cn Cugeta că mai cu marghiolii, mai cu șoalda, mai cu prefăcătorii, să înșele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109. Mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. VI. (În propoziții și construcții exclamative, uneori întărit cu alte cuvinte; intensifică ideea din frază) Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. CREANGĂ, P. 15. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. I! Ce de mai belșug, mămulica me! ALECSANDRI, T. 898.

MULT, -Ă, mulți, -te, adj., adv. 1. Adj. Care se află în mare număr, în cantitate mare sau în sorturi diferite; de intensitate deosebită, de proporții mari, de durată lungă. ◊ Loc. adv. De (mai) multe ori sau în (mai) multe rânduri = în mod repetat, adesea. ◊ Expr. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. ♦ (Substantivat, n. pl.) Lucruri, fapte, întâmplări numeroase (și variate). ◊ Expr. A nu ști multe = a) a trece repede la acțiune, a lua hotărâri energice; b) a se supăra ușor. Mult cu multul sau multul cu mult = oricât de mult, foarte mult. Multe (și de) toate = lucruri de tot felul; probleme variate. Multe și mărunte = a) lucruri, probleme de tot felul; b) fleacuri, nimicuri. Și mai multe nu = neapărat, cu orice preț. 2. Adv. În cantitate însemnată, în mare măsură; în mod intens, stăruitor; cu valoare mare; pe o distanță mare; în timp îndelungat; de repetate ori. ◊ Cu mult = în foarte mare măsură. Cel mult = a) maximum; b) în cel mai bun caz. Mai mult = a) în special, mai ales, îndeosebi; b) (reg.; în construcții negative) de acum înainte, din acest moment. De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, de altădată; din vechime; b) de timpuriu, devreme. ◊ Loc. conj. De mult ce = din cauza, datorită cantității, duratei, intensității (extreme) etc. ◊ Expr. Mai mult sau mai puțin = oarecum, relativ. (Asta) e prea mult = (asta) întrece măsura, depășește ceea ce trebuie sau se cuvine. Mult și bine = vreme îndelungată. A nu mai avea mult = a) a fi aproape de sfârșitul unei acțiuni; b) a fi aproape de sfârșitul vieții, a nu mai avea de trăit decât puține zile. ♦ (Înv. și reg.; înaintea unui adjectiv sau a unui adverb, dă acestora valoare de superlativ) În cel mai înalt grad; foarte, extrem. [Gen.-dat. pl. m. și f. multora] – Lat. multus, -a, -um.

MULT, -Ă, mulți, -te, adj., adv. 1. Adj. Care se află în mare număr, în cantitate mare sau în sorturi diferite; de intensitate deosebită, de proporții mari, de durată lungă. ◊ Loc. adv. De (mai) multe ori sau în (mai) multe rânduri = în mod repetat, adesea. ◊ Expr. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. ♦ (Substantivat, n. pl.) Lucruri, fapte, întâmplări numeroase (și variate). ◊ Expr. A nu ști multe = a) a trece repede la acțiune, a lua hotărâri energice; b) a se supăra ușor. Mult cu multul sau multul cu mult = oricât de mult, foarte mult. Multe (și de) toate = lucruri de tot felul; probleme variate. Multe și mărunte = a) lucruri, probleme de tot felul; b) fleacuri, nimicuri. Și mai multe nu = neapărat, cu orice preț. 2. Adv. În cantitate însemnată, în mare măsură; în mod intens, stăruitor; cu valoare mare; pe o distanță mare; în timp îndelungat; de repetate ori. ◊ Cu mult = în foarte mare măsură. Cel mult = a) maximum; b) în cel mai bun caz. Mai mult = a) în special, mai ales, îndeosebi; b) (reg.; în construcții negative) de acum înainte, din acest moment. De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, de altădată; din vechime; b) de timpuriu, devreme. ◊ Loc. conj. De mult ce = din cauza, datorită cantității, duratei, intensității (extreme) etc. ◊ Expr. Mai mult sau mai puțin = oarecum, relativ. (Asta) e prea mult = (asta) întrece măsura, depășește ceea ce trebuie sau se cuvine. Mult și bine = vreme îndelungată. A nu mai avea mult = a) a fi aproape de sfârșitul unei acțiuni; b) a fi aproape de sfârșitul vieții, a nu mai avea de trăit decât puține zile. ♦ (Înv. și reg.; înaintea unui adjectiv sau a unui adverb, dă acestora valoare de superlativ) În cel mai înalt grad; foarte, extrem. [Gen.-dat. pl. m. și f. multora] – Lat. multus, -a, -um.

relativ, ~ă [At: POENARU, G. 67/18 / V: (înv) răl~ / Pl: ~i, ~e / E: lat relativus, -a, -um, fr relatif, it relativa, ger relativ] 1 a (Udp „la”) Care se referă la ceva sau la cineva. 2 a Care are legătură cu ceva sau cu cineva. 3 a (Îs) Cuvânt (sau pronume, adverb, adjectiv) ~ Cuvânt (sau pronume, respectiv adverb, adjectiv) care face legătură între propoziții subordonate și cuvintele determinate din propozițiile regente. 4 a (Îs) Propoziție ~ă Propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ. 5 a (Îas) Propoziție atributivă. 6 a (Îoc timp absolut, îs) Timp ~ Timp care exprimă o acțiune relatată la alt moment decât cel al vorbirii. 7 a (Îlpp) ~ la În legătură cu... 8 a (Îal) Referitor la. 9 a (Îal) Față de... 10 a (Îal) În raport cu... 11 a (Îoc absolut) Care depinde de anumite condiții. 12 a (Îoc absolut) Care depinde de punctul de vedere al cuiva. 13 a (Îs) Cronologie ~ă Cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data. 14 a (D. mărimi fizice) Care are valoare dependentă de un anumit sistem de referință. 15 a (Îs) Mișcare ~ă Deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. 16 a Care se definește sau se calculează prin raportarea la o altă mărime sau la anumite condiții concrete. 17 a Determinat cu aproximație. 18 a Care depinde de un termen în absența căruia ar fi fară sens. 19 a Care nu există decât în relație cu altceva. 20 av În oarecare măsură. 21 av Mai mult sau mai puțin. 22 av Aproximativ (3).

DEOSEBIRE, deosebiri, s. f. Acțiunea de a (se) deosebi și rezultatul ei; lipsă de asemănare, diferență. Poate că nu mai ai tu nici un sentiment pentru el, altfel n-ai vedea deosebirile, cum nu le vedeai altă dată. Sigur că vă deosebiți, nu sînt doi oameni la fel pe lume. DEMETRIUS, C. 8. Nu e deosebire între dînsele nici la frumuseță, nici la stat, nici la purtat. CREANGĂ, P. 270. Deosebirea ce se vede în starea muncitorilor plugari între mai multe popoare își are pricina în instituțiile ce cîrmuiesc proprietatea. BĂLCESCU, O. I 135. ◊ Loc. adv. Cu deosebire = a) deosebit de mult, foarte mult. Le-a plăcut filozofilor cu deosebire această parte a vînătoarei. SADOVEANU, D. P. 83. Adela mi-a cîntat azi o bucată care știe că-mi place cu deosebire. IBRĂILEANU, A. 45; b) mai ales. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. REBREANU, I. 29; c) (la gradul comparativ) foarte frumos, foarte bine. Trebuie dar să-l primim mai cu deosebire. ALECSANDRI, T. I 276. (Precedînd adjective și adverbe) Cu deosebire de... = foarte, deosebit de..., cît se poate de... Fiecare floare era cu deosebire de mîndră și cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, L. 6. Cu deosebire (sau deosebirea) că... = cu diferența că... Și-și ie un suflet de noră întocmai după chipul și asemănarea celei dentăi: cu deosebire numai că aceasta era mai în vîrstă. CREANGĂ, P. 7. Fără deosebire = fără excepție, în mod absolut. Toți oamenii, fără deosebire, vom fi deopotrivă. CAMILAR, N. I 400. Spre deosebire de... = în opoziție, în contrast cu... Rupeam bucățile de friptură cu mîinile... Nouă, copiilor, ne convenea, spre deosebire de mama. SAHIA, N. 57. ◊ Expr. (Învechit) A avea deosebire = a se deosebi, a fi diferit (unul de altul). Toate aste frasis se sfîrșesc cu «sară», dar precum ați văzut, au deosebire în scris. NEGRUZZI, S. I 5. – Variantă: (regional) deosibire (ISPIRESCU, L. 381) s. f.

ANALI s. f. (< fr. analyse < lat., gr. analysis): metodă științifică de cercetare a textelor, care constă în descompunerea acestora în părțile constitutive, în vederea examinării și caracterizării lor adecvate din punct de vedere lingvistic. ◊ ~ fonetică: cercetare a sunetelor care compun cuvintele din texte (vocale, semivocale, consoane), a grupurilor de sunete din cuvinte (silabe, diftongi, triftongi), a alternanțelor fonetice existente în cuvinte (vocalice, consonantice) etc. ◊ ~ fonologică: cercetare a fonemelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a relațiilor dintre foneme etc. ◊ ~ lexicală: cercetare a cuvintelor din texte după alcătuirea lor, distingând rădăcina, tema și terminația; după sfera lor de circulație (cuvinte de argou, cuvinte de jargon, cuvinte populare, cuvinte regionale, cuvinte familiare, cuvinte tehnice, cuvinte științifice etc.); după felul în care au apărut în limbă (prin derivare, prin compunere, prin conversiune, prin împrumut); după gruparea lor pe familii de cuvinte; după apartenența lor la una din cele două componente ale vocabularului (fondul principal de cuvinte și masa vocabularului) etc. ◊ ~ semantică: cercetare a cuvintelor din texte după sensurile lor și de aici încadrarea lor în grupe diferite (antonime, omonime, paronime, sinonime; cuvinte monosemantice, cuvinte polisemantice; cuvinte concrete, cuvinte abstracte etc.). De obicei, a. semantică se realizează simultan cu cea lexicală. ◊ ~ semică: cercetare a configurației semantice a unui cuvânt, a ansamblului (fasciculului) de trăsături semantice specifice, în unități minimale de semnificație denumite seme (v.). ◊ ~ gramaticală: cercetare a cuvintelor din texte ca unități morfologice (părți de vorbire) și sintactice (părți de propoziție) și a unităților sintactice superioare (propoziții și fraze) care le cuprind. ◊ ~ morfologică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de vorbire cu trăsături distincte (substantive, adjective, articole, numerale, pronume, verbe, adverbe, interjecții, prepoziții, conjuncții), a criteriilor de clasificare a acestora (originea; posibilitatea sau imposibilitatea de a lua cunoștință prin simțuri de obiectele denumite de acestea, de însușirile obiectelor, de procesele exprimate, de caracteristicile proceselor; sfera noțiunilor; genul; tipul de declinare sau de conjugare; modul alcătuirii; existența sau inexistența flexiunii; sensul; existența sau inexistența funcției sintactice; distribuția), a categoriilor gramaticale care le caracterizează (gen, număr, caz, persoană, comparație, diateză, mod, timp), a tipurilor de flexiune cărora le aparțin (nominală, pronominală, verbală) etc. ◊ ~ sintactică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de propoziție cu trăsături distincte (principale: subiecte și predicate; secundare: atribute, complemente și elemente predicative suplimentare; speciale: apozițiile; simple, complexe, multiple și dezvoltate; anticipate și reluate; cu aspect pozitiv și cu aspect negativ; coordonate, intercalate și incidente etc.), a criteriilor de clasificare a părților de propoziție (părțile de vorbire prin care sunt exprimate sensurile construcțiilor, părțile de vorbire de care depind), a propozițiilor în care acestea sunt induse (enunțiative, interogative, exclamative; simple și dezvoltate; afirmative și negative; principale și secundare; regente și subordonate; independente și dependente; coordonate, intercalate și incidente; cu subiect și eliptice de subiect etc.), a tipurilor de subordonate (necircumstanțiale: subiective, predicative, completive de agent, atributive, completive directe; completive indirecte, predicative suplimentare; circumstanțiale; de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, instrumentale, sociative, condiționale, concesive, consecutive, opoziționale, de relație și de excepție; speciale; apozitive), a frazelor care includ propozițiile, a ordinii (topicii) părților de propoziție în propoziții și a propozițiilor în fraze, a tipurilor de raporturi sintactice din propoziție și din frază (de coordonare, de subordonare, de inerență și apoziționale) și a mijloacelor de realizare a acestora (prepoziții, locuțiuni prepoziționale, conjuncții, locuțiuni conjuncționale, pronume și adjective relative, pronume și adjective nehotărâte cu funcție relațională, adverbe relative) etc. ◊ ~ lingvistică: cercetare complexă a textelor din punct de vedere fonetic, lexical, semantic, gramatical (morfologic și sintactic); stilistic și ortografic. Este o analiză selectivă. Ea poate fi parțială (atunci când se are în vedere numai o parte din aspectele amintite, să zicem aspectul lexical, aspectul semantic și aspectul morfologic) sau completă (atunci când se au în vedere toate aspectele amintite mai sus). ◊ ~ stilistică: cercetare a cuvintelor și a construcțiilor lingvistice din punctul de vedere al valorilor afective, artistice pe care acestea le pot avea în diferite contexte. Ea este o analiză subiectivă. ◊ ~ constituenților imediați: a. propozițiilor prin împărțirea lor în elemente constitutive sau constituenți. Astfel, propoziția Tabloul este frumos poate fi descompusă mai întâi în doi constituenți – Tabloul + este frumos (subiectul + predicatul), apoi constituentul este frumos poate fi descompus în alți doi constituenți – este + frumos (verbul copulativ și numele predicativ). ◊ ~ contrastivă: a. bazată pe compararea fenomenelor a două sau mai multe limbi naturale diferite, în vederea predării uneia dintre ele vorbitorilor celeilalte. ◊ ~ distribuțională: a. care ține seama de totalitatea contextelor în care apare un segment (v.). ◊ ~ funcțională: a. care ține seama de funcția unui segment în propoziție.

SENS s. n. (cf. fr. sens, lat. sensus): 1. semnificație, accepție, conținut semantic, înțeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale, al unei părți de vorbire, al unei propoziții, al unei comunicări, al unui text etc. (Problema s. cuvintelor este discutată pe larg în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, București, 1975, de I. Coteanu și A. Bidu-Vrănceanu). ◊ ~ lexical: s. care ține de natura lexicală a cuvântului, de apartenența acestuia la lexicul unei limbi, la una din clasele lexico-gramaticale existente, și care este sugerat de cuvânt în timpul întrebuințării sale (în cazul în care este flexibil, el apare în toate formele sale flexionare). S. lexical este strâns legat de conținutul noțional (logic) al cuvântului. ◊ ~ fundamental: s. lexical de bază, primordial, originar, primitiv, principal, esențial al unui cuvânt, ca de exemplu „fragment dintr-un întreg” pentru cuvântul bucată; „încăpere destinată exercitării unei profesiuni” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar atât în semantica diacronică (în studierea evoluției semantice a cuvântului), cât și în semantica sincronică (în studierea s. cuvântului într-un context dat). ◊ ~ secundar: s. lexical derivat din cel de bază, din cel fundamental (principal), ca de exemplu „operă literară sau muzicală” pentru cuvântul bucată; „secție sau serviciu într-o instituție”, „guvern” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar în semantica diacronică. ◊ ~ general: s. lexical comun unui număr foarte mare de obiecte; s. care se referă la o arie foarte largă de folosire a cuvântului și la un număr mare de situații contextuale. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ particular: s. lexical diferit de cel general, care corespunde unei anumite situații contextuale, care este specific unui anumit cuvânt. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ propriu: (denotativ): s. lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens obișnuit și caracteristic unui cuvânt, necontaminat de afect și nedepinzând de un anumit context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „temperatură”, „căldură” pentru cuvântul febră; „deschizătură în zid” pentru cuvântul fereastră; „urmă lăsată de un corp gras” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. El corespunde s. fundamental al cuvântului. ◊ ~ figurat (conotativ): s. lexical diferit de cel propriu, neobișnuit, folosit în scopuri afective, expresive, artistice; s. cu valoare suplimentară, deviat de la cel obișnuit, propriu, depinzând frecvent de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „emoție”, „neliniște”, „încordare” pentru cuvântul febră; s. de „oră liberă în programul unui profesor” pentru cuvântul fereastră; s. de „faptă sau atitudine reprobabilă” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. ◊ ~ impropriu: s. lexical nepotrivit, neindicat, nerecomandabil în exprimare, care nu aparține de fapt cuvântului dat sau care nu i se potrivește. Astfel, se consideră că s. de „predicativ suplimentar” în denumirea dată unității sintactice „element predicativ suplimentar” este impropriu; de asemenea, s. de „consecutiv – consecutivă” în denumirea unităților sintactice corespunzătoare, ca și s. de „verbal” în denumirea unităților sintactice de „predicat verbal” exprimat prin adverb sau prin interjecție sunt, fără îndoială, improprii. ◊ ~ concret: s. lexical care se referă la ceva ce poate fi perceput prin simțuri, ce poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „coridor subteran” pentru cuvântul galerie, de „vas de sticlă din care se bea apă” pentru cuvântul pahar.~ abstract: s. lexical care se referă la ceva ce nu poate fi perceput prin simțuri, ce nu poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „deșteptăciune”, „istețime” pentru cuvântul inteligență; de „trebuință”, „necesitate” pentru cuvântul nevoie; de „amiciție”, „frăție” pentru cuvântul prietenie.~ actual: s. lexical de care dispune un cuvânt în momentul de față; sens real, ca de exemplu s. de „care cântă” pentru cuvântul cântător; de „persoană care manevrează cârma unei ambarcațiuni sau nave” pentru cuvântul cârmaci.~ învechit: s. lexical care a devenit anacronic; sens depășit, degradat, uzat prin întrebuințare, ieșit din actualitate, ca de exemplu s. de „poet” pentru cuvântul cântător; s. de „guvernator” pentru cuvântul cârmaci.~ rar: s. lexical care nu este folosit decât cu totul întâmplător, în anumite împrejurări, ca de exemplu s. de „încântare”, „admirație” pentru cuvântul ademenire; s. de „a se codi”, „a șovăi” pentru cuvântul cârmi.~ neutral: s. lexical indiferent față de categoria gramaticală a genului (masculin sau feminin) indicată de forma neaccentuată de D. și Ac., singular, persoana a III-a a pronumelui personal, ca în exemplele „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, „a o pune de mămăligă”, „a o lua la sănătoasa” etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură, ca de exemplu s. de „nesuferit”, „respingător” pentru cuvântul antipatic și s. de „funcționar mărunt” pentru cuvântul conțopist.~ gramatical: 1. s. care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia, fiind sesizabil într-o formă flexionară, într-o construcție sintactică, într-o categorie gramaticală sau într-un raport gramatical. 2. s. actualizat al unui cuvânt prin intermediul unui context situațional; semnificație restrictivă, precizată prin aducerea unei înfățișări sau a unei însușiri a obiectului în centrul atenției noastre. În s. intră deci imaginea, reprezentarea generală a obiectului denumit, ca de exemplu în fluture; sintagmele fluture de mătase, fluture cap de mort, fluture coada rândunicii și fluture amiral exprimă însă câte unul din s. posibile cuprinse în semnificația de „fluture”. În orice moment al existenței lui, cuvântul are un conținut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de s. în relație, care dau echilibrul semantic al acestuia, ușurează înțelegerea modalităților de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii și sugerează posibilitățile de evoluție semantică a cuvântului. Acad. Ion Coteanu clasifică s., după calitatea lor generală, în trei mari categorii sau tipuri; a) s. denominative (denotative, apelative sau cognitive): s. care iau naștere ca rezultat al actului denotației, al denumirii obiectelor. Ele sunt însoțite în foarte multe cuvinte de s. conotative (afective sau expresive), ocupând cu acestea conținutul semantic al cuvintelor și dând naștere fenomenului de polisemantism (v.). Dar ele pot ocupa și singure conținutul semantic al cuvintelor, creând în acest caz fenomenul de monosemantism (v.), mai ales în termenii tehnici de strictă specialitate cum sunt cric „aparat portativ de ridicat la mică înălțime greutăți prin împingere în sus” și rotor „partea unei mașini – motor sau generator – care se rotește în jurul axei arborelui pe care e montată”. Nici un cuvânt nu conține mai mult de un s. denominativ (chiar și atunci când denumește mai multe obiecte diferite, ca în cazul lui cățel „pui de câine, de lup, de vulpe”, „parte a unui dispozitiv tehnic”, „grăunte de usturoi” etc. – sau când are doi poli semantici, ca în cazul lui împrumuta „a da cu împrumut” – „a lua cu împrumut”, asculta „de cineva” – „pe cineva” etc. S. denominative corespund sensurilor proprii ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; b) s. conotative (afective sau expresive): s. care însoțesc virtual, în foarte multe cuvinte, s. denominative; 3. care constituie devieri de la s. denotative, permițând apariția tropilor de un singur cuvânt sau de mai multe cuvinte. S. conotative se prezintă sub două aspecte: unele, ușor de recunoscut la prima vedere (mai ales dacă cuvintele sunt în contexte) ca în formele diminutivale expresive, în cele de vocativ sau de imperativ, intrate de mult în conștiința publică; altele, greu de recunoscut la prima vedere, ascunse – ca în îmbinările poetice de tipul așternutul de pături de mistere, specific creației argheziene și neimpuse conștiinței publice. Există însă și s. conotative care nu însoțesc obligatoriu s. denotative: este cazul s. comunicate de interjecții, părți de vorbire care nu denumesc, ci evocă sau sugerează stări sufletești și de voință. S. conotative corespund sensurilor figurate ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; c) s. relaționale: s. redate de obicei prin uneltele gramaticale (prepoziții și conjuncții) în contexte determinate. Astfel, prepoziția cu ajută la exprimarea ideii de asociere privită ca adăugare, ca instrument, ca modalitate etc.; prepoziția de la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de plecare în spațiu; prepoziția până la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de sosire în spațiu; conjuncția și ajută la exprimarea ideii de asociere, de continuitate pe același plan; conjuncția dar ajută la exprimarea ideii de divergență; conjuncția ci ajută la exprimarea ideii de opoziție; conjuncția sau, a ideii de excludere; conjuncția deci, a ideii de concluzie; conjuncția fiindcă, a ideii de cauză; conjuncția încât, a ideii de consecință; conjuncția deși, a ideii de concesie etc. Există însă și s. relaționale însoțite de unele s. denotative, ca în prepozițiile provenite din adverbeînaintea, înapoia, împrejurul, dedesubtul etc., în locuțiunile prepoziționale cu adverbeîmpreună cu, laolaltă cu, înainte de etc., în locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu substantive – în timp ce, în vreme ce, din cauză că etc. sau cu adverbeacolo unde, atunci când, așa cum etc. Pe lângă aceste trei tipuri de s. se poate vorbi și despre s. gramaticale propriu-zise: s. a căror prezență este asigurată de existența categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, indiferent de s. denominative sau conotative ale acestora. Astfel, s. de nominativ, s. de acuzativ, s. de dativ, s. de genitiv și s. de vocativ, s. fiecărui timp verbal etc. Toate cuvintele au s. gramatical. Acesta apare însă combinat cu cel denotativ și cu cel conotativ. Formulele generale de distribuire a s. în cuvinte sunt: 1) s. denominativ (denotativ) + s. gramatical; 2) s. denominativ (denotativ) + s. conotativ + s. gramatical; 3) s. conotativ; 4) s. conotativ + s. gramatical; 5) s. relațional.

CONSTRUCȚIE s. f. (cf. fr. construction, lat. constructio): structură; grup de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale. Se poate vorbi astfel despre c. substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale, interjecționale, prepoziționale și conjuncționale. C. pot fi asimilate locuțiunilor. ◊ ~ gramaticală: orice tip de îmbinare de elemente gramaticale. Astfel: un numeral adverbial: de două ori, de trei ori; o locuțiune: băgare de seamă, numai ochi și urechi, a căuta nod în papură, din vreme-n vreme etc.; o formă de viitor așa-zis popular: am să merg, o să fac; o îmbinare între pronumele relativ ce și un infinitiv, după verbele a fi și a avea: nu-i ce vinde, n-are ce spune; o îmbinare între un infinitiv sau un gerunziu al unui verb copulativ și un adjectiv: a fi om, fiind neatent etc. ◊ ~ numeral: c. gramaticală ce reprezintă un numeral distributiv sau un numeral adverbial. Astfel: câte doi, câte zece; de două ori, de zece ori etc. ◊ ~ locuțională: orice tip de locuțiune (substantivală, adjectivală, pronominală, verbală, adverbială, interjecțională, prepozițională și conjuncțională). Astfel: punct de vedere, bătaie de cap; în floarea vârstei, numai piele și os; cine știe cine, cine știe ce; a-și lua inima-n dinți, a o lua la sănătoasa; de-a berbeleacul, din loc în loc; na-ți-o bună!, păcatele mele!; de jur împrejurul, în conformitate cu; din pricină că, în caz că etc. ◊ ~ perifrastică: perifrază (v.) cu valoare de imperfect, de perfect compus, de mai mult ca perfect sau de viitor. Astfel: erau trecând („treceau”), e plecat („a plecat”), eram ajuns („ajunsesem”), am să vorbesc („voi vorbi”) etc. C. perifrastice sunt însă și cele în care apar auxiliarele morfologice (formele compuse ale timpurilor). ◊ ~ infinitivală relativă: c. alcătuită dintr-un infinitiv fără morfem și un pronume sau un adverb relativ, precedată de verbul a fi sau de verbul a avea. În raport cu sensurile acestor două verbe (de „a exista” și „a poseda”) ea poate avea fie funcție de subiect, fie funcție de complement direct (de aici denumirea primului tip de c. infinitivală relativă subiectivă și a celui de-al doilea de c. infinitivală relativă obiectivă): „Când e minte nu-i ce vinde” (Folclor); „...a făcut o colibă ca să aibă unde dormi peste noapte” (Folclor). ◊ ~ nominală infinitivală: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la infinitiv și un adjectiv sau un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (subiect, complement direct, complement indirect etc.): „A fi om e lucru mare!”; „Oamenii ar putea fi florile pământului” (Z. Stancu); „De-a fi-n vecii o strajă mă-nspăimânt” (T. Arghezi). ◊ ~ nominală gerunzială: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la gerunziu și un adjectiv sau substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial concesiv etc.): „Nemaifiind pribeag / De-atunci înainte, / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag” (M. Eminescu); „Fiind un cerșetor nemernic, precum ești, îți place friptura de pui în țiglă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ nominală de supin: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la supin și un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește funcția de circumstanțial de relație: „De rămas repetent nici nu poate fi vorba”. ◊ ~ asindetică (asindet): c. în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sintactice în locul conjuncțiilor care lipsesc. În c. asindetică topica este fixă; poziția propozițiilor nu se poate schimba, deoarece se modifică raportul existent și sensul comunicării. Astfel, numai cu topica de mai jos și cu o intonație corespunzătoare, propoziția a doua din fraza „Ai avut două pâini întregi, doi lei ți se cuvin (Ion Creangă) este o propoziție coordonată conclusivă sau o propoziție coordonată disjunctivă, ca în fraza ”Taie-mă, nu mă tăia, / Nu mă las de prada mea„ (V. Alecsandri). De asemenea, numai cu topica de mai jos și cu o intonație specifică propoziția de la începutul frazei Ai carte, ai parte” este o propoziție subordonată condițională juxtapusă. ◊ ~ comparativă: c. reprezentantă a unei comparații. Astfel: „E un calendar mic, cu foile cât niște frunze” (Em. Gârleanu); „Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, /Orizonu-ntunecându-l vin săgeți de pretutindeni” (M. Eminescu); „...pe albia gârlei a început să se prelingă, asemeni unui șarpe cenușiu..., un șuvoi de apă tulbure” (Z. Stancu). v. și comparație.~ eliptică: c. cu un termen neexprimat, dar presupus. Poate fi alcătuită din substantiv, adjectiv sau verb la un mod nepredicativ, precedat de adverbul de mod de precizare chiar sau de negația nici, de prepoziția fără, de conjuncția coordonatoare disjunctivă fie sau de conjuncția subordonatoare concesivă deși și este izolată de restul comunicării prin virgulă: „Chiar director, nu poate rezolva problema”; „Chiar bună, n-o poate bea”; „Chiar alergând, nu-l mai poate ajunge”; „Chiar obligat, nu poate spune asta”; „Nici responsabilă, nu poate face mare lucru”; „Nici frumoasă, nu-l poate atrage”; „Nici fugind, nu te poți ține de el”; „Nici rugat, nu mai acceptă”; „Fără a fi ajutat, s-a descurcat totuși”; „Să nu spui nimănui – fie frate, fie prieten, fie rudă”; „Felix, deși la începutul studiilor, înțelese” (G. Călinescu); „Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul” (V. Alecsandri); „Deși bolnav, a avut puterea de a o citi”. C. eliptice sunt considerate și propozițiile cărora le lipsește o parte de propoziție (v. elipsă). ◊ ~ incidentă: c. izolată între virgule sau între liniile de pauză, într-un loc neașteptat din cadrul unei comunicări. Poate lipsi fără ca sensul acesteia să se schimbe. Este intonată special cu pauză înainte și după rostire și poate fi reprezentată printr-o sintagmă sau chiar printr-o propoziție sau frază ce exprimă atitudinea vorbitorului față de gândirea expusă, precizări sau motivări ale acestuia în legătură cu ceea ce pare vag în comunicare: din fericire, din nefericire, din păcate, cu părere de rău, pe drept cuvânt, într-adevăr, în definitiv, la urma urmei; după mine, după părerea mea; mă rog, mă înțelegi, în fine; doamne ferește, nu-i așa; știu eu, mai știi, cine știe, pe cât se pare, pe cât (precum) se vede, dacă nu mă înșel, să nu-mi uit vorba, se pare, se vede etc. – „Erau, precum se vede, aceste cuvinte, niște vorbe din cale-afară de grave, de infamante” (L. Blaga); „Erai, mi se pare, în slujbă” (Em. Gârleanu). v. și parte de propoziție, propoziție și frază.

DEPARTE adv. (În opoziție cu aproape) I. (Cu sens local) 1. La mare distanță. Departe mai fu satul! MACEDONSKI, O. II 49. Prîslea luă buzduganul, îl azvîrli înapoi mai departe decît îl azvîrlise zmeul. ISPIRESCU, L. 85. Tîrgul era cam departe, și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, P. 39. În veci îl voi iubi și-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pînă» și indicînd punctul pînă la care măsurăm distanța) Departe-i pînă-n sat? COȘBUC, P. I 228. ◊ Loc. adv. Pînă departe = pe o distanță mare. Roua strălucea pînă departe. CAMILAR, N. I 90. Pe departe = pe ocolite, nu fățiș, nu de-a dreptul; indirect. Ne amintește pe departe vorba înțeleptului. CARAGIALE, O. III 249. Nici pe departe = nici măcar puțin; de loc. Ai! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn... Nici pe departe n-aducea cu-acela. BENIUC, V. 36. N-a avut nici pe departe aerul cuiva care vine să-și găsească pe a lui. CAMIL PETRESCU, T. II 49. 2. (În loc. prep.; în legătură cu noțiuni concrete sau abstracte) Departe de... = la mare distanță de... Nu ești departe de adevăr. CAMIL PETRESCU, T. III 293. Eram departe de a fi un romantic. M. I. CARAGIALE, C. 105. Acolo, în creierii munților, trăiește el de atîta timp, foarte mulțumit, departe de zgomotul capitalei. CARAGIALE, O. II 219. ◊ (Prep. «de» poate fi despărțită de departe prin alte cuvinte, mai ales prin verbe) Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. Departe-i Griva de iepure, (se zice cînd cineva pune alături sau compară lucruri cu totul deosebite între ele). ◊ (Cu elipsa verbului, în propoziții exclamative, exprimînd dorința de a îndepărta pe cineva sau ceva) Departe de noi o astfel de bănuială! ISPIRESCU, L. 378. De ești om bun, aproape de chilioara mea; iară de ești om rău, departe de locurile aceste. CREANGĂ, P. 90. (Expr.) Departe de mine gîndul... = nici nu mă gîndesc să... ◊ (Cu determinări locale sau cantitative) Gîtul putea să-i joace, ca într-un cerc de bute, iar cravata se ținea la cîteva degete departe de trup. BASSARABESCU, V. 45. Piața se întinde... într-o cercoferință de trei «verste» însemnată cu stălpușori de lemn, de 3-4 stînjini departe unul de altul. NEGRUZZI, S. I 36. 3. La un loc îndepărtat, în depărtare. Fulgeră din cînd în cînd și se luminează departe o dungă de pădure. SAHIA, N. 26. De întîlnea vrun om călare, pe drum, întreba: departe-ai lăsat pe vodă, voinice? CREANGĂ, P. 108. Departe vede-orașul. EMINESCU, O. I 94. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. Cine se scoală de dimineață departe ajunge.Loc. adv. Mai departe = dincolo de un anumit punct în spațiu; în continuare, înainte. Citește mai departe.Păi, ca să nu mergem mai departe, te întreb eu: ce are el cu mine? SEBASTIAN, T. 29. După trei zile plecară mai departe. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea mai departe, numai iată ce vede o fîntînă. CREANGĂ, P. 287. Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe. EMINESCU, O. I 149. De departe = de la mare distanță; din depărtare. (În legătură cu verbe de mișcare) De undeva, de departe, veneau sunete moi de tălăngi. SADOVEANU, O. IV 11. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. La dreapta se văd tunuri... Deprinse-a zvîrli moartea în dușmani de departe. ALECSANDRI, P. III 337. (În legătură cu verbele «a vedea», «a auzi» sau altele asemănătoare) Ferestrele strîmbe arătau de departe ca niște ochi mînioși sub uriașe cușme țuguiate. CAMILAR, N. I 324. Se aud afară de departe urale zguduitoare. CARAGIALE, O. III 22. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta. CREANGĂ, P. 53. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ Expr. Rudă de departe = rudă al cărei grad de filiație se situează după un șir de rude cu grad intermediar. A ajunge departe v. ajunge. ♦ (Substantivat, neobișnuit) Depărtare. Amurgul înnegrise zarea. S-auzea-n departe tremurat cîntarea Buciumului jalnic. COȘBUC, P. I 249. II. (Cu sens temporal) Într-un moment depărtat de timpul prezent (în trecut sau, mai ales, în viitor). Poate nu-i prea departe această zi, Cînd veți culege roadele faptelor voastre. DEȘLIU, G. 44. Bate vîntul dintr-o parte – Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. ◊ Loc. adv. Mai departe (exprimă continuarea unei acțiuni sau dăinuirea unei situații în timp). Rămaseră toți mai departe în picioare, așteptînd. DUMITRIU, N. 29. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival; neobișnuit) Într-un sîmbure viața stă ascunsă vreme îndelungată... ca să țîșnească la lumină, să încolțească, să crească, să dea roade și semințe altele pentru o mai departe viață. CARAGIALE, N. F. 11. Nu mai departe = a) (în legătură cu un adverb de timp) n-a trecut sau nu va trece mai mult timp decît... Un vis urît... din care or să iasă curînd, poate nu mai departe decît mîine? VLAHUȚĂ, O. AL. II 82. Azi le-am văzut, nu mai departe. ISPIRESCU, L. 316. Ah! cînd gîndesc că ieri, nu mai departe... se jură... că mă iubește. NEGRUZZI, S. I 51; b) (rar, întărind un pronume personal) nu altul, chiar eu (tu, el etc.). Eu, nu mai departe, de cîte ori n-am văzut bărbați încîntați de femeile lor. La TDRG.

FOARTE adv. 1. (Ca determinativ pe lîngă un adjectiv sau adverb) Ajută la formarea superlativului absolut. V. prea, tare, mult. Erau îmbrăcați cu niște haine scumpe și foarte frumoase. ISPIRESCU, L. 38. Nevasta... celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgîrcită. CREANGĂ, P. 37. Lăcuitorii sînt cu stare bună, foarte muncitori, cu purtare bună. GOLESCU, Î. 143. (Așezat după adjectiv, învechit și arhaizant) De asemenea cinste, cucul, supărat foarte, Se duse mai departe. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Ca determinativ pe lîngă o locuțiune adjectivală sau adverbială) O căruță cu patru cai bulziș, întovărășită de patru oameni pașnici călări, a căutat loc de găzduire la un han din margine, foarte de dimineață. SADOVEANU, N. P. 321. Păcală era un om foarte de duh. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ (Ca determinativ pe lîngă un substantiv care exprimă o însușire) E foarte copil pentru vîrsta lui.Expr. (Familiar, adesea glumeț) Nici prea-prea, nici foarte-foarte = potrivit, moderat; nici bun, nici rău, așa și așa. Îmi pare bine că reînnoiesc amiciția cu d-ta. – Așa ș-așa, nici prea-prea, nici foarte-foarte. ALECSANDRI, T. 1002. Omul nu trebuie să fie nici prea-prea, nici foarte-foarte. PANN, P. V. III 77. 2. (Învechit și popular, ca determinativ pe lîngă un verb; așezat înaintea verbului) Mult, tare. Era om bun și cîntăreț vestit. Și murăturile foarte îi plăceau. SLAVICI, O. I 53. O mîndră am iubit Și foarte m-a celuit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 500. ◊ (În legătură cu «a mulțumi», azi mai ales ironic) Îți foarte mulțumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. ISPIRESCU, L. 35. Foarte vă mulțămesc... Dar, mă rog, să mă fericesc cu numele dumnilor-voastre. ALECSANDRI, T. I 119. În tot felul eu îți foarte mulțămesc... pentru acei 700 sorocoveți. KOGĂLNICEANU, S. 226. ◊ (Așezat după verb, învechit și arhaizant). Împăratul s-a întristat foarte. ISPIRESCU, L. 2. Pînă la revedere, pe care o doresc foarte, vă trimitem... cordiale salutări. CARAGIALE, O. VII 169. Se mînie foarte de înșelăciunea, nemulțumirea și perfidia împărătească. BĂLCESCU, O. II 270. ◊ (Așezat între auxiliar și participiu, învechit) Feredeile de mare mi-au foarte priit, atîta la piept, cît și la ochi. KOGĂLNICEANU, S. 95.

grad sn [At: I. VĂCĂRESCUL, R 43/1 / Pl: ~e, (îvp) ~uri / E: lat gradus] 1 Unitate de măsură pentru diverse mărimi variabile (temperatură, presiune atmosferică etc.) în cadrul unor sisteme sau scări de reper. 2 (Îs) ~ Celsius Unitate de măsură a temperaturii. 3 (Îs) ~ Fahrenheit Unitate de măsurare a temperaturii egală cu a 180-a parte din diferența dintre temperatura de topire a gheții și temperatura de fierbere a apei la temperatura atmosferică. 4 (Pop; ccr) Termometru. 5 (Gmt) Unitate de măsură pentru unghiuri reprezentând a 360-a parte dintr-un întreg. 6 (Înv) Unitate de măsură pentru lungime. 7 (Îs) ~ de libertate Indice care arată posibilitățile de mișcare ale (elementelor) unui sistem mecanic. 8-9 (Mat) Exponent sau suma exponenților mărimii literale a unui monom. 10 (Mat) Cel mai mare dintre exponenții monoamelor care alcătuiesc un polinom. 11 (Îcs) Ecuație de ~ul întâi (al doilea etc.) Ecuație a cărei necunoscută este la puterea întâi (a doua etc.). 12 Fiecare dintre diviziunile în care se împarte un sistem sau o scară de reper, de măsură. 13 Valoare a unei mărimi considerată în raport cu valoarea de referință. 14 (Îs) ~ alcoolic Fiecare dintre procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. 15-16 Etalon sau criteriu de apreciere a felului cum se realizează un proces tehnic, o însușire a unui material etc. 17 (Îs) ~ de comparație Formă pe care o iau adjectivul și unele adverbe pentru a arăta măsura mai mică sau mai mare în care un substantiv sau un verb posedă însușirea sau caracteristica exprimată de acel adjectiv sau adverb. 18 (Urmat de determinări introduse de prepoziția de) Treaptă, nivel sau stadiu într-un proces, situație dată etc. 19 (Îs) ~ de rudenie Raport de apropiere între rude. 20 Intensitate relativă a unei stări afective, morale sau patologice. 21 (Îlav) În ultimul ~ În stadiul cel mai avansat. 22 (Îlav) În stadiul cel mai grav. 23-24 (Îlav) În cel mai mare (sau mic) ~ Cât se poate de mult (sau de puțin). 25-26 (Îal) La maximum sau la minimum. 27 Fiecare din treptele sistemului de organizare a unor instituții. 28 Fiecare din treptele unei ierarhii (mai ales militare). 29 (Pex) Loc pe care îl ocupă cineva în ierarhia unei funcții. 30 Persoană care ocupă o anumită funcție într-o ierarhie. 31-32 (Pop; ccr) Ofițer sau subofițer. 33 (Îs) ~ universitar Titlu (de master, doctor etc.) decernat de o universitate. 34 (Teh) Asperități care rămân pe piese sau subansamble după primele operații. 35 (D. piese sau subansamble; îe) A scoate ~ul A elimina asperitățile sau bavurile printr-o operație de finisare. 36 (Îae) A netezi complet un obiect. corectat(ă)

unu, una [At: PSALT. HUR. 49r/10 / V: ~l (Pl: unii, G-D: ~ia, unora) pnh, nc, (înv) u (Pl: rar une) nc, pnh, anh, un, (Pl: unii, G-D sg: unui, (îrg) unuia, Pl: unor), o (Pl: unele, (înv) une, G-D sg: unei, (îvp) unii, (reg) uneia, uniia, unea, Pl: unor) nc, arn, anh, pnh, on (G-D: și, înv, oniia) nc, pnh, arn / Pl: unii, unele și (pop) uniia (S și: unia), (înv, monosilabic) uni, (îvr) un ie, (reg) unelea G-D sg: unui, unei și unuia, uneia (cu arh antepus) lui unu, (îvr) unii, (înv) uniia:, Pl: unor și unora, (îrg) unilor, unelor / E: ml unus, -a] 1 nc (Și în componența unor numerale cardinale compuse; ca numeral simplu, cu valoare adjectivală în formele un, o când precedă substantivul; cu valoare substantivală la masculin, adesea în forma unul, cu excepția cazurilor când se folosește la numărare, la calcule sau în componența unor numerale cardinale compuse) Primul număr din șirul numerelor naturale, care reprezintă unitatea Si: (înv) unic2 (1), (hip) unicei (1), (reg; hip) unuc, (reg; hip) uniiț. 2 a Caracteristica de numeral poate fi subliniată în vorbire prin accent; adesea în contexte cu alte numerale I-a tras un pumn. 3 nc (Înv; astăzi mai ales în limbajul comercial și administrativ; îf unu, una, îvr ună, precedând substantivul sau așezat după substantiv) Exprimă un element dintr-o enumerare, indică data, în numeralele formate cu „sută”, „mie” etc. I-au dat și l-au miluit cu una siliște, anume Pulberenii Astăzi, miercuri 27 oct anul una mie nouă sute. 4 nc Exprimă un element în enumerări în care mai apare el însuși sau, uneori, și alte numerale; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât Pe birou văzu un stilou și o coală mâzgălită. 5 nc În contexte conținând cuvinte care exprimă un număr neprecizat, substantive la plural sau colective Toți sunt angajați ai unui stăpân. 6 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe restrictive ca „măcar”, „cel puțin” sau de exclusivitate ca „numai”, „doar”, iar în propoziții negative „decât” Au plecat trei jucători, nu numai unul. 1 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe de cantitate care exprimă ideea de cumulare, precum „mai”, „încă”, „și” Mai e încă unul. 8 sn (Spt; îc) Un-doi Pasare repetată a mingii între jucătorii din aceeași echipă de fotbal. 9 sn (Spt; îae) Serie de două lovituri pe care un boxer le aplică adversarului. 10 sn (Îvr; îla) Tot ca ~l Identic. 11 sn (Olt; îlav) Ca -l (în legătură cu aprecieri cantitative) Cu siguranță Si: precis, exact (1). 12-13 sn (Îljv; precedat mai ales de pp „întru”, „dintru”) într-un cuvânt, a avut dreptate. 14-15 sn (Îlav și îlpp; cu sens local, conținând adesea și ideea de solidaritate, de unitate) Se adunară cu toții într-un loc. 16 sn (Îe) ~ și același Se spune pentru a sublinia că este vorba de un unic1 (1) obiect, fenomen etc. 17 nc (Spt) În corelație cu un numeral sau cu „zero” de care se leagă prin pp „la”, indică scorul. 18 nc Precedă substantive care indică măsura, cantitatea, durata etc. O jumătate de cană de lapte. 19 nc (Pe lângă substantive care exprimă o măsură sau o valoare neprecizată; și în locuțiuni și expresii; valoarea de numeral este atenuată în unele contexte) Avea în mână o fărâmă de pâine. 20 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență prin faptul că determină substantive denumind obiecte, părți ale corpului etc. al căror număr este fix, cunoscut în prealabil, de obicei pereche Dacă închid un ochi, văd creionul mai mic. 21 nc Întărit prin „singur” sau „singurel”, care îi urmează în imediata apropiere sau, rar, după substantivul determinat I-a lipsit un singur punct. 22 nc (Îlav) De ~l singur Neînsoțit de nimeni, fără participarea altcuiva Si: singur, izolat. 23 nc Precedat de „până la” sau „până întru”, în contexte în care este exprimată epuizarea unei cantități, a unei sume Și-au plătit datoria până la un ban. 24 s (Îe) (Toți) până la ~l (sau, rar, într-unul) Toți, fără excepție. 25 nc (În propoziții negative; adesea cu valoare substantivală) Nici un N-a rămas nici unul dintre invitați. 26 sf (Cu valoare neutră) A rămas numai una: să se descurce singur. 27 sf (Reg; îlav) Una la una în mod egal Si: deopotrivă (2). 28 sf (Rar; îlav) Până la una Până la ultima, de tot Si: complet2 (6). 29 sf (Îe) La una Până la ultima, de tot Si: complet2 (6). 30 sf (Îe) Una și cu una fac două Fără vorbă multă Si: scurt, concis (1). 31 sf (Îae) Limpede. 32 sf (Îe) Una-i una și două-s mai multe Fără multă vorbă. 33 sf (Îae) Pe scurt. 34 sf (Îe) Din două una sau una din două Ori..., ori... 35 sf (Reg; îe) A da toate pe una A fi dominat de o singură preocupare, de un singur sentiment etc. 36 sf (Reg; îae) A eșua într-o acțiune. 37 sf (Reg; îe) Una ca o mie Se spune pentru a exprima hotărârea cu care se face o afirmație. 38 nc (În corelație cu doi, indică un număr aproximativ, nedefinit, de obicei mic; substantivul determinat se găsește adesea între cele două numerale) Un minut, două, de ezitări fără rost. 39 nc (La feminin; cu valoare neutră) Tu știi una, două – prea puțin, după părerea lor. 40 nc (Îlav) Una-două Repede. 41 nc (Îlav) Nici una, nici două Fără multă vorbă Si: imediat, repede. 42 nc (Îal) Pe neașteptate Si: brusc (1). 43 nc (Îlav) Cu una (sau, îvr, ~l) (rar, sau) cu două (În propoziții sau construcții negative) Fără dificultate Si: ușor4 (71). 44 nc (Îal) Repede. 45 a (Precedat de substantivul „număr”, având rol de identificare; în limbajul matematic, de obicei, cu elipsa substantivului, îf unu) Numărul abstract corespunzător Orice număr înmulțit prin 1 dă ca product numărul însuși. 46 a (Îf unul, una, rar unu, îvr un) Care este singur de felul său Unul Dumnezeu ne știe. Si: unic2 (3), unișor (1). 47 a (Înv; îs) Unul născut Unicul copil. 48 a (Înv; spc; în textele bisericești; îas) Iisus Hristos. 49 a Întărește un pronume personal, de obicei la persoana I singular, exprimând și ideea de restricție Eu unul nu l-am văzut. 50-51 sm (Îla și, legat de un adjectiv prin pp „de”, exprimând ideea de superlativ absolut, îlav) (Tot) ~l și (sau, rar, ca) ~l ori (tot) ~ și ~ Care excelează printr-o calitate, într-un domeniu etc. Si: care mai de care, extraordinar (5). 52 a Tot acela Si: același (1). 53 a De același fel. Au răspuns cu un glas și o voință Si: la fel, identic. 54 a (Îvr; îlav) De una dată În același timp Si: deodată (3). 55 a (Îe) A fi toți o apă A fl toți la fel, egali. 56-57 a (Îe) A (se) face (tot) o apă (și un pământ) A (se) distruge (1). 58 sf (Cu valoare neutră) întru Hristos suntem toți una. 59 sf (Îla) Tot una La fel Si: neschimbat. 60 sf (Îe) A fi tot una de... A fi egali dintr-un anumit punct de vedere Si: a fi la fel de... 61 sf (Îe) A(-i) fi (cuiva) tot (pop, de) una A(-i) fi indiferent. 62 av (Îvr) În același fel. Ținea una cu el și la glume și la bărdacă Si: în aceeași măsură, la fel. 63 smf (Cu valoare substantivală, la feminin și cu valoare neutră) Tot organic și indivizibil. Eu și tatăl mieu unul suntem Si: ansamblu (1), unitate (12). 64 smf (Legat de elementele componente ale întregului prin pp „cu” exprimă ideea de unitate, de ansamblu coerent, armonios) Fiiul lui Dumnezeu ..., născut însă nu făcut, unul cu tatăl, prencine toate făcute sunt. 65-66 sf (Înv; cu valoare neutră; îljv) Întru una sau într-una La un loc Si: împreună. 67-68 sf (Olt; cu valoare neutră; îljv) (Tot) la una La un loc Si: împreună. 69 sf (Cu valoare neutră; îlpp) Una cu... Împreună cu..., alături de... 70 sf (Olt; cu valoare neutră; îlpp) La una cu... Împreună cu... 71 sf (Cu valoare neutră; îe) A face una cu pământul A distruge (1). 72 sf (Cu valoare neutră; îe) A (se) face (sau a fi, a sta, a (se) ține etc una (cu...) A face corp comun (cu...) Si: a (se) uni3 (1), a (se) contopi . 73 sf (Îae) A (se) uni3 (11) sau a fi unit (cu...) având aceleași idei, interese, sentimente etc. 74 sf (Cu valoare neutră; îe) A se ține tot (de) una sau (îvr, ~l) A fî așezat unul lângă altul, formând un tot. 75 a (Pop; contribuie la accentuarea ideii de durată, de continuitate, exprimate de substantivul determinat, adesea în relație cu „a ține”, „a o duce”) O ținu tot numai într-un râs și un chicot. 76 a (Îe) A fi (tot) un... A fi acoperit în întregime cu... 77 a (Îe) A fi (sau a se face) tot o apă A fi (sau a deveni) plin de transpirație. 78 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) Una-ntruna Mereu. 79 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) În una Continuu (1). 80 sf (Mol; cu valoare neutră; îlav) De una Continuu (7). 81 sf (îrg; îal) Imediat. 82 sg (Cu valoare neutră) A fi (sau a se face) tot una de... sau a se face una cu... A fi (sau a deveni) acoperit în întregime de..., plin de... 83 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține sau, înv, a o duce una cu... A continua fără întrerupere cu... 84 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține una A dura fără întrerupere. 85 sf (Îae) A vorbi întruna, repetând același lucru. 86 sf (Îvr; cu valoare neutră; îe) A se ține una după... A merge în urma cuiva stându-i foarte aproape. 87 nc (Precedând substantive de tipul „doime”, „zecime”, „sutime” etc. formează împreună numerale fracționare, indicând numărul corespunzător de părți din întreg; îf o) A pierdut deja o zecime din suma moștenită. 88 nc (Intră în componența unor construcții echivalente cu numerale fracționare, indicând întregul fracționat; îf unu, una) Una a treia înmulțit cu șapte a noua. 89 nc (Urmat de substantivul „dată”, formează numeralul adverbial corespunzător; indică numărul realizării unei acțiuni, al existenței unei situații; îf o) De l-aș mai vedea o dată!. 90 na (îlav) Nu o dată De mai multe ori Si: adesea (1). 91 na (îe) A fi om (sau băiat, fată etc.) o dată A fi om (sau băiat, fată etc.) cu calități deosebite, desăvârșit. 92 nc (Urmat de substantive cu valoare de numerale fracționare) Indică raportul numeric în care se află o calitate sau o cantitate a unui obiect față de aceeași calitate sau cantitate a altui obiect Cartea aceasta este o dată și jumătate mai groasă decât cealaltă Si: unic2 (2). 93 na (Îe) A fi om (sau bărbat etc.) o dată și jumătate Se spune, despre persoane, pentru a exprima ideea de superlativ. 94 na Precedă numerale cardinale, arătând de câte ori numărul indicat de acestea este luat în considerare O dată unul iaste unul trebuie să-l învețe toți de rost. 95 nd Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător, exprimând repartizarea, gruparea, succesiunea obiectelor, a ființelor etc. Au ieșit din cameră tot câte unul. 96 nd Cu repetarea numeralului cardinal, accentuându-se ideea de distribuție A pus oalele jos, câte una, una. 97 nd Cu repetarea numeralului cardinal, „câte” aflându-se între cele două numerale; se accentuează, adesea, ideea de succesiune Au început unul câte unul a protesta. 98 nd (Cu valoare nehotărâtă; păstrează, atenuată, ideea de distribuție; îlpp) Câte ~l sau (reg) câte unii (Exprimă raritatea, izolarea unor obiecte, persoane, fenomene etc.) Câte ceva, câte cineva. 99 nd (Înv; îal) Fiecare în parte, fiecare pe rând S-au strâns pe la câte unul din ei acasă. 100 nd (înv) Cu prepoziția care introduce substantivul detenninat plasată între „câte” și numeralul cardinal Gustul câte de o mâncare de carne nu-i lipsă. 101 nd (La feminin; cu valoare neutră) Câte una Câte ceva (deosebit, extraordinar). 102 nd În corelație cu doi exprimă și ideea de aproximație Puțini au venit, și abia câte unul-doi, la timp. 103 a Substantivul se află între cele două numerale cardinale Mai aranjă câte-o carte, două pe birou. 104-105 no, a (Înv; în enumerări corelat cu alte numerale ordinale sau cu echivalente ale acestora; a îf unu, una) întâi Cea una putere a omului este mintea, ... a doua putere a omului este cuvântul. 106 av (Îvp; la feminin) Cantemir Vodă nu s-au potrivit. Una, că știa rândul leșilor ..., a dooa, îi era ficiorul la Poartă zălog. 107 a (Astăzi, urmează după substantive care denumesc obiecte, unități organizatorice etc. numerotate; îf unu, neacordat în gen cu substantivul) Are rol de identificare Volumul doi, capitolul șase, paragraful unu. 108 a Cu elipsa substantivului determinat, de obicei subînțelegându-se „ora”, „cifra” etc. A sunat pe la unu după-amiază. 109 a (Fam; îla) Numărul ~ sau clasa una Se spune pentru a exprima ideea de superlativ. 110 sm Semn grafic care reprezintă numărul unu (1). 111 sm (Pex) Desen, figură în formă de unu (111) Trei de unu. 112 sm Prima notă și cea mai mică. 113 pnh (Ține locul unui substantiv, adesea exprimat în prealabil, fară să dea o indicație precisă asupra obiectului sau a ființei; îf unul, una) La singular păstrează, într-o oarecare măsură, ideea de număr; la plural exprimă un număr nehotărât de obiecte, ființe etc., detașate dintr-un întreg Unul rămase pe loc, ceilalți plecară Si: unic2 (4). 114 pnh (Îe) Acela (sau acesta) încă-i ~l Se spune despre cineva care are un fel neobișnuit de a fi, de a se purta. 115 pnh (îe) Nici de unele Nici un lucru Si: nimic. 116 pnh (îe) A nu avea nici de unele A nu avea cele necesare, a fi sărac. 117 pnh (Îvr; îe) A fi tot de unii sau a se face tot de unii A fi sau a deveni uniți, având aceleași idei, țeluri, sentimente etc. 118 pnh Cu determinări care aduc precizări în legătură cu sensul substantivelor înlocuite (Cu determinări atributive) Rana unui tovarăș de-al meu este și rana mea. 119 pnh (Îvr; îf un) David, ca un mai bătrân, tocmește cinurele, cântările. 120-121 pnh (Reg; îla și legat de un adjectiv prin pp „de”, îlav) Unul ca unul La fel Si: identic. 122 pnh (După o descriere, o relatare etc., cu referire la cele afirmate; îe) Unul ca... (sau, îrg, de) acesta (sau acela, pfm, ăsta, cela etc.) (Adesea dep) Un asemenea om, o astfel de persoană. 123 pnh (Îae) Un om neobișnuit. 124 pnh Suplinește un substantiv existent în contextul anterior, delimitând și reliefând din categoria exprimată de acesta un tip precizat prin detenninarea atributivă a pronumelui Toate nemulțumirile lui sunt numai unele nefondate și ridicole. 125 pnh În determinări atributive Își cunoscu soacra, una grasă și urâtă. 126 pnh Cu determinări partitive, introduse prin pp „dintre”, „din”, îvr „de” Unul din ei s-a ridicat și a luat cuvântul. 127 pnh Urmat de un nume de persoană, exprimă faptul că aceasta nu este cunoscută de către destinatarul mesajului sau este lipsită de importanță A răspuns unul Șerban. 128 pnh (Înv) Întărit prin pronumele nehotărâte „fieștecare”, „cinescu”, „cinescuși” Avem unul fieștecare și datorii de ordin superior. 129 pnh (Îrg) Precedat de numerale distributive, indică ființa, obiectul etc. căruia îi revine o parte din întreg Toți copiii au primit câte 1 pol leu de unul. 130 pnh (La feminin, cu valoare neutră) Ceea ce nu a fost încă identificat sau precizat mai îndeaproape (precizarea făcându-se adesea ulterior, printr-o determinare sau printr-o propoziție atributivă) Eu m-am așteptat la una și a ieșit cu totul altceva. Si: ceva (1). 131 pnh (Reg; îlav) De una într-un fel, dintr-un punct de vedere. 132 pnh (Îe) Una ca (rar, de) aceasta (sau aceea pfm, asta etc.) Un astfel de lucru Si: așa ceva. 133 pnh (Îae) Un lucru neobișnuit, neașteptat etc. 134 pnh (La feminin) Ține locul unui substantiv care desemnează o femeie ușuratică A apărut cu una ...cu jachetă de blană și cu o fustă până deasupra genunchilor. 135 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a da”, „a trage”, „a arde” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează o lovitură I-a tras una de l-a doborât. 136 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a spune”, „a zice”, „a afla”, „a auzi” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează ceva spus, o informație, o noutate I-a spus una, și anume să nu se încreadă în el. 137 pnh (La feminin; cu valoare neutră) Știi (sau știți) una? Se spune pentru a atrage atenția interlocutorului asupra faptului că se va comunica ceva deosebit. 138 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A(-i) face (cuiva) una (și bună) sau (îvr) a face una cu cineva A-i pricinui cuiva un neajuns, o neplăcere Si: a face un rău. 139 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) Asta-i încă una sau asta încă-i una Se spune pentru a exprima mirarea față de un fapt surprinzător, neobișnuit sau nemulțumirea în legătură cu o întâmplare neplăcută. 140 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A-i juca (cuiva) una (și bună) A-i face cuiva o farsă Si: a păcăli. 141 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A avea una A avea o ciudățenie. 142 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt sau cu anumite pronume și adjective demonstrative exprimă opoziția, distribuția, enumerarea, însoțirea etc. Unii ascultau cu atenție, alții chicoteau nepăsători. 143 pnh (Pop) În constmcții cu prepoziția „până (la)”, prin care se exprimă un interval de timp neprecizat, având ca limite evenimente în desfășurare, nespecificate Până una-alta, te sfătuiesc să aștepți. 144 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul; îe) Unii-alții sau unii și alții Persoane multe și diferite. 145 pnh (Îe) ~l-altul sau ~l și (ori, rar, sau) altul Diferite persoane. 146 pnh (Îe) Una-alta (ori, îrg, ună-altă) sau una și alta Diferite lucruri, vorbe, motive etc. 147 pnh (Îe) Ce mai una (și) alta? Se spune pentru a arăta că nu mai au rost cuvintele, motivările, explicațiile. 148 pnh (Îe) ~l una, altul alta (pronumele la feminin cu valoare neutră sugerează cuvinte, afirmații) Fiecare câte ceva. 149 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt, sau cu anumite pronume și adjective demonstrative) Pronumele corelative sunt legate între ele prin prepoziții sau adverbe de comparație și exprimă opoziția, distribuția etc. Au ales unul de altul și, în final, au dat premiile. 150-151 pnh (Îljv) (Tot) ~l ca altul (sau, îvr, alt, alalt) (de...) La fel (de...) Si: deopotrivă (de...). 152 pnh (Îe) ~l mai... decât (sau, înv, de) altul (sau, îvr, alalt) Se spune pentru a arăta că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. 153 pnh În constmcții cu prepozițiile corelative „de la.. .la” De la una la alta era cale mică și ajunse imediat. 154 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul) Legate între ele prin prepoziții, formează construcții cu valoare modală, exprimând adesea și ideea de reciprocitate Stăteau lipiți unul de altul. 155 pnh (Îlav) ~l peste altul În dezordine Si: de-a valma. 156 pnh (Îal) În total. 157 pnh (Fam; la feminin; cu valoare neutră; îlav) Una peste alta sau (cu) una cu alta Toate la un loc, în totalitate, în întregime (compensându-se). 158 pnh (Îlav) ~l (sau, îvr, un) după altul În mod succesiv (și repede sau în număr mare). 159 pnh (Îrg; îlav) ~l-într-altul (sau, îvr, alalt) Foarte aproape unul de altul. 160 pnh (Îrg; la feminin; cu valoare neutră; Îlav) Una într-alta (sau în alta) Continuu (7). 161 pnh În construcții cu prepoziții corelative precum „de la... la”, „din... în” Trecu de la unul până la altul, privindu-i atent. 162 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Din una în alta sau dintr-una într-alta Luându-se cu vorba, din vorbă în vorbă. 163 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau cu prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă alternanța Se uita când la unul, când la altul. 164 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă atât alternanța, cât și ideea de mulțime sau varietatea Și unii, și alții alergau. 165 pnh În construcții cu pronumele corelativ la dativ sau la acuzativ cu prepoziție și cu un verb, de obicei la plural, se exprimă reciprocitatea S-au închinat unul altuia. 166 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Una pentru alta Se spune când cineva îi face cuiva un rău ca revanșă. 167 pnh (La singular; păstrează mai pregnant ideea de număr, referindu-se la un obiect, o ființă etc. dintre mai multe, numărate în prealabil sau în număr cunoscut) Mi-a adus două cărți... Pe coperta uneia am citit un titlu ce îmi părea cunoscut. 168 pnh În corelație cu sine însuși, exprimă și ideea de opoziție, de distribuție în cadrul unei enumerări Au intrat doi copii, unul gras și unul slab. 169 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, exprimând și ideea de numeral ordinal, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative Avea două femei: numele uneia era Irina și numele alteia, Ana. 170 av (Îvp; îf una, în corelație cu alta) În enumerări Se certau des, una pentru că el o tachina mereu, alta pentru slujba lui. 171 anh (Însoțește un substantiv, fără să-l identifice sau fară să dea o indicație precisă asupra lui; îf un, o; lpl; îf unii, unele; exprimă o valoare partitivă) Unor oameni li s-a explicat în detaliu. 172 anh (Înv; îlav) Une date (adesea în corelație cu alte date) Uneori (1). 173 anh (Îe) Pe unele (sau, înv, une) locuri Pe alocuri, ici și colo. 174 anh În corelație cu pronumele nehotărât altul, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative, se exprimă de obicei opoziția, distribuția într-un chip o înțelegea cu mintea, într-alt chip cu inima. 175 anh (Îvr; îla) Une și alte Diferite, diverse. 176 anh în corelație cu pronumele nehotărât unul sau cu sine însuși; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărâtă izbucnit un foc aici, apoi unul la vecini, altul la parter. 177 anh În construcții cu conjuncții cu adverbe repetate în fața fiecărui termen al corelației, servește la exprimarea alternanței Merse când pe-o parte, când pe alta, până ajunse la țintă. 178 anh (Lsg; cu referire la obiecte în număr cunoscut în prealabil, păstrează mai pregnant ideea de număr) În corelație cu sine însuși, cu pronumele nehotărât unul, altul, cu adjectivul nehotărât alt, cu pronume și adjective demonstrative A fost de două ori la Ion: o dată să-i dea vestea, o dată să-l consoleze. 179 anh Cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât; precedând cuvinte ca „timp”, „moment”, „loc”, „punct” și în locuțiuni adverbiale, exprimă limitarea la un loc, la un timp, la o măsură, nedeterminate precis Geanta i se zgâriase într-un loc. 180 anh (Reg; îe) Una lume Anumite persoane, o parte din oameni. 181 am (îf un, o) Precedă un substantiv pe care îl individualizează, îl detașează din clasa lui, fără a-l defini mai precis; contribuie la exprimarea cazului gramatical; la singular cumulează și valoarea de adjectiv nehotărât A auzit un om strigând. 182 arn (Îrg; îf un, o) Determină substantive neflexionate, fiind unica marcă a cazului Grădina la una vecină găzdacă. 183 arn (Prezența articolului este impusă de anumite elemente ale enunțului) Substantivul articulat este determinat de adjective nehotărâte, precum „oarecare”, „oarecine” Pe atunci, un om oarecare nu l-ar fi înțeles. 184 arn Precedat de anumite prepoziții, în formele într-un, dintr-un, printr-un; și în locuțiuni adverbiale și expresii Într-un colț chemându-l i-a zis. 185 arn Precedă cuvinte care comportă ideea de cantitate; cu valoare mai apropiată, în unele contexte, de valoarea numeralului O mulțime de cărți. 186 arn Precedă substantive care indică un ansamblu de elemente dispuse în succesiune, iar substantivul care specifică felul elementelor este introdus prin prepoziția „de” În fața lor se întindea un șir de coline. 187 arn Determină substantive nume de materie sau substantive cu forme identice pentru singular și plural, mai ales în structura unui termen de comparație A folosit o făină mai fină decât cea obișnuită. 188 arn Pe lângă substantive care denumesc obiecte, elemente etc. socotite unice însoțite de determinări care precizează aspectul la un moment dat Un cer înstelat, o noapte senină m-au înveselit. 189 arn Precedă nume proprii Un Popescu a fost ales primar. 190 arn Determină un numeral ordinal Un al treilea îndrăzni să râdă. 191 arn Determină substantive care desemnează o categorie, o specie etc. pe care o pune în evidență; adesea în comparații A săsâit ca un șarpe. 192 arn (Marcă a substantivării) Pe lângă adjective sau locuțiuni adjectivale, care se substantivează și denumesc posesorul unei calități; adesea în comparații Ai scăpat de un egoist. 193 arn Substantivele provenite din adjective sau adverbe, pe care le însoțește, denumesc o însușire I-a făcut un bine pe care ea nu l-a apreciat. 194 arn Însoțește alte părți de vorbire sau grupuri de cuvinte (în afară de adjective sau substantive provenite din adjective și adverbe) El nu e un cine, el e un ce. 195 arn Precedă substantive care comportă ideea de calitate Nu-i nici un înger, nici un demon. 196 arn Însoțește adjective substantivate Care n-o să vină e un spurcat. 197 arn Însoțește alte părți de vorbire substantivate I-au spus că e un nimeni. 198 arn (Fam) Precedă pronumele demonstrativ „ăla”, având valoare depreciativă Un ăla, un prăpădit de sărăntoc. 199 arn (Fam; la feminin) Precedă pronumele demonstrativ „aia” sau „asta”, sugerând o femeie decăzută din punct de vedere moral Am văzut-o după mai mulți ani, arăta groaznic, ca una d-alea. 200 arn Cu suspensia cuvântului determinat, în lipsa unui termen adecvat sau pentru a evita rostirea lui Nici să nu vă gândiți că am de gând să vorbesc cu un... 201 arn Prin articulare substantivul pierde din exactitatea sensului, denumind ceva asemănător, ceva apropiat de conținutul lui obișnuit Simte o sete care-l mistuie. 202 arn Precedă substantive însoțite de determinări, marcând ideea exprimată prin determinant I-a dat un sfat părintesc. 203 arn Precedă adjectivul nehotărât „alt” O, cere-mi Doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. 204 arn Precedă adjectivul demonstrativ „același” Un același compozitor. 205 arn Precedă adverbele „așa”, „atât”, legate, de obicei, de adjectivele pe care le determină prin prepoziția „de” A avut un atât de sfânt noroc. 206 arn Precedă epitetele care se leagă de termenul calificat prin prepoziția „de” Adoptă un drag de copilaș. 207 arn Precedă un numeral ordinal sau adjectivul nehotărât „alt”, adjectivul „nou” etc., împreună exprimând o asemănare accentuată Un al doilea Shelley. 208 arn Mai ales pe lângă substantive care denumesc sentimente, manifestări, acțiuni, cărora le conferă ideea de intensitate (mai) mare, exprimată adesea în context și prin verbe precum „a trage”, „a se pune” Aș fi tras un chef cu dumneata. 209 arn În enunțuri afective, contribuie la exprimarea unei calități superlative a obiectului, ființei, materiei etc. exprimate de substantivul determinat Și trandafirii aceia aveau un miros! 210 arn (Precedă nume proprii) Numele propriu servește ca exemplu pentru o categorie sau ca termen de comparație Un Voltaire nu poate să greșească. 211 arn Precedă nume proprii ce denumesc referenți cărora în context li se relevă o calitate într-un anumit moment, într-un anumit raport etc. Alături de un Oxford conservator, există și un Oxford ultramodern. 212 arn Prin metonimie, atribuie numelui propriu conținut de substantiv comun ca urmare a unei elipse lexicale Și-a cumpărat un Grigorescu excepțional.

SUBIECT s. n. (cf. lat. subjectum): 1. parte principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. Răspunde la întrebările cine? sau ce? și poate fi exprimat prin substantiv, prin pronume, prin numeral, prin verb la modurile infinitiv, supin și gerunziu sau prin interjecție: „Copiii plângeau pe vatră” (Folclor); „Dar Manole sta / Nici că mai lucra” (Folclor); „Luca Moșneagu, însă, mâna cum știa el” (Ion Creangă); „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (V. Alecsandri); „Se auzea fâșâitul unui câine” (I. Al. Brătescu-Voinești); „El pin tei va viscoli” (M. Eminescu); „Mă rog, ce doriți dumneavoastră?” (M. Sadoveanu); „Bine, bine, firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit” (L. Rebreanu); „Ale noastre sunt flori la ureche...” (Ion Creangă); „Acela avea două părți din oi” (M. Sadoveanu); „Soarele însuflețea picăturile de rouă care atârnau pe vârful frunzelor mici și ascuțite de brad” (C. Hogaș); „Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?” (V. Alecsandri); „N-apucă să isprăvească vorba și se auzi ceva” (Folclor); „Totuși nici unul nu m-a mișcat așa de mult, frate dragă...” (M. Sadoveanu); „Unde-s doi, puterea crește” (V. Alecsandri); „Al doilea n-a mai avut răbdare”; „Sosind la locul unde trebuia a priimi moartea, gâdea cu satârul în mână se apropie de osândit” (N. Bălcescu); „Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit” (G. Topârceanu); „S-a auzit strigând;” „S-a auzit buf!” etc. ◊ ~ simplu: s. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire; printr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” (M. Eminescu); „Și au dzis Purice aprodul...” (I. Neculce). ◊ ~ complex: s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de exclusivitate, ca în exemplele „Chiar eu l-am văzut”; „Tot lemnul este mai bun”; „Numai Ștefan îl poate convinge”. ◊ ~ multiplu: s. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire; prin două sau mai multe unități de expresie, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „...încet-încet, pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Jder și Nicoară au prins a bate și a mâna înapoi coada” (M. Sadoveanu). ◊ ~ dezvoltat: s. alcătuit dintr-o construcție infinitivală relativă subiectivă, dintr-o construcție de supin nominală, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate între ele prin cratimă și formând o unitate, sau dintr-un numeral cardinal, cu care, de asemenea, formează o unitate, ca de exemplu în „Nu-i cine povesti;” „E greu de ajuns cosmonaut;” „Soru-sa a plecat acolo”; „Până aici sunt zece metri.” ◊ ~ exprimat: s. concretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi la rândul lui, determinat (când se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este exprimat) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin care este exprimat, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Da’ tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul” (I. L. Caragiale); „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate” (M. Eminescu). ◊ ~ neexprimat: s. neconcretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi, la rândul său, inclus în forma verbală (dedus din desinențele persoanelor I și a II-a ale acesteia) sau subînțeles din context (dedus din propozițiile anterioare în care a fost exprimat, ca reprezentant al persoanei a III-a): „Dacă văzui și văzui, / Șoim de codru mă făcui” (Folclor) – eu; „Ce să stai așa? Îmbătrânești” (I. Agârbiceanu) – tu; „N-avem nevoie de nici o hârtie” (M. Sadoveanu) – noi; „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă” (M. Eminescu) – voi; „Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap” (I. L. Caragiale) – el, arendașul despre care s-a vorbit mai înainte, în alte propoziții. S. inclus, corespunzător persoanei a II-a singular, poate fi și el determinat (când se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Degeaba te mai sclifosești, Ioane” (Ion Creangă) – tu; „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu) – tu (= eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele). ◊ ~ anticipat: s. care anticipează, care anunță structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal, așezate înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Vine el tata și-ai să vezi tu!”; „Vorbește ea Maria așa, dar tot îi pare rău”. ◊ ~ reluat: s. care reia, care subliniază structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal așezate după cuvintele care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu); „Interesul pentru efort el nu se prea vede”. În limba română nu există o corespondență perfectă între s. gramatical (definit mai sus) și s. logic (autorul real al acțiunii exprimate de un verb), în sensul că termenul corespunzător s. logic în cazul folosirii diatezei pasive, a reflexivului pasiv, a participiului pasiv, a unui anumit verb unipersonal sau impersonal și a unui anumit tip de expresie verbală reprezintă în planul gramatical fie complementul de agent, fie complementul indirect: „Elevii sunt ajutați de profesor”, „Blocurile se construiesc (= sunt construite) de către muncitori”, „Desenul făcut de tine este reușit”; „îmi plac florile”, „Îmi vine amețeală”, „Nu-i trebuie nimic”, „Mi-e teamă de apă”, „Ți-e foame mereu” etc. ◊ ~ gramatical: partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. El este punctul de plecare în comunicare și intră în relație gramaticală, prin acord, cu predicatul propoziției: „Elevul citește” (acord în persoană și număr: a III-a singular). ◊ ~ logic: s. al judecății, primul ei membru, obiectul gândirii noastre, despre care spunem ceva cu ajutorul predicatului logic. El este punctul de plecare al judecății. Nu întotdeauna există o identitate între s. gramatical și s. logic, fiindcă nici planul logic nu corespunde întotdeauna planului gramatical. Astfel: în exemplul „Elevul citește”, există o identitate între s. gramatical și cel logic, pe când în „Elevul este ascultat de profesor.” nu există această identitate (elevul este s. gramatical, iar profesor s. logic). ◊ propoziție fără ~: v. propoziție. Pentru clasificarea s. v. criteriu. 2. persoană anchetată de către un anchetator (v.), pe baza chestionarului lingvistic, în vederea alcătuirii unei lucrări de dialectologie sau a unui atlas lingvistic; informator folosit de către anchetator în geografia lingvistică, în cercetarea dialectelor (v. informator).

SUBORDONA s. f. (< adj. subordonat, -ă < subordona, cf. fr. subordonner, it. subordinare): propoziție cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție. ◊ ~ paratactică (asindetică): s. care se află în raport de subordonare prin parataxă (prin juxtapunere) față de regenta ei, s. juxtapusă, ca în exemplele „...zic zece, / tu taie una” (C. Negruzzi); „Rău faci, / rău găsești!” (Folclor). ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. care se află într-un raport de subordonare prin joncțiune față de regenta ei, adică realizat cu ajutorul unor elemente de legătură (conjuncții și locuțiuni conjuncționale subordonatoare, pronume și adjective relative, adverbe relative), ca în exemplele „Te-am ruga, mări, ruga, / -mi trimiți prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea ta” (M. Eminescu); „Îi zicea lumea moș..., / pentru că vorbea în tâlcuri” (A. Vlahuță); „N-am să am hodină / cum n-are pârâul Tarcăului” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de gradul I: s. care depinde de o propoziție principală, ca în exemplul „Trec furnici ducând în gură de făină marii saci / Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte, și colaci” (M. Eminescu) ◊ ~ de gradul II: s. care depinde de o propoziție secundară, ca în exemplul „El nu cânta, pentru că nu știa cânte” (I. Slavici). ◊ ~ regentă: s. de care depinde o altă subordonată, ca în exemplul „Când te-am poftit aseară să cinezi cu mine, ți-am spus obiceiul meu...” (I. L. Caragiale). ◊ ~ coordonată: s. care se află în raport de coordonare cu o subordonată identică sau diferită, ca în exemplul „Se vede că zmeii erau răi, puternici, dar glagorie n-aveau nici cât negru sub unghie” (Folclor). ◊ ~ necircumstanțială: s. care nu exprimă o circumstanță, care îndeplinește funcția unui subiect, a unui nume predicativ, a unui atribut, a unui complement direct, indirect, de agent sau a unui element predicativ suplimentar (v. s. subiectivă, predicativă, atributivă, completivă directă, completivă indirectă, completivă de agent și predicativă suplimentară), ca în exemplele „Nu era chip te apropii de dânsul” (Ion Creangă); „Părerea mea e e mai bine să lași caii în pace” (Marin Preda); „Erau clăcași: oștenii fără nume / Ce duc războiul mare-al tuturora” (O. Goga); „N-aș putea spune hotărât dacă în timpul somnului mi-a fost frig” (C. Hogaș); „Imensul rezervor de legende i-a slujit -și scrie propriile lui balade” (V. Eftimiu); „Locurile au fost reținute de cine nu ne așteptam”; „Am găsit-o cum mi-am închipuit-o.” ◊ ~ circumstanțială: s. care exprimă o circumstanță, care îndeplinește funcția unui complement circumstanțial (de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop etc.), ca în exemplele „Și pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia” (Ion Creangă); „Îndată ce soarele scăpătă după culme, luna... ieși la răsărit la marginea dumbrăvii” (M. Sadoveanu); „Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult” (B. Șt. Delavrancea); „Maică, mulți te-au dușmănit, / ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ca dintr-un bob odrăslească mia, / Cu sângele tău cald stropește glia!” (A. Vlahuță) etc. ◊ ~ relativă: s. introdusă prin adjectiv relativ, pronume relativ, pronume nehotărât cu funcție de relație sau prin adverb relativ, ca în exemplele „Nu știu ce vreme va fi atunci”; „Se știe cine a făcut asta”; „Vine cu noi oricare poftește”; „Du-te unde vrei.” ◊ ~ anticipată: s. anunțată înainte, în regentă, prin formele de nominativ (subiectiva) sau prin formele de acuzativ și de dativ neaccentuate (completiva directă și completiva indirectă) ale pronumelui personal, ca în exemplele „Ajunge el departe cine se scoală de dimineață”; „Îl ajută pe cine se străduiește”; „Îi spune cui merită”. ◊ ~ reluată: s. întărită în regenta care o urmează prin formele de nominativ (subiectiva) sau prin cele de acuzativ și dativ neaccentuate (completiva directă și completiva indirectă) ale pronumelui personal, ca în exemplele „Cine se scoală de dimineață ajunge el departe”; „Pe cine se străduiește îl ajută”; „Cui merită îi spune”.

PROPOZIȚIE s. f. (cf. fr. proposition, lat. propositio, -onis): unitate sintactică de ordin superior cu un singur predicat. Este caracterizată prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea) sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea vorbitorului față de realitate) și prin ideea de predicație unică (referirea sau raportarea conținutului propoziției sau reprezentărilor vorbitorului la realitate, prin intermediul unui singur indice de predicație: verb sau locuțiune verbală la moduri personale, expresie verbală impersonală cu verbul a fi la un mod personal, adverb predicativ, interjecție predicativă, intonație predicativă însoțită uneori de pauză, de topică și de punctuație corespunzătoare). ◊ ~ enunțiativă: p. care conține relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal, ca în exemplele „Munca e ritmul vieții” (V. Pârvan); „Când te-aud, nu m-aș mai duce” (Folclor); „Să fi rămas la coasă” (O. Goga). v. și enunțiativă. I se mai spune și p. asertivă sau declarativă, fiind opusă interogativei și imperativei. ◊ ~ interogativă: p. prin care se formulează o întrebare, ca în exemplele „Acum, ce-ai rămas cu capul între urechi?” (M. Preda); „...cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie hăi?!” (Ion Creangă). v. și interogativă.~ neafectivă (neexclamativă): p. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Frații săi prinseseră pizmă pe el” (P. Ispirescu); „Câți ani or fi de atunci?” (Z. Stancu). ◊ ~ afectivă (exclamativă): p. care conține sentimente, care sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Ce mândri sunt oțelarii de cutezătoarea lor muncă!” (Geo Bogza); „De ce nu moare omul... fericit!?” (I. L. Caragiale). ◊ ~ afirmativă (pozitivă): p. cu caracter de afirmație, de fapt pozitiv; p. care afirmă ceva, care reprezintă o afirmație, ca în exemplele „Prin ceață – obosite, roșii fără zare – / Ard afumate triste felinare” (G. Bacovia); „În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini” (I. L. Caragiale); „Ce ne facem, noi, Patrocle?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ negativă: p. cu caracter de negație, de fapt negativ; p. care neagă ceva (acțiunea verbului predicat), care reprezintă o negație, ca de exemplu „Ba eu n-am înțeles!” (Ion Creangă); „Din fericire pentru dânsul, Eminescu n-a fost martor al acestei rătăciri” (N. Iorga); „...și să nu uitați a citi cartea” (Z. Stancu); „Nu-ți dă demâncare?” (I. L. Caragiale); „Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ analizabilă: p. care poate fi analizată, care poate fi desfăcută în părțile ei componente, ca de exemplu „Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum” (V. Alecsandri). ◊ ~ neanalizabilă: p. care nu poate fi analizată, care nu poate fi desfăcută în părți componente, ca de exemplu „- Așa a spus? – Da” (M. Sadoveanu); „A intrat în pământ! – Nu... E la han” (I. L. Caragiale); „- Te întorci la Pașcani? – Desigur” (M. Sadoveanu); „(Ilinca): Fa, Oană, ție ți-e lene. (Oana): Ba.” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ simplă: p. alcătuită numai din subiect și predicat sau numai dintr-o parte principală de propoziție, ca de exemplu „Drumețul intră” (V. Alecsandri); „Petre Rădoi nu muncește” (Z. Stancu); „Era o frumusețe!” (I. L. Caragiale); „Apa e lină, adâncă, tăcută” (A. Vlahuță); „Primăvară!”; „Plouă”. ◊ ~ dezvoltată: p. alcătuită din părți principale (subiect și predicat) și părți secundare (atribut, complement și element predicativ suplimentar), ca de exemplu „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Patria e... târâm de vis” (Ion Lăncrănjan); „...pădurea înseamnă pentru noi... o parte a ființei noastre sufletești, o notă constitutivă a noțiunii de român” (C. C. Giurescu). ◊ ~ monomembră: p. care dispune numai de una din părțile sale principale (sau numai de predicat, sau numai de subiect), la care se pot adăuga, bineînțeles, determinantele fiecăreia (poate fi deci simplă sau dezvoltată), ca de exemplu „...dimineața ninge iară” (V. Alecsandri); „De-abia se-nnoptase” (I. Slavici). „Toamnă. Pădurea fumegă” (Em. Gârleanu); „Frumoasă vreme.” (L. Rebreanu). ◊ ~ bimembră: p. care dispune de ambele părți principale (exprimate sau neexprimate), ca de exemplu „Dormi!” (G. Topârceanu) – cu subiect inclus; „A intrat în baltă” (Em. Gârleanu) – cu subiect subînțeles: „Tăceau acum toți” (L. Rebreanu) – cu subiect exprimat. ◊ ~ verbală: p. în care există un verb la un mod predicativ, ca de exemplu „Afară tuna... Afară fulgera” (I. Slavici); „Flăcăii tăcură” (Em. Gârleanu); „Lina-i vinovată!” (G. Coșbuc); „Sună clopotele” (I. L. Caragiale); „Scutură ștergarul!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ nominală: p. în care nu există un verb la un mod predicativ, ci numai nume și determinantele acestora, ca de exemplu „Duminecă. Satul e la horă” (L. Rebreanu); „Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curtea boierului – vraiște” (Z. Stancu). ◊ ~ principală: p. care dispune fie de o anumită suficiență și autonomie semantică, limitate însă prin relațiile ei cu alte propoziții din frază, fie de o insuficiență semantică și de o lipsă de autonomie, completate de relațiile ei cu alte propoziții din frază, ca în exemplele „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ne dusesem acolo împreună cu ei, ca să cumpărăm niște lemne”; „De când a plecat, noi nu mai avem liniște”; „Oamenii au ieșit la câmp și au început culesul porumbului”; „Cred că are dreptate”; „Trebuie să mai așteptăm”; „E ușor să vorbești”; „Dorința lui este să obțină aprobarea”; „Zicea că va veni joi”; „Bineînțeles că nu mai plecăm”. ◊ ~ secundară: p. cu înțeles insuficient, care depinde lexical (și gramatical) de o altă propoziție din cadrul frazei, al cărei înțeles este completat de o altă propoziție, ea neputând exista ca unitate de sine stătătoare. Astfel: „După ce s-au dus leșii, m-am dus cât colea pe urma lor până la Cotnari” (C. Negruzzi); „Până la o sută de metri am impresia că zbor ca un tren fulger” (Aurel Vlaicu). ◊ ~ regentă (supraordonată): p. cu înțeles suficient sau insuficient, principală sau secundară, de care depinde gramatical o propoziție din cadrul frazei. Astfel: „Aici e țara, unde-i brazda ei” (Adrian Păunescu); „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (Folclor); „E firesc să preferați un loc așa de frumos” (M. Sadoveanu); „Desigur că în știință lipsa de documentare supără” (G. Călinescu); „Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului” (N. Filimon); „Iară Lică era... precum nu fusese mai înainte” (I. Slavici); „...e fermecătoare naivitatea / să crezi / că tu poți îndrepta o țară” (Camil Petrescu). ◊ ~ subordonată (dependentă): p. cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție (de subiect, de nume predicativ, de atribut, de complement, de element predicativ suplimentar). Astfel: „Nu e basm născocit ceea ce spune mătușă-mea Uțupăr” (Z. Stancu); „Doar să te porți de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am fost pentru tine” (Ion Creangă); „Până una alta, își căutară culcuș unde să mâie peste noapte” (P. Ispirescu); „În cele din urmă premiantul tuși și începu să spună o poezie” (M. Preda); „Faptul îl împiedica să spuie ce căuta” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ apozitivă: p. cu funcție de apoziție (v.) pe lângă substantivul explicat din altă propoziție, ca în exemplul „Avea un singur gând1 /: / să meargă până la ei.2 /” ◊ ~ independentă: p. cu înțeles suficient, cu autonomie semantică și gramaticală, neintegrată în frază, fără relații gramaticale cu alte propoziții. Astfel: „Oamenii din târg trec repede” (B. Șt. Delavrancea); „Eminescu și-a deschis singur calea spre poporul român într-o existență foarte de timpuriu împinsă înspre slujirea unor țeluri mai înalte decât acelea ale unei vieți individuale” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). ◊ ~ dependentă: v. p. subordonată.~ coordonată: p. principală sau secundară, regentă sau subordonată, care se află în raport de coordonare (paratactică sau joncțională) cu o altă propoziție de același fel din cadrul frazei. Astfel: „Patria e conștiință și muncă, / e luptă și cinste, / e adevăr și dreptate, / e durere și bucurie” (Ion Lăncrănjan); „Nu-i simplă misiunea / și / viața nu-i ușoară” (Adrian Păunescu); „...mie îmi părea bine / fiindcă Huțu știa lecția / și / o spunea frumos” (I. Slavici); „Mi se părea / că pământul se scurge în haos... sau / mi se părea / că... niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac” (C. Hogaș). ◊ ~ juxtapusă: p. coordonată, bazată pe o intonație de enumerare în raport cu coordonata ei, ca în exemplul „Uniți-vă în cuget,1 /uniți-vă-n simțiri!2 / (Andrei Mureșanu).◊ ~ copulativă: p. coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei, cu coordonata acesteia, ca în exemplul „înalță-ți a ta frunte1 / și / cată-n giur de tine!2 / (Andrei Mureșanu); ◊ ~ adversativă: p. coordonată care exprimă divergența față de coordonata ei, în exemplul „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt,1 / dar / nu ne-am rupt2 / (A. Vlahuță). ◊ ~ opozitivă: p. coordonată care exprimă opoziția față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu voi sicriu bogat, / Podoabe și flamuri,1 / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri2 / (M. Eminescu). ◊ ~ disjunctivă: p. coordonată care exprimă excluderea față de coordonata ei, ca în exemplul „Se oprise1 / sau / nu se oprise?2 / (M. Preda). ◊ ~ alternativă: p. coordonată care exprimă alternarea față de coordonata ei, ca în exemplul „Aci râde,1 / aci plânge2 /. ◊ ~ conclusivă: p. coordonată care exprimă concluzia față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu ne-a trimis nici o veste,1 / deci / vom pleca noi acolo2 /. ◊ ~ eliptică: p. căreia îi lipsește o parte principală (subiectul sau predicatul) ce se subînțelege. De aici: p. eliptică de subiect și p. eliptică de predicat: „Nu a ajuns la timp” (el, ea); „În parc, foarte mulți copii” (erau); „Nu știu1 / când2 / și / unde au plecat”3 / (ei, ele – au plecat). ◊ ~ fără subiect: p. care nu dispune de subiect gramatical (acesta nu e nici inclus, nici subînțeles măcar). Ea are aspectul unei monomembre verbale: „O, cum fulgeră de strașnic” (C. Negruzzi); „Se-nserase bine” (G. Coșbuc); „Ziua plouă” (G. Topârceanu); „Noaptea ninge” (V. Alecsandri). ◊ ~ fără predicat: p. care nu dispune de predicat (care nu este nici presupus, nici subînțeles). Are aspectul unei monomembre nominale: „Iarnă. Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curte dreptunghiulară, de câteșipatru părțile întărită, ca o închisoare” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ impersonală: p. realizată cu ajutorul unui verb sau al unei expresii verbale impersonale (v. exemplele date la p. fără subiect). O asemenea p. poate fi de multe ori regenta unei subordonate subiective: „Plouase în ajun” (M. Sadoveanu); „Și ninge ca-ntr-un cimitir” (G. Bacovia); „...acuși se face ziuă!” (Ion Creangă); „Se luminează încet, încet” (Em. Gârleanu); „Cred că în noaptea asta brumează” (Pavel Dan); „Mi se întâmpla din când în când / să mă aflu cu Caragiale într-o cafenea” (I. Slavici); „...trebuie / să ceri de la tată-tău... arcul” (P. Ispirescu); „- Nene Niță... nu e bine / să porți țidula asta în buzunar” (I. L. Caragiale). ◊ ~ hortativă (imperativă): p. care exprimă un îndemn prin modul imperativ cu care se construiește sau prin forma de conjunctiv prezent cu valoare de hortativ (imperativ) pe care o include într-un context determinat. Astfel: „Ascultați!... / marea fantomă face semn” (Gr. Alexandrescu); „Dă-mi patru mii de franci” (M. Preda); „...și-ți adă aminte în zilele tale fericite de prietenul tău Dianeu!” (I. Budai-Deleanu); „Să nu vă supărați, cucoane!” (Ion Creangă). ◊ ~ optativă: p. care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită, ca în exemplele „Aș merge în excursie”; „Aș mânca o înghețată”; „M-aș odihni puțin”; „Aș sta pe iarbă”. ◊ ~ potențială: p. care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni, fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu, ca în exemplul „Cu prilejul acesta, am vedea și mănăstirile” (am putea vedea...). ◊ ~ condițională: p. circumstanțială care exprimă condiția realizării acțiunii din propoziția regentă, ca în exemplele „Dacă mergi pe aici,1 / nu ți se întâmplă nimic rău”2 /; „Să am eu bani,1 / aș face multe”2 /. ◊ ~ dubitativă: p. care exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranță sau o bănuială, ca în exemplul „Păi, să fi fost așa, la cincisprezece-douăzeci de minute după încetarea bombardamentului” (M. Preda). ◊ ~ intercalată: p. așezată într-un loc neobișnuit, între componentele unei conjuncții subordonatoare compuse, între conjuncția subordonatoare și predicatul subordonatei pe care aceasta o introduce, între subiectul și predicatul altei propoziții, între predicatul și complementul altei propoziții, între complementul și predicatul altei propoziții etc., ca în exemplele „Asta înseamnă ca, după ce le-ai primit, anunți imediat editura”; „Știu că, dacă întârzie, se va supăra”; „Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă” (I. L. Caragiale); „...trebuie urmezi – și aceasta îți va fi pedeapsaîntr-o lungă controversă” (Al. Odobescu); „...totdeauna când o pedepseam se uita urât” (M. Sadoveanu). ◊ ~ incidentă: p. intercalată între părțile unei propoziții sau între propozițiile unei fraze, care aduce o informație suplimentară în comunicare, nelegată însă sintactic de fraza în care este inclusă. Astfel: „În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea... m-am frământat” (Ion Creangă); „...numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!” (idem); „Mie, adăugă mătușa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa poftă de mâncare a domnului Ghenciu” (M. Sadoveanu); „Bagă de seamă, bărbate, – îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă” (L. Rebreanu); „Poftim, nepoate Grigri, zice, citește și te bucură” (M. Sadoveanu); „Nevastă-sa – că uitasem... – aprinsese o sumă de lumânări” (I. L. Caragiale); „Când a plecat de-acasă... mama lui – de treabă femeie! - l-a sărutat” (idem); „Ce bine ar fi fost – nu e așa, amice? – să-mi fi adus eu mai demult aminte” (Al. Odobescu); „Amicul nostru (mărturisesc astăzi / că acela eram eu însumi)... s-a grăbit a schimba vorba” (idem); „Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat...” (M. Preda). ◊ ~ relativă: 1. (rar) p. atributivă introdusă prin pronume, adjective sau adverbe relative (v. atributi). 2. orice propoziție subordonată introdusă prin pronume, adjective și adverbe relative (v. circumstanția și completi). ◊ ~ echivocă: p. care conține o construcție ambiguă, neclară, echivocă sau care capătă caracter ambiguu de la un cuvânt echivoc din propoziția anterioară, ca în exemplul „...vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici” (I. L. Caragiale). ◊ parte de ~: v. parte de propoziție (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

voi1 [At: (ante 1550) CUV. D. BĂTR. II, 424/14 / D: vo (înv) vo, voă, voî, voo, vooa (S și: voah), voao, voaă, voaî, (reg) vouo, vo, voa, voa), (-v, înv, ve), vi / Ac: (pe) voi, (-v, reg, ve) / E: ml vos] 1 ppr Înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul sau al grupului în care este inclusă persoana căreia i se adresează vorbitorul. 2 ppr (Pan; mai ales în literatura lirică) Înlocuiește numele unor ființe, obiecte, fenomene etc. personificate, pe care le invocă cineva. 3 ppr (La nominativ) Așezat înainte predicatului, îndeplinește funcția de subiect, marcând adesea insistența Voi plecați, nu ei. 4 ppr (La dativ; îf vouă, vă, v-, vi; așezat înainte sau, îvp, după predicat) Îndeplinește funcția de complement indirect Vouă v-am scris. Vouă vi le-a dat cadou. (Îvp) Să ajute voao. 5 ppr (Pop; la dativ; îf neaccentuată vi; urmat de un pronume personal, cu excepția femininului o) Are valoare de dativ etic Acuși vi-l arunc de aici. 6 ppr (La acuzativ; îf accentuată precedat de pp „pe”, înv, „pre”, însoțit de una dintre formele neacentuate , v-, sau îf neaccentuată vă, v-) Îndeplinește funcția de complement direct Pe voi v-a trimis. Vă așteaptă colegii. (Îvp) Voi da pre voi în mâna vrăjmașilor voștri. 7 ppr (La acuzativ; îf accentuată; precedat de diverse prepoziții sau adverbe) Îndeplinește funcția de atribut, de complement indirect, de complement circumstanțial Va fi prieten pentru voi. M-am gândit la voi. S-a îndreptat spre voi. 8 ppr (Îlav) (Pe) la ~ În casa voastră. 9 ppr (Îal) În familia voastră. 10 ppr (Îal) În localitatea voastră. 11 ppr (Îal) În părțile voastre. 12 ppr (Îal) În țara voastră. 13 ppr (La vocativ; adesea urmat de vocative sau de determinări atributive) Desemnează persoanele cărora locutorul li se adresează Voi, cei din spate, apropiați-vă! 14 prf (La dativ și la acuzativ; îf neaccentuate , v- sau vi) Îndeplinește funcția de subiect Vă aduceți aminte de el. Nu cred că vi le puteți imagina. 15 aps (La dativ; îf neaccentuată , v- sau vi) Indică posesiunea V-ați luat cartea. Vi se aduce prânzul. 16 aps (La dativ; îf neaccentuată , v- sau vi) Indică apartenența Degeaba vă bateți capul. Nu vi se sparg urechile de atâta zgomot? 17 pps (La dativ; îf neaccentuată , v- sau vi) Ține locul unui nume legat de persoanele cărora li se adresează vorbitorul, înlocuind, totodată, numele lor Luați-vă ce vă trebuie. 18 aps (La dativ; îf neaccentuată , v- sau vi) Indică dependența Unde vă sunt prietenii? Chiar și copiii vi-i duceți acolo? 19 pps (La dativ; îf neaccentuată , v- sau vi) Ține locul unui nume aflat într-o relație de dependență cu persoanele cărora li se adresează vorbitorul, înlocuind, totodată, numele lor. [Ce copii frumoși] Să vă trăiască! Vi-i țin până mâine. 20 ppl (Rar; la nominativ) Îndeplinește funcția de subiect Majestate, voi sunteți îndreptățit să decideți. 21 ppl (La dativ; îf vă, v-, vi) Îndeplinește funcția de complement indirectVă sunt profund recunoscător. Vi se va răspunde peste un timp. 22 ppl (La acuzativ; îf vă, v-) Îndeplinește funcția de complement direct Vă văd acum pentru prima oară, domnule. 23 ppl (Înv; la acuzativ; în formă accentuată; precedat de diverse prepoziții sau adverbe) Îndeplinește funcția de atribut, de complement indirect, de complement circumstanțial Cât despre voi, domnule, speram că nu te voi mai vedea vreodată.

lucra [At: CORESI, EV. 317/25 / V: (pop) ~cla / Pzi: ~rez, (îrg) lucru / E: ml lucro, -are] 1 vt (Înv) A câștiga în urma prestării unei munci Si: a câștiga, a dobândi, (înv) a agonisi, a obține. 2 vt (Înv) A procura. 3 (Înv) vrp A se produce. 4 (Înv) vi(a) A avea un efect binefăcător. 5 vi(a) (Rar; udp „asupra”) A avea o anumită influență. 6-7 vit(a) A depune eforturi, cu un anumit scop Si: a munci, a trebălui. 8 vt A munci pământul, via etc. pentru a culege roade Vz cultiva. 9 vrp A exploata un teren, o mină. 10 vt A confecționa un lucru, un obiect. 11-12 vtrp A (se) da unui material brut (piele, metal, plantă) o formă nouă, făcând din el un obiect oarecare Si: a (se) prelucra. 13 vt (Înv) A obișnui pe cineva cu ceva. 14 vt (Înv) A traduce. 15 vt (Rar) A practica o meserie. 16 vi(a) (Înv) A munci pentru un stăpân Si: (înv) a șerbi. 17 vt A dezvolta o activitate într-un domeniu oarecare Si: a activa, a face. 18 vt (Construit cu un adverb, cu o locuțiune sau prepoziție) A face. 19 vt (Îe) A nu avea ce ~ A face un lucru care trebuia sau putea fi evitat. 20 vrp (Înv) A lua măsurile necesare Si: a dispune. 21 vt (Bis; rar) A administra împărtășania. 22 vt (Înv) A pune în practică Si: a practica. 23 vt A complota împotriva cuiva Si: a unelti, a urzi. 24 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) în foi de viță (sau pe la spate) A unelti împotriva cuiva cu multă șiretenie, fără ca cel vizat să simtă. 25 vr (Înv; ccd) A i se întâmpla un rău cuiva. 26 vrp (Înv) A avea loc ceva Si: a se petrece. 27 vt (Arg) A fura. 28 vi A funcționa. 29 vt A efectua o operație de lucru manual, cusut, brodat, tricotat. 30 vi (D. substanțe, medicamente) A-și face efectul. 31 vi (Pex) A fi eficace. 32 vi A fi în mișcare, în acțiune. 33 vr (Înv) A se împlini.

PARTE DE PROPOZIȚIE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + fr. proposition, lat. propositio): cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. Sunt considerate p.d.p. în limba română: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția. ◊ ~ principală: p.d.p. care constituie, în mod obișnuit, minimul necesar pentru realizarea unei propoziții, centrul de organizare al acesteia. Sunt considerate p.d.p. principale: subiectul și predicatul. ◊ ~ secundară: p.d.p. care se grupează în jurul p.d.p. principale, completându-le înțelesul. Sunt considerate p.d.p. secundare: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar. ◊ ~ independentă: p.d.p. care nu depinde sintactic de nici o altă unitate de această natură, care nu e subordonată niciodată unui element regent; p.d.p. care poate exista în cadrul propoziției fără ajutorul alteia, putându-se afla cu aceasta cel mult într-un raport de inerență (de interdependență). Sunt considerate p.d.p. independente: subiectul și predicatul. ◊ ~ dependentă (subordonată): p.d.p. care depinde sintactic de o altă unitate gramaticală (privită din punct de vedere morfologic), de un element regent; p.d.p. care nu poate exista în cadrul propoziției independent de acest regent. Sunt considerate p.d.p. dependente: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar. ◊ ~ coordonată: p.d.p. care se află într-un raport de coordonare cu o altă unitate de același fel (indiferent de nuanță, de aspect, de varietate). Pot fi coordonate: subiectul cu subiectul, predicatul cu predicatul (în acest caz, este vorba de fapt de o coordonare între două propoziții, de propoziții coordonate – v. și coordonare), atributul cu atributul, complementul cu complementul, elementul predicativ suplimentar cu elementul predicativ suplimentar (în mod excepțional pot exista în raport de coordonare și două părți de propoziție diferite: un atribut circumstanțial cu un complement circumstanțial, un element predicativ suplimentar cu un complement circumstanțial). v. și coordonare.~ intercalată: p.d.p. așezată într-un loc neobișnuit între alte unități sintactice, în cadrul aceleiași propoziții sau într-o altă propoziție (în acest caz poate fi sau nu despărțită prin virgulă de restul comunicării). Pot fi intercalate numai părțile secundare de propoziție: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar (în mod excepțional, poate fi intercalat și predicatul însoțit de complemente între componentele subiectului multiplu). v. și intercalare.~ simplă: p.d.p. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu funcție sintactică determinată. Pot fi p.d.p. simple: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ complexă: p.d.p. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație. Pot fi p.d.p. complexe: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ multiplă: p.d.p. exprimată prin două sau mai multe părți de vorbire cu aceeași funcție sintactică, aflate în raport de coordonare. Pot fi p.d.p. multiple: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ dezvoltată: p.d.p. alcătuită dintr-o construcție infinitivală relativă (subiectivă sau obiectivă), dintr-o construcție nominală infinitivală sau de supin, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, dintr-un substantiv și un numeral cardinal etc. Pot fi p.d.p. dezvoltate: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ anticipată: p.d.p. exprimată prin intermediul formelor pronominale personale, înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție. Pot fi p.d.p. anticipate: subiectul, complementul direct și complementul indirect (v. fiecare din aceste unități sintactice). ◊ ~ reluată: p.d.p. exprimată prin intermediul formelor pronominale personale, după părțile de vorbire care îndeplinesc această funcție. Pot fi p.d.p. reluate: subiectul, complementul direct și complementul indirect (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ cu aspect pozitiv (pozitivă): p.d.p. neînsoțită de negația nu sau de prepoziția cu rol de negare fără. Pot fi p.d.p. cu aspect pozitiv: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ cu aspect negativ (negativă): p.d.p. însoțită de negația nu sau de prepoziția cu rol de negare fără. Pot fi p.d.p. cu aspect negativ: subiectul, predicatul, atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). Pentru clasificarea p.d.p. v. criteriu.

DETERMINA, determin, vb. I. Tranz. 1. A condiționa în mod necesar, a servi drept cauză pentru apariția sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui, a produce. Nu există domeniu al științei, literaturii și artei noastre unde cunoașterea experienței sovietice să nu determine un puternic avînt, realizări științifice și artistice de seamă, succese în lupta împotriva influențelor putredei ideologii burgheze în cultură, știință și artă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 331, 1/2. Forțele și relațiile de producție determină caracterul orînduirilor și succesiunea lor. IST. R.P.R. 8. 2. A fixa (cu precizie), a hotărî, a stabili (o dată, un termen etc.); a preciza, a lămuri. [Șeful justiției] determină și ziua înfățișării pricinei. GHICA, S. 587. ◊ Refl. pas. O lumină nu poate indica o poziție, de vreme ce nu i se poate determina locul. CAMIL PETRESCU, U. N. 389. ♦ A preciza însușirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (în vederea repartizării acestora în categorii). A determina o plantă. A determina o rocă. A calcula, a deduce (pe baza unor anumite date). A determina un unghi. A determina căldura specifică a unui lichid. A determina poziția unui avion. 3. A face (pe cineva) să ia o hotărîre; a decide, a convinge. Timotin... a reușit cu greu să determine pe doamna să vină în odaia de primire. IBRĂILEANU, A. 130. ◊ Refl. Trebuie să se cunoască cineva pînă a nu se determina a-și lega soarta. NEGRUZZI, S. III 59. 4. (Despre un cuvînt sau o propoziție) A preciza sensul unui cuvînt sau al unei propoziții. Adverbele determină verbele pe care le însoțesc.

CONJUNCȚIONALIZARE s. f. (< conjuncționaliza < conjuncțional + suf. -iza): trecere – prin conversiune – a unui adverb relativ sau a unei prepoziții la conjuncție. Astfel: adverbele relative când, unde, cum și cât devin conjuncții subordonatoare în exemplele „Când (= dacă) aș ști că-mi vei fi de ajutor..., mai-mai că aș face precum zici tu” (P. Ispirescu); „M-am gândit că unde (= fiindcă) e aproape cu casa..., vrea să se scalde și ea” (M. Preda); „Cum (= imediat ce) însera, înhăma căluțul...” (E. Camilar); „...am șparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât (= deși) îmi era de mamă și de necăjită” (Ion Creangă). De asemenea, prepozițiile cu, de și până devin conjuncții (prima coordonatoare, iar celelalte subordonatoare) prin același procedeu al conversiunii: „Ea cu (= și) Ion au rămas acasă”; „Și prin lan înainta / De (= încât) părea că înota” (Folclor); „...și a rămas în loc, urmărindu-i până (= până ce) au pierit în zarea despre miazăzi” (I. Al. Brătescu-Voinești).

PRONUME s. n. (cf. lat. pronomen < pro „în loc de” + nomen „nume”; fr. pronom, după nume): parte de vorbire care înlocuiește numele. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, dar foarte abstract, prin flexiune după gen, număr și caz (parțial și după persoană), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect, nume predicativ, atribut, complement direct, indirect, de agent și circumstanțial de toate categoriile, element predicativ suplimentar și apoziție și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai pronumele relativ). ◊ ~ moștenit: p. transmis în limba română din latină, ca de exemplu eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele (personal propriu-zis); (al) meu, (a) mea, (al) tău, (a) ta, (al) său, (a) sa, (al) nostru, (a) noastră, (al) vostru, (a) voastră etc. (posesiv); sie, și, sine, se (reflexiv); acesta, aceasta, aceștia, acestea, acela, aceea, aceia, acelea, ăsta, asta, ăștia, astea, ăl, a (demonstrativ); cine, care, ce, câți, câte (interogativ și relativ); unul, una, unii, unele, altul, alta, alții, altele, toți, toate, cutare, atâția, atâtea, mulți, multe, puțini, puține (nehotărât); nimeni, nimic (negativ). ◊ ~ format pe terenul limbii române prin compunere din elemente de origine latină: dânsul (< de + însu + l), dânsa (< de + însă + a), dânșii (< de + înși + i), dânsele (< de + înse + le) – pronume personal de persoana a III-a, sinonim și paralel cu el, ea, ei, ele; dumneata (< domnia + ta), dumneavoastră (< domnia + voastră), dumnealui (< domnia + lui), dumneaei (< domnia + ei), dumnealor (< domnia + lor) – pronume personal de politețe; însumi (< însu + mi), însămi (< însă + mi), însuți (< însu + ți), însăți (< însă + ți), însuși (< însu + și), însăși (< însă + și), înșine (< înși + ne), însene (< înse + ne), înșivă (< înși + vă), însevă (< înse + vă), înșiși (< înși + și), înseși (< înse + și), însele (< înse + le) – pronume de întărire; acestălalt (< acesta + ălalt), aceastălaltă (< aceasta + alaltă), aceștilalți (< aceștia + ăilalți), acestelalte (< acestea + alelalte), celălalt (< acela + ălalt), cealaltă (< aceea + alaltă), ceilalți (< aceia + ăilalți), celelalte (< acelea + alelalte), același (< acela + și), aceeași (< aceea + și), aceiași (< aceia + și), aceleași (< acelea + și) etc. – pronume demonstrative; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce – pronume relative; oricine (< ori + cine), oricare (< ori + care), orice (< ori + ce), oricâți (< ori + câți), oricâte (< ori + câte), oarecine (< oare + cine), oarecare (< oare + care), oarece (< oare + ce), fiecine (< fie + cine), fiecare (< fie + care), fiece (< fie + ce), altcineva (< alt + cine + va), altcareva (< alt + care + va), altceva (< alt + ce + va), cineva (< cine + va), careva (< care + va), ceva (< ce + va), câțiva (< câți + va), câteva (< câte + va), vreunul (< vre + unul), vreuna (< vre + una) etc. – pronume nehotărâte; nici unul, nici una – pronume negative. ◊ ~ simplu: p. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu toate p. moștenite (v. mai sus). ◊ ~ compus: p. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie sau dintr-un cuvânt și o particulă, ca de exemplu toate p. formate pe terenul limbii române prin compunere (v. mai sus). ◊ ~ personal: p. care se referă la persoane după cele trei aspecte ale raportului lor față de vorbire. În limba română există trei tipuri de forme ale p. personal: propriu-zis (eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele), sinonime și paralele cu cele de persoana a III-a ale celui propriu-zis (dânsul, dânsa, dânșii, dânsele) și de politețe (de reverență): dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor.~ reflexiv: p. care exprimă raportul gramatical dintre subiect, acțiune și obiect în cadrul formelor verbale pronominale. Dispune de forme proprii moștenite din latină (cele de persoana a III-a): sie, sieși, își, și-, -și, -și-; pe sine, se, -se-, -se, se-, s-, -s- și de forme împrumutate de la pronumele personal (cele de persoanele I și a II-a): îmi, îți, ne, vă; mă, te, ne, vă.~ de întărire: p. care întărește ideea de persoană, identificând această persoană cu autorul acțiunii (autor reprezentat, de obicei, printr-un p. personal propriu-zis, la orice persoană, cu care este echivalent din punct de vedere semantic, sau printr-un substantiv, simbol al persoanei a III-a). Astfel: însumi, însămi, însuți, însăți, însuși, înseși, înșine, însene, înșivă, însevă, înșiși, înseși – însele.~ posesiv: p. care exprimă ideea de posesie sau de apartenență și care implică simultan o dublă referință pronominală (la obiectul posedat și la posesor). Dispune de forme care se grupează după cum este vorba de un posesor și un obiect posedat, de un posesor și mai multe obiecte posedate, de mai mulți posesori și un obiect posedat sau de mai mulți posesori și mai multe obiecte posedate: al meu, a mea, al tău, a ta, al său, a sa; ai mei, ale mele, ai tăi, ale tale, ai săi, ale sale; al nostru, a noastră, al vostru, a voastră; ai noștri, ale noastre, ai voștri, ale voastre. P. posesiv nu are forme moștenite din latină pentru persoana a III-a plural; deseori se folosesc cu sens posesiv (datorat cazului genitiv în care se află) și cu valoare de nominativ sau de acuzativ (marcat cu prepoziția pe) formele de persoana a III-a – singular și plural – ale p. personal în genitiv: (al, a, ai, ale) lui, ei, lor (cu care nu trebuie confundate). ◊ ~ interogativ: p. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative directe, înlocuind în întrebare sau în propoziția interogativă cuvântul (cuvintele) așteptat(e) ca răspuns, ca de exemplu care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?.~ relativ: p. care ajută la stabilirea unei relații de subordonare între o propoziție subordonată și regenta ei din cadrul frazei. Dispune de forme simple (identice cu acelea ale p. interogativ) și de forme compuse (proprii): care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce.~ demonstrativ: p. care exprimă raportul spațial sau temporal dintre vorbitor și obiecte (diferențiind obiectele, situându-le în spațiu și în timp în raport cu apropierea sau cu depărtarea acestora față de vorbitor) sau care identifică un obiect cu el însuși (în faze diferite) sau cu un alt obiect. Dispune de trei feluri de forme: de apropiere, de depărtare, de identitate (simple și compuse, literare și neliterare): a) acesta, aceasta, aceștia, acestea, cestălalt, ceastălaltă, ceștilalți, cestelalte, ăsta, asta, ăștia, astea, ăstălalt, astălaltă, ăștilalți, astelalte etc. b) acela, aceea, aceia, acelea, celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte, ăla, aia, ăia, alea (alea), ălălalt, ailaltă, ăilalți, alelalte etc. c) același, aceeași, aceiași, aceleași.~ nehotărât (nedefinit): p. care ține locul unui substantiv fără să dea vreo indicație precisă asupra obiectului denumit de acesta. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din p. interogativ-relative și particule proclitice, de origine conjuncțională – ori- sau verbală – vre-, oare-, fie-, fite-, fiște-, particula medială întăritoare -și- sau particula enclitică de origine verbală -va): unul, una, unii, unele; altul, alta, alții, altele: toți, toate; atâția, atâtea; mulți, multe; puțini, puține; oricare, oricine, orice; orișicare, orișicine, orișice: vreunul, vreuna, vreunii, vreunele; oarecare, oarecine, oarece; oareșicare, oareșicine, oareșice; fiecare, fiecine, fiece; fitecare, fitecine, fitece; fiștecare, fiștecine, fiștece; careva, cineva, ceva; altcareva, altcineva, altceva etc. ◊ ~ negativ: p. care neagă substantivul și a cărui apariție într-un context presupune obligatoriu și prezența unui termen negativ. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din adverbul nici urmat de pronumele nehotărâte unul, una): nimeni, nimic, nici unul, nici una (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuințat pentru a afla despre cine sau ce este vorba și adesea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult?Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. ◊ (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. *Expr. (Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva? De asta te plîngi, stăpîne?D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri...? ALECSANDRI, T. 237. ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Popular, la acuz. fără prep. «pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ (Precedat de «acel», «acela» sau «cel», «cela») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine? ◊ (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui «care» se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, B. 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P. I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. «Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit!... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care...», exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că «de! așa e...». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror.Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P. 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127).

Semne și simboluri

🎧 Acustică
🌊 Aerostatică
🚜 Agricultură
🫀 Anatomie
🏛 Arheologie, Istorie antică
💒 Arhitectură
Aritmetică, Matematici
⚔️ Arme
💫 Astronomie
🚗 Automobilism, velocipedie
🛫 Aviațiune
🍸 Băuturi
Biserică, Teologie
🌿 Botanică
🍽 Bucătărie
🚝 Căi ferate
📆 Calendaristică
🔬 Chimie
Comerț, Finanțe
🥇 Decorațiuni și Medalii
🖋 Didactică, Școli
Electricitate
🛡 Eraldică
Farmacie
🦉 Filosofie
📻 Fizică
📷 Fotografie
🌍 Geografie
🗺 Geologie
📐 Geometrie
🔎 Istorie
👕 Îmbrăcăminte
🎩 Îmbrăcămintea capului
👞 Încălțăminte
Jocuri, Sporturi
♠️ Jocuri de cărți
🎲 Jocuri de noroc
⚖️ Juridic
📝 Literatură
🐒 Mamifere
Marină
🩺 Medicină, Chirurgie
🛞 Meșteșugari, Meserii
Metalurgie
🌦 Meteorologie
✒️ Metrică, Poezie
🎖️ Militărie ‍
💎 Mineralogie
🔱 Mitologie
🛋 Mobile
🏚 Morărit
🎼 Muzică
🐙 Nevertebrate
🪙 Numismatică
🐦 Păsări
🐑 Păstorit
🐟 Pești, Batraciene, Reptile
🔷 Pictură
Politică, Administrațiune
✉️ Poștă
📖 Retorică, Gramatică
Sculptură
🌳 Silvicultură, Arboricultură
🎭 Teatru
🔧 Tehnologie, Unelte
📠 Telegrafie
📰 Tipografie, Legătorie
🌐 Topografie
Țesătorie, Țesături
🏺 Vase
🐕 Arta veterinară
🔫Vînătoare
🏠 Zidărie

* Neologism
Argot
F Familiar
Provincialism
Cuvînt sau sens vechiu, păstrat în unele regiuni
Cuvînt sau sens dispărut
Cuvînt sau sens rar
⦿ Incorect
👉 Vezi
🖼 Vezi figura
➡️ Din care derivă
⬅️ Derivat din
Separă sensurile sau diversele categorii gramaticale ale aceluiași cuvînt


Abreviațiuni

a. = anul
abs. = absolut
ac. = acuzativ
adj. = adjectiv
adv. = adverb(ial)
alb. = albanez
ar. = aromân, macedo-român
arăb. = arăbesc
art. = articol, articulat
augm. = augmentativ
aux. = auxiliar
Băn. = Bănat
bg. = bulgăresc
bibl. = biblic
biz. = bizantin
blg. = bulgăresc
Bucov. = Bucovina
C. = contrariu
cit. = citește
clas. = clasic
col. = colectiv
comp. = compară
conj. = conjuncțiune
conj. = conjugare
dat. = dativ
def. = definit
dem. = demonstrativ
der. = derivat(e)
dial. = dialectal
dim. = diminutiv
d. Hr. = după Hristos
elipt. = eliptic
encl. = enclitic
engl. = englez
etim. = etimologie
expr. = expresiune(a)
= figurat
F = familiar
f. = feminin
fam. = familia
Fig. = Figura
fr. = francez
gen.-dat. = genitiv-dativ
genit. = genitiv
geogr. = geografic
germ. = german
gr. = grecesc
id. = idem
imp. = imperativ(ul)
imper. = imperativ(ul)
ind. = indicativ(ul)
indic. = indicativ(ul)
inf. = infinitiv(ul)
inter. = interogativ
interj. = interjecție
intr. = intransitiv
iron. = ironic
it. = italian
în. Hr. = înainte de Hristos
împr. = împrumutat (din românește)
lat. = latin
loc. = locuțiune
loc. adv. = locuțiune adverbială
loc. conj. = locuțiune conjunctivă
m. = masculin
Maram. = Maramureș
med. = *medieval
Mold. = Moldova
Munt. = Muntenia
n. = neutru
nedef. = nedefinit
nehot. = nehotărît
ngr. = neo-grecesc
npr. = nume propriu
num. = numeral
Oaș. = Țara Oașului
Olten. = Oltenia
onom. = *origine onomatopeică
= popular
p. = participial
(P) = proverb, locuțiune proverbială
part. = participiu(l)
perf. = perfect(ul)
pers. = persoana, personal
pers. = persan
pf. = *perfect (simplu)
pl. = plural
poet. = poetic
pol. = polonez
port. = portugez
pos. = posesiv
pr. anal. = prin analogie
pref. = prefix
prep. = prepoziție
pr. exag. = prin exagerare
pr. ext. = prin extensiune
prez. = prezent(ul)
pron. = pronume
propr. = propriu
prov. = provensal
refl. = reflexiv
rel. = relativ
rom. = român, romanic
rus. = rusesc
rut. = rutean
sbst. = substantiv masculin fără plural sau cu pluralul neatestat
sec. = secolul
sf. = substantiv feminin
sl. = slav, slavon
slav. = slav, slavon
slov. = sloven
sm. = substantiv masculin
sm. f. = *substantiv masculin și feminin
sn. = substantiv neutru
sp. = *spaniol
spec. = special
srb. = sîrbesc
subj. = subjonctiv(ul)
suf. = sufix(ul)
tăt. = tătăresc
tc. = turcesc
tc.-ar. = *abreviere necunoscută
tr. = transitiv, trecut
Trans. = Transilvania
Tr.-Carp. = Transcarpatin
țig. = țigănesc
ung. = unguresc
unipers. = unipersonal
urm. = următor(i)
v. = vechiu
vb. = verb
verb. = verbal
viit. = viitor(ul)
vorb. = vorbind
vsl. = vechiu slav
vulg. = vulgar


Referințe

(ALECS.-P.) ALECSANDRI, Poezii populare
(ALECS.) ALECSANDRI
(ALX.) GR. ALEXANDRESCU
(ANT.-IV.) ANTIM IVIREANUL
(BAS.) T. A. BASSARABESCU
(BĂLC.) N. BĂLCESCU
(BD.-DEL.) BUDAI-DELEANU
(BGD.) N. A. BOGDAN
(BIB.) I. O. BIBICESCU
(BIBL.) Biblia de la 1688
(BOL.) D. BOLINTINEANU
(BR.-VN.) I. AL. BRĂTESCU-VOINEȘTI
(BRL.) PR. I. BÎRLEA
(BUD.) LEXICONUL BUDAN
(BUR.) T. BURADA
(C.-RAD.) CONSTANTIN RADOVICI
(CANT.) D. CANTEMIR
(CAR.) I. L. CARAGIALE
(CAT.) GH. CATANĂ
(CIAUȘ.) CIAUȘANU
(COD.-CAL.) CODUL CALIMAH
(COD.-CIV.) CODUL CIVIL
(COD.-COM.) CODUL COMERCIAL
(COD.-PEN.) CODUL PENAL
(COD.-VOR.) *abreviere necunoscută
(CODR.) TH. CODRESCU
(CON.) COSTACHE CONACHI
(CONV.) CONVORBIRI LITERARE
(COR.) CORESI
(COST.) ION COSTINESCU
(COȘB.) GH. COȘBUC
(CRG.) ION CREANGĂ
(D.-ZAMF.) DUILIU ZAMFIRESCU
(DAM.) FR. DAMÉ
(DEM.) V. DEMETRIUS
(DENS.) OV. DENSUȘIANU
(DLVR.) B. DELAVRANCEA
(DON.) A. DONICI
(DOS.) DOSOFTEI
(DRĂGH.) M. DRĂGHICI
(EMIN.) M. EMINESCU
(EV.-GOV.) EVANGHELIA DE LA GOVORA
(FIL.) N. FILIMON
(FLOR.) AL. FLORINI
(FR.-CDR.) I. FRÎNCU și GH. CANDREA
(FURT.) D. FURTUNĂ
(GAST.) M. GASTER
(GN.) N. GANE
(GOL.) IORDACHE GOLESCU
(GOR.) A. GOROVEI
(GR.-N.) GRAIUL NOSTRU
(GR.-UR.) GR. URECHE
(GRIG.) EMIL GRIGOROVITZA
(GRL.) EMIL GÎRLEANU
(GRM.) TRAIAN GERMAN
(HASD.) B. P. HASDEU
(HOD.) ENEA HODOȘ
(I.-GH.) ION GHICA
(IK.-BRS.) I. U. JARNIK și A. BÎRSEANU
(ION.) ION IONESCU
(IRG.) N. IORGA
(ISP.) P. ISPIRESCU
(JIP.) G. JIPESCU
(L.-M.) LAURIAN și MASSIM
(LAUG.) LAUGIER
(LEG.-CAR.) LEGIUIREA CARAGEA
(LET.) LETOPISEȚE
(LIUB.) LIURA ȘI IANA
(LUNG.) MIHAIL LUNGIANU
(M.-COST.) MIRON COSTIN
(MAI.) GH. MAIOR
(MAN.) DR. N. MANOLESCU
(MAR.) SIM. FL. MARIAN
(MERA) I. I. MERA
(MUST.) NICOLAE MUSTE
(MX.) MIHAIL MOXA
(N.-COST.) NICOLAE COSTIN
(N.-UR.) NESTOR URECHE
(NEC.) ION NECULCE
(NEGR.) C. NEGRUZZI
(NOV.) NOVACOVICI
(ODOB.) AL. ODOBESCU
(OT.) I. OTESCU
(P.PRV.) P. PÎRVESCU
(PAC.) V. PĂCALĂ
(PĂC.) V. PĂCALĂ
(PAL.) Palia de la Orăștia
(PAMF.) TUDOR PAMFILE
(PANN) ANTON PANN
(PAP.) TACHE PAPAHAGI
(PĂSC.) N. PĂSCULESCU
P. IST. Partea a doua a Dicționarului
(POL.) G. POLIZU
(POP.) N. D. POPESCU
(PR.-CIV.) PROCEDURA CIVILĂ
(PR.-GOV.) Pravila de la Govora
(PRV.-LP.) Pravila lui Vasile Lupu
(PRV.-MB.) Pravila lui Matei Basarab
(PS.-SCH.) PSALTIREA SCHEIANĂ
(PȘC.) PAȘCU
(R.-COD.) C. RĂDULESCU-CODIN
(RET.) ION POP-RETEGANUL
(RV.-CRG.) Revista Ion Creangă
(S.-ALD.) SANDU-ALDEA
(SAD.) MIHAIL SADOVEANU
(SB.) ION SBIEREA
(SEV.) ELENA SEVASTOS
(SIM.) ION SIMIONESCU
(SLV.) ION SLAVICI
(SPER.) TH. SPERANȚIA
(ST.-ȘCH.) D. C. STURDZA-SCHEIANU
(STAM.) CAVALERUL STAMATI
(STM.-WB.) Dicționarul de TH. STAMATI
(ȘĂIN.) L. ȘĂINEANU
(ȘEZ.) Revista Șezătoarea
(T.-BUD) TIT BUD
(TEOD.) GH. DEM. TEODORESCU
(ȚICH.) D. ȚICHINDEAL
(TKT.) H. TIKTIN
(TOC.) GR. TOCILESCU
(TRIB.) Tribuna din Sibiu
(TUȚ.) TUȚESCU
(ȚPL.) ȚIPLEA
(UR.) NESTOR URECHE
(VARL.) MITROPOLITUL VARLAM
(VAS.) AL. VASILIU
(VĂC.) VĂCĂRESCU
(VIC.) AL. VICIU
(VÎRC.) V. VÎRCOL
(VLAH.) AL. VLAHUȚĂ
(VOR.) EL. NIC. VORONCA
(WG.) G. WEIGAND
(ZNN.) I. A. ZANNE
warning  pagină de ajutor – nu e definiție

departe av [At: COD. VOR. 43/2 / V: di~ti, dă~ / E: de4 + parte] 1 av (Cu sens local) La mare distanță. 2 av Într-un loc îndepărtat. 3 av (Îlpp) ~ de La mare distanță de... 4 av (Îlav) A fi ~ A fi plecat. 5 av (Îe) A fi tot mai ~ unul de altul A fi înstrăinat. 6 av (Îe) ~ de mine gândul Nici nu mă gândesc să... 7 av (Îe) Până ~ Pe o distanță mare. 8 av (Îe) Pe ~ Pe ocolite. 9 av (Îe) Nici pe ~ Nici măcar puțin. 10 av (Îal) Deloc. 11 av (Îe) A ajunge ~ A se realiza social (și profesional). 12 av (Îe) Mai ~ Dincolo de... 13 av (Îae) În continuare. 14 av (Îae) Înainte. 15 av (Îe) De ~ De la mare distanță. 16 av (Îs) Rudă (mai) de ~ Persoană aparținând unei ramuri îndepărtate a familiei cuiva. 17 av (Cu sens temporal) Într-un moment depărtat de timpul prezent (în trecut sau în viitor). 18 av Târziu. 19 av (Îe) Mai ~ Exprimă continuarea unei acțiuni sau dăinuirea în timp a unei situații. 20 av (Îe; în legătură cu un adverb de timp) Nu mai ~ (decât)... Nu a trecut sau nu va trece mai mult timp decât... 21 av (Îae) Nu mai târziu decât... Nu mai departe de ieri. 22 av (Îae; rar; întărind un pronume personal) Chiar eu (sau tu, el etc.) Eu, nu mai departe, te-am văzut. 23 av (Cu sens modal; nob; în legătură cu verbul „a păși”) Cu pași mari. 24 av (Nob; d. rude, prieteni etc.) Îndepărtat. 25 av (Înv) Diferit. 26 av (Înv) Vag. 27 sf (Înv; îc) ~-ducere Îndepărtare (pentru a duce o viață retrasă, petrecută în reculegere). 28 av (Reg; îe) Mai e mult până ~ Mai e până a ajunge la soroc, la țintă, până a isprăvi ceva.

MĂCAR adv. 1. (Restrictiv) Cel puțin, barem. V. încalte, încai. Acestea sînt fapte care, măcar pentru o bucată de vreme, nu se uită. C. PETRESCU, A. 28. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor! COȘBUC, P. I 232. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I 151. ◊ (Urmat de conj. «dacă», «de» sau «să», formează loc. conj. cu care se introduc construcțiile optative) Măcar de-ar ploua!Măcar dacă aș fi aghiotant de batalion, să merg călare. CAMIL PETRESCU, U. N. 391. ◊ (În propoziții sau expresii negative, uneori împreună cu «nici») Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. Ea se uită, se tot uită, un cuvînt măcar nu spune, Rîde doar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune. EMINESCU, O. I 84. N-ai spus nici măcar un cuvînt. ODOBESCU, S. III 33. 2. (Cu nuanță concesivă) Chiar, încă. Fă-mă, mamă, cu noroc, Și măcar m-aruncă-n foc. CREANGĂ, P. 235. Fie măcar aurit, Nu-l voi, nu-mi este dorit. PANN, P. V. II 130. Cînd mai vii tu pe la noi? Eu, mîndro, măcar și joi! BIBICESCU, P. P. 37. ◊ Loc. conj. Măcar de (sau, rar, dacă) sau măcar să = chiar dacă. Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice! REBREANU, I. 81. Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu știu cine și cruciș și curmeziș. ISPIRESCU, L. 63. Măcar că = deși, cu toate că. Era zdravăn Pîrvu, măcar că-l supsese boala. DUMITRIU, B. F. 100. Tînărul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el. CARAGIALE, P. 43. Nu se astîmpără nici în ruptul capului, măcar că au pățit multe. CREANGĂ, P. 218. (Regional, fără conj. «că») Vestitul crai, măcar e crai, Nu-i vrednic preț de trei surcele. COȘBUC, P. II 228. Căci cunoștea pe Vlad foarte bine, Măcar era în hainele străine. BUDAI-DELEANU, Ț. 200. 3. (Popular, în legătură cu un pronume sau cu adverbe relative-interogative, echivalează cu «ori», «oricît»,. «oricine», «oricum») Cioarei cît să-i cînți măcar, Ea tot îți va zice: gar! PANN, P. V. III 40. De s-ar gîlcevi și s-ar urî omul măcar cum pentru orice lucru. ȚICHINDEAL, F. 153. De-ar fi niște pețitori, Cheamă-i, maică, pe la noi, să le dăm și de mîncare, Doar m-a cere măcar care. HODOȘ, P. P. 198. Cîtu-i țara romînească Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește, Măcar cum mi-o ocărăște. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. – Accentuat și: măcar. – Variantă: (Mold.) macar (în Transilv. accentuat și macar) adv.

COTI, cotesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre rîuri, drumuri, străzi etc.) A schimba direcția, a face un cot (3). Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește. MACEDONSKI, O. I 144. Unde cotește valea și drumul, acolo sînt vărăriile. SLAVICI, O. I 69. Drumul se oprește, Prin cadru cotește. TEODORESCU, P. P. 491. ◊ Refl. (Neobișnuit) Unde Oltu se cotește, Stăi, bade, și odihnește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 266. 2. Intranz. (Despre ființe sau vehicule, adesea determinat printr-un adverb de direcție) A schimba direcția, a face o cotitură; a cîrmi. V. abate. Încă pe întuneric, am cotit pe după moara cu roțile oprite. SADOVEANU, N. F. 58. Miul voinicul La munte suia, Pe cal dormita, Iar murgul cotea Și se poticnea. TEODORESCU, P. P. 496. ◊ Tranz. A îndrepta în altă direcție. Tînăra își uda florile, ciupea cîteva frunze îngălbenite, cotea puțin capul și privea în grădină. SADOVEANU, O. IV 109. 3. Tranz. (Rar) A părăsi un drum și a merge în altă direcție. O urmărea cum iese în drum, cum cotește ulița, către ogoare. CAMILAR, TEM. 244. Murgului păsa, Somn i se făcea Și drumul cotea, Drumul că lăsa, Cîmpul apuca. TEODORESCU, P. P. 490. ♦ A conduce pe cineva pe un drum întortocheat. Mergea ce mai mergea. Pîn’de oaste-l depărta. Prin rărișe Mi-l sucea, Prin cotișe Mi-l cotea. TEODORESCU, P. P. 502. 4. Tranz. (Rar) A atinge, a lovi cu cotul pentru a-și face loc. Și cotind fete străine Pricină de rîs făcea. COȘBUC, P. II 213. Făcîndu-mi loc printre dame... cotind uniform? în dreapta și în stîngă. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Absol. În adunări cînd intră Ircan cotește-mpinge. NEGRUZZI, S. II 206. ♦ (Rar) Refl. reciproc. A-și face semn cu cotul; a-și da coate. Mamele, privind-o-n horă. Se cotesc: Olio, tu leică, Ce mai drac frumos- de noră! COȘBUC, P. I 97. Orice damă l-ar fi văzut... nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa. NEGRUZZI, S. I 16.

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, la un obiect, la un fenomen, la o acțiune etc.) Ce ai? ♦ (Fam., ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de... ? Ce vînt te-a abătut pe-aici? (CREANGĂ). 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri?Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea „de ce?”. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi (SAHIA). ♦ (Pop., cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba (JARNÍK-BÎRSEANU). 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică?! nu cumva?! Ce! Vrei să las vulpea bearcă? (ODOBESCU). ◊ Expr. (Accentul în frază căzînd pe verb) Ce face?! = cum?! se poate?! II. (Adverbial) Cît (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te (ISPIRESCU). ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată. Cît pe ce = aproape, gata-gata. De ce... de ce (sau de aceea) = cu cît... cu atît. Din ce în ce = cu cît trece timpul; tot mai mult. Numai ce = (deodată) iată că..., fără veste, pe neașteptate. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! (COȘBUC). III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie (CREANGĂ). ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. Oamenii ce priveau... leșinau de rîs (CREANGĂ). ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a se găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce sînt! (NEGRUZZI). ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv întemeiat. 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești? (ALECSANDRI). ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că...; de fapt. V. (Nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cît; ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește (CREANGĂ). ◊ (Substantivat, precedat de „un”) I se va întîmpla un ce groaznic (BĂLCESCU). ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat (COȘBUC). 3. Orice, oricît. Zică cine ce va vrea (JARNÍK-BÎRSEANU). – Lat. quid.

PESTE prep. I. Introduce complemente circumstanțiale de loc. 1. În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază sau cade deasupra altuia, lipit de acesta. Adă mîna, să nu cazi Peste pietrele din cale! COȘBUC, P. I 165. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmă. CREANGĂ, P. 46. Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur’ frunzele de nuc, S-așază bruma peste viiDe ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? id. ib. 235. ◊ (În legătură cu verbe ca: «a da», «a lovi», «a izbi» etc.) Ba mai bine îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. Și ea-l lovește-ncetișor Zîmbind, cu palma peste gură. COȘBUC, P. I 183. Atunci odată încep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. ◊ Loc. adv. Picior peste picior v. picior. ◊ (Mișcarea are direcție orizontală) Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. id. ib. 85. 2. (Urmat de substantive care arată suprafața, întinderea) De-a lungul... Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. ♦ Pe tot cuprinsul. Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roșeața peste obrajii lui. SLAVICI, N. I 70. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. Și-i întunerec peste tot. IOSIF, P. 32. Marea se vărsa peste tot locul. DRĂGHICI, R. 112. ♦ De jur împrejur. Brațul drept dacă-l întinde Roată peste brîu te prinde Și te-n- treabă: «Dragă, strîngu-l?». COȘBUC, P. I 104. Hiltruna vine drept Spre el și îl cuprinde puternic peste piept Cu brațele-amîndouă. id. ib. 162. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. 3. (În legătură cu verbe ca: «a se apleca», «a se înclina» etc.) Deasupra... M-aplec înfrigurat peste țarină Și caut rădăcinile ascunse. BENIUC, V. 84. Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față. EMINESCU, O. I 120. Dintre flori copila rîde și se-nclină peste gratii, Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei, id. ib. 154. 4. Pe deasupra. De unde sînteți, moșule? întrebă el cătînd cu blîndețe peste ochelari. MIRONESCU, S. A. 32. Stelele clipesc peste bălțile de sînge. VLAHUȚĂ, R. P. 25. Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie... și inima i se umple de îndărătnicie. SLAVICI, N. I 139. (Poetic) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?... Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc. EMINESCU, O. I 133. ◊ (În prepoziții compuse) Se uită în jurul lui, se opri o clipă. apoi dădu drumul căpăstrului și trase de peste cingătoare o frînghie pe care o petrecu pe gîtul calului. PREDA, Î. 138. 5. (În legătură cu verbe care arată trecerea, plecarea etc.) Dincolo de... Cînd astupi gardul, dai că sare peste gard și îți face mai multă pagubă, stricînd și streșina gardului. SLAVICI, N. I 13. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Și aceiași pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. EMINESCU, O. I 112. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 252. ◊ (În prepoziții compuse) Din munți și văi, de peste mări. Din larg cuprins de multe zări, Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit. COȘBUC, P. I 55. Era bîlciul de toamnă de la Sărata. la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 134. II. Introduce complemente circumstanțiale de timp. 1. (Urmat de substantive care de obicei sînt însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărîte) După... Peste un ceas începem să urcăm dealul. VLAHUȚĂ, R. P. 51. Nu se mai îndoia că Marta peste cîtva timp se va alina și va pierde gîndul de dragoste pentru păstor. SLAVICI, N. I 120. Peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. 2. În timpul, în cursul. Încă duminecă se vorbea că peste săptămînă Toderică va peți pe Marta. SLAVICI, N. I 98. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna Și peste zi de-atitea ori Și noaptea totdeauna. EMINESCU, O. I 190. Peste noapte am visat că aveam un nas cît a lui de mare. NEGRUZZI, S. I 7. III. în construcții modale. 1. Fiind așezat între două părți de vorbire identice, exprimă ideea de superlativ. În sufletul meu fierbeau întrebări peste întrebări. SADOVEANU, O. I 420. Și ce să vezi?... Biserici peste biserici, cruci peste cruci, pustnici peste pustnici. DELAVRANCEA, O. II 317. Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. adv. Peste puterea sau puterile (cuiva) = mai presus de puterea sau puterile cuiva, depășind puterile cuiva. Peste măsură v. măsură. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decît... Peste o mie de bolnavi zăceați în camere. MIRONESCU, S. A. 122. ♦ (Rar) împotriva, contrar... Se întoarce numaidecît, peste așteptarea tutulor. ISPIRESCU, L. 367. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra... Mi-ai luat apoi copilul, să-l ucizi! Și-am zis: E bine! Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine. COȘBUC, P. I 120. Marta se făcuse stăpînă peste toți stăpînii din casă. SLAVICI, N. I 80.

dimineața [At: PSALT. HUR. 46r/13 / V: (rar) mân~, mneață, neața, (îrg) demen~, dem~, (înv) demăin~, demăînreață,[1] demănreață, demăreață, demân~, dimen~, dămin~, dăminiață, deasneață, demeniată, demneață, dieminiață[2], dieiniață, dâminiață, dminiață, dumineață, mineață, (îvr) demăn~, domin~, măneață / Pl: ~ți, (rar) ~țe / E: ml de + manitia] 1 sf Partea de început a zilei, din zori până la prânz. 2-3 sf (Îljv) De ~ (Care are loc) în partea de la început a zilei. 4-5 sf (Îal) (Foarte) devreme. 6-7 sf (Îal) (Care are loc) din momentul începerii zilei. 8 sf (Îlav) În (sau din) faptul dimineții În zori de zi. 9 sf (Îlav) În (sau pe) toată ~ța (sau diminețile) În fiecare zi. 10 sf / (Îlav) În (sau de) bună ~ sau ~ bună Dis-de-dimineață. 11 sf (Îlav) Cu (sau de cu) ~ De când se face ziuă. 12 sf (Îe) A umbla cu bună ~ța A umbla cu colindul în dimineața (1) sau ajunul Crăciunului. 13 sf (Gmț; îae) A umbla fără treabă pe la vecini. 14 sf (Arg; îae) A intra pe fereastră devreme cu intenția de a fura ceva. 15 sf (Mun; îe) A fi (sau a umbla) cu două dimineți A fi prefăcut. 16 sf (Bot; îc) Bună-~ Zorea (Convolvus tricolor). 17 sf (Bot; îac) Volbură (Convolvus arvensis). 18 sf (Bot; îac) Zorele (Ipomoea purpurea). 19 sf (Bot; îac) Zorele (Pharbitis hederacea). 20 sf (Fig) Trezire la o viață nouă. 21 sf (Fig) Schimbare în bine. 22 sf (Fig) Reviriment. 23 sf (Fig) Perioada tinereții. 24 av (Îf dimineața) În timpul dimineții (1). 25 av În fiecare dimineață (24). 26 av (Precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare”, „prea” și uneori de prepoziția „de”) Mai (sau foarte) devreme. 27 av (Precedat de adverbele de timp „azi”, „astăzi”, „mâine” etc.) În timpul dimineții (1) fiecărei unități temporale exprimate de adverbele respective. corectat(ă)

  1. demăânreațădemăînreață Ladislau Strifler
  2. dieminiadieminiață. LauraGellner

ABIA adv. 1. (Cu sens modal) Cu greu, anevoie. Abia respir.Își strigau așa de departe, încît uneori abia se mai auzeau BASSARABESCU, V. 8. ◊ (întărit prin repetare) Haina-i măturînd pămîntul, [copilul] și-o tîrăște-abia-abia; Cinci ca el încap în ea, Să mai bată, soro, vîntul Dac-o vrea! COȘBUC, P. I 224. 2. (Cu sens cantitativ) Foarte puțin, aproape de loc. Vremea era călduță și abia adia vîntul. SADOVEANU, B. 20. Pe luciul lin [al apei] s-a stîrnit un fior abia văzut. SADOVEANU, N. F. 99. ◊ (întărit prin prep. «de») Cînd erau să se lase în jos [Făt-Frumos, călare pe calul înaripat]... d-abia, d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci și d-odată toată pădurea se puse în mișcare. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Cu sens temporal) De foarte puțină vreme. V tocmai. Abia m-am sculat Și acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Tata..., abia se întorsese de la treburile lui inginerești. SADOVEANU, N. F. 5. Subit, sub agilul penel, Podoaba abia căpătată Răsare pe pînză la fel De-ai crede că e reflectată. ANGHEL-IOSIF, C. M. U 33. ◊ (Întărit prin prep. «de») De abia apucasem a adormi, și un vis fantastic veni. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Introduce o prepoziție cu acțiunea imediat precedentă față de corelata ei) De îndată ce, numai ce. Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. [Baba] abia zice și deodată Valea, muntele vuiesc. ALECSANDRI, P. A. 40. ◊ (Precedînd adverbe și propoziții temporale, arată că acțiunea din propoziția respectivă se realizează cu întîrziere, cu greutate) Numai în acest moment. Glasurile ce strigau «minte! minte!» îl izbeau... abia acum cu șfichiul lor de dispreț. DUMITRIU, B. F. 34. 4. (Cu sens consecutiv-final) Cel puțin, măcar, barem, doar. Lasă-l să plece; abia nu ne-o mai supără cît vorba lui. ◊ Hai și tu cu mine... de-abia te-i mai încălzi mergînd la drum. CREANGĂ, P. 241. – Pronunțat: a-bia.

MOD1 s. n. 1. Fel, chip (de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva, de a se desfășura al unei activități). Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 229. Noao moduri de silloghismi. MICU, L. 107/5. Ceucei îi era rușine a se arăta în moda sa cea firească. ȚICHINDEAL, F. 155/3. Minte cea pruncească nu e vreadnicâ să gîndească la ceale din urmă . . . După acestași mod și omul, carele de nemica de altă nu se grijasce, ci numai ca să fie sătul. id. ib. 244/8, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., lb. Pedantismul este vroința. . . de a lega limba noastră de modul declinațiilor unei limbe străine. RUSSO, S. 53, cf. CREANGĂ, A. 87. Am reprodus o pagină întreagă din articolul d-lui Maiorescu, pentru că ea caracterizează foarte bine modul d-sale de a scrie. GHEREA, ST. CR. II, 60. Bătu la ușă tare. Tincuța se pieptăna.Cine-i, întrebă ea, supărată de modul cum bătea. D. ZAMFIRESCU, T. S. 35. Pentru fiecare nemulțumire, durere sau bucurie . . . [poporul] are modul lui particular de a se exprima. HOGAȘ, DR. II, 179. Enache Damian . . . are un curios mod de a pricepe mîncarea „pînii și sării” Moldovei. IBRĂILEANU, SP. CR. 120. Comandantul „Elisabetei” ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. Pornind de la modul de a crea al poporului, Eminescu el-însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = unitatea dialectică dintre forțele și relațiile de producție, care caracterizează o orînduire socială și o determină istoricește. La baza societății omenești stă modul de producție a bunurilor materiale necesare existenței oamenilor. CONTEMP. 1948, nr. 106, 4/1. Modul de producție al vieții materiale determină întreaga viață socială, politică și spirituală în general. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 608. Istoria societății este istoria modurilor de producție, care se succed de-a lungul veacurilor, istoria dezvoltării forțelor de producție și a relațiilor de producție. V. ROM. ianuarie 1954, 225. ◊ (Precedat de prep. „în”, „întru”, impropriu „la”, învechit „cu”, și urmat de un atribut sau de o propoziție atributivă, exprimă sau subliniază sensul adverbial al construcției) Trupul nostru sîntem datori a-l hrăni cu mod de măsură, ca să fie sănătos. ȚICHINDEAL, F. 272/24, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. O sorginte trebui studiată în text și-n context, cunoscîndu-se într-un mod filologic limba originalului. HASDEU, I. C. I, IX. Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I, 136. Slăbisem într-un mod care mă dispera. CAMIL PETRESCU, U. N. 160. Delegatul lui Soleiman, care-i însoțea în mod prietenesc, zicea el, îi pofti să renunțe să mai caute locuință. id. O. III, 102. Se leagă în mod organic de întreaga operă uriașă a statului proletar. SAHIA, U.R.S.S. 75. Succesele dobîndite nu ne-au împiedicat însă să analizăm în mod critic munca noastră. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 373. Sfaturile populare, ai căror deputați sînt aleși de masele muncitoare, sînt organe care înfăptuiesc în mod real conducerea de stat. CONTEMP. 1953, nr. 371, 2/5. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arată felul cum apare acțiunea, starea sau însușirea exprimată de un verb. Complement circumstanțial de mod = complement circumstanțial care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare, la un moment dat, o acțiune, o stare sau o însușire. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă sau cum se înfățișează o calitate din regentă. La propoziția circumstanțială de mod propriu-zisă, iarăși, nu se vorbește de posibilitățile ei de contragere, deși posibilități sînt și aici. SCL 1956, 129. ♦ Cale, procedeu, mijloc (II 2), modalitate (1), sistem, metodă (4). Frumos mod de a-i izbîndi, cu armele, nu cu hicleșugul ! (a. 1694). FN 45, cf. CANTEMIR, IST. Aflat-au mod și organ ca acela pren carele a. . . turbura [țara] și în grele bănuieli despre stăpînitori a o băga. R. GRECEANU, CM II, 179, cf. 180. Nu era alt mod a face, fără cît pre acea cale a merge (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 161/15. Omul cel rău totdeuna caută mod se facă rău. ȚICHINDEAL, F. 126/19. Noi ne mărginim a vorbi despre modurile cum poate reuși exametrul în limba română. HELIADE, O. II, 164. Ilieș află moduri a scăpa și a întra în Moldova. ASACHI, S. L. II, 34. Modul de administrare al moșiilor Sf. Locuri este. . . vicios (a. 1855). URICARIUL, IV, 438/8. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor. NEGRUZZI, S. I, 312. Iată modul ce întrebuință: cînd se crăpa de ziuă, Păturică se afla lîngă ușa postelnicului. FILIMON, O. I, 123. Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut și mai comod este fără îndoială malposta. ALECSANDRI, O. P. 277. Despre diferitele moduri prin cari se dobîndește proprietatea. HAMANGIU, C. C. Stau. . . și moina cade, apă, glod. . . Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod. BACOVIA, O. 49. O diversitate de moduri și forme poetice, de la tonul combativ, mobilizator. . . la cel grav. CONTEMP. 1949, nr. 158, 9/4. ◊ E x p r. (Transilv. și Ban.) Nu e mod = (urmat de un verb la modul conjunctiv, infinitiv sau supin) nu se poate, nu e posibil, nu e chip. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Șî domnii ș-or judeca. . . Că nu-i mod a ne lăsa. T. PAPAHAGI, M. 36. Hei, tu, mîndruluțule, Cînd cu tine mi-am șezut, Noapte-a fost, nu s-a văzut, Amu-i ziuă și te văd, Cu tine nu-i mod să șed. BUD, P. P. 36. Nu-i modu dă scăpat. ALR II 3 570/76, cf. 3 570/36. (Învechit) A face mod v. f a c e. (Învechit) A (nu) avea mod (să. . . sau de a . . .) = a (nu) avea posibilitatea (să . . . sau de a . . .). Cea ceată de ostași înghesuiți, n-au mod nici de a fugi, nici de a să bate (a. 1694). FN 38. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acțiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. Modele sîntu cinci; indicativă, adică arătătoare (sau hotârîtoare), (imperativă., adică poruncitoare), (otativă, adică rîvnitoare), (congiuntivă, sau adăogătoare) (și infinitivă, adică nesăvîrșitoare, sau nehotărîtoare). VĂCĂRESCUL, GR. 61/6. Verburile au și chipuri (moduri) care sînt cinci. TEMPEA, GRAM. 103/8. La români sînt patru forme ale vorbelor [= verbelor], care, precum și la latini, și la italieni se cunosc din modul infinitivu. MAIOR, IST. 246/27. Verburile se conjugă; au numere, timpi, moduri și persoane. PLEȘoiANU, c. 132/21. Modurile... sînt niște chipuri d-a arăta însemnarea verbului. GR. R. (1835), 40/6. Ceea ce gramatica clasică numește mod, nu e altceva decît mijlocul formal prin care vorbitorul arată ce rol joacă conținutul enunțării în viața sufletească a vorbitorului. PUȘCARIU, L. R. I, 123. Astăzi „oi plecaeste simțit mai mult ca un mod (modul posibilității, al îndoielii etc.) decît ca un timp. IORDAN, STIL. 154. Numai modurile așa-zise personale pot funcționa ca predicat. id. L. R. 562. Modul este categoria gramaticală a verbului, prin care se definește acțiunea din punctul de vedere al realizării ei. GRAUR, I. L. 151. 3. (Învechit, rar) Exemplu, pildă, model. Să dați pruncilor voștri din pírga tinereațelor modul faptelor bune. ȚICHINDEAL, F. 6/19. Puțini sînt în lume. . . carii ar lua loruși spre mod pre vulpoiul acesta. id. ib. 15/6. 4. (Muz.) Caracterul unei succesiuni de sunete care alcătuiesc o piesă muzicală, determinat de o anumită ordine și natură a intervalelor componente și de o anumită funcție a diferitelor sunete față de sunetul fundamental. Principalele defecte ce moșteni muzica noastră de la cea orientală sînt: alterarea modurilor . . . și urîtul obicei de a pronunța sunetele muzicale cu vocea nazală. FILOMN, O. II, 214, cf. DER. ◊ Mod major v. m a j o r (4). Mod minor v. m i n o r (3). – Pl.: moduri. – Și: (învechit, 1, 2) mo s. f. – Din lat. modus, it. modo, fr. mode.

GATA adj. invar. 1. (Despre lucruri concrete și abstracte) Făcut de tot, pregătit astfel încît să poată fi întrebuințat; isprăvit, terminat. În fundul sufletului lui însă sta gata hotărîrea. SADOVEANU, O. I 481. Masa fiind gata, s-au apucat să cineze. CARAGIALE, O. III 80. Mărita-m-aș și eu, biata, Rufele de pat nu-s gata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. ◊ (Adverbial) Fiecare nouă generație, pășind în viață, găsește gata pregătite forțele de producție și relațiile de producție create de generațiile anterioare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 89. Glicherie se și întoarse iute cu migdale și cu alune stricate gata. HOGAȘ, DR. 283. (Cu valoare de predicat) Deodată, cînd a ajuns locomotiva în fața ei, s-a repezit și gata. C. PETRESCU, C. V. 36. ♦ Pregătit pentru a..., pe punctul de a... [Recruții] stăteau gata să ia drumul Galațului. BUJOR, S. 39. Luceafăru-i gata s-apuie. COȘBUC, P. II 7. ◊ Haine (de) gata = (în opoziție cu de comandă) haine confecționate, care se pot cumpăra într-un magazin. Bani gata v. ban.Loc. adv. (Pe) de-a gata = pe nemuncite, din munca altuia. Așteaptă să le vie toate de-a gata. REBREANU, R. I. 191. Doar cu gîndul le gîndește Și de-a gata toate-i vin. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A da gata = a) (cu privire la acțiuni exprimate sau subînțelese) a isprăvi, a lichida, a pune capăt. De mult dăduseși gata biblioteca mică a vărului tău. PAS, Z. I 297. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297. La vîrsta de 11 ani, un copil... a dat gata gramatica cu etimologia, sintaxa și cu toate chichițele ei. VLAHUȚĂ, la TDRG; b) (cu privire la persoane) a chinui, a distruge, a prăpădi; fig. a ului, a zăpăci. Mîndră, galben puișor, Mă dai gata cu-al tău dor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 96. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a veni (sau a sosi) la ceva făcut de altul și de care tu numai profiți, fără a fi depus nici o muncă. ♦ Care a luat ființă, care a căpătat existență. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I 167. Cînd se deșteptă... văzu ziua gata. ȘEZ. V 20. Urîtul din ce-i făcut? – Din omul care-i tăcut; Pune-o buză peste alta, Și iată, urîtu-i gata! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjecție) Ajunge! destul! Nu mai turna! Gata! 2. (Despre ființe sau despre lucruri văzute în acțiune) Care a făcut toate pregătirile (pentru ceva), care a ajuns în situația de a putea face ceva; pregătit. Aștepta gata la ușă. CARAGIALE, O. III 66. Cînd avem să pornim?Și acuma, moș Nichifor, dacă ești gata. – Gata, jupîne. CREANGĂ, P. 113. De vreți să vi le povestesc... eu sînt gata. ALECSANDRI, T. I 95. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «de») Toți să fim gata de jertfă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 103. Să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul. ISPIRESCU, L. 4. Și să fim gata de fugă. ALECSANDRI, T. I 460. ♦ (Urmat de un conjunctiv, de un infinitiv sau de un supin) Dispus să..., în stare să... Din clipa aceea se simți alt om... gata să înfrunte toată lumea. REBREANU, I. 92. Eu, iată, sînt gata a-mi da viața pentru tine. ISPIRESCU, L. 12. ◊ Expr. Gata pentru muncă și apărarea patriei = titlu al unui complex sportiv de masă (G.M.A.). 3. (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv, introdus uneori prin prep. «de») Cît p-aci să..., aproape să..., pe punctul, pe cale de a... Era gata să cadă pe brînci. DUMITRIU, N. 152. Becurile se balansau, clipind, gata să se stingă. C. PETRESCU, C. V. 137. Cînd era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea: Stăi, Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 5. ◊ (Întărit prin repetare) Cînd ai trecut, după vreo douăzeci de ani... erai gata-gata să nu o mai cunoști. PAS, Z. I 12.

NEAȘTEPTAT, -Ă adj. Negativ al lui așteptat; care nu este așteptat, dorit; p. ext. care vine prin surprindere, la care nu te aștepti, neprevăzut, nebănuit (2), surprinzător; care este deasupra așteptărilor, negîndit (2), nesperat; nenădăjduit (2). Face pace neașteptată cu craiul Sapore. șincai, hr. i, 20/33. Toate era sfărmate și amestecate într-un haos neașteptat. ar (1838), 622/38. Faime de acestea tendențioase pe noi românii ne dor, însă nu ne vin de loc neașteptate. barițiu, p. a. iii, 112. Mi-ați adus o veste atît de neașteptată, că, zău, nu știu cum să vă mulțumesc! alecsandri, t. i, 300. Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neașteptate hotărîri. odobescu, s. iii, 45. Lăuda pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ispirescu, l. 38. Poate că încă un motiv al neașteptatei măsuri sîngeroase venite de la un om așa de bun era tocmai întoarcerea lui Dimitrie. iorga, l. i, 318. Ceva neașteptat mă pironi pe loc. hogaș, dr. i, 37. Un pact care a doua zi răspundea într-o manevră neașteptată la Cameră. c. petrescu, c. v. 178. În fața acestei descoperiri neașteptate, rămășița de îndîrjire a lui Tudor Șoimaru pieri ca printr-un farmec. sadoveanu, o. v, 595. Intervențiile personale, unele ciudate și neașteptate. oprescu, i. a. iii, 18, cf. 35. Teamă mi-a fost de lacrima ta, fată, Și ea s-a ivit neașteptată. arghezi, vers. 303. Poetul ne surprinde prin adevărul neașteptat al notației sale. vianu, s. 30. Cînd tăcu, îl întrebă neînțelegătoare, cu o îndîrjire feminină neașteptată. camil petrescu, n. 144. Se vedea cît de colo că întîlnirea asta neașteptată nu-l bucura. galan, b. i, 289, cf. ii, 43, 178. Unde-i domnul lacomachi? întrebă vizitatorul neașteptat. tudoran, p. 15. Anghel își plecă fruntea încet, cuprins de o neașteptată oboseală. preda, d. 58. Bătrîna se gîndi cu o mulțumire neașteptată. t. popovici, se. 47, cf. 62. Poate era puțin speriat și cu siguranță mîniat de întîmplarea asta cu totul neașteptată. barbu, ș. n. 126. Prilejuiește astfel celor patru frați... o întîlnire neașteptată. contemp. 1962, nr. 796, 2/7. Sportul, desigur, ar putea oferi tot felul de scene tari, întorsături neașteptate. tribuna, 1962, nr. 267, 2/2. ◊ (Adverbial) Omul dinăuntru ridică neașteptat ochii spre fereastră și cercetă întunericul bănuitor. c. petrescu, s. 34. Sînt nenorociri care pot veni neașteptat, să curme cea mai calmă și durabilă fericire. id. î. ii, 271. (Legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) Neașteptat de bine.pl.: neașteptați, -te.pref. ne- + așteptat.

GĂSI, găsesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la obiecte) A vedea, a întîlni, a descoperi ceva, din întîmplare sau căutînd intenționat, a da de (sau peste) ceva; a afla. Într-o seară, Domițian și-aduse aminte de piculină. O găsi în fundul cufărului și începu să cînte. BASSARABESCU, V. 20. Făt-Frumos, după ce rescoli trei zile și trei nopți, găsi în sfîrșit... armele și hainele tătîne-său. ISPIRESCU, L. 3. De unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al mieu să fie. CREANGĂ, P. 194. La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi pe ici, pe colea, despre istoria noastră națională. GHICA, S. A. 142. Ce-ai căutat ai găsit. ◊ (Complementul indică un abstract; uneori construit cu dativul pronumelui reflexiv) Toată lumea asta aleargă, țipă, nu-și mai găsește astîmpăr. SAHIA, N. 54. ◊ Expr. A găsi pricină (sau motiv) = a descoperi motiv de gîlceavă; a căuta nod în papură. A nu-și găsi loc(u!) v. loc. A găsi ac de cojocul cuiva v. ac. A nu găsi cuvinte v. cuvînt. A-și găsi mormîntul (sau moartea) = a muri, a fi omorît. (Familiar) A-și găsi beleaua (bacăul, mai rar mantaua) (cu cineva) = a o păți, a da de necaz, a da de bucluc, a da de dracu (cu cineva). Are să se afle la curte, să-și găsească și el beleaua cu boierii. REBREANU, R. I 136. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine, zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. Eu nu voi să-mi găsesc beleaua, dîndu-ți drumul. NEGRUZZI, S. I 93. Și-a găsit sacul peticul v. petic. (Intranz.) Ți-ai găsit = aș! de unde! nici gînd! nici prin gînd să nu-ți treacă! Ș-apoi chitiți că numai în arc se încheia tot meșteșugul... omului aceluia? Ți-ai găsit! CREANGĂ, P. 245. (În întrebări retorice, care exprimă mirarea sau indignarea) A-și găsi (sau, refl., a se găsi) să... (sau, mai rar, de...) = a-i veni să..., a se apuca să... Tocmai acum la masă v-ați găsit și voi să vorbiți secături? ISPIRESCU, L. 213. Cu mine v-ați găsit de jucat? CREANGĂ, P. 304. Din toți caii tocmai tu te-ai găsit să mănînci jăratic? id. ib. 195. ♦ A descoperi ceea ce este ascuns, neștiut, necunoscut, nepus în valoare. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă, Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?... vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I 134. În orice frază, găseau o espresie a doamnei B. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Expr. A(-i) găsi (cuiva) leacul v. leac. A(-i) găsi (cuiva) dreptate = a-i face cuiva dreptate, a se pronunța în favoarea cuiva. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate. CREANGĂ, A. 145. ♦ (Cu privire la persoane) A întîlni (pe cineva) din întîmplare sau umblînd anume pentru a-l întîlni; a da (de cineva). A găsi pe cineva acasă.O luase înainte către sat. Îl găsiră în fața primăriei, în ulița pustie. DUMITRIU, N. 123. Iată și domnul Franț prietinul nostru. Unde nu gîndești, acolo-l găsești. ALECSANDRI, T. I 42. ◊ (Adesea determinat printr-un adverb sau printr-un nume predicativ, spre a indica situația în care se află cineva) Crai-nou strălucite! Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mihnite, Cu chipul cernit. ALECSANDRI, P. I 21. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. A-și găsi omul = a găsi persoana potrivită într-o împrejurare dată. A-și găsi omul (sau nașul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poți înșela, birui sau amăgi ușor. Las’ că și-au găsit ei omul. CREANGĂ, P. 250. Bine v-am găsit! v. bine. Să te găsesc sănătos! formulă de salut la despărțire. ♦ Refl. reciproc. A se întîlni cu cineva. Pe seară te ducea la plimbare... la grădina Breslei sau a lui Deșliu, unde se găsea cu alți greci. GHICA, S. A. 110. Cînd cu mîndra m-oi găsi, Zău, iar voi întineri! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 2. Tranz. (Despre o boală sau despre moarte) A surprinde, a cuprinde, a nimeri. Pe Bălcescu moartea l-a găsit departe de țară.Expr. Ce te-a găsit (de...)? = ce ai? ce ți s-a întîmplat (de...)? ce te-a apucat? ce ți-a venit? Nu știa baba lui ce l-a găsit, de-i așa de cu chef. CREANGĂ, P. 136. 3. Refl. A se afla undeva, a fi. Mă găseam în primăvara anului în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase, la o țigară. ARGHEZI, P. T. 93. Cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. CREANGĂ, O. A. 226. ♦ A se pomeni într-un loc, într-o situație, într-o împrejurare. Directorul general, cînd s-a găsit față în față cu Bozan, a scuturat scrumul țigării, absent. SAHIA, N. 35. ♦ A fi într-un anumit fel, a se prezenta într-un anumit mod. Ar fi mers cu el, dar tocmai atunci se găseau mai rău ca oricînd cu banii. BASSARABESCU, V. 14. Încep a cărăbăni la cireșe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. Alelei! fecior de om viclean ce te găsești. id. P. 206. ♦ A fi în ființă, a exista, a dăinui, a se păstra (încă). Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș și fata lui... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. 4. Tranz. A fi de părere că..., a socoti. Mai ales această actriță, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust. CAMIL PETRESCU, U. N. 164. Filozofii au găsit Că n-ar fi urmă de fiară. TEODORESCU, P. P. 179. ◊ Expr. (Urmat de obicei de conjunctiv sau infinitiv) A găsi cu cale (sau de cuviință) = a socoti nimerit, potrivit. Am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta. CREANGĂ, P. 30. Încep a spune... cum le-a dat [drumețul] cinci lei, drept mulțumită și cum cel cu trei pîini a găsit cu cale să-i împartă. id. O. A. 267. – Part. și: (regional) găst (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52).

ÎN prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată spațiul în interiorul căruia are loc o acțiune sau se află ceva) În cameră se făcuse o tăcere solemnă. BART, E. 388. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. În cotlon torcea motanul, pieptănîndu-și o ureche. EMINESCU, O. I 84. ♦ Printre. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată spațiul în care intră cineva sau înspre care are loc o mișcare) S-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. Se suie iute în pod. CREANGĂ, P. 5. Îl duseră în templul cel mic. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ (Complementul este un abstract) Acești ochi pătrundeau în sufletul lui ca două săgeți aprinse. HOGAȘ, DR. II 142. Iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. ♦ Printre, între. Visă că picase în niște turme de țapi furioși. BĂLCESCU, O. II 258. 3. (Complementul arată că starea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect sau între obiecte) Pe. Căluții muntenești nici nu erau asudați, cînd au poposit în culme. SADOVEANU, F. J. 545. Ce stai în capră ca un degerat și nu zici surugiilor să meargă? ALECSANDRI, T. I 110. ♦ Între. Și-atunci... scobește-te fata babei în dinți! CREANGĂ, P. 294. 4. (Complementul arată direcția sau ținta mișcării) La. Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale. EMINESCU, O. I 55. ◊ (După verbele «a lovi», «a trînti»,«a bate» etc.; complementul arată obiectul asupra căruia se răsfrînge acțiunea) Slujitorii deteră în timpine și în surle. ISPIRESCU, L. 2. Începe a bate în poartă, cît putea. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Împreună cu verbele «a lega», «a fixa», «a anina» etc.; complementul arată obiectul de care se atîrnă sau se leagă ceva) În belciugul de la carîmbul dedesubt, din stînga, era aninată o bărdiță. CREANGĂ, P. 106. (După verbe care cuprind ideea de încunoștințare, răspîndire, difuzare) Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. ◊ (În corelație cu «din», fiind precedat și urmat de același substantiv, formează o construcție care arată o succesiune în spațiu) Trecu muntele, cățărindu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. 5. La, în dreptul. Pîndind tocmai cînd era soarele în cruce... se răpede ca prin foc și ia trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 273. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. 6. (Împreună cu adverbe, prepoziții locale sau cu substantive, formează adverbe sau locuțiuni adverbiale, prepoziții compuse și locuțiuni prepoziționale) Înainte, înapoi, încoace, încolo, în cap, în cruciș, în curmeziș, în dos, înspre, în sus, în urmă, în față v. c. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. În vară dulci păsărele Sosesc voios. ALECSANDRI, O. 157. O cometă... nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ (În legătură cu «pînă», arată momentul pînă la care ajunge acțiunea) Se adunase ca să privească alergarea de cai ce se prelungise pînă în luna lui septembrie. NEGRUZZI, S. I 35. ♦ (În corelație cu «din», fiind precedat și urmat de același substantiv, formează o construcție care arată o succesiune în timp) Amîna din zi în zi și de joi pînă mai de-apoi. CREANGĂ, P. 141. 2. (Complementul, format dintr-un substantiv determinat de un numeral, marchează intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 4. 3. (Complementul este un abstract care arată durata și alcătuiește împreună cu prepoziția un grup de cuvinte care poate fi înlocuit cu o propoziție subordonată de timp sau cu un participiu) N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. EMINESCU, O. I 95. Nu apucase s-o afle în viață. NEGRUZZI, S. I 32. 4. (Cu nuanță cauzală) De vei păgubi în vreo neguțitorie, să-ți fie de învățătură. NEGRUZZI, S. I 251. III. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, mai ales în legătură cu substantive abstracte) Din pricina..., în urma... Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Dar ochii-i ard în friguri. EMINESCU, O. I 96. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) A doua zi iarăși așa făcu... fără să-și mai aducă aminte că plecase în pețit. ISPIRESCU, L. 34. O vulpe rău stricătoare Ducîndu-se în vînătoare... PANN, P. V. I 69. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod). 1. (Complementul indică modul propriu-zis) Rămase cîtva timp în picioare, rezemată cu spatele de tulpina unui nuc. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Să se înțeleagă în scris. SLAVICI, O. I 74. Bătrînii, văzînd astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra. CREANGĂ, P. 89. ♦ (În_legătură cu substantive, formează locuțiuni adverbiale) În adevăr, în ascuns, în deșert, în grabă, în toată mintea, în taină, în zadar v. c. 2. (Construcția prepozițională are valoare comparativă) În formă de, ca. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Fumul țigaretei... zboară în spirale. ALECSANDRI, P. A. 110. ♦ (Împreună cu substantivul care urmează alcătuiește un grup de cuvinte care poate fi înlocuit printr-un gerunziu) Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și cîștigau mulți bani. CREANGĂ, P. 4. Eu cu mîndra rîd în șagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ♦ Conform cu..., potrivit cu... Și-și tocmi oștile... cum știa el în legea lui. ISPIRESCU, L. 103. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) 1. (Complementul arată instrumentul propriu-zis) Se băteau urșii în coadă. ISPIRESCU, L. 1. Fiul craiului, văzîndu-se prins în clește... îi jură credință. CREANGĂ, P. 207. 2. (Complementul este un nume de materie) Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș, Negru, mic, muiat în tuș. TOPÎRCEANU, B. 54. Să-mi dea orzul fiert în lapte. ISPIRESCU, L. 16. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, (cu privire) la. Un bondar rotund în pîntec... EMINESCU, O. I 87. Grîul... Erea-n spic cît vrabia, Erea-n pai ca trestia! TEODORESCU, P. P. 145. Mi-e murgul sprintinel, În picioare subțirel. ALECSANDRI, P. P. 17. VIII. (Introduce un complement indirect) Petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate. GHICA, S. A. 142. ◊ (În legătură cu verbe care înseamnă «a se preface», «a se schimba», introduce complementul indirect, care arată obiectul prefacerii) Pădurile se schimbaseră în cîmpii. ISPIRESCU, L. 9. Luna lunecă și se coboară Și s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară. EMINESCU, O. I 142. Amorul meu se prefăcu în compătimire. NEGRUZZI, S. I 47. ♦ (După verbe care înseamnă «a lovi», construcția prepozițională are valoare de complement direct) Să nu lovești în el! COȘBUC, P. I 53.

DISLOCARE s. f. (< disloca, cf. fr. disloquer, it., lat. dislocare): procedeu sintactic prin care un grup de cuvinte dintr-o propoziție este frânt și despărțit prin anumite unități lexicale incidente, independente sau dependente (părți de propoziție, propoziții sau fraze) de restul propoziției sau al frazei. D. este o modalitate de structurare a ideilor, un procedeu de plasticizare a ansamblurilor sintactice, întâlnit atât în poezia populară, cât și în poezia cultă, satisfăcând necesitățile de ordin prozodic (sunt dislocate: subiectul de predicat, componentele subiectului multiplu, atributul de elementul regent, componentele numelui predicativ multiplu, complementul direct de verbul regent, complementul circumstanțial de mod de adjectivul regent, complementul de agent de participiul pasiv, complementul circumstanțial instrumental de diateza pasivă, adverbul mai de verbul regent, componentele unei locuțiuni substantivale). De exemplu: „Rele-s, bade, frigurile, / Da-s mai rele dragostile” (Folclor) „Îl străjuiau din muche, dominându-i pururi, ulmii” (V. Voiculescu); „Respirarea cea de ape îl îmbată ca și sara” (M. Eminescu); „Pă cea creastă, mamă, arsă / Mândră ploaie să revarsă” (Folclor); „Pietrișul roșu, boabe, al grădinii / Îi sunt bătuți și risipiți ciorchinii” (T. Arghezi); „Trei sau patru,-n mal, pescari / Stau de ceasuri fără număr” (idem); „Și să privim zigzagul, pe stânci, de tibișir...” (idem); „Și ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte” (idem); „Pe câtu-i de mare hiara și buiacă..., /Coarnele-n pășune la pământ își pleacă” (Dosoftei); „Făptura ei de aer dă floare de lumină / Și are, ca porumbul și volbura, tulpină” (T. Arghezi) „Numai marginea subțire-a lumii / ar mai fi așa de rece / – de-aș putea să i-o sărut – ca buza ta” (L. Blaga); „Ca să-l întorc apoi pe cărți (gândul) / Nins, cum și tu vrei, de lumini” (T. Arghezi); „Ai bănuit că platoșa-i pătată / Pe care odihniseși, cu rachiu” (idem); „Tu cu mâinile-ncleștate, mai cu degetele depeni” (M. Eminescu); „Pe zările-amăgirii trec încă și mă-mbie / Aduceri vechi aminte” (V. Voiculescu). Poate fi dislocată și o subordonată atributivă de substantivul regent: „Ești ca vioara, singură, ce cântă / Iubirea toată pe un fir de păr” (T. Arghezi). Întâlnim acest procedeu și în proza artistică (sunt dislocate astfel: subiectul, atributul, complementele direct, de agent, circumstanțial de loc, de mod etc.): „Intră în birouri unde se vedeau lucrând, într-o sală vastă, mărginită de-a lungul intrării de o masă ca un dulap, din cap în cap, funcționarii” (T. Arghezi): „Un cap măsliniu cu cioc și două urechi în creștet, ca de lup, încovoiate” (idem); „...și prin ochiul fără pleoape, de scândură, al turlei, se zăreau clopotele rămase spânzurate” (idem); „Născocim cu buna credință a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, și livada, și recolta” (idem); „Mi-ar trebui alte cuvinte și nu am, sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată, din patru părți, pe toate ferestrele, de soare” (idem); „Omul gesticula, alternând cu mâna, ca după o muzică, în aer” (idem); „...el (pisicul)... examinează viața apartamentului chiorâș” (idem) etc. D. dăunează uneori clarității enunțului prin lungimea elementelor intercalate (e greu de urmărit conținutul comunicării – vezi unele exemple de mai sus) sau prin bruscarea legăturilor sintactice existente între regent și subordonat, ca în exemplele din publicistica actuală: „...are nevoie de puncte de referință, de lumini călăuzitoare, de, în fine, rigoare”; „...ne-ar îmbia destule stații de, mai mult sau mai puțin obligată, oprire”; „Ați putea – ziceți în continuare – fi, deci, acuzat că vă ascundeți după deget” (din „România literară”, după N. Mihăescu, Dinamica limbii române literare, București, 1976, p. 46). Au studiat acest fenomen lingvistic acad. Ion Coteanu și prof. Paula Diaconescu.

A adv. 1 În chipul acesta, astfel: ~ s’au întîmplat lucrurile; ~ mi-e firea; ~ i-a fost scris; ~ să fie, zise el (ISP.) 2 Arată că un lucru se petrece într’un anumit fel, dar cel care vorbește dă înțeles mai nehotărît, o nuanță vagă celor spuse: vine și el ~ să stea de vorbă; a scăpat ca prin urechile acului 3 În mod eliptic, sub formă interogativă la începutul unei fraze, arată că vorbitorul face aluziune la ceva despre care s’a vorbit mai ’nainte sau despre ceva cunoscut: așa? atunci să mai îndrăznească și altă dată! 4 Așa... așa, Cum... așa; proverb: ~ am cumpărat-o, ~ o vînd, cum mi s’a spus, așa spun și eu, fie ori nu adevărat 5 Pe lîngă alte adverbe: să faci ~ cum am vorbit; proverb: cum vei semăna ~ vei secera; proverb: cum îți vei așterne ~ vei dormi; ~ țin și ei preteșugul ca lupul cu oaia și ca cînele Vinerea (N.-COST.); Humuleștii nu erau numai ~ un sat de oameni fără căpătîiu (CRG.); ~ da, mai înțeleg; am să fac chiar ~ cum mi-ai spus; cam ~ s’au petrecut lucrurile; nu-i vorbă tot atîta se toarce și cu o furcă mai ~ (VLAH.); Mold. mai ~, așa e, da, de sigur; mă duc și eu doar ~ la întîmplare; vorbești și tu, ia ~, în dodii cîteodată (CRG.); tot ~ și iar ~ au rămas casele neînchiriate (CAR.) 6 Pe lîngă conjuncțiuni: ~ dar, prin urmare, va să zică; am plecat pe urmă, ~ că nu mai știu ce s’a întîmplat; și ~, s’au dus să-și caute norocul în lume; a venit un tînăr îmbrăcat ~ și ~, a făcut ~ și ~ (ISP.); Cum ai petrecut? – Așa și așa; familiar ~ și pe dincolo, ba unele, ba altele, într’un fel și într’altul: dumnealui face și drege... umblă ~ și pe dincolo (CAR.); Băn. tiri~... tiri~, ori așa... ori așa; Băn. ni ~... ni ~, odată așa... odată așa 7 Pe lîngă interjecțiuni: ~ zău, copile! (IK.-BRS.) 8 În legătură cu unele verbe, formează diferite expresiuni caracteristice: ~ fiind, vei face tot posibilul să-l convingi; fie și ~, nu mă împotrivesc; ~-i c’ai pățit-o? nu-i ~ că am avut dreptate? 9 pop. Da: Va să zică, ți-a spus să nu te duci pe la el. – Așa. 10 Pe lîngă un sbst. arată că e vorba de anumite însușiri ale lui: n’am mai pomenit ~ iarnă; proverb: la ~ cap, ~ căciulă 11 Tot ~, în același fel, la fel: a rămas tot ~ cum l-ai cunoscut 12 Atît de (pe lîngă adj., adv. și loc. adv, legat de ele deseori cu prep. de, care în unele cazuri e despărțită de așa prin verb): e ~ (de) tînăr; ~ (de) departe; Și-~ cîntă de cu dor, Frunzele în vînt că sbor (IK.-BRS.) 13 Tot ~ de, servește a lega doi termeni între cari se face comparațiunea de egalitate: e tot ~ de frumoasă ca și ea [lat. eccum + sīc].

CE pron. invar. 1. (Pronume interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, obiect, fenomen, la o acțiune, stare etc.) Da ce-a fost aici, copile?Ce să fie, mămucă? CREANGĂ, P. 27. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai? EMINESCU, O. I 97. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Precedat de prep. «cu», «din», «în» etc.) Cu ce călătorești mîine?Din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Dragostea din ce-i făcută?,.. Din omul cu vorbă multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ (Urmat de «mai») Ce mai faci? sau ce mai spui? formulă de întrebare pe care și-o adresează cei ce se întîlnesc. ◊ Expr. Ce mai încoace și-ncolo? v. încoace. Ce mai la deal la vale? v. deal. Ce-are a face? v. face. ♦ (Ca replică la o solicitare, familiar) Poftim? da? Ioane!- Ce? ♦ (Cu o intonație prelungită, cu valoare de interjecție) Cum adică?! se poate?! Nici azi nu l-am găsit acasă!- Cee?! ♦ (Adjectival, cu referire la calitatea unui lucru) Care? ce fel de...? ce soi de...? de ce natură...? Da ce vînt te-a abătut pe-aici? CREANGĂ, P. 30. Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorit? ALECSANDRI, T. 161. 2. (Cu referire la motivul sau cauza acțiunii) Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist, așa, și liniștit. COȘBUC, P. I 260. Albă păsărică! Ce stai singurică Lîngă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Expr. Ce mai atîta...? de ce atîta...? Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură? CREANGĂ, P. 331. ♦ (Adesea precedat de prep. «de» sau «pentru») Pentru ce? Pentru ce n-ai venit? De ce? (În propoziții interogative directe) Dacă-l știi supărăcios, de ce nu-i dai pace? SADOVEANU, P. M. 32. De ce nu m-ați sculat? CREANGĂ, P. 11. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. Spune, mîndră, și-mi ghicește: Codru de ce-ngălbinește, Voinic, de ce-mbătrînește? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. (Ca răspuns afirmativ în formă interogativă) De ce nu? = a) cum să nu, desigur. Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul.De ce nu? Dă furca-ncoace și rămîi aici pînă la noapte. CREANGĂ, P. 97; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea «de ce» Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate.- De ce, măria-ta?- De ce, de nece... Uite, pentru că nu vreau eu! CARAGIALE, O.III 104. ◊ (Cu valoare de conjuncție, în propoziții interogative indirecte) Nu văd de ce te superi. SAHIA, N. 95. I-am apucat să mărturisesc... de ce nu sînt mai silitor. GALACTION, O. I 20. Atunci el întrebă pe cal de ce este iarba pălită. ISPIRESCU, L. 5. ♦ (Popular; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. Pe dealul cu strugurii Plimbă-se călugării Blestemîndu-și părinții De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Cu referire la scopul acțiunii, mai ales precedat de prep. «la», «pentru») Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. 3. (Interogativ-exclamativ, indicînd diverse stări afective: surpriză, indignare, supărare, neîncredere etc.) Cum adică? nu cumva?! Ce? să-ngîni pe coarda dulce că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? EMINESCU, O. I 140. Bine, mișelule! Nu ți-e destul Cu atîta? Ce! Vrei să las vulpea bearcă? ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. Ce face? = cum?! se poate?! (ca amenințare) cum îndrăznești?! Să mă împușc!Ce face?... săraca de mine!... ai nebunit? ALECSANDRI, T. 577. ◊ (Familiar, urmat de «dumnezeu»,«dracu», «foc» ețc.) Dar ce dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt. CREANGĂ, P. 24. Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? ALECSANDRI, T. I 40. Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. II. (Adverbial, în legătură cu ideea de cantitate, de intensitate și adesea de mod) Cît (de tare, de mult)..., cum... Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Neobișnuit, după adj.) Uite, graurii pe luncă, Veseli fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. ◊ Expr. Ce mult...! = cît de mult...! Ce mult doream să plec la mare! Te miri ce (și mai nimic) = nimica toată. Cît pe ce... = aproape..., cît pe-aci..., mai-mai... De ce... de ce (sau de aceea)... =cu cît... cu atît... De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Din ce în ce = cu cît trece timpul, cu atît mai mult; tot mai mult. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 94. Numai ce (iată sau iaca)... = (deodată) iată că..., pe neașteptate, fără veste. Arareori, numai ce-o vezi cu cîte-o brîndușă în păr. DELAVRANCEA, S. 10. Mergînd ei tot pe munte, în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Și cum sta ea în preajma fîntînii, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. ◊ (Uneori urmat de «mai») Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Ce mîndre ni-s frunțile! Nimeni, nicicînd, Nu va izbuti să le plece Din nou la pămînt. CASSIAN, H. 21. Eu văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Apoi noaptea lor albastră [a ochilor], a lor dulce vecinicie, Ce ușor se mistuiește prin plînsorile pustie! EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Ce de(-a) sau ce mai de sau ce de mai = cît (de mult). Ce de lume pleca din București! VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sînt. ISPIRESCU, L. 372. III. (Cu valoare de conjuncție, făcînd legătura între propoziția subordonată-interogativă indirectă și cuvîntul din propoziția regentă pe care-1 determină) Care lucru anume. Înțelegi ce vreau să spun. DAVIDOGLU, M. 8. Nu mai știa ce să facă de bucurie. CREANGĂ, P. 135. Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. Îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5.* Expr. Iată ce, precedă o explicație sau soluționarea unei probleme. Iată ce ai de făcut. CREANGĂ, P. 224. A ști sau a afla ce(-i) și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. ♦ (Adjectival) Ce fel de... Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Să vedem ce procopseală ai să-mi faci. ISPIRESCU, L. 15. Să vezi ce mîndruță lași. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. VI. (Pronume relativ; azi adesea înlocuit prin «care») 1. Care. Are să-și ție cuvîntul, ca unul ce era om de omenie. ISPIRESCU, L. 43. Oamenii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de rîs. CREANGĂ, P. 306. Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează romînilor drepturile următoare... BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. (Precedat de «cel», «acel», «a cela») Astăzi [muncitorii] au puteri de neînfrînt. Și, la un loc cu mîini necruțătoare, Lovesc în cei ce-au fost și încă sînt Dușmanii-acestei țări ce crește-n soare. CASSIAN, H. 77. Aștept... Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer. EMINESCU, O. I 91. Trage-ți mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc. ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ (Neobișnuit, invariabil la cazurile oblice) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. 2. (În legătură cu «a fi», mai rar cu «a se găsi», cu sens explicativ) Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este. ISPIRESCU, L. 5. Ca băiat străin ce se găsea... s-a oploșit de la o vreme într-un sat. CREANGĂ, P. 139. Ființă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduințelor lui. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. De... ce... = cît (de)..., cum. De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Vai, tare-ai îngălbenit!Cum să nu mă-ngălbenesc, De-atîta gînd ce gîndesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. ◊ Expr. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv plauzibil. Nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, P. 189. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. 3. Ceea ce. Și ce-a făcut, Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229. Să sfîrșesc ce am pus de gînd. ISPIRESCU, L. 16. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești... și mai cu seamă la Podul Iloaiei? ALECSANDRI, T. I 304. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că..., de fapt. Trăiesc, ce-i drept, mult mai greu, dar fără nici pic de huzur. ALECSANDRI, T. I 370. Ce pe apă nu curge V. curge. ◊ (Precedat de «tot») Aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 112. V. (Pronume nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Substantivat, totdeauna precedat de «un») Simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. ISPIRESCU, L. 241. Am să-ți spun un ce misterios. ALECSANDRI, T. 704. I se va întîmpla un ce groaznic și de moarte. BĂLCESCU, O. II 65. ◊ Expr. (Rar) Cu mare ce = cu mare greutate, cu multă osteneală. Cu mare ce scăpînd din labele lui [ale ursului], am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă. CREANGĂ, P. 186. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția regentă) Cît. A stat ce-a stat, și-i dete-n gînd Să iasă după fată. COȘBUC, P. I 255. Făt-Frumos ospătă ce ospăta, dar apoi, luîndu-și buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra de piuă. EMINESCU, N. 8. 3. Orice; oricît. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Zică cine ce va vrea, Eu tot joc pe voia mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359.

AMAR1, (rar) amaruri, s. n. 1. Jale, tristețe. Mă duceam acasă, mă culcam, mă sculam mai plin de amar. CAMILAR, TEM. 200. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-samarul. COȘBUC, P. I 60. Un vis ce își moaie aripa-n amar. EMINESCU, O. I 37. Ce amar trebuie să fie în sufletul lui și cîtă jale în inima soției sale! NEGRUZZI, S. I 41. ◊ (Poetic, personificat) Paște jalea prin zăvoi Și amarul sus pe coastă. BENIUC, V. 158. ♦ Loc. adv. Cu amar = a) jalnic. A început a plînge cu amar. CREANGĂ, P. 97. Vîntul geme prin codri cu amar. EMINESCU, O. I 98; b) greu. Cu amar are să-i vină și lui la urma urmelor. ISPIRESCU, L. 27. 2. Suferință, chin, necaz. Pentru amarul zilelor toate... Cu fruntea-n țărină conacele cad, Să crească în glie noul răsad. TULBURE, V. R. 38. Și-acolo umblai, un drum ce avea să-mi fie-n urmă Izvor de multe amaruri. MURNU, O. 102. Sînt suflet în sufletul neamului meu Și-i cînt bucuria și-amarul. COȘBUC, P. II 291. Tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul, nu se mai bagă în seamă amarul. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. A-i fi amar = a suferi. De-ar fi fost el un viteaz, Nu mi-ar fi așa necaz, Dar a fost un biet tîlhar Și de aceea mi-e amar! ALECSANDRI, P. P. 230. A-și vărsa amarul = a-și povesti necazurile, a se tîngui, a se jeli. A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere. Mult amar am înghițit. ALECSANDRI, P. P. 379. A-și mînca amarul împreună cu cineva = a duce trai (greu) împreună cu cineva. Ei se hotărîră ca să nu se desparță și să rămîie să-și mănînce amarul împreună. ISPIRESCU, L. 97. (Cu valoare de interjecție, construit cu dativul sau cu determinări introduse prin prep. «de») Vai! Amar era să fie de voi, de nu eram noi amîndoi. Și cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. Amar mie! Amar mie!... Ce-am fost eu și ce-am ajuns! ALECSANDRI, P. II 102. (Uneori întărit prin repetare sau prin «vai») Noroc... că era fată robace și răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai și amar de pielea ei. CREANGĂ, P. 283. Vai de el, amar de ea. ALECSANDRI, P. P. 28. 3. (De obicei precedat de adverbe de cantitate și urmat de substantive la plural, de colective sau de abstracte, indică un număr sau o cantitate mare) Mulțime, grămadă. O chema feciorul mereu la București, la dînsul, ca să nu se mai trudească și să fie tihnită. după atîta amar de muncă. REBREANU, R. I 150. Din pricina ta s-a prăpădit atîta amar de lume! CREANGĂ, P. 318. N-ai fost pe la dînsul d-atît-amar de vreme. NEGRUZZI, S. II 202. (Întărit prin repetare) Am mai umblat pe-aici... dar sînt Amar de ani, amar! COȘBUC, P. I 228. 4. (Rar) Gust amar; lucru amar. Pîn’ nu-i gusta amarul nu știi ce-i dulcele. ȘEZ. I 219.

ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș.~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb.~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).

SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălțime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎRCEANU, B. 47. Sus senin și jos verdeață! Ce cuminte-i să trăiești Cînd ți-e dat să stăpînești Numai o viață. COȘBUC, P. I 263. Într-una din seri, cum ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar, Ca să scăpăm de amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adj. De sus = a) (arată poziția geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Orașul de sus; b) care vine sau pornește de la centru, din inițiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. Păturile sociale de sus. De din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?... Se zărește de la dînșii de pe capătul prispei de din sus. MIRONESCU, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruța de din sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. ◊ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă, largă.De sus, de la comandă, își aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei. BART, E. 394. Fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului, de sus, și o dete Zgripsoroaicii. ISPIRESCU, L. 90; b) din înălțime. De sus ploaia caldă nu mai contenește. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din inițiativa organelor de conducere. O revoluție nu se poate face de sus. Trebuie să așteptăm să fie țara pregătită. CAMIL PETRESCU, O. I 344. (În legătură cu verbele «a sta», «a rămîne») În sus = în poziție verticală, drept, țeapăn. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie și iar le usucă pe dînșii, s-au întărit scoarță și, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, Î. II 33. Numai uitîndu-se cineva la capul [leului] cel cît banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și zbîrlită, ar fi înghețat de frică. ISPIRESCU, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximație locul) prin înălțime, prin aer, prin văzduh. Zburau țipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. Copiii și nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntați. CREANGĂ, P. 59. Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMINESCU, O. I 144; b) (determinînd verbe ale mișcării) în zbor, zburînd. Și atunci odată pornesc și turturica și calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301; c) (determinînd verbe ale mișcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). ◊ Loc. prep. (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. REBREANU, I. 52. Pînă dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul și să prășești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ți aud gurița, Rumeioara, drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Mai sus de... = mai la nord de... Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, I. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎRLEANU, L. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pînă-n capul satului, Drept ușa bogatului. TEODORESCU, P. P. 291; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de... Mă uitam, pe furiș, cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. CREANGĂ, A. 66. Pe din susul... = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de... Hunii devastau și pustiau totul înaintea lor. Țările noastre însă au suferit puțin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul țărilor noastre, devastară, supuseră și se așezară în Ungaria de astăzi. HOGAȘ, DR. II 167. ◊ Expr. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. De jos în sus = în direcție verticală ascendentă. De sus (și) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos.Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. De sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pînă) sus = de la centru, de la vîrful unei organizații pînă la bază sau invers. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fața-n sus = culcat, întins pe spate. Lăpușneanu sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-n sus = cu deschizătura în partea de deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele și, luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus și apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, P. 238. (Despre obiecte) Cu fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; fig. în dezordine, în neorînduială, răvășit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva pe sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forța, cu sila. Cîțiva oameni necunoscuți îl duceau mai mult pe suscătre trăsura neagră din drum. SAHIA, N. 58. L-au ridicat din pat pe sus. CARAGIALE, O. III 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Și pe tine te-or peți, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. Ba, eu mîndră nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. ALECSANDRI, P. P. 24. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toți oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie! CREANGĂ, P. 162. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ceva cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorînduială; a răscoli, a răvăși. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos. HASDEU, R. V. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau, pînă) jos (și de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenție sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. SADOVEANU, B. 96. Se prinde în joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus și, cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o calcă pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de poftește pe madam Franț, guvernanta, să vie sus. ALECSANDRI, T. 298. ◊ Loc. adj. De sus = a) care ține de partea superioară a unei locuințe, situată deasupra parterului. Catul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care servește în apartamentele stăpînului. Îmi era dor să te mai văd o dată, conașule, pîn-a nu te duce la Paris. – La Paris? eu?...Așa... am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. ♦ (Despre poziția unui astru) Deasupra orizontului, în înălțime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază. DUMITRIU, N. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopții senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. ALECSANDRI, P. I 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos și luna-i sus, Departe-i bădița dus! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. ◊ Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin! odorul meu nespus Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. EMINESCU, O. I 170. ♦ (Popular) Departe (în înălțime). Susu-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sînt.; Ba mai sînt și-n alte sate, Stau cu gurile căscate! HODOȘ, P. P. 181. Vai de mine, cum aș mere, Seara, la gură cu miere!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Într-o situație socială înaltă. A ajuns foarte sus.Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. CERNA, P. 23. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mișcării) Înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcție verticală, în înălțime. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică. EMINESCU, O. I 93. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc. BELDICEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînd vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27. Și pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. EMINESCU, O. I 175. ◊ Loc. adj. În sus = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălțime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. EMINESCU, O. I 93. Întristat, pe gînduri pus, Mă suii pe deal în sus. TEODORESCU, P. P. 291. Ieși tu, mîndră, din chilie, Și te uită-n sus prin vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112; b) în direcția cerului, în înălțime, în văzduh, în aer. Zîmbind s-așază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și, venind un vîrtej înfricoșat, a rîdicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerului. EMINESCU, N. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcția izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oști și au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulțumit, cu ochii veșnic duși în susul pleoapelor, a somn. BASSARABESCU, V. 5; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcția izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucînd prin glod în susul pîrîului. CAMILAR, N. I 23. O pajiște înflorită se ridica ușor, în susul pîrăului, și liniștea părea a crește. SADOVEANU, O. IV 437. Luntrele, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lîngă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult brațe. D. ZAMFIRESCU, R. 121; c) (în legătură cu așezări omenești) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susul satului. STANCU, D. 18. A sunat veteranul satului, Diș, goarna, întîi în fața primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gîrlă, să audă și cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcția izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. SAHIA, U.R.S.S. 128; b) (în legătură cu o așezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cîmpineanu, dinspre Știrbei-vodă, se vedea curgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate. CAMIL PETRESCU, N. 23. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. ♦ (Cu valoare de interjecție) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicați», «ridicați-vă». Sus mîinile!Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. SADOVEANU, N. P. 128. b) Fig. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... Mai sus de 14 ani. ◊ (Împreună cu «în» și în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetățenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus.Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît..., v. presus. Din născare se cunoștea că are să fie mai pe sus decît alți oameni. SBIERA, P. 22. [Păsărilă] avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decît își poate dracul închipui: cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) În cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că...Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (În legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus.Notele de sus = notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a spune», «a vorbi», «a protesta») Sus și tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni. GHICA, S. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cervenco însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieți oameni ca și dînsul. REBREANU, P. S. 51. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. Trupul tău ce-au fost țărînă în țarînă s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. I 199. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = din cer, de la dumnezeu. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! Sînt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean. HASDEU, R. V. 61. ◊ Compus: (formînd un substantiv masculin) cel-de-sus = dumnezeu. Nu-i spun, Ioane, căși-așa, și-așa – tot acolo ajungem. El o pornit într-o parte și acolo o ține. O țin și eu, cît s-o mai îndura cel-de-sus să mă vadă. POPA, V. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea celui-de-sus. CREANGĂ, P. 46.

MAI1 adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..?Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur.D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă?Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 441/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 1451/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI2, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV2, 76. Tot îți place ție Brașovulmai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

eu1 [At: COD. VOR.2 1r/7 / V: (pop) io / P: (pop) ieu / Pl: euri / D: mie, îmi (îvp îm), -mi (îvp m-, -m), (îvr -m-) / Ac: (pe) mine (înv mene), mă (îvp mi, înv me, îvr mia) / E: ml ego, mihi, me] 1 pprl Înlocuiește numele persoanei care vorbește Eu merg. 2 pprl (Așezat înaintea predicatului; șîs eliptice de predicat) Înlocuiește numele subiectului propoziției (marcând insistența asupra lui) Cine a tușit? Eu. 3 pprl (Înv; în formule de introducere din acte oficiale, texte domnești etc.; urmat de o apoziție nume propriu) Precizează faptul că persoana denumită prin numele propriu este autoare a actului oficial (și că actul oficial exprimă voința expresă a persoanei denumite) Eu, Ianache logofăt, scris-am acest zapis. 4 pprl (Urmat de apoziția „unul”, „una”) Exprimă ideea de izolare a persoanei care vorbește dintr-o mulțime Eu, unul, nu cred. 5 pprl (Așezat după predicat, precedat uneori de adverbul „și”, care subliniază subiectul) Scoate în evidență identitatea dintre autorul (acțiunii sau) stării exprimate de predicat și persoana care vorbește Cred și eu. 6 pprl În corelație cu alte subiecte, indică (paralelismul sau) opoziția, evidențiind astfel subiectele Tu ai credință, iar eu îndoială. 7 pprl (Urmat sau precedat de adjectivul de întărire „însumi”, „însămi”) Exprimă implicarea deosebită a persoanei care vorbește în (acțiunea sau) starea descrisă de propoziție Eu însumi am zugrăvit casa. 8 pprl (La dativ) Înlocuiește complementul indirect, arătând identitatea lui cu persoana care vorbește Nu-mi răspunde. 9 pprl (Îf mie; așezat după predicat; înv și antepus; șîc eliptice de predicat) Accentuează ideea că persoana care vorbește este destinatarul indirect al acțiunii Să-mi facă mie asta! 10 pprl (Îf mie; urmat de adjectivale de întărire „însumi”, „însemi”) Scoate în evidență identitatea dintre persoana care vorbește și destinatarul acțiunii S-a arătat mie însumi. 11 pprl (Îf mie; urmat de „unul”, „una”) Exprimă singularizarea complementului indirect dintr-o mulțime Mie unuia nu-mi trebuie nimic. 12 pprl (Îf mie; în corelație cu alte complemente indirecte) Indică (paralelismul sau) opoziția și evidențiază astfel complementele Nu ne folosește nici mie, nici ție. 13 pprl (Îf îmi, mi-, care precedă predicatul sau se situează între conjuncția „să” ori prepoziția „a” și verb, la modurile conjunctiv și infinitiv; îf -mi, -mi-, legat de alte pronume personale sau reflexivul „se”, „s”, ori de verbul regent) Exprimă identitatea complementului indirect cu persoana care vorbește (sau repetă exprimarea complementului prin forma accentuată) Mie să nu-mi spună asta! 14 pprl (Îf mi-; însoțit uneori de pronumele -ți-; pop, -și, ambele nu se referă la actanții din propoziție, și de pronumele -l, care se referă complementul direct al propoziției) Exprimă participarea sufletească a povestitorului sau a altor persoane la acțiunea suportată de complementul direct Unde nu mi ți-l[1] apucă o tuse! 15 pprl (Îcs; dep) Ce mi-e... ce mi-e... Exprimă egalitatea între două elemente aparent foarte diferite Ce mi-e Ion, ce mi-e tată-său. 16 pprl (Îf mi-; așezat înaintea verbului urmat de un substantiv ce denumește un obiect posedat de persoana care vorbește, sau așezat după acest substantiv; are funcția de atribut pronominal; poate fi înlocuit cu un adjectiv posesiv) Exprimă relația de posesie între persoana care vorbește și substantivul determinat Fața-mi trăda tristețe. 17 pprl (Pop; îe) Pân-a fi să iasă dreptul, îmi plesnește mie pieptul Persoanei care vorbește (nu i se face sau) i se face cu greu dreptate. 18 pprl (Forma neaccentuată, îmi, mi precedă verbul, iar cea accentuată, mie, precedată de adverbele „și”, „numai”, „chiar” etc. se află după verb) Exprimă insistența vorbitorului asupra statutului său de destinatar al acțiunii verbului Îmi place și mie. 19 pprl (Îf mie; precedată de adverbele de comparație „ca”, „asemenea”, „aidoma”, „întocmai”, „precum”) Exprimă al doilea termen al unei comparații, cu funcția de complement circumstanțial de mod El scrie aidoma mie. 20 pprl (Îf mie, îmi, mi-; precedă un verb impersonal sau o construcție impersonală) Exprimă subiectul logic Mi-e cald. 21 prl (Îf mie, îmi, mi, mi-, -mi-, -mi; stă lângă un verb activ pronominal la persoana I singular) Exprimă identitatea persoanei care vorbește atât cu subiectul acțiunii sau stării, cât și cu complementul indirect Eu îmi spăl rufele. 22 prl (Îf îmi, mi, mi-, -mi-, -mi; stă lângă un verb la persoana I singular) Reprezintă marca morfologică a diatezei reflexive cu dativul a verbului, fără funcție sintactică Mi-amintesc. 23 pprl (La acuzativ) Exprimă identitatea dintre persoana care vorbește și complementul direct al propoziției El mă strigă. 24 pprl (Îf mine; precedat de prepoziția „pe”, înv „pre”, îrg, fără prepoziție; așezat după predicat; șîc eliptice de predicat) Exprimă insistența asupra identității vorbitorului cu complementul direct Pe mine mă strigi? 25 pprl (Îf mă, mă-, -mă, -mă-, -m-, -m, pop, mi-, -mi-; așezat după conjuncția „să” ori după prepoziția „a” la modurile conjunctiv și infinitiv) Exprimă identitatea persoanei care vorbește cu complementul direct (sau repetă complementul exprimat prin forma accentuată) Să mă fi întrebat. 26 pprl (Îrg; forma neaccentuată așezată înaintea predicatului este reluată de o altă formă neaccentuată, postpusă) Exprimă intenția de a insista asupra complementului Turcii nu mă prinză-mă. 27 pprl (Îf mine; precedat de diverse prepoziții sau adverbe) Exprimă identitatea dintre persoana care vorbește și atribut, complement indirect, complement circumstanțial În discuția despre mine, el se referă la mine. 28 pprl (Îf mine; precedat de prepoziții sau adverbe; urmat de „unul”, „una”) Exprimă izolarea complementului sau atributului dintr-o mulțime Pe mine una nu mă interesează. 29 pprl (Îf mine; precedat de prepoziții sau adverbe; urmat de adjectivul de întărire „însumi”, „însămi”) Insistă asupra identității persoanei care vorbește cu complementul sau atributul exprimat de pronumele personal Pe mine însumi m-a lovit. 30 pprl (Înv; îfa mine alipit de pronumele[2] reflexiv și; precedat sau nu de prepoziție) Insistă asupra complementului Nu mă arăt mineși iubitoriu. 31 pprl (Îlo) A nu fi de mine (sau de tine, de el etc.) A nu se potrivi cu o anumită persoană. 32 pprl (Îlav) În mine În gândul meu. 33 pprl (Îs) După mine După părerea mea. 34 pprl (Îlav) Eu și cu mine Eu singur. 35 pprl (Îal) Eu în persoană. 36 pprl (Precedat de adverbe de comparație; îf mine, îrg, eu, io) Exprimă o comparație în care persoana care vorbește este al doilea termen Om fără liniște ca mine. 37 pprl (Îe) Eu ca eu Persoana vorbitorului se trece, într-o anumită situație, pe plan secundar. 38 prl (Îfpe mine, mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; stă lângă un verb activ pronominal la persoana I singular) Exprimă identitatea persoanei care vorbește atât cu subiectul acțiunii sau stării, cât și cu complementul direct Eu mă spăl. 39 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; stă lângă un verb la persoana I singular) Reprezintă marca morfologică a diatezei reflexive cu acuzativul a verbului, fără funcție sintactică Mă gândesc la ceva. 40 prl (Îrg; marca diatezei reflexive este repetată) Se insistă asupra subiectului identic cu vorbitorul Duce-m-aș și m-aș tot duce. 41 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; împreună cu verbul lângă care stă, poate fi înlocuit cu o construcție pasivă cu verbul auxiliar „a fi”) Reprezintă marca diatezei pasive construite cu reflexivul M-am ales deputat. 42 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-) Exprimă reflexivul reciproc, dacă verbul este determinat de un complement sociativ care este concomitent obiect pasiv al acțiunii verbale și cel de al doilea subiect logic Mă cunosc cu ea. 43 prl (Îf îmi, mi-, -mi, îvr, -m; așezat înaintea verbului urmat de un substantiv ce denumește un obiect posedat de persoana care vorbește, sau așezat după acest substantiv; are funcția de atribut pronominal; poate fi înlocuit cu un adjectiv posesiv) Exprimă posesia persoanei care vorbește asupra substantivului determinat Vino în casa-mi. 44 prl (Îf mi-; cu valoare posesivă; uneori anticipează un adjectiv posesiv) Indică apartenența complementului substantiv de lângă verb la corpul vorbitorului Mi-am spart capul. 45 pprl (Îf -mi; precedat de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: „asupra”, „deasupra”, „în jurul” etc., cu sens local care se construiesc de obicei cu genitivul) Exprimă identitatea complementului circumstanțial de loc cu vorbitorul Deasupra-mi cerul se înnora. 46 pprl (Îf mi; cu valoare de pronume posesiv) Ține locul numelui a ceea ce aparține vorbitorului, înlocuind, totodată, și numele acestuia Durerile fizice mi le calmez cu sedative. 47 prl (Îf îmi, mi-, -mi, îvr, -m; cu valoare posesivă; stă lângă un verb însoțit de termeni care denumesc persoane considerate în raport cu vorbitorul) Indică (dependența sau) relația de rudenie a vorbitorului cu o altă persoană Ce-mi face copilul?. 48 pprl (Cu valoare de pronume posesiv) Ține în același timp locul persoanei aflate în relație cu vorbitorul și vorbitorului însuși Să-mi trăiască finii. 49 sn (Flz) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva. 50 sn (Flz) Conștiință care reflectă lumea exterioară și propria existență. 51 sn (Pex) Identitate spirituală a unei comunități. corectat(ă)

  1. În original, incorect: mi-ți-l LauraGellner
  2. proumele → pronumele — Ladislau Strifler

VIRGULĂ s. f. (< fr. virgule, cf. lat. virgula „vărguță”): semn de punctuație cu care se notează pauzele mici dintre cuvinte (în cadrul propozițiilor) sau dintre propoziții (în cadrul frazelor). Ea marchează raportul de coordonare prin juxtapunere în propoziție și în frază. În propoziție desparte: 1. părțile de propoziție de același fel (subiecte, nume predicative, atribute, complemente, elemente predicative suplimentare și apoziții) nelegate între ele prin conjuncțiile coordonatoare și sau ori: „E pretutindeni pace, seninătate, lumină” (V. Pârvan); „Toaca, Panaghia sunt vârfuri și stânci vestite ale Ceahlăului” (Geo Bogza); „Și erau frumoși, cuminți și ascultători” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Zăpada începuse-ncet să cearnă... / fulgi uriași, legănători, ca puful” (E. Jebeleanu); „Pentru fiecare fântână, pârău, vălcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce lăsam în urmă-ne, scoteam câte-un suspin adânc din piepturile noastre” (I. Creangă); „Statura lui s-a proiectat în zare / încovoiată, lungă, amărâtă / Ca un fantastic semn de întrebare” (G. Topârceanu); „Colegul acestuia, fotbalistul, sportivul de performanță, nu și-a mai amintit acum de el”; 2. unele complemente circumstanțiale de tip apozițional sau de mod comparativ, așezate între subiect și predicat sau între predicat și complementele directe și indirecte: „Se auzeau în zăvoi, dincolo, peste iaz o mulțime...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Ea (munca) dă, ca și libertatea, tărie și frumusețe de caracter” (V. Pârvan); 3. apozițiile care aduc o explicație suplimentară (mai ales cele dezvoltate): „Noaptea-l coace și ea, luna, / Caldă lui întotdeauna...” (T. Arghezi); „Iată craiul, socrul mare, rezemat în jilț cu spată” (M. Eminescu); „Și Nic-a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader al Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă” (I. Creangă); 4. unele atribute și complemente circumstanțiale, așezate la începutul propoziției (înaintea subiectului și a predicatului): „...și, peste codri destrămați, domoale, / suiau păduri de fumuri, din furnale” (E. Jebeleanu); „Acolo, lângă izvoară, / iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Țapăn, drept, cu schiptru-n mână, șede-n perine de puf” (idem); „Grăbit, dă roate, singuratic, / Tăcutul liliac” (G. Coșbuc); „Tăcut, urmăream cum se schimbă garda de onoare a cerului” (Geo Bogza); „...fără veste, pe la patru ceasuri după-amiază (25 octomvrie), oastea lui Minai se arătă și intră în șesul dinaintea Giurgiului” (N. Bălcescu); „Trecând pe lângă sat,... / Pe mulți din dregători să plângă i-a-ndemnat” (Gr. Alexandrescu); „Târziu, întorcându-mă, îl găsii înseninat” (M. Sadoveanu); „Și așa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pe ulițele satului... a început să-l uite pe Dinu” (I. Agârbiceanu); „Lucrând săptămâna întreagă, înțelegându-se cu Bator,... Fefeleaga nu știa cum trece vremea” (idem); „Câteodată, dimineața... i se părea că și Bator s-ar gândi la lucrul acesta” (idem); 5. vocativele, adverbele de afirmație sau de negație (reprezentante ale unor propoziții) și interjecțiile: „Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine” (I. Creangă); „Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna” (M. Sadoveanu); „- Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă” (L. Rebreanu); „- Da, cucoane, însă eu zic ca fiecare să-și crească copiii” (I. L Caragiale); „- Nu, cucoane, dar cu prașila, drept și drept” (idem); „- Ba, răspunse leneșul” (I. Creangă); „Uite, uite ce interesant!” (L. Rebreanu); „Ei, ce-i, ce s-a-ntâmplat?” (idem); „Auleo, ai și la oraș!” (I. L. Caragiale); „Măi, ce vremuri și ce oameni!” (Cezar Petrescu); „Haide, Irino, pune mâna pe seceră și dă-i drumul!” (M. Preda); „Ei, dă-i înainte!, sfârși Vatică mulțumit” (idem); „Mă, ia cucoșul ista obraznic” (I. Creangă). În frază desparte: 1. propozițiile coordonate juxtapuse (principale sau subordonate): „El tușește, / își încheie haina plină de șireturi” (M. Eminescu); „Sub dealuri amurgește zarea, / Se-ntunecă prin văi cărarea / Și-i umbră peste sat” (G. Coșbuc); „Chiar atunci / când era vinovat, / când știa ea / că e vinovat, / îl apăra...” (C. Chiriță); 2. propozițiile coordonate între ele cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare adversative și conclusive: „Nu-i palat, / dar nici nu intră viscolul prin acoperiș” (Cezar Petrescu); „O luptă-i viața, / deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor” (G. Coșbuc). 3. propozițiile atributive izolate sau explicative: „...căci sprințar și înșelător este gândul omului, / pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit...!” (I. Creangă); „Dragostea mamei sale, / pe care abia acum o înțelegeam, / se revărsase parcă în ochii lui” (C. Chiriță); 4. propozițiile subordonate completive directe și indirecte, așezate înaintea regentei: „Cum s-a chinuit, / numai ea știa!” (I. Agârbiceanu); „Cui te lovește, / nu-i răspunde” (A. Vlahuță); „Despre cine suntem, /...să nu se afle nimic” (M. Sadoveanu); 5. propozițiile subordonate concesive: „Deși flăcăul / cu care vorbeam / era numai de-o șchioapă, / năcazul lui era adânc și serios” (M. Sadoveanu); „Deși nu au nimic cu trecutul,... le-am numi totuși cetăți” (Geo Bogza); 6. unele propoziții subordonate condiționale, cauzale, consecutive și finale: „Mai pasă de ține minte toate și acum așa, / dacă te slujește capul, bade Ioane” (I. Creangă); „Eu cred c-a obosit pădurea, / Căci ziua-ntreag-a tot cântat” (G. Coșbuc); „Ochii îi străluciră atât de puternic, / încât noi, ceilalți, ne ridicarăm de pe scaunele noastre improvizate” (Dragoș Vicol); „Ca să nu mai rămână repetent și anul acesta, / mam’mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe / să-l ducă-n București de 10 mai” (I. L. Caragiale); „...eu stăteam lângă dânsa, / ca să-i dau apă...” (M. Sadoveanu); 7. propoziții subordonate circumstanțiale de timp și de mod, așezate înaintea regentei (uneori după regentă): „Și / când ridică ochii zâmbind spre mine, / mă izbi deodată o amintire” (M. Sadoveanu); „Cum o vede, / maiorul se oprește o clipă” (I. L. Caragiale); „Cum îți vei așterne, / așa vei dormi” (Folclor); „Toți oamenii își vedeau de lucru, / ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat” (I. Agârbiceanu); „Fără să-și dea seama / pe unde merg, / ajunseseră în dreptul liceului” (T. Popovici); 8. propoziții incidente, intercalate între subiect și predicat: „Cineva, / nu se știe / din ce vagon, / a tras semnalul de alarmă” (I. L. Caragiale).

Exemple de pronunție a termenului „adverb de loc

Visit YouGlish.com