MODAL, -Ă adj. 1. (Gram.) Care aparține modului¹ (2), care se referă la mod¹, care exprimă modul¹. Cf. LM, BARCIANU. Interjecția poate avea, ca și intonația sau gestul, rolul de a împrumuta unei forme verbale caracterul ei modal. PUȘCARIU, L. R. I, 113. La imprecații intervine și o intonație specială, apoi, foarte des, repetarea verbului, de obicei subt alt aspect modal. IORDAN, STIL. 21. Pe lîngă noțiunea de viitor, pur temporală, această formă verbală exprimă și o noțiune modală. id. ib. 154. Folosind conjuncțiile în locul sufixelor modale, ajungem de asemenea la îmbogățirea numerică a fondului principal. GRAUR, F. .181. 2. (Gram.) Care se referă la mod¹ (1), care indică modul¹; de mod¹. Majoritatea complementelor temporale, locale și modale sînt adverbe, deci cuvinte unitare din punct de vedere morfologic. IORDAN, STIL. 237. Atributivele modale (care arată măsura) pot fi introduse și prin pronumele „cît(ă)”. SCL 1959, 348. 3. (Muz.) Care șe referă la mod¹ (4), care aparține modului¹. Elementul modal care dă intonații populare melodiilor. . . are tendința de a fi întrebuințat excesiv. CONTEMP. 1949, nr. 138, 8/4. 4. (Filoz.; în opoziție cu categoric sau absolut) Condiționat, limitat. Cf. COSTINESCU, SCRIBAN. D. 5. (Jur.) Care subordonează efectul unui act voinței beneficiarului. Cf. SCRIBAN, D. – Pl.: modali, -e. – Din fr. modal.