NEOTOMISM s. n. Curent filozofic contemporan care reînvie sistemul scolastic al lui Toma d’ Aquino, având ca scop concilierea științei cu religia. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-thomisme.

TOMISM s. n. Doctrină filozofică-teologică a lui Toma d’Aquino. – Din fr. thomisme.

NECREDINCIOS ~oasă (~oși, ~oase) și substantival (negativ de la credincios) 1) Care nu crede în cineva sau în ceva; neîncrezător; incredul. * Toma ~osul se spune despre o persoană care nu dă crezare celor spuse până nu se convinge de adevărul lor. 2) pop. Care este de altă religie (decât cea creștină). 3) Care încalcă dogmele unei religii. /ne- + credincios

NEOTOMISM n. Doctrină oficială a bisericii catolice, care reînvie ideile lui Toma dAquino, având ca scop concilierea științei cu religia. [Sil. ne-o-] /<fr. néo-thomisme

TOMISM n. Doctrină teologico-filozofică a teologului italian Toma d’Aquino care promova ideea armoniei dintre știință și religie. /<fr. thomisme

CLINCĂNI pers. 3 clincăne vb. IV. Intranz. (Rar) A produce un clinchet. De voia ta bună Și cheile prins-au imbold, Și-ți joacă pe tînărul șold, Și clincăne-n soare și sună. TOMA, C. V. 119. – Variantă: clingăni vb. IV (CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 6/3)

NEOTOMISM s.n. Curent filozofic idealist-obiectiv contemporan, care reînvie doctrina scolastică a lui Toma d’Aquino și prin care se încearcă concilierea științei cu religia; neoscolastică. [Cf. fr. néo-thomisme].

TOMISM s.n. Doctrină teologică și filozofică profesată de teologul italian Toma d’Aquino, în sec. XIII, care a susținut „armonia” dintre știință, întemeiată pe rațiune și religie, întemeiată pe credință, afirmînd că știința și filozofia trebuie să slujească religiei. [< fr. thomisme, cf. Toma d’Aquino – teolog și filozof italian medieval].

NEOTOMISM s. n. curent filozofic idealist-subiectiv contemporan, care caută să reînvie doctrina scolastică a lui Toma d’Aquino, acceptând primatul puterii ecleziastice asupra celei civile; neoscolastică. (< fr. néo-thomisme)

SCOTISM s. n. doctrină a gânditorului medieval Duns Scot, sinteză a platonismului augustinian cu aristotelismul, reprezentat de Toma dAquino, atribuind voinței preeminență asupra intelectualismului aristotelic. (< fr. scotisme)

TOMISM s. n. doctrină teologică și filozofică a lui Toma d’Aquino, care a susținut armonia dintre știință, întemeiată pe rațiune, și religie, întemeiată pe credință. (< fr. thomisme)

ALBERTUS MAGNUS (Albert von Bollstädt) (1193 sau 1207-1280), teolog, filozof și naturalist german. A inițiat direcția aristotelică a scolasticii („Summa theologiae”). Profesor al lui Toma d’Aquino.

BONAVENTURA, Giovanni di Fidanza (c. 1217-1274), filozof și teolog italian. Călugăr franciscan, episcop, apoi cardinal. Continuator al tradiției augustiene și critic al lui Toma d’Aquino. A considerat posibilă cunoașterea lui Dumnezeu numai prin experiența mistică („Călăuza sufletului întru Dumnezeu”, „Despre ridicarea artelor liberale spre teologie”). Canonizat în 1482.

CARAGIU. 1. Toma C. (1925-1977, n. Hrupișta, azi Argos Orestikón, Grecia), actor român. Largă disponibilitate interpretativă pentru comedie („De Pretore Vincenzo” de Eduardo de Filippo, „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale, „Revizorul” de Gogol) și dramă („Azilul de noapte” de Gorki, „Opera de trei parale” de B. Brecht, „Lungul drum al zilei către noapte” de O’Neill, „Domnișoara Anastasia” de G.M. Zamfirescu). Remarcabil interpret de revistă muzical-umoristică și de film („Procesul alb”, ciclul „Haiducilor”, „Actorul și sălbaticii”, „Tatăl risipitor” ș.a.) 2. Matilda C. Marioțeanu (1927-2009, n. Hrupișta, azi Argos Orestikón, Grecia), lingvistă română. Soră cu C. (1). Specialistă în dialectologie și istoria limbii române („Compendiu de dialectologie nord- și sud-dunăreană”). Editor al celui mai vechi text religios românesc („Liturghier aromânesc, manuscris anonim inedit”). 3. Georgeta C. Gheorghiță (1929-2018, n. Sarsînlar, Durostor), sculptoriță română. Soră cu C. (1 și 2). Compoziții figurative cu sens simbolic și portrete („I.L. Caragiale”). Predilecție pentru sculptura în lemn.

haiducească (haiducesc) 1. Baladă (IV) h., cântec epic popular care reflectă lupta poporului împotriva asupritorilor externi și interni; haiducul „vrea să restabilească cumpăna dreptății” (Al. Russo), el ajută pe cei asupriți, de aceea poporul i-a conferit cele mai înalte calități, adesea hiperbolizate. Producție poetic-muzicală de largă respirație epică, de mari dimensiuni, ale cărei mijloace de expresie au fost grefate pe vechiul fond al baladelor eroice-vitejești, B.h. se grupează tematic în două categorii: b.h. antiotomane și antitătărești (ciclul Novacilor, Badiu, Tănizlav, Tătarii și robii, Doicin Bolnavul, Marcu Viteazu, Stanislav) și b.h. împotriva asupritorilor interni (Pintea Viteazul, Corbea, Toma Alimoș, Miu, Gheorghilaș, Radu Anghel, Ion ăl Mare, Botea, Codreanu, Iancu Jianu, Pantelimon, Bujor, Stoian etc.). Recitativul* epic este stilul propriu b.h., iar în unele zone, textul poetic se așterne pe melodii de cântec (I, 1) liric. B.h. au avut o perioadă de înflorire în sec. 17-19. Unele teme ale b.h. se întâlnesc și în folc. popoarelor sud-dunărene. 2. Dans h., dans pop. românesc care a luat naștere în mediul haiducesc. Primele notații de d.h. le deținem din sec. 16 (o melodie în colecția lui Jan de Lublin, două melodii în colecția de la Dresda), iar din sec. următor sunt consemnate trei variante ale melodiei din colecția Jan de Lublin, intitulate: Dansul al IV-lea în 6; Dansul lui Lazăr Apor și Dansul Coloman (în Codex Caioni). Melodiile Haiducky (pol.) sunt variante ale cunoscutului dans Banul Mărăcine*. Sulzer clasifică dansurile românești în: d.h., dansuri mocănești și dansuri cătănești, iar Densușianu subliniază apropierea dintre folc. haiducesc și cel păstoresc. D.h. se caracterizează prin complexitatea coregrafică (pași și figuri de virtuozitate), utilizarea unei recuzite speciale, spectaculoase (Ghircoiașiu). În repertoriul actual se mai păstrează unele dansuri bărbătești numite Haiduceasca, fără vreo asemănare melodică sau coreografică cu d.h.

Lauda Sion (lat. „laudă Sionului”), secvență (I, 1) ce se cântă cu ocazia sărbătoririi „Corpus Domini”. Textul (24 de strofe a câte 3-5 versuri) a fost compus de Toma d’Aquino în 1264 iar melodia (în modurile VII și VIII) derivă din cea a unei alte secvențe, Laudes crucis attollamus, de Adam de St. Victor (sec. 12). L. este una din cele cinci secvențe păstrate în misă*. Melodia ei a stat la baza a numeroase elaborări polif. (de la organum* la motet*) printre care, mai cunoscute, sunt cele scrise de Palestrina [două la 8 voci (2) și una la 4 voci]. Mendelssohn-Bartholdy a scris o cantată* pentru cor și orch. intitulată L.

Antipasca s. f. Prima duminică după Paști, sau duminica Tomii, când Iisus S-a arătat ucenicilor Săi, de față fiind și Toma. Se mai numește Paștile mici și Înnoirea Învierii. – Din anti- + pasca.

apostol, apostoli s. m. 1. Nume dat fiecăruia dintre cei 12 discipoli ai lui Hristos, însărcinați să predice evanghelia: Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Toma, Filip, Bartolomeu, Matei, Iacob al lui Afleu, Iuda al lui Iacob (Tadeul), Simon Zelotul și Iuda Iscariotul, înlocuit după moarte cu Matia. ♦ Misionar creștin de la începutul creștinismului. ♦ Fig. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. ♦ Apostolul neamurilor v. Pavel. 2. (La sg.) Carte de ritual creștin, care cuprinde texte din Faptele apostolilor și din epistolele Noului Testament citite la liturghie, precum și alte slujbe religioase. – Din sl. apostolŭ (< gr. apostolos).

Dobrușa, m-re în Basarabia, întemeiată în jurul unui bis. de lemn înălțate de monahul Ioasaf (1772), reprezentând un exemplu tipic de ansamblu monastic realizat cu mijloacele arhitecturii populare românești. Are mai multe bis., dintre care cea mai importantă este bis. sf. Nicolae, zidită de Toma Cozma.

Kempis v. Toma a Kempis.

Toma s. propriu m., g.-d. lui Toma (dar: Duminica Tomei)

Toma, sfânt, unul dintre cei 12 apostoli aleși de Iisus Hristos, originar din Galileea. Nefiind de față la învierea Domnului, s-a îndoit de aceasta și s-a încredințat numai după ce I-a pipăit rănile provocate de cuie și coasta. După Tradiție, a propovăduit și a întemeiat Bis. creștină din India. Bis. îl prăznuiește la 6 octombrie.

Toma (sec. 16), zugrav din Suceava, unul dintre marii meșteri ai artei vechi românești. Este autorul frescelor bis. Humor (1535) și, probabil, conducătorul echipei de zugravi care a decorat bis. m-rii Moldovița (1530).

Toma a Kempis (c. 1379-1471), călugăr din ordinul monahal Sf. Augustin, n. la Kempen (Renania), pe numele său Thomas Hamerken, canonic de cor și scriitor mistic german. I se atribuie celebra carte De imitatione Christi, tradusă în toate limbile europene în mai multe ediții.

Toma d’Aquino (1225-1274), călugăr catolic dominican, filozof scolastic, teolog și doctor al Bisericii. Prin opera sa cea mai importantă, Summa theologiae, a realizat o sinteză între aristotelism și gândirea creștină, între religie și știință. A fost canonizat de Bis. romano-catolică, fiind sărbătorit la 7 martie.

artist-cetățean s. m. ◊ „Costică Caratase, Actorul, este justificat de existența lui Constantin Tănase; personajului principal i s-a creat astfel biografia unui artist-cetățean, luptător împotriva tarelor societății [...]” Săpt. 24 I 75 p. 4. ◊ „Toma Caragiu intră în istoria scenei naționale ca un simbol. Al marelui artist-cetățean, al forței biruitoare a artei care înfruntă timpul și îl supune.” Săpt. 11 III 77 p. 4; v. și carmenist (1966) (din artist + cetățean; LRC II 215)

caragian adj. De tipul celui al artistului Toma Caragiu ◊ „[...] geniul unui actor tânăr-tinerel poate face față crocodilianului umor caragian.” R.lit. 9 I 75 p. 17 (din numele actorului [Toma] Caragiu + -ian)

delesta vb. I (fig.) A elibera, a epura ◊ „Acum, prin gândirea regizorală și interpretarea extraordinară a personajului Satin de către Toma Caragiu, care delestează celebrul monolog de orice patetism, tema omeniei are o vibrație cu totul nouă.” R.lit 1 V 75 p. 16 (din fr. délester; DT; DN, DEX, DN3 – alt sens)

fiesta s. f. Serbare (la origine religioasă), petrecere pe străzile orașului, în țările de limbă spaniolă, apoi extins și la alte țări ◊ „Premierea solilor României [...] s-a transformat într-o veritabilă fiesta mexicană: formații de «mariachis», cu instrumentiști îmbrăcați în pitorești costume mexicane purtând mari sombreros, se dezlănțuie într-o suită de cântece populare mexicane și românești.” Sc. 10 VI 75 p. 2. ◊ „Ziua premierei a fost declarată sărbătoare națională în Georgia. A urmat o adevărată «fiesta» care a durat cinci zile.” Săpt. 2 III 84 p. 7; v. și Sc. 1 XI 80 p. 4 (din sp. fiesta; cf. fr., engl. americ. fiesta; DMN, DMC 1964; El. Toma în ER p. 476; D. Am.; DN3, DEX-S)

marijuana s. f. Amestec de frunze și flori uscate de cânepă indiană, folosit ca stupefiant ◊ „Ei s-au făcut vinovați de introducerea în Suedia a unor masive cantități de hașiș, marijuana și chiar heroină.” Sc. 12 VII 77 p. 6; v. și Cont. 14 XII 79 p. 4; v. și canabis, canabicultor, halucinogen (1967) [pron. marihuana] (din sp., fr., engl. marijuana; DMN, PR 1950; D. Am.; El. Toma în E.R. p. 472473, T. Sandru Olteanu în SCL 5/78 p. 609610; DEX, DN3)

patio s. 1979 (cuv. sp.) Curte interioară a unei case (spaniole) v. saloon (cf. fr., engl. patio; D. Am.; T. Șandru-Olteanu în SCL 5/78 p. 609, El. Toma în ER p. 473; DN3)

seguidilla s. f. 1975 Dans popular spaniol cu ritm rapid și marcat la 3/4 v. jota [pron. seghidilia] (din sp. seguidilla; cf. fr. séguedille; T. Șandru-Olteanu în SCL 5/78 p. 610, El. Toma în ER 472, 474475; D. Muz.; DEX, DN3)

selvă s. f. (geogr.) Pădure ecuatorială în America Latină ◊ „J.A. acaparase o întreagă zonă din selva (junglă) situată pe malul fluviului Putumaya.” Sc. 28 XII 75 p. 4 (din sp., port. selva, fr. selve; El. Toma în ER p. 473474; DEX, DN3)

telerevelion s. n. Emisiune de televiziune prezentată în noaptea de revelion ◊ „Toma Caragiu a avut câteva clipe memorabile de haz care vor rămâne în antologia telerevelioanelor.” Cont. 8 I 71 p. 4. ◊ „Telerevelion. Ora 21. Apăsăm pe butonul televizorului și... începe programul festiv din noaptea Anului Nou.” I.B. 20 XII 73 p. 3. ◊ „Apreciind cum se cuvine munca intensă a regizorilor, redactorilor, cântăreților, actorilor, să selectăm din telerevelion [...]” f.d. (din tele-1 + revelion)

zapateado s. Dans spaniol în trei timpi, marcat cu tocurile pantofilor v. jota [pron. sapateado] (din sp. zapateado; El. Toma în ER p. 472, 474)

*barnúm m. (după numele unuĭ american din Statele Unite [1810-1891], celebru prin exibițíunile luĭ, maĭ ales ale unuĭ pĭtic numit Toma). Individ care exploatează talentu altuĭa saŭ care înșeală publicu pin reclamă.

*astrologíe f. (vgr. astrologia, d. ástron, stea și lógos, vorbire). Știință falsă pin care se pretindea că se poate ghici după pozițiunea stelelor. – Din Haldeĭa, unde s’a născut, astrologia s’a răspîndit în Egipt, Grecia, Italia și toată Eŭropa. Cu greŭ îțĭ vine să crezi că niște oamenĭ celebri în toate timpurile, ca Tacit, Galen, Toma de la Aquino, Tycho-Brache, Kepler și alțiĭ miĭ, s’aŭ ocupat de ĭa. Fie-care principe avea un astrolog la curte: pe al luĭ Ludovic XI îl chema Galeotti, pe al Ecaterineĭ de Medicis Cano Ruggieri, amîndoĭ Italienĭ. Nu se năștea un copil dintr’o familie maĭ nobilă fără ca astrologu să fie chemat să-șĭ cerceteze oroscopu. Această absurdă superstițiune a dispărut în seculu XVII, deși tot vor maĭ fi fiind oamenĭ simpli care să creadă în stele.

caucĭúc n., pl. urĭ (fr. caoutchouc, pron. kaucĭú, cuv. luat dintr’o limbă indigenă de pe malurile Amazonuluĭ; sp. caucho). Gumă, gutapercă, o substanță elastică și rezistentă care se scurge din niște copacĭ pin inciziunĭ. Învălitoare de gumă la roatele vehiculelor: un automobil cu caucĭucurĭ bune. Fam. Trăsură cu roate de caucĭuc: a te plimba în caucĭuc. – Caucĭucu brut a fost cunoscut în Eŭropa la vre-o cîteva deceniĭ de la descoperirea Americiiĭ. La 1746, savantu Francez Carol de la Condamine trimese Academiiĭ franceze primele monstre de caucĭuc din Quito. La 1770 Priestley recomandă caucĭucu p. a șterge liniile trase cu creĭonu, adică gumă de șters, care s’a și pus în vînzare la 1775. Pe atuncĭ costa 250 de francĭ chilogramu. Industria caucĭuculuĭ datează de la 1820, cînd s’aŭ făcut primele împletiturĭ elastice din fire de caucĭuc. La 1823 s’aŭ făcut primele stofe impermeabile de caucĭuc. La 1839 Carol Goodyear inventă vulcanizarea caucĭuculuĭ pin pucioasă (invențiune brevetată la 1844), la 1843 Toma Hancock inventă vulcanizarea pin sulf topit, ĭar la 1846 Alexandru Parkes pin clorură de sulf fără încălzire. Fabricarea caucĭuculuĭ dur, inventată de Nelson Goodyear la 1851, dădu alt avînt acesteĭ industriĭ. Caucĭucu se găsește în anumite categoriĭ de arborĭ și, în cantitate neînsemnată, chear în arboriĭ Eŭropeĭ. El se aduce astăzĭ din America de Sud, Sudu Africiĭ, India, Ceylon, Java, Sumatra și Borneo. Caucĭucu se obține făcînd în copac niște tăĭeturĭ pin care el se scurge supt aspectu unuĭ suc care se adună în vase de tinichea și care apoĭ se întărește. Într’un anotimp, copaciĭ se crestează de 20 de orĭ, ĭar dintr’o sută de copacĭ se obține vre-o 270 de chilograme de caucĭuc brut, ceĭa ce reprezenta o valoare de vre-o 10,000 de francĭ (în 1914).

TIMEO HOMINEM UNIUS LIBRI (lat.) mă tem de omul unei singure cărți – Cugetare a lui Toma d’Aquino, având inițial sensul că cel care cunoaște o singură carte, dar temeinic, este un adversar de temut. Astăzi se aplică celor limitați și fanatici.

TABULA RASA (< lat. „tablă ștearsă”) Expresie folosită de scolastici (Toma d’Aquino) și mai frecvent de J. Locke pentru a descrie intelectul uman la naștere pe care nu s-a imprimat nicio senzație. ◊ Expr. A face t.r. = a renunța la tot (pentru a relua totul de la început).

SASSETA (Stefano di Giovanni, zis il ~) (c. 1392-1451), pictor italian. Opera sa se remarcă prin farmecul narativ și atmosfera de basm, prin suavitatea figurilor, pitorescul detaliilor și finețea execuțiilor („Polipticul Sf. Francisc”, „Madona zăpezilor”, „Viziunea Sf. Toma”).

SANTO DOMINGO, cap. Rep. Dominicane, situată în SSE ins. Hispaniola, la gura de vărsare a fl. Ozama, în M. Caraibilor; 1,8 mil. loc. (2002). Aeroportul Punta Caucedo. Port comercial. Pr. centru politic, economic, cultural-științific, financiar-bancar, comercial și turistic al țării. Hidrocentrală. Ind. metalurgică, petrochimică, de prelucr. a tutunului și a maselor plastice, electrotehnică (frigidere), cimentului, pielăriei și încălțămintei, textilă și alim. (ulei vegetal, zahăr, rom, lichior ș.a.). Reparații navale. Universitatea Sf. Toma d’Aquino, azi Santo Domingo (1538, cea mai veche din „Lumea nouă”); Universitatea „Pedro Henriquez Ureña” (1966); Universitate Politehnică. Teatru Național; Conservator; Orchestră simfonică. Muzeu etnografic, cu colecții de artă precolumbiană; Bibliotecă națională. Grădină botanică. Parc zoologic. Catedrala Santa Maria (1521-1540), în stil renascentist spaniol, în care se află mormântul lui Cristofor Columb; biserica Nuestra Señora de la Merced (a doua jumătate a sec. 16); Biserica iezuită (1714-1755); Palatul guvernatorilor (1510-1512); Fortăreață Alcázar de Colón (sec. 16); Casa de Amirante (1510-1514); Torre (Turnul) de Homenaje (1503-1507). Far maritim. Vechiul oraș colonial a fost inclus (din 1990) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în 1496 de Bartolomeo Columb cu numele de Nueva Isabela. Distrus de uragane în 1502 și 1930 și refăcut ulterior. Jefuit de corsarul Sir Francis Drake în 1586. Între 1795 și 1809 s-a aflat sub dominație franceză, între 1822 și 1844 sub stăpânire haitiană, iar între 1861 și 1865 a fost anexat de Spania. Din 1844, cap. Rep. Dominicane. În perioada 1936-1961 a purtat numele Ciudad Trujilo. S-a mai numit și Santo Domingo Guzmán.

PAVEL 1. Amelia P. (1915-2003, n. București), istoric de artă și scriitoare română. Prof. univ. la București. Monografii și dicționare enciclopedice („Expresionismul și premisele sale”, „Desenul românesc în prima jumătate a secolului XX”, „Pictura românească interbelică”, „Dicționar de termeni de artă”, în colab., „Lexiconul de artiști Vollmer”, în colab.). 2. Toma P. (n. 1941, București), lingvist, teoretician al literaturii și eseist român. fiul lui P. (1). Stabilit în străinătate (1969). Prof. univ. la Princeton. Studii de literatură comparată („Fictional Worlds”, „Le Mirage linguistique”, „L’Art de l’eloigment”, „Povestiri filozofice”).

SALVA, com. în jud. Bistrița-Năsăud, situată în zona muscelelor Năsăudului, la confl. râului Sălăuța cu Someșu Mare; 4.386 loc. (2005). Nod feroviar și rutier. Segmentul de c. f. dintre S. și Vișeu de Jos (jud. Maramureș), în lungime de 61 km, a construit în 1948 cu ajutorul brigăzilor voluntare de tineret. Pomicultură (meri, pruni). Satul S. apare menționat documentar în 1440 cu numele Zalva, ca sat românesc care aparținea districtului Rodna, iar în 1519 este consemnat faptul că S. era condusă de cneazul Toma. Din 1547 apare în documente cu numele actual. Bisericile de lemn Sfinții Apostoli Petru și Pavel (sec. 18) și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (sec. 18), în satul Runcul Salvei.

LIPPI 1. Fra Filippo L. (c. 1406-1469), pictor italian. Călugăr carmelit. Fresce de valoare prin finețea șio precizia desenului și prin prospețimea și luminozitatea coloritului („Încoronarea Fecioarei”, „Fecioara cu Pruncul”, „Viața Sf. Ștefan și a Sf. Ioan Botezătorul”, toate la domul din Prato, „Viața Fecioarei”, la domul din Spoleto). 2. Filippino L. (c. 1457-1504), pictor italian. Fiul lui L. (1); elev al tatălui său și admirator al lui Botticelli. Lucrări de șevalet („Adorația Păstorilor”) și decorații murale (frescele „Viața Sf. Toma d’Aquino”, de la biserica Santa Maria Sopra Minerva din Roma, „Viețile Sf. Filip și ale Sf. Ioan”, de la biserica Santa Maria Novella din Florența) de o delicată armonie coloristică și dinamism expresiv.

*filosofíe f. (vgr. philosophia, d. philos, amic, și sophía, înțelepciune). Știința generală a lucrurilor, principiilor și cauzelor: fie-care știință particulară are filosofia eĭ. Sistemă particulară unuĭ filosof celebru, uneĭ școale, uneĭ epocĭ: filosofia luĭ Aristotele. Înălțare de spirit, rațiune, resemnare, indiferență față de accidentele vĭețiĭ, de prejudiciĭ, de avere ș. a.: suferițĭ cu filosofie nenorocirea. Clasă, curs în care se învață psihologia, morala, logica și metafizica: a urma filosofia. Vechĭ. Pricepere, iscusință. – Și -zofíe (după fr.). – Ceĭ maĭ marĭ filosofĭ aŭ fost, la Grecĭ: Talete, Pitagora, Socrate, Platone, Aristotele, Epicur, Zenone; la Romanĭ: Cicerone, Lucrețiŭ, Séneca, Marcu Aureliŭ; din evu mediŭ pînă astăzĭ: Abélard, sfîntu Toma, Bacon, Descartes, Locke, Spinoza, Malebranche, Fénelon, Bossuet, Leibniz, Kant, Condillac, Fichte, Hegel, Schelling, Schopenhauer, Nietzsche, ĭar în ultimu timp, în Francia: Maine de Biran, Auguste Comte, Renouvier ș. a. În România: Conta.

ETIOPICA („Theagen și Haricleea”), roman popular atribuit lui Heliodor din Emesa (sec. 3), prezentând peripețiile unui cuplu de îndrăgostiți. Tradus din sec. 16, în neogreacă, latină și franceză, s-a bucurat de o largă răspândire. Manuscrisele care au circulat în sec. 18-19 în limba română erau copii ale traducerii făcute de logofătul Toma Dimitriu (Grămăticul) în sec. 18.

EVANGHÉLIE (< sl.; {s} gr. evangélion „vestea cea bună”) s. f. 1. Vestea cea bună despre împărăția lui Dumnezeu și despre mântuire, mesajul sau conținutul acesteia cuprins în predica și învățătura lui Iisus. 2. a) Tradiția orală a predicii lui Iisus. b) Istoria vieții pământene a Fiului lui Dumnezeu întrupat. c) Predica și învățătura lui Iisus expusă în primele patru cărți ale „Noului Testament”, atribuite lui Matei, Marcu și Luca, prezentând cea mai mare concordanță în relatarea faptelor, au fost numite sinoptice. Redactarea e. lui Marcu se situează înainte de anul 70, iar a celorlalte trei între 80 și 100 d. Hr. Evanghelii apocrife = scrieri reluând biografii din textele canonice, dar nerecunoscute de Biserică; cele mai cunoscute sunt: e. lui Petru, e. lui Toma. E. a. conțin principiile și căile spre desăvârșire a persoanei umane, în vederea instaurării Împărăției lui Dumnezeu, printr-un act de transformare lăuntrică a omului în iubire față de semeni și de Dumenzeu. ♦ Evangheliar. ♦ Capitol dintr-o e. care se citește la serviciul divin.

FILOZOFÍE (< fr.; {s} gr. philos „iubitor” + sophia „înțelepciune”) s. f. 1. Inițial, doar năzuința interioară, iubirea de înțelepciune, dar o dată cu primii filozofi și primele școli filozofice din cetățile ioniene și italice ale vechii Grecii (sec. 6 î. Hr.), prin f. se înțelegea un exercițiu intelectual distinct în raport cu celelalte activități ale spiritului, deși, până în epoca modernă, filozofii examinau aproape toate domeniile cunoașterii, iar f. însăși era privită ca „știință primă și supremă”, ca „știință prin excelență” sau „știința absolută”. Față de știință și religie, f., în natura ei, este interogativă și polimorfă, ceea ce implică o eternă revenire asupra obiectului și condițiilor posibilității ei. De la presocratici la Hegel, dominante sunt construcțiile ontologice sau metafizice, de felul celor ale lui Platon sau Aristotel, având ca punct de plecare marile întrebări privind ființa în sine și ființa determinată. Trecerea fizicii din condiția de f. secundă în aceea de știință, în sec. 16-17, reflecțiile lui Descartes, Leibniz, Locke ș.a. asupra implicațiilor filozofice ale noilor rezultate științifice și mai ales opera lui Kant determină orientarea f. către cercetarea posibilităților și condițiilor cunoașterii. În sec. 20, în locul sistemelor atotcuprinzătoare se impun filozofiile care încearcă o anumită „deconstruire” a totalității și care aplică metoda analizei, evidențiind rolul constitutiv al limbajului în cunoașterea, acțiunea și existența umană. Din această perspectivă sunt reconstruite în prezent metafizica, etica și alte părți ale f. tradiționale. Finitudinea existenței umane, intenționalitatea actelor de conștiință, logica științei etc. au devenit domenii importante ale meditației filozofice, alături de eternele întrebări cu semnificație general umană. ◊ F. primă = parte a f. (la Aristotel, Toma d’Aquino, Descartes, Hobbes ș.a.) care studiază primele cauze și primele principii sau ființa în sine; metafizică. Numită astfel în raport cu f. secundă, care studiază cauzele și principiile mișcării în natură (fizică). F. creștină = ansamblu de idei filozofice dezvoltate în Evul Mediu pe baza sintezei dintre f. veche (în special, platonismul și neoplatonismul, aristotelismul și stoicismul) și ideile creștine, considerând revelația ca indispensabilă pentru rațiune, deși, formal, acestea apar ca distincte; p. ext. orice f. pentru care revelația și adevărurile teologiei creștine sunt inatacabile (filozofia lui Kierkegaard, existențialismul creștin, filozofia lui Nae Ionescu etc.). Filozofia istoriei = disciplină filozofică în cadrul căreia se disting, pe de o parte, analiza istoriografiei, consacrată evidențierii specificului cunoașterii istorice, iar pe de alta, încercările de a descoperi în schimbările, ciclurile, tradițiile societății sensuri sau semnificații care scapă cercetării istorice propriu-zise. Filozofia naturii sau f. naturală = ansamblul teoriilor având drept obiect natura sau realitatea fizică; în Renaștere, știința bazată pe experiment. În medii postkantiene, f.n. se constituie ca teorie generală despre natură, opusă f. spiritului, dar construită tot cu ajutorul conceptelor rațiunii (Schelling, Hegel). F. politică = studierea, sub aspectul semnificației, condițiilor și implicațiilor, a unor fenomene politice precum puterea, drepturile omului, libertatea individului, acțiunea politică, dar și a cunoștințelor și științei politice, din punct de vedere logic și metodologic. Filozofia religiei = ansamblul de cercetări filozofice privind natura religiei, credinței și revelației, natura și semnificația experienței religioase, relația religiei cu știința și cultura, limbajul și simbolismul religios etc. Ca disciplină distinctă, s-a constituit în epoca „luminilor”, dar preocupările de acest gen sunt tot atât de vechi ca și f. Filozofia științei = disciplină aflată la granița f. cu știința, care investighează și analizează natura, adevărul și valoarea științei, metodele, presupozițiile și categoriile cunoașterii științifice etc. S-a constituit ca atare la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20; cuprinde atât probleme speciale, intim legate de cercetarea științifică, cât și probleme cu un accentuat caracter metafizic, reunind deopotrivă eforturi ale oamenilor de știință și ale filozofilor. Filozofia vieții = curent filozofic inițiat de Nietzsche, solicitând restructurarea scării valorilor prin considerarea cunoașterii și a vieții sociale din perspectiva artei și a artei din punctul de vedere al „vieții”. F. istorică a vieții (Dilthey), intuiționismul bergsonian sunt form ulterioare ale f.v. La fel, filozofiile lui Spengler, Fouillée, Ravaisson, Unamuno, Ortega y Gasset ș.a. ◊ Filozofia culturii = disciplină relativ autonomă, constituită în sec. 19, dar fiind prezentă ca preocupare la numeroși gânditori, istorici, scriitori, poeți, eseiști etc. în Antichitate, Evul Mediu, Renaștere și Epoca modernă. Ea își propune definirea genetică, structurală și funcțională a conceptului de cultură, aceasta fiind studiată în integralitatea corelațiilor sale constitutive interne și a conexiunilor în care este integrată. Filozofia valorii v. axiologie și valoare. Filozofia limbajului se impune după cel de-al doilea război mondial, prin contribuția lui L. Wittgenstein și a școlii de la Oxford (G. Ryle, I. Hustin, P. Strawson, S. Hampshire), ca o analiză a sensurilor limbii, a raporturile dintre limbă și gândire, dintre limbă și realitate. ♦ Doctrină sau sistem filozofic constituit (f. lui Platon, f. lui Hegel). ♦ Ansamblul doctrinelor filozofice dintr-o epocă sau dintr-o țară (f. greacă, f. modernă). 2. Principiile de bază ale unei instituții sau organizații. 3. Comportare, atitudine (înțeleaptă) față de problemele vieții; fel de a privi lumea și viața. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, de rezolvat.

GHENEA, Toma (1862-1921, n. Bascov, jud. Argeș), general român de artilerie. A inventat aparatul de ochire cu lunetă panoramică.

* dumínică (est) și -ecă (vest) f., pl. ĭ (lat. domĭnĭca, [adică dies, zi], ziŭa Domnuluĭ; it. doménica, fr. dimanche; sp. pg. domingo [at. dominicus dies]. V. domn). Ultima zi a săptămîniĭ, în care te odihneștĭ după cele șase zile de muncă. Duminica Tomiĭ (saŭ a lui Toma), prima Duminică după Paște. Adv. Vino Duminică, vino Duminica viitoare; vino Duminica. – Și Dúminică (est).

GUILLAUME D’AUVERGNE [ghiío:m d’ovérn] (Guillaume de Paris) (c. 1180-1249), teolog și filozof scolastic francez. Pof. univ. la Paris. Adept al lui Aristotel, a introdus diferențierea dintre esența și existența lucrurilor create, care va constitui punctul de plecare în metafizica lui Toma d’Aquino („Despre univers”, „Despre suflet”).

DOMINICÁN, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. I. 1. S. m. și f. Călugăr sau călugăriță dintr-un ordin religios catolic (numit oficial Ordinul Fraților Predicatori) întemeiat de Sf. Dominic (1215), în Italia, și confirmat, în 1216, de papa Honorius III. Membrii ordinului, numiți și „frații negri” din cauza veșmintelor, s-au dedicat în special predicării și învățăturii (dând teologi eminenți ca: Toma d’Aquino, Albertus Magnus), precum și activității misionare. Desființat în 1792 în Franța (unde membrii săi erau numiți iacobini), ordinul a fost reînființat în 1839 de H. Lacordaire. 2. Locuitor al Republicii Dominicane. II. Adj. Care ține de ordinul dominicanilor, referitor la dominicani (I, 2) sau la Republica Dominicană.

DORDEA, Toma (n. 1921, sat Bungard, jud. Sibiu), inginer român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Timișoara. Studii și cercetări asupra teoriei, construcției și exploatării mașinilor, aparatelor și echipamentelor electrice. A elaborat modelul matematic ce are la bază linearizarea proceselor din mașinile electrice.

LAFARGE [ləfárʒ] 1. John L. (1835-1910), pictor american. Influențat de arta peisagistică franceză din sec. 19. Lucrări cu tematică religioasă (frescă în Biserica Trinității din Boston, frescă în Biserica Sf. Toma din New York). Vitralii cu subiecte din viața lui Iisus Hristos (Capitoliul St. Pavel din Minessota). Scrieri teoretice: „Considerații asupra picturii”. 2. Oliver Hazard Perry L. (1901-1963), publicist și antropolog american. Nepotul lui L. (1). Studii privind originea și obiceiurile indienilor americani („Toți bărbații tineri”, „Dușmanii zeilor”, „Băiatul care râde”).

MARITAIN [maritẽ], Jacques (1882-1973), filozof și eseist francez. Stabilit în S.U.A. (1933). Prof. univ. la Paris și la Princeton. Protestant convertit la catolicism, devine ambasadorul Franței la Vatican (1945-1948). Reprezentant principal al neotomismului („Filozofia morală”, „Antimodern”). Reformulând, în termenii lumii moderne, gândirea lui Toma d’Aquino, M. a fost, inițial, combătut de mulți teologi și chiar de papii Pius XI și Pius XII, dar o dată recunoscut de Papa Paul VI drept maestru al său, a devenit o autoritate în Biserica catolică. În filozofie, faima și-o datorează lucrării „Gradele cunoașterii”, în care susține că senzația, rațiunea, revelația și extazul mistic indică genuri diferite de cunoaștere, dar la fel de semnificative, astfel încât știința și credința sunt compatibile dacă se operează distincțiile cuvenite. Alte lucrări: „Umanism integral”, „Artă și scolastică”.

MĂNĂSTIREA HUMORULUI, com. în jud. Suceava, pe râul Humor; 3.655 loc. (2000). Centru de țesături populare. Muzeu de artă medievală. În satul M.H. se află mănăstirea Humor (de maici), întemeiată în jurul anului 1415 de vornicul Ivan (Oană), cu biserica Adormirea Maicii Domnului, zidită în 1530, prin strădania logofătului Teodor Bubuiog, cu picturi murale interioare și pe fațade executate în 1535 de Toma zugravul din Suceava. Tabloul votiv înfățișează pe Teodor Bubuiog cu soția Anastasia și pe Petru Rareș cu familia. Turn-clopotniță (1641). Mănăstirea Humor a fost desființată în 1786 (rămânând în funcțiune biserica de mir) și reînființată în 1990. Biserica, renovată în mai multe rânduri (ultima în 1971-1972) este declarată monument UNESCO.

MERCIER [mersié], Désiré-Joseph (1851-1926), filozof și prelat belgian. Prof. univ. la Louvain și fondator al Institutului Superior de Filozofie (1894). Cardinal (din 1907). Promotor al adaptării filozofiei scolastice a lui Toma d’Aquino la gândirea modernă. În timpul primului război mondial a reprezentat simbolul rezistenței populare în fața trupelor germane, criticând public excesele trupelor de ocupație.

MIHAIL, numele a opt suverani ai Imp. Bizantin. Mai importanți: 1. M. II (820-829). A înăbușit răscoala condusă de Toma Slavul. În timpul domniei lui, arabii cuceresc Creta și încep cucerirea Siciliei. 2. M. IV Paphlagoniacul (1034-1041). În timpul domniei lui, a avut loc răscoala muntenegrilor (1035-1042) și a bulgarilor (1040-1041), iar bizantinii înfrâng pe arabii din Sicilia. 3. M. VIII Paleolog, împărat al Niceii (1258-1261) și al Bizanțului (1261-1282). Fondatorul dinastiei Paleologilor. În iul. 1261, generalul său Strategopulos a cucerit Constantinopolul de la latini, restabilind Imp. Bizantin. A acordat negustorilor genovezi importante privilegii (1261) și cartierul Galata (1267). A încercat, fără a reuși, să-și impună autoritatea asupra statelor din Pen. Balcanică și acceptat, din motive politice, supremația papei.

MOLINÍSM (< fr. {i}; {s} n. pr. Molina) s. n. Doctrină având la bază teoria lui L. Molina despre scientia media (1588), care a încercat să pună de acord preștiința divină cu liberul arbitru omenesc: Dumnezeu, posedând o cunoaștere aparte (scientia media, „cunoaștere mediată”) despre evenimentele viitoare, nu predetermină alegerile oamenilor, ci mai curând cooperează, acordându-le, simultan, grația. M. a provocat o aprigă dispută cu continuatorii lui Toma d’Aquino.

MOREA 1. Despotatul de ~, denumire a teritoriului din Pelopones, stăpânit de bizantini în perioada 1343-1460. Primul despot a fost Manuel Cantacuzino (1348-1380), fiul împăratului bizantin Ioan IV Cantacuzino. Cucerit de turci (1460), care l-au înfrânt pe Toma Paleolog, ultimul despot. S-a mai numit și Despotatul de Mistra. 2. V. Pelopones.

OMORTAG (OMURTAG), han bulgar (814 sau 816-831). Fiul lui Krum. A continuat extinderea teritoriului hanatului bulgar și l-a ajutat pe împăratul bizantin Mihail II să reprime răscoala condusă de Toma Slavul. A reclădit Pliska, capitala statului său.

PARTIDUL CONSERVATOR (P.C.), partid constituit la 3/15 febr. 1880, prin fuziunea mai multor grupări conservatoare: conservatori moderați, conservatori-democrați, conservatori-progresiști, junimiști. C formațiune politică de sine stătătoare, P.C. există încă din perioada Unirii Principatelor, participând la toate evenimentele care au avut loc în perioada modernă din istoria României. În spiritul gândirii tradiționaliste românești, conservatorii, opunându-se „imitării servile” a formelor capitaliste occidentale („teoria formelor fără fond”) s-au pronunțat pentru e evoluție „naturală”, „organică” a societății românești, pe calea progresului măsurat, materializat, de către stat prin reforme moderate, în vederea asigurării și menținerii în societate a unei stabilități politice, economice și sociale. P.C. a alternat la putere cu Partidul Național-Liberal și a colaborat, prin conservatorii-democrați la guvernul concentrare națională condus de Ion I.C. Brătianu și apoi la guvernul Alexandru Averescu, iar în 1918, prin Alexandru Marghiloman, a format cabinetul (5/18 mart. 1918) care a semnat cu Puterile Centrale Tratatul de Pace de la București (24 apr./7 mai 1918). A promovat pe plan intern o politică de apărare a proprietății latifundiare și de asigurare a privilegiilor sociale ale marilor proprietari. Între 1880 și 1888 P.C. a fost principala forță a „Opoziției Unite” împotriva guvernului liberal; în 1884, o aripă conservatoare (condusă de Lascăr Catargiu) și o aripă a liberalilor (condusă de George Vernescu) au format Partidul Liberal-Conservator, care se constituie în principalul opozant al guvernului liberal. După 1888 partidul adoptă programul „Era nouă”, elaborat de junimiști, și care-și găsește expresia în prevederi precum: consolidarea libertăților obținute (libertatea de conștiință, de presă, de întruniri, de asociere etc.); îmbunătățirea situației țăranilor prin vânzarea către aceștia a moșiilor statului și o revizuire a legii tocmelilor agricole, garantarea proprietății țărănești mici; adoptarea unei legi a meseriilor „care să stabilească între meseriași o puternică asociere ce-i va apăra în contra ignoranței, a neajunsurilor bătrâneții și a accidentelor”; promovarea unei noi politici vamale, care să protejeze numai acele industrii a căror activitate se desfășoară pe baza materiilor prime existente în țară; încurajarea exporturilor de grâne; instituirea unor măsuri menite să să asigure statului un control mai riguros asupra bogățiilor țării; încurajarea dezvoltării industriei mici și a meseriilor, dar și a industriei naționale; adoptarea unui set de legi vizând descentralizarea administrativă, simplificarea sistemului de impozite, extinderea inamovibilității judecătorilor, dezvoltarea învățământului real etc. În politica externă, P.C. a fost preocupat de emanciparea statului român de sub tutela Porții Otomane și de pregătirea condițiilor pentru obținerea independenței naționale, de menținerea unei politici de neutralitate și a unor raporturi amiabile cu statele vecine, precum și cu Marile Puteri, îndeosebi cu Puterile Centrale, în scopul garantării independenței și integrității teritoriale a țării. Datorită componenței sale eterogene – mari proprietari de pământ, burghezia comercială și birocrația administrativă, precum și o parte a intelectualității – în P.C. se manifestă disensiuni și frământări, care vor da naștere la disidențe, dintre care cea mai importantă a fost gruparea junimiștilor, condusă de Petre P. Carp și Titu Maiorescu, care la 1 mai 1891 a pus bazele Partidului Constituțional. După guvernarea conservatoare din 1888-1895, divergențele continuă. Take Ionescu, conducătorul de fapt al guvernului conservator George Gr. Cantacuzino (1904-1907) încearcă o restructurare a partidului, în sensul ridicării capacității sale de contracarare a influenței, în continuă creștere, a liberalilor. În apr. 1907, pricipalele grupări conservatoare („cantacuziniștii” și „carpiștii”) fuzionează în condițiile „momentului critic prin care trece țara și starea de nesiguranță a proprietății mari, amenințată și de jos, de țărani, și de șovăiala și sfiala guvernului liberal”. Petre P. Carp devine șeful P.C. La puțină vreme se înăspresc disensiunile de ordin programatic și personal dintre ramura reunită a „carpiștilor” și „cantacuziniștilor” (adepți ai menținerii integrității marii proprietăți) și cea „takistă” (adeptă a unor înnoiri în structurile economico-sociale și politice ale țării), din sânul partidului determinând marea ruptură conservatoare din 3 febr. 1908, care a marcat constituirea Partidului Conservator-Democrat; președinte: Take Ionescu. Liberalii s-au folosit cu abilitate, în interesul propriu, de rivalitatea acerbă dintre cele două formațiuni politice conservatoare. După o refacere momentană a rândurilor conservatoare (fără a se ajunge la o reunire a tutor conservatorilor), mai întâi sub Titu Maiorescu (onv. 1913) și, mai ales, sub aceea a lui Alexandru Marghiloman (iun. 1914), în 22 mai 1915, vechiul P.C. se scindează în gruparea condusă de Nicolae Filipescu (purtând aceeași denumire de P.C.), care se pronunță pentru o alianță cu Antanta (în care scop se inițiază „Federația unionistă”, în componența Partidului Conservator-Democrat – Take Ionescu, Partidul Conservator – N. Filipescu, grupului liberalilor independenți, în frunte cu Toma Stelian și a reprezentanților Ardealului Vasile Lucaciu, Octavian Goga și Simion Mândrescu) și în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman, favorabilă Puterilor Centrale. După moartea lui N. Filipescu (sept. 1916), gruparea sa fuzionează cu Partidul Conservator-Democrat, pe baza atitudinii comune antantofile, sub denumirea de Partidul Conservator-Naționalist, care la 19 oct. 1919 și-a luat numele de Partidul Democrat, cu un nou program, care preconiza votul universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, ziua de lucru de 8 ore etc. La alegerile parlamentare (nov. 1919) nu a luat parte, iar la cele din mai-iun. 1920, în cartel cu Partidul Poporului, aflat la putere, a obținut 17 mandate. În guvernul Averescu (1920-1921) au intrat și trei lideri ai Partidului Democrat: Take Ionescu, Nicolae Titulescu și Dimitrei Greceanu. După demisia lui Averescu, Take Ionescu este desemnat cu formarea guvernului (1921-1922), fiind ultimul cabinet conservator din istoria României. Alexandru Marghiloman, liderul celuilalt Partid Conservator, refuzând în 1916 o colaborare la guvern cu liberalii, rămâne, împreună cu alți oameni politici conservatori, adepți ai săi, în București, care fusese ocupat de armatele Puterilor Centrale. Chemat de către regele Ferdinand la Iași, este însărcinat, în condițiile ultimatului Centralilor, cu formarea unui nou guvern (5 mart. 1918), în speranța că șeful conservatorilor, grației încrederii ce inspira Puterile Centrale, va putea încheia, cât mai urgent, o pace separată, în condiții mai puțin grele pentru țară. După intense și tensionate tratative de pace cu Centralii, Al. Marghiloman este nevoit să semneze Tratatul de Pace de la București (24 apr./7 mai), în condiții cvasitotale de subordonare și exploatare a țării, în special față de Germania și Austro-Ungaria. După demisia sa (24 oct. 1918), P.C. încearcă să se reorganizeze, sub denumirea P.C.-Progresist (1/14 dec. 1918), în vederea supraviețuirii pe eșichierul vieții politice. Se adoptă un nou program, care prin noile sale prevederi, constituie un pas înainte, dar nu suficient pentru a satisface cerințele populației: înfăptuirea reformei agrare introducerea votului pluralist pentru cetățenii care aveau cel puțin doi copii, întărirea rolului Senatului, asigurări sociale, participarea muncitorilor la beneficii, impozit progresiv pe venit etc. Încercarea de supraviețuire rămâne însă fără rezultat (dacă la alegerile din nov. 1919, partidul a obținut 13 mandate de deputați și 4 de senatori, la alegerile din mai 1920 și mart. 1922, nu a mia câștigat nici un mandat). La 25 mai 1925, Partidul Conservator-Progresist fuzionează cu Partidul Poporului, și prin acest fapt iese de pe scena politică. Președinți: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (febr.-sept. 1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), George Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). A editat publicațiile: „Timpul” (1876-1884; 1889-1900), „Epoca” (1885-1889; 1895-1901); „Conservatorul” (1900-1914); „Steagul” (1914-1922); „Timpul” (1923-1924); „Le Progrès” (1914-1925).

PLOIEȘTI 1. Câmpia Ploieștiului, câmpie înaltă piemontană, parte componentă a Câmpiei Române, situată între râurile Cricov la V, Ialomița la S, Cricovu Sărat la E și dealurile subcarpatice la N, constituind un mare con de dejecție al râului Prahova. Alt. max.: 280 m. Pâlcuri de păduri de stejar cu tei și carpen; culturi agricole. 2. Municipiu, reșed. jud. Prahova, situat pe interfluviul dintre Prahova și Teleajen, în Câmpia Ploieștiului pe dr. râului Dâmbu; 237.675 loc. (2003). Important centru industrial, comercial și cultural; unul dintre principalele noduri de comunicație a țării (șapte linii de c. f. și șase șosele converg către P.). Ind. de expl. și de prelucr. a petrolului; constr. de utilaj petrolier (uzina „Upetrom” S.A., fostă „1 Mai”, este cea mai mare producătoare de instalații de foraj din România), de utilaj greu și chimic, de rulmenți speciali, de mașini și utilaje agricole, material rulant; produse metalice de larg consum; combinat petrochimic care produce polietilenă, fenol, acetonă, detergenți, coloranți, lacuri și vopsele ș.a.; ind. mat. de constr. (cărămidă, țiglă, sticlărie, articole sanitare din porțelan, faianță), de prelucr. a lemnului (mobilă), a pielăriei și încălțămintei, textilă (țesături de cânepă, in, bumbac și lână; confecții, stofe), alim. (morărit, produse lactate, carne, Coca-Cola, bere, vin și băuturi alcoolice). Tipografie. Universitate (fondată în 1967 ca Institut de Petrol și Gaze). Teatrul „Toma Caragiu”, cu secții de dramă și estradă; orchestră simfonică Muzeul Județean de Istorie și Arheologie și de Științele Naturii; Muzeul Republican al Petrolului (inaugurat în 1960); Muzeul de Artă Populară (organizat în anii 1967-1969); Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” (inaugurat în 1963), cu o colecție de peste 2.000 de exponate (din care peste 300 sunt din sec. 17-19); Muzeul de Artă (fondat în 1931); Muzeele memoriale „Ion Luca Caragiale” (1962) și „Nichita Stănescu”. Hipodrom național. Monumente: biserica Sfinții Voievozi (1628-1648, restaurată în 1712), Sf. Nicolae-Vechi (ctitorie de la sfârșitul sec. 16 a lui Mihai Viteazul, restaurată în anii 1988-1990), Sfinții Apostoli Petru și Pavel sau Biserica Domnească (ctitorie din 1639 a lui Matei Basarab), Precista (1820, în stil neobizantin), Sfânta Vineri (construită în anii 1875-1880, după planurile arhitectului Toma N. Socolescu); catedralele Sf. Ioan Botezătorul (1923-1930), cu un turn înalt de 60 m, și Înălțarea Domnului (1992-1999); Halele Centrale (vast complex comercial construit în perioada 1929-1935, după planurile lui Toma N. Socolescu, cu o cupolă înscrisă într-un pătrat, nesusținută de stâlpi); statuia libertății (dezvelită la 3 sept. 1879), realizată în bronz, la Paris, de sculptorul L. Quandry; statuia lui Mihai Viteazul ș.a. Localitatea apare menționată documentar în 1503 pe niște liste de cărăușie, iar apoi în 1545, 1580 ș.a. În 1599 Mihai Viteazul a ridicat așezarea la rangul de târg domnesc, în sec. 17 s-a dezvoltat ca centru urban, iar din sec. 18 ca puternic centru meșteșugăresc și comercial. În 1854 a fost legat de București prin linie de telegraf; în 1858 a fost introdus iluminatul public cu petrol lampant, iar în 1900 iluminatul electric. În primele decenii ale sec. 19 tinde să ia locul Craiovei ca al doilea mare oraș important din Țara Românească. La 8-9/20-21 aug. 1870, la P. s-a desfășurat, sub conducerea lui Al. Candiano-Popescu o mișcare antidinastică. De la sfârșitul sec. 19 cunoaște o mare dezvoltare, determinată de industria petrolieră. Orașul a avut de suferit în urma bombardamentelor anglo-americane (1942-1944) și apoi germane (1944) în al Doilea Război Mondial. Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

PREDESTINÁRE (< predestina) s. f. 1. Acțiunea de a predestina. 2. (În creștinism) Planul divin prin care oamenii sunt conduși, încă din clipa nașterii, unii spre mântuire, alții spre damnare, ceea ce este stabilit de Dumnezeu neputând fi în nici un fel schimbat sau evitat. Cel mai adesea, ideea de p. este asociată cu tradiția reformatoare calvinistă; deși ea a fost teoretizată anterior de apostolul Pavel, Augustin sau Toma d’Aquino, este prezentă și în alte religii, cel mai notabil în islam. Principalii susținători ai doctrinei teologice sunt Wycliff și Calvin.

HELIODOR (HELIODOROS) din Emesa (sec. 3), scriitor grec. Romanul său „Etiopica”, în care, prin intermediul unei intrigi stufoase, este redată povestea de dragoste dintre Theagene și Haricleea, a avut, în Evul Mediu, o mare circulație în Bizanț și în restul Europei. A fost tradus în limba română de logofătul Toma Dimitriu, din Iași (1772-1773). În Moldova a circulat și sub denumirea de Iliodor.

HOLENDER, Ioan (n. 1932, Timișoara), bariton, impresar și manager austriac de origine română. Stabilit în Austria, unde deține roluri secundare în opere. Înființează agenția de impresariat „Holender”, pe care o dezvoltă împreună cu Toma Popescu. Calități manageriale deosebite. Director al Operei din Viena (din 1991). Atenție constantă acordată artei lirice românești.

*utopíe f. (d. Utópia, o țară imaginară, cuv. inventat de cancelaru englez Toma Morus la 1515, d. vgr. u, nu, și tópos, loc, și dat ca titlu uneĭ cărțĭ a luĭ în care e vorba de o guvernare ideală). Concepțiune imaginară a uneĭ societățĭ și guvernărĭ ideale. Proĭect irealizabil, aberațiune.

KUHNAU [kú:nau], Johann (1660-1722), organist și compozitor german. Unul dintre primii dintre primii autori de sonate pentru instrumente cu clape, în special clavecin (șase sonate biblice). Fondator al celebrului Collegium musicum din Leipzig (1688). Predecesor al lui Bach la capela bisericii Sf. Toma din Leipzig (din 1684).

*Duminica Tomei (sărbătoare) s. propriu f., g.-d. Duminicii Tomei

săvá (Olt., Trans.), săváĭ (Munt. Mold.) și sevá (Cod. Vor.) conj. (din vechĭu să, se, dacă și -va ca’n cineva. Săvaĭ ar fi ca cîndaĭ, niscaváĭ, tócmaĭ, scîrțaĭ din cînd, niscaĭ-va, tócma, scîrța. Cp. CL. 1923, 489). Vechĭ. Orĭ, fie, măcar: săvaĭ bogat, săvaĭ sărac. Săvaĭ-cine, orĭ-cine. Săvaĭ o zi, măcar o zi. Să vază săvaĭ, să vază măcar, numaĭ să vază. Săvaĭ că, săvaĭ și, măcar că, cu toate că, deși. Săvaĭ de, chear dacă (Rar și să verĭ, orĭ, saŭ. Să verĭ că, măcar că). Adv. savaĭ, sávăĭ și săvăĭ ca olt. céva îld. cevá. Chear: sávaĭ Toma Alimoș (Teod. P.P. 583 și 563).

RIN (fr. RHIN, germ. RHEIN, ol. RIJN), fluviu în V Europei, care străbate E și N Elveției, V Liechtenstein-ului, V Austriei, SV și V Germaniei și partea central-sudică a Olandei; 1.326 km supr. bazinului hidrografic: 224,4 mii km². Izvorăște din Alpii Lepontini, prin intermediul a doi afluenți, care confluează în amonte de orașul Chur (Elveția), respectiv Vorderrhein (Rinul anterior), care își adună apele din lacul Toma, de la 2.341 m alt. și Hinterrhein (Rinul posterior), care izv. din masivul Adula, de la 2.216 m alt. După confluența celor două izvoare, R. se îndreaptă către N, formând mai întâi granița dintre Elveția și Liechtenstein, iar apoi între Elveția și Austria, traversează lacul Constanța, schimbându-și cursul spre V, până la Basel, constituind frontiera între Germania și Franța, pe porțiunea Basel-SV de Karlsruhe, în continuare drenează partea de V a Germaniei, până în aval de Wessel, după care intră pe terit. Olandei (în amonte de Arnhem) pe care o parcurge de la E la V, vărsându-se în Marea Nordului printr-o deltă extinsă pe 220 mii km². Navigabil în val de Basel (886 km). Trece prin numeroase orașe importante: Vaduz, Basel, Strasbourg, Mannheim, Mainz, Koblenz, Bonn, Köln, Duisburg, Wessel, Arnhem, Rotterdam. Afl. pr.: Aaare, Moselle, Meuse (Maas) (pe stg.), Neckar, Main, Lahn, Ruhr, Lieppe (pe dr.). Este legat prin canale cu Dunărea, Ronul, Marna, Elba și constituie una dintre cele mai importante căi de navigație europene. Pe cursul superior al R. se petrece acțiunea legendei Lorelai. Numeroase castele există de-a lungul văii R. (Marksburg, Stolzenfels, Rheinfels ș.a.) În Antic., R. a constituit (c. 400 de ani) granița între triburile germanice și Imp. Roman, pe malurile sale dezvoltându-se orașele romane Colonia Agrippinensium (azi Köln), Confluentes (Koblenz), Mogontiacum (Mainz), Argentoratum (Strasbourg) ș.a. Valea sa mijlocie și superioară (peste 100 km) a fost inclusă (2002) în lista Patrimoniului natural universal.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

* scolástic, -ă adj. (vgr. sholastikós, lat. scholásticus). Relativ la școală: cărțĭ scolastice. Relativ la școalele medievale și la filosofia religioasă care se învață în ele. S.m. Filosof medieval din apusu Europeĭ. S.f. pl. e și ĭ. Filosofia medievală. Adv. În mod scolastic. – Principaliĭ scolastici sînt: Scot Erigene, sfîntu Anselm, Roscelin, Gulielm de Champeaux, Abélard, Petru Lombard, Albert cel Mare, sfîntu Toma din Aquino, Duns Scot, sfîntu Bonaventura, Roger Bacon, Raimund Lulle, Gulielm de Occam ș.a.

Blajinii pl. oameni buni și evlavioși cari trăiesc la marginea pământului și al căror Paști cad totdeauna Lunia după Dumineca Tomei.

luminat a. 1. cu lumină: casa era luminată; săptămâna luminată: cea dintre Dumineca Paștelor și a St-lui Toma; 2. clar: cu ochii luminați; 3. fig. deșteptat prin învățătură și experiență: spirit luminat, public luminat; 4. ilustru (ca titlu dat persoanelor suverane): luminate împărate! 5. purificat.

Henric m. numele mai multor regi ai Angliei: HENRIC I (Beauclerc), fiu lui Guilom Cuceritorul (1100-1135); HENRIC II (Plantagenet), puse să se asasineze pe arhiepiscopul Toma Becket (1154-1189); HENRIC IV (de Lancaster), deposeda pe vărul său Ricard II (1399- 1413); HENRIC VII (Tudor), puse capăt răsboiului celor Două Roze (1485-1509); HENRIC VIII, se luptă cu Francisc I și consumă marea schismă a Angliei (1509-1547).

Toma (St.) m. unul din cei 12 apostoli, a cărui necredință trecătoare în învierea lui Isus ajunse proverbială (Toma necredinciosul); sărbătoare la 3 Martie.

Toma (d’Aquin) m. unul din marii teologi și filozofi ai evului-mediu, supranumit Doctorul angelic, autorul Sumei teologice; doctrina-i poartă numele de tomism, iar partizanii săi cel de tomiști (1225-1274).

TOMISM s. n. Doctrină filosofică și teologică a lui Toma d’Aquino și a continuatorilor săi. – Din fr. thomisme.

ACVILĂ, acvile, s. f. (Poetic) Vultur. [Un vînător] surprinse... Sihastrul cuib al acvilei auguste. TOMA, C. V. 294. ◊ Stemă reprezentînd un vultur; pajură. Acvila romană. ◊ Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila... zimbrul. ALEXANDRESCU, P. 165.

ADÎNC¹, adîncuri, s. n. 1. Parte adîncă, adîncime (considerată vertical); loc situat departe (spre interior). V. fund, străfund. Și dacă stele bat În lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. [Ștefan cel Mare] punea hotar pămîntului dăruit cuhnile dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor și uneori orizontul. NEGRUZZI, S. I 273. ◊ (Poetic) [Cocoșul] are un cîntec înalt, prelung, mai cu samă cînd se descuie adîncurile primăverii, cînd afară stelele arată ca niște flori. CAMILAR, TEM. 26. Cu ochii albaștri și cuvioși, precum albastru și cuvios e adîncul ceriului. EMINESCU, N. 59. ◊ Expr. Din (sau în sau pînă-n) adîncul sufletului (sau al inimii, al ființei) = din tot sufletul. Femeia ridică ochii în sus, clătină din cap și-un oftat porni din adîncul sufletului, pe cînd două lacrimi îi alunecară pe obraji. DUNĂREANU, CH. 109. Și-ți midțumesc... din adîncul sufletului pentru bunătatea ce ai. ISPIRESCU, L. 181. ♦ Prăpastie, abis. Unul [din cocori] cade-n adînc, fulgerat. TOMA, C. V. 80. ♦ (Metaforic, în basme) Infern, iad. S-a tot dus pe sub pămînt pînă ce a ajuns la poarta iadului. – Cine ești tu? îl întrebă împăratul adîncului. NEGRUZZI, S. I 87. 2. (La pl.) Depărtare mare; spațiu întins, larg; p. ext. loc ascuns, așezat departe; adîncime (2). În răsunetul adîncurilor, caii de la rădvane mergeau și ei la pas. SADOVEANU, O. I 299. Își aduse aminte vag... de pădurea Cotoșmanei și de unele întimplări mai vechi, petrecute prin adincurile ei. GALACTION, O. I 265. Adîncurile zării se tot îndepărtează, Plutind ca niște ape în arșița de-amiază. IOSIF, P. 88. Văzusem un nor mohorît Venind din adîncuri de zare. COȘBUC, P. I 235.

ADUNA, adun, vb. I. I. Tranz. 1. A strînge la un loc (ceea ce se află răspîndit, împrăștiat, risipit). Cîrciumarul... aduna posomorît paharele. PAS, L. I 11. ♦ A ridica de pe jos. În calea ei începu a curge... mărgăritare, de umplu locul; iar mesenii... se plecară și le adunară. ISPIRESCU, L. 40. 2. A aduce din toate părțile, a strînge, a concentra. Mînecuță adună spre el straiele și încălțările. SADOVEANU, P. M. 157. Noi ne vom sili să adunăm [documente] cîte vom putea. BĂLCESCU, O. I 66. ◊ Fig. Vasilică își adună toate puterile, smuci o dată pe zmeu și, trîntindu-l la pămînt îi înfipse sabia în gît. POPESCU, B. II 118. De cînd am văzut vivandiera regimentului, nu-mi mai pot aduna gîndurile pe acasă. ALECSANDRI, T. 911. ◊ (Complementul indică o valoare bănească) Vine la noi... trimisul visteriei ca să adune dările. PAS, L. 1 13. ♦ Fig. A se îngrămădi. Pe frunte avea o zgîrietură... Sîngele i se adunase în sprînceană. DUMITRIU, B. F. 53. Se adună norii peste coamele pădurilor. Plouă. CĂLUGĂRU, O. P. 329. ◊ Fig. În Toma se aduna amărăciunea pic cu pic, cum se adună apa într-un ciubăr pus la streașină. V. ROM. februarie 1952, 133. În asemenea clipe, cînd își încrețea fruntea.., se aduna în el mînia. SADOVEANU, N. F. 10. 3. A ghemui ceva, concentrîndu-l într-un spațiu mai mic sau micșorîndu-i volumul; a grămădi. [Arald] la pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie și nu sufla un cuvînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 30. Floare de cicoare Cu ochi după soare: Cînd voi răsări, Ea s-o-nveseli; Cînd voi asfinți, Ea s-o ofili; Cînd voi scăpata, Ea s-o aduna. La HEM. ◊ (Complementul indică întregul rezultat din îngrămădire) Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’ Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 4. A culege alegînd de ici și de colo. În zori... merg s-adune Mure fetele. COȘBUC, P. I 262. Priviră fluturii cum săltau și săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara și adunau mierea, și se desfătau foarte mult. ISPIRESCU, L. 381. ◊ A strînge recolta. (Metaforic) Seceră unde n-a semănat și adună unde n-a secerat. 5. (Cu privire la bunuri materiale) A agonisi, a pune deoparte. Se prăpădește... frumusețea de curte cu tot ce-a adunat ea acolo. DUMITRIU, B. F. 116. Vestea se împrăștiase că domnul se împăcase cu boierii, și boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăși posturi, ca să adune nouă avuții din sudoarea țăranului. NEGRUZZI, S. I 150. II. Tranz. (Aritm.) A efectua operația adunării; a totaliza. Adunînd 17 cu 18, obținem 35. ◊ Fig. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb... El numără în gîndu-i și anii îi adună. EMINESCU, O. I 98. III. 1. Refl. (Subiectul reprezintă un număr oarecare de ființe) A se apropia unii de alții. Se prind de mîini și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind. COȘBUC, P. I 57. ◊ A se strînge din diverse locuri, formînd un singur grup. S-adună toți vulturii stol. BENIUC, V. 113. Penelopa grăbi pasul, ocolind locul unde se vedea lumea adunată. BART, E. 250. Atunci bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună cioatcă în pălărie. CREANGĂ, P. 238. [Graurii] se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. Hai dar, copii, adunați-vă împrejurul meu. ALECSANDRI, T. I 429. Tot orașul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. ◊ Tranz. Voi n-ați mai adunat oamenii, să le dați curaj, să le lămuriți lucrurile, să le luminați mințile. DUMITRIU, N. 195. O, de-ai putea să mai aduni Alaiul de copii vioi Ce-n horă se-nvîrteau nebuni. IOSIF, PATR. 8. Făcu clacă, adunînd pe toți copiii și fetele din sat. ISPIRESCU, L. 67. ◊ Expr. Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strînși la un loc. 2. Refl. reciproc. A se întîlni deseori cu cineva, a fi mereu împreună; a veni în contact. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ți spun ce fel de om ești.

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii sau a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. Pînză de culoare albă. ◊ Madama Sultana... e îmbrăcată cu șorț alb și are o scufie albă pe cap. PAS, L. I 93. [Cîinele] e sprincenat cu negru și are laba de dinainte, din stîngă, albă. SADOVEANU, N. F. 14. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ Armă albă = (în opoziție cu armă de foc ) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Carne albă = carne de vițel sau de pasăre, în special piept de pasăre. Pește alb = pește cu carnea albă (de exemplu șalăul). Pîine albă = pîine făcută din făină de grîu fără tărîțe, de calitate superioară. Vin alb = vin de culoare gălbuie-aurie. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Mi-am pregătit coala de teză, hotărît s-o las albă. SADOVEANU, N. F. 138. Rînd alb = spațiu între două rînduri scrise, interval nescris. În această calitate trebuia să citească în articolul meu nu numai rîndurile tipărite, ci și cele albe. GHEREA, ST. CR. III 64. Bilă albă v. bilă. Cărbune alb v. cărbune. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care e împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Era alb la față și tremura. SAHIA, N. 56. Ba e albă, ba e neagră, se spune despre vorbele cuiva care se încurcă în explicații și se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) deodată, fără multă vorbă, nici una nici două; b) nici așa, nici așa; nici laie, nici bălaie. De cînd cu lupii albi = de multă vreme. D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi...? CREANGĂ, P. 23. Pînă în pînzele albe v. pînză. Cusut cu ață albă v. ață. ♦ (Despre părul oamenilor și, p. ext., despre oameni) Cărunt. Un sihastru alb ca oaia de bătrîn. RETEGANUL, P. V 79. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. Fantastic pare-a crește bătrînul alb și blînd. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji, a sîcîi mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. Spirt alb. Sticlă albă. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. La răsărit se arătau semnele albe ale zilei, ferestrele prindeau o culoare albăstrie. CAMILAR, TEM. 86. Simt ziua, prin noaptea adîncă, Spărgîndu-și drum alb spre pleoape. TOMA, C. V. 216. Cînd s-au trezit ei, era ziulica albă. CREANGĂ, P. 135. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase (obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, cînd crepusculul durează toată noaptea, unindu-se cu răsăritul soarelui). Nopțile albe din Leningrad. (În basme, în opoziție cu lumea neagră, de sub pămînt) Lumea albă = lumea reală. Iată pajuri năzdrăvane, care vin din neagra lume, Aducînd pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume. ALECSANDRI, P. A. 116. A avea (sau a duce) zile albe = a trăi o viață fericită. Tot zile albe duc? DELAVRANCEA, S. 30. ♦ (Substantivat, f. art.) Zorii zilei; (neobișnuit) zăpadă. Alba zilei se împrăștie; o suflare de viață cleatănă (= clatină) ușor ramurile arborilor. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ (Personificat) Cînd se întoarse... începuse a intra alba în sat. ISPIRESCU, L. 316. Cît ținu vara, băiatul moșului trăi cum trăi... dar cînd veni alba în sat și nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-și arate colții. POPESCU, B. IV 70. 2. Nevinovat, fără pată. V. imaculat. Mai căzu asupra lui Ghiță Lungu astă-vară o năpastă și se dovedi alb. SADOVEANU, M. C. 158. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (În expr.) Gărzile albe = nume dat trupelor contrarevoluționare din războiul civil dezlănțuit de puterile imperialiste în Rusia împotriva statului socialist. V. gardă. Gardist alb = persoană care făcea parte din gărzile albe; p. ext. membru al unei organizații militare contrarevoluționare din timpul războiului civil împotriva Puterii sovietice. V. gardist.

ALIFIE, alifii, s. f. Preparat de consistență moale, destinat întrebuințării externe în medicină și în cosmetică, V. unguent. Să ne ploconim înaintea cuvioșiei-sale și s-o întrebăm ce alifii întrebuințează de are mîni de catifea. – Alifie prescrisă de dumneata, doctore. SADOVEANU, P. M. 214. [Era] negustor de piatra-sulimanului sau piatră bună de făcut alifie de obraz, salcie, fumuri și alte otrăvuri. CREANGĂ, P. 112. ◊ Fig. Din inima-ți iei miruri, alifii. Mătasea cerului o rupi fîșii Și pipăi răni, și legi, și-alini, și-nvii. TOMA, C. V. 274.

ANAPEST, anapești, s. m. (În versificația greco-latină) Unitate metrică, picior format din două silabe scurte urmate de una lungă; (în metrica modernă) picior de vers alcătuit din două silabe neaccentuate urmate de una accentuată. Un exemplu de anapest în poezia romînă este următorul vers al poetului A. Toma: «Pribegeau înspre zori trei cocori».

APĂSA, apăs, vb. I. 1. Tranz. A se lăsa cu toată greutatea asupra unui lucru, a presa (cu putere). I se părea că tavanul o apasă, pereții casei o striveau. BART, E. 250. (Absol.) Soacra mă mînă să țăs, Eu mă duc la sul ș-apăs. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. ◊ Fig. Singurătatea îl apăsa dureros, dar durerea lui era dulce ca mierea acestei lumini de primăvară. C. PETRESCU, R. DR. 27. ◊ (Cu arătarea instrumentului acțiunii) Apăsă cu mîna capul bolnavului. ȘEZ. I 59. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Își lipi mîinile de tîmple, le apăsă și clătină capul. DUMITRIU, B. F. 81. Gîndind că dorm, șireato, apeși gura ta de foc Pe-ai mei ochi închiși ca somnul. EMINESCU, O. I 42. ◊ Intranz. Apăs pe butonul soneriei. ◊ Elena ședea cu vîrful degetelor apăsate pe ochi. DUMITRIU, B. F. 47. O mînă era strîns apăsată pe inimă. EMINESCU, N. 77. (Neobișnuit) Iată că sosește un om... cu pălăria apăsată pe ochi. SBIERA, P. 199. (Fig.) La ora cinci dimineața, cînd întunericul de iarnă mai apasă peste munți, greoi și compact, peisajul fantastic al Roșiei Montane începe să se anime. BOGZA, Ț. 49. În dricul verii apăsa arșiță nemilostivă subt cer alburiu. SADOVEANU, M. C. 20. ♦ (Despre obiecte) A fi prea greu (de purtat) pentru cineva. Zaua nu mă-n deasă. Șaua nu m-apasă. ALECSANDRI, P. P. 63. 2. Intranz. Fig. (Cu privire la cuvinte, fraze etc.) A rosti răspicat și tare, a sublinia prin pronunțare. Directorul terminase, apăsînd pe ultimul cuvînt. ◊ (Eliptic) Du-te, apăsă el, pleacă acum și nu mai aștepta. PREDA, Î. 165. 3. Tranz. Fig. A oprima, a asupri, a împila. Acele milioane ce în grămezi luxoase sînt strînse la bogatul pe cel sărac apasă Și-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. Streini prinți... ne-apăsară. ALEXANDRESCU, P. 139. 4. Tranz. Fig. A chinui, a înăbuși, a copleși. Se străduia mereu să dezvăluie pînă la capăt tot ce-i apăsa cugetul. V. ROM. noiembrie 1953, 185. O arșiță mă apăsa. SADOVEANU, N. F. 73. Frig în casă, Gol pe masă. Griji te-apasă. TOMA, C. V. 465. O greutate îmi apăsa inima. NEGRUZZI, S. I 54.

APĂSAT, -Ă, apăsați, -te, adj. 1. (Despre pumn) Greu. Ursan, pletos ca zimbrul... Cu brațul de bărbat, cu pumnul apăsat. ALECSANDRI, P. A. 164. 2. (Despre umblet, pași etc.) Energic; greoi. Venea și de pe șosea... greu, apăsat, tropot de pași. DUMITRIU, B. F. 136. ◊ (Adverbial) Plecară toți apăsat și cu zel. TOMA, C. V. 329. ◊ Încordat, începu să se plimbe călcînd apăsat cu tocurile în puntea de lemn. BART, E. 212. Păși hotărît și apăsat... la poarta cea mare. RETEGANUL, P. V. 71. 3. (Despre vorbă) Tare, răspicat; p. ext. înciudat, poruncitor. Privi țintă inainte-i văzîndu-l pe Gheorghieș, între ciobanii de la cîmp și între oi, și spunindu-i lui vorbe apăsate. SADOVEANU, B. 43. Ba o să se poată... adaose... cu vorbă apăsată. ISPIRESCU, L. 315. ◊ (Adverbial) Tîrziu, colonelul își ridică fruntea și întrebă apăsat, vădit supărat: Atîta tot, nu? SAHIA, N. 80. Vreau să mergem, răspunse apăsat Moroi. DELAVRANCEA, S. 110. ◊ Puternic. Mă arde-n spate! zise fata cu-n gemăt apăsat. EMINESCU, N. 23. 4. Trist, necăjit, chinuit. Era un contrast plăcut: fața lui trasă și fină, din care nu se putuse încă șterge amărăciunea unei tinereți apăsate. EMINESCU, N. 83. ♦ (Rar) Apăsător, greu, încărcat. Ardeau lămpi somnoroase, rîspîndind dungi de galbănă lumină prin aerul apăsat. EMINESCU, N. 35.

APLAUZE s. n. pl. Bătăi repetate din palme în semn de aprobare, de admirație etc. În scenă... Aplauzele mai răsună. TOMA, C. V. 376. – Pronunțat: -pla-u-. – Variantă: (învechit) aplaude (NEGRUZZI, S. II 146) s. n. pl.

APRINS², -Ă, aprinși, -se, adj. 1. (Despre foc) În stare de ardere; arzînd. 2. (Despre obiecte sau aparate de iluminat) Care arde dînd lumină. Un frînar... cu un felinar mic, aprins fără rost, în mină, trecu prin vagon. DUMITRIU, B. F. 8. Stelele... Luceau ca niște candeli aprinse p-un mormînt. ALEXANDRESCU, P. 140. ♦ Luminat. Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate,; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. (Despre ochi) Strălucitor, învăpăiat (de o stare psihică sau fizică neobișnuită). Copilul... îi urmărea cu ochi aprinși. SAHIA, N. 101. Zărind Frumoasa jucărie, Aprinșii-i ochi mai mult s-aprind. COȘBUC, P. I 68. 3. Încins, înfierbîntat, ars. Pînă-n aprinse nisipuri, O liberă lume începe s-apară. BANUȘ, B. 113. Viața va ieși în cale Să bea cu buzele aprinse Din cupa dăruirii tale. TOMA, C. V. 127. ◊ Fig. Și-n capul lui aprins și fără odihnă mișuiesc noroade de gînduri răzvrătite. VLAHUȚĂ, O. A. 153. Aprinși de curiozitate, ne acățarăm ca mîțile pe o scară. ALECSANDRI, C. 26. 4. Fig. Roșu la față, îmbujorat. Ea îl fixa așteptîndu-i răspunsul, roșie, cu obrajii aprinși. BART, E. 350. Noul chiriaș era [un] om... cu ochii bulbucați și fața buhăită și aprinsă de beție. ARDELEANU, D. 18. Iat-o veselă și-aprinsă; Joacă hora! COȘBUC, P. I 97. ♦ Înroșit (de un aflux de sînge). Caii... cu coame răsfirate, Cu nările aprinse... La sunete de luptă pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, P. 144. ◊ (Despre culori) Puternic, violent, bătător la ochi; p. ext. (despre obiecte) de o culoare vie. Roșu-aprins. ◊ Vom desfunda înaltul Tăriilor aprins ca un bujor. BENIUC, V. 45. 5. Fig. Pasionat, înflăcărat. Aprinsul cîntec s-a-nălțat. BANUȘ, B. 112. La popotă, la sfîrșitul mesei, era discuție aprinsă. BRĂESCU, V. A. 32. ♦ (Adverbial) Ea-nalță pruncul slab... Și-apoi... aprins, sălbatic – îl sărută. TOMA, C. V. 146. Vorbește aprins, împiedicîndu-se. SAHIA, N. 40. Jocul se-ncinge sălbatic și-aprins. COȘBUC, P. I 143. 6. (Despre grîne, alimente etc.) Încins, stricat (printr-un început de fermentație). Jămle (= jimble) făcute cu făină aprinsă. ALECSANDRI, T. 1355.

ARĂTARE, arătări, s. f. I. Acțiunea de a (se) arăta și rezultatul ei. 1. Indicare, stabilire, determinare, precizare. Arătarea liniei de urmat într-o problemă. ♦ (Învechit și popular) Dovadă, mărturie. Cei bătrîni primesc cu mulțumire arătările de supunere ce le aduc cei tineri. ISPIRESCU, U. 27. 2. Înfățișare, aspect. O frunte naltă... ochii suri, boltiți adînc în capul cel înțelept și barba lungă... îi da arătarea unui înțelept din vechime. EMINESCU, N. 52. II. (Concretizat) Ființă care nu seamănă a om; monstru, pocitanie; (mai ales în basme) stafie, fantomă. Copacii par vii, Uriașe-arătări, Amenințătoare stafii. TOMA, C. V. 330. În fața mea stă un moșneag c-o traistă-n spate. Se uită și el mirat la mine ca la o arătare. VLAHUȚĂ, O. A. 426. Nu-i cunoșteai: oameni sînt, draci sînt, ori alte arătări! CREANGĂ, P. 256. Păstorii... zăresc din depărtare Ivindu-se pe munte o naltă arătare. ALECSANDRI, P. III 298.

ARCUI, arcuiesc, vb. IV. Refl. A se îndoi în formă de arc; a se încovoia. Îl văd deodată apărînd cu ochii scînteietori arcuindu-se la picioarele țîțacăi și frecîndu-se de rochia dumnisale de tafta. SADOVEANU, N. F. 34. Sprîncenele se lăsau în jos, arcuindu-se pe deasupra ochilor și subțiindu-se din ce în ce. SADOVEANU, O. VI 117. Șira spinării îi era mlădioasă încă pentru a se arcui. ANGHEL, PR. 52. ◊ Intranz. (Rar) Mîna dreaptă intra, se umplea în semănătoarea atîrnată de gît, brațul drept se întindea, arcuiri frumos, și din mînă picurau pe pămînt boabele de orz bălan, ca niște mărgele. SANDU-ALDEA, D. N. 287. ♦ Tranz. A construi în formă de arc. Pod alb ați arcuit peste abise, Podind și hăul dintre fapt și vise. TOMA, C. V. 362.

DALB, -Ă, dalbi, -e, adj. 1. Alb, curat, imaculat. În templele mărețe... Noaptea zeii se preîmblă în veștmintele lor dalbe. EMINESCU, O. I 44. Trecut-au fericirea-ți ș-a tale sărbători, Cum trec l-al toamnei crivăț plăpînde dalbe flori. La ODOBESCU, S. A. 75. Adă-mi haine dalbe, Cusute cu firuri albe. ALECSANDRI, P. P. 113. ◊ Florile dalbe = formulă care apare ca refren în colinde. Astă-seară-i seara mare, Florile dalbe. TEODORESCU, P. P. 17. 2. Luminos, limpede. Cad munți de fier, căi dalbe se deschid. TOMA, C. V. 412. De la cîntători Pînă-n dalbe zori. TEODORESCU, P. P. 189. ♦ Strălucitor. Drumul era rău, plin de viroage, și în fundul lor alerga sprinten firul dalbelor fuioare, toarse de soarele lui martie. GALACTION, O. I 333. Noaptea lui e lină, Că-i cu-a stelelor lumină Și cu dalbă lună plină! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. El în sîn mîna-și băga, Dalb de paloș că scotea. ALECSANDRI, P. P. 91. 3. Atrăgător, minunat. Doi ochi, ca două basme mistice, adînce, dalbe. EMINESCU, O. I 32. Miezul nopții s-a ivit Și prin lume-a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. A. 95. Printr-o dalbă grădinuță Se plîngea o nevestuță. BIBICESCU, P. P. 69. M-oi duce-n codru iară... În codrul cu veselie și cu dalbă vitejie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290. 4. Curat, neprihănit, cast, gingaș, grațios. Inima poetului e de-a pururi dornică de crini și de toată tinerețea și de toată frumusețea care încap în dalbul lor simbol. GALACTION, O. I 342. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Lîngă mîndră fîntîniță Trece-o dalbă copiliță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378.

DANIE, danii, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Dar, donație. Ștefan cel Mare, recunoscător pentru sprijinul primit, răsplătește biserica prin numeroase danii de sate. IST. R.P.R. 128. Și-nnoi tot schitul și trimise Danii – scumpe chipuri și potire, Cruci bătute-n aur și safire. TOMA, C. V. 85. A lăsat cu limbă de moarte... ca danie, un ținut. CARAGIALE, O. III 87. ◊ Expr. (Învechit) A se face danie (cuiva) = a) a se dărui pe sine, a nu-și mai aparține sieși. Pentru tine, danie dracului m-aș face. CONTEMPORANUL, V_II 494; b) a-și dărui averea cuiva. Părinții ți-au făgăduit-o [pe fată], dacă moșu-tău s-a face danie ție. NEGRUZZI, S. III 49. Am pus la cale să însor pe nepotul meu... mă fac danie lui cu tocmală c-a veni cu femeia lui să șadă cu mine. id. ib. 60. (Glumeț) A face (pe cineva) danie (cuiva) = a da pe cineva pe mîna cuiva. Cercatu-mi-am colții în piciorul unui boieri. Și vai, pe loc m-au făcut danie hoheriului. CONTEMPORANUL, V_II 267. 2. Faptul de a dărui (avere, bani etc.); dăruire. Se împlinise cam un veac de cînd cel dintîi cu acest nume, la care se adăogase porecla de Măgureanu, după o moșioară de danie domnească... se aciuase în Valahia. M. I. CARAGIALE, C. 49. ◊ Act (sau hrisov) de danie = act prin care se întărește în scris o donație. În Moldova nu există acte domnești de danie sau de judecată scrise în romînește, pînă în al doilea deceniu al veacului al XVII-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 34.

ARIE², arii, s. f. 1. (Geom.) Suprafață cuprinsă într-un contur închis. 2. Suprafață de teren considerată ca zonă de răspîndire a unui fenomen, de desfășurare a unei activități etc. Directorul își scoase pe masă harta cu aria de lucru a brigăzilor și planul de producție al întregii campanii. MIHALE, O. 476. ♦ Zonă de răspîndire a unui grup de plante sau de animale. ♦ Zonă de răspîndire a unei limbi, a unui dialect, a unui grai sau a unui fenomen lingvistic. Arie laterală (sau periferică) = zonă situată la periferia teritoriului pe care se vorbește un dialect sau o limbă. Fenomenele de limbă arhaice se păstrează adesea numai în ariile laterale ale unui teritoriu ▭ Arie continuă = teritoriu pe suprafața căruia un fenomen de limbă este răspîndit în mod continuu. 3. Fig. întindere. Atmosferă plină de palmierii coloniilor, de crestele Caucaziei, de ariile mișcătoare ale oceanelor. CAMILAR, N. II 179. Un vîntișor ascuțit trăgea dinspre răsărit; altfel vremea era liniștită, stelele înfloreau vioaie pe aria cerului. SADOVEANU, O. V 369. Și ochi ridic spre aria stelară. TOMA, C. V. 277. – Pronunțat: -ri-e.

ARIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor și al unor insecte, care servește la zbor; la păsări reprezintă o modificare a membrelor anterioare și este acoperită cu pene, iar la insecte este formată din chitină sau dintr-o membrană transparentă. Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. El zărea un corbușor Ce pe sus tot croncănea Și din aripi tot bătea. ALECSANDRI, P. P. 141. ◊ Expr. A căpăta (sau a face, a prinde) aripi = a căpăta independență (în viață sau în muncă), a se iniția cu ușurință, a se ridica repede în muncă. ◊ Fig. Cu aripi de vifor, un vultur țîșnește-n tărie. BENIUC, V. 84. Asupra singurătății în care vegheau uimiți cei doi camarazi, năvăli o suflare rece, aripă depărtată a furtunii. SADOVEANU, M. C. 95. Chipurile bărbătești vesele, care surîdeau de-o mulțumire egoistă, deodată înghețară, stinse parcă de aripa morții. BART, E. 372. Pe aripi de munte și stînci de asfalt Castelul se-nalță, se-ncruntă, Și creștetu-i negru și creștetu-i nalt De nouri și ani se-ncăruntă. EMINESCU, O. IV 27. ♦ Fig. Avînt, însuflețire. Și [versul] să-ți dea, mai tîrzior, Aripi, credință și dor, Ca să te-ncumeți și la zbor. TOMA, C. V. 408. ◊ Expr. A tăia sau a frînge (cuiva) aripile = a-i curma avîntul. ♦ Fig. (Adesea determinat prin «protectoare», «ocrotitoare») Ocrotire, scut. Mulțămește cucoanei că te-a scăpat de la moarte și ai dat peste belșug luîndu-te sub aripa dumisale. CREANGĂ, P. 330. 2. Organ exterior al peștilor, servind ca regulator al mișcărilor; înotătoare. 3. Prelungire membranoasă a corpului fructelor și semințelor, folosită la răspîndirea acestora prin vînt. 4. Nume dat unor obiecte, părților unor aparate etc. care au forma, funcțiunea sau poziția aripilor (1): a) organ al avionului constînd din una sau mai multe suprafețe plane, legate de un corp central numit fuzelaj, și care servește la susținerea avionului în aer; b) fiecare dintre lopețile fixate pe roata morii și care, împinse de vînt sau de apă, pun în mișcare pietrele; c) apărătoare așezată deasupra roților unui vehicul, care are rolul de a proteja caroseria de noroi, de praf etc. Băiatul se dădu jos [din camion] și... clătinîndu-se de somn, se urcă pe o aripă. DUMITRIU, N. 271; d) pulpana unei haine. Umflai mantaua de-o aripă, o tîrîi pînă dincolo de țara neagră a furnicilor cu dinții de criță. HOGAȘ, M. N. 13. 5. Nume dat părților laterale ale unui întreg: a) parte a unei clădiri, care se prezintă ca o ptelungire laterală; b) parte laterală a unei trupe dispuse în ordine de bătaie; capăt, margine, flanc. Acele părți de locuri fuseseră mai cu seamă puternic întărite de aripa stingă a dușmanului. MACEDONSKI, O. III 79. 6. ◊ Fig. Grupare extremă (dreaptă sau stîngă) a unei organizații, a unui partid. Aripa stîngă a burgheziei, în frunte cu Bălcescu a fost nevoită, după revoluție, să ia drumul exilului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 168. – Accentuat și: aripă. – Pl. și: aripe (SADOVEANU, O. IV 52, EMINESCU, O. I 93).

AROMITOR,-OARE, aromitori, -oare, adj. Care răspîndește un miros plăcut; înmiresmat; care îmbie la somn. Ziua de sfîrșit de primăvară era lină, cu adieri aromitoare din finețuri. SADOVEANU, F. J. 101. Dulci bori aromitoare și umed-tămîiete Din respirări de seve vin nările-i să-mbete. TOMA, C. V. 112. Privighetoarea tace în frunze-aromitoare. MACEDONSKI, O. II 155. ◊ (Adverbial) E atît de bine și de aromitor pe iarbă verde, la umbră deasă! DELAVRANCEA, T. 65.

ARȚĂGOS, -OASĂ, arțăgoși, -oase, adj. Cu arțag, pornit pe ceartă, gîlcevitor. ◊ (Substantivat) Stăpînul Moșiilor Și domnul Cîmpiilor, Manea, slutul Și urîtul, Manea, grosul Și-arțăgosul. ANT. LIT. POP. I 291. ◊ Fig. Între doi boi rumegînd în ogradă, Dintr-un schimb de idei, se încinse o sfadă. Erau amîndoi arțăgoase cornute. TOMA, C. V. 186. Mi se păru un lucru cu neputință ca să mă expun a trece de-a curmezișul acea luncă, intrînd de-a dreptul în apele umflate și arțăgoase ale Siretului. ODOBESCU, S. II 270. – Variantă: hărțăgos, -oasă (SBIERA, P. 8, CREANGĂ, P. 111, ȘEZ. I 284) adj.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

ASTRU, aștri, s. m. Nume dat stelelor și planetelor; corp ceresc. Cîini răzleți... urlau spre astrul uriaș, rotund, care umpluse de vrajă fîntînile, pîraiele și se afundase, pe sub umbre, în grădini. CAMILAR, N. II 24. Iubirea, pentru tine, din cer răpind doi aștri, Îi coborî în lume schimbați în ochi albaștri. BELDICEANU, P. 133. – Pl. și: astri (CAMIL PETRESCU, T. II 187), (s. n.) astre (TOMA, C. V. 112).

AȘTERNE, aștern, vb. III. 1. Tranz. A întinde (un covor, o pătură etc.) pe o suprafață. Peste frunzări toarnă țarină și peste țărînă așterne o rogojină. CREANGĂ, P. 29. [Făt-Frumos] se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsipul încă fierbinte. EMINESCU, N. 24. ◊ Fig. Tractoarele înaintau duduind de-a lungul șoselei așternută pe cîmpie. DUMITRIU, V. L. 116. Sta în picioare, pe prispă, neclintită, așternîndu-și privirea... pe dunga vînătă a drumului. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ◊ Refl. (Poetic) Eu priveam la cernerea de fulgi din juru-mi, la covorul alb ca o lînă moale de miel care se așternea pretutindeni. SADOVEANU, O. III 330. Saltă-n scări și-aiurea Fuge iar din crîng. Cîmpi s-aștern în juru-i. TOMA, C. V. 99. Văpaia lungă s-așterne pe sclipitoarele întinderi. VLAHUȚĂ, N. 140. (Fig.) Se așternuse o tăcere, încît se auzea de-afară vuietul plopilor. CAMILAR, TEM. 16. Parcă se așternea o tristeță de pustiu peste locurile acelea. PAS, L. I 72. ♦ A împrăștia, a răspîndi ceva pe jos, așa încît să formeze un strat. A așterne nisip pe cărare. ◊ Fig. Zgomotoasa albie plină de stînci s-a sfîrșit, și de acum înainte cîmpia îi așterne lungi straturi de nisip și humă. BOGZA, C. O. 126. ◊ (Cu inversarea complementelor) A așterne o șosea cu pietriș. A așterne pămîntul cu paie. ◊ Refl.: O parte [din semințe] s-așternea pe stîncă și să rodească nu putea. MACEDONSKI, O. I 61. Frunza jos cădea, Pe pămînt se așternea, Parcă venise toamna. ȘEZ. IV 131. (Fig.) Se vor așterne peste noi... Zăpezile uitării. BENIUC, V. 32. 2. Tranz. (Cu privire la așternut, p. ext. la pat) A pregăti pentru culcare. Am primit poruncă... să aștern paturile în cele două odăi de oaspeți. SADOVEANU, N. F. 70. ◊ Fig. Dac-am văst ( = văzut) că nu mai vii... Pusei dorul căpătii, Urîtul mi-l așternui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Absol. Pe vatră mi-e așternut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. Mult bine-mi era la ea, Că-mi așternea la răcoare Și mă-ntreba ce mă doare. ALECSANDRI, P. P. 238. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. ♦ (Cu privire la masă) A așeza în ordine pe masă obiectele necesare pentru cei care mănîncă; a pune masa. ◊ Refl. (Despre masă, mai ales în basme) A se acoperi. Masa... se va așterne cu tot felul de mîncări și băuturi. RETEGANUL, P. I 62. 3. Tranz. (Adesea determinat prin «pe hîrtie») A scrie; a compune. Mihai Zaharia începu să aștearnă cuvintele bătrîmdui pe hîrtie, sub privirile aprinse ale țăranilor. MIHALE, O. 524. Cine știe pana a mînui să scrie din nou ce se află așternut aici. PAS, L. I 133. ♦ Fig. (Rar, cu privire la o pîră, un plan etc.) A desfășura în fața cuiva, a expune. În curte la Mihnea-vodă, Nemerit-a, Poposit-a, Măre, trei moșnegi bătrîni... Și pîrăsc pe Dobrișan Naintea lui Mihnea-vodă. Și din gură ce-i spunea, Pîra cum își așternea? TEODORESCU, P. P. 473. 4. Refl. (Despre persoane, mai ales determinat prin «la pămînt» sau «pe jos») A se întinde orizontal, a se culca la pămînt în toată lungimea sa. Plutonul se așternu la pămînt. CAMILAR, N. I 73. Se așternea de-a lungul, în marginea șesului, și sta multă vreme cu fața în soare, cu degetele încleștate sub ceafă și cu ochii pe jumătate deschiși. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ◊ Tranz. Ostașii îl aduseră mort, îl așternuseră în zăpadă. DUMITRIU, N. 199. ♦ Fig. (Despre cal, de obicei determinat prin «drumului» sau «la drum», mai rar prin «vîntului», «cîmpului» etc.) A fugi foarte repede. Ci fie-așa! Pegasul meu, așterne-te la drum. BENIUC, V. 39. Cum iei pămîntul în galop Și cum te-așterni ca un potop De trăsnete-n pustiu! COȘBUC, P. I 112. Fug caii duși de spaimă și vîntului s-aștern. EMINESCU, O. I 98. Alei, murgul meu voinic! Așterne-te drumului Ca și iarba cîmpul la La suflarea vîntului! ALECSANDRI, P. P. 74. ◊ (Despre călăreți) În lumina revărsatului de zi, cei cinci cazaci se așternuseră într-o fugă nebună. SADOVEANU, O. VII 35. ◊ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») A începe cu tot dinadinsul să facă ceva, a se apuca temeinic sau în tihnă de ceva; a se pune, a se așeza pe... Tînărul cronicar foiletonist... se așterne din zi în zi mai fervent pe lucru. VLAHUȚĂ, O. A. 212. Gheorghe se așternea cu tot dinadinsul pe învățătură. VLAHUȚĂ, O. AL. 119. S-au adunat cu toatele la priveghi, și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună! CREANGĂ, P. 34. ◊ (Se accentuează durata îndelungată a acțiunii) Și iarăși te-ai așternut, pe ședere, acasă! PAS, Z. I 299. 5. Tranz. A trînti, a culca (pe cineva) la pămînt (printr-o lovitură). [Calul] nimic nu făcea... Numa-n tafturi se umfla Și departe l-azvîrlea, Fierea-ntr-însul cătrănea, Mort pe jos îl așternea. TEODORESCU, P. P. 523. ◊ Expr. (învechit) A așterne pe cineva la scară = a întinde pe cineva pe jos pentru a-l bate. Jeluitorii au umblat fugari prin pădure, de frică, că-i căuta să-i aducă la curte și să-i aștearnă la scară. ȘEZ. IV 18. 6. Tranz. Fig. (Rar) A pune la cale, a unelti, a urzi. Ia, cum sînt unele firi! Tu le faci bine și ele îți aștern moarte! SBIERA, P. 86.

AȘTERNUT, așternuturi, s. n. 1. Totalitatea obiectelor cu care se pregătește patul (sau locul) pentru dormit (rufe de pat, plapumă etc.); pat astfel pregătit. Mătușă Anghelină, i-a zis tata... să gătești așternutul pentru cumnatul nostru. SADOVEANU, N. F. 16. Vreau să-mi pun sub așternut Busuioc și mintă. TOMA, C. V. 94. Din acestea cată vînătorii să-și întocmească culcuș și cină, dacă cumva n-au avut grijă a-și aduce așternut și merinde în căruțe. ODOBESCU, S. III 18. Cum a venit împăratul de la vînătoare și s-a pus în așternut, hîrca i-a și trimis laptele. CREANGĂ, P. 97. ◊ Culcuș (făcut din paie, din mușchi etc.) pentru animale. ◊ Fig. Strat. [Mirele] a pus să se aștearnă, pe drumul de la biserică la castel, praf de zahăr. Mult zahăr. Un așternut gros de aproape un metru. PAS, L. I 121. 2. (Regional) Cergă, țol, covor țărănesc. Blană lungă, moale. Cu samur în poale Și un așternut Cu aur țesut. ALECSANDRI, P. P. 121. 3. Îmbrăcăminte de hîrtie, de carton sau de cauciuc a cilindrului și a fundamentului de presiune la mașinile de tipar.

ATÎRNA, atîrn, vb. I. I. 1. Intranz. A cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). Lumina se cufunda și se pierdea fără urmă în scoarțele bătrînești, pălite, care atîrnau pe pereți. DUMITRIU, B. F. 36. Din ramură în ramură, cînd atîrnat cu mîinile, cînd cu picioarele... încleștate, ajunse pînă în vîrf. ISPIRESCU, L. 212. De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. Purta un benișel de felendreș... a căruia mînice atîrnau dinapoi. NEGRUZZI, S. I 145. ◊ (Pleonastic) [Buza] cea dedesubt atîrna în jos, de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 244. ◊ Fig. Era cerul vînăt și era lumina zilei fumurie. Atîrna ploaia. PAS, L. I 261. Vremea atîrnă... Soarele luptă, Norii țin piept. TOMA, C. V. 302. La răsărit pe cer atîrna o uriașă perdea de flăcări. REBREANU, R. II 105. 2. Tranz. A agăța, a anina, a suspenda, făcînd să cadă liber în jos. își atirnă tolba cu săgețile la spate. ISPIRESCU, L. 74. În tine [codrule] cînd intrai, Numai o creangă tăiai, Armele de-mi atîrnai. ALECSANDRI, P. P. 263. Atîrnă pe coapsa stîngă o sabie încovoiată. NEGRUZZI, S. I 23. De arme se descingea, Sus prin crăci mi le-atîrna, Apoi tovarăși chema Și la masă mi-i poftea. ANT. LIT. POP. I 461. ◊ Fig. (Neobișnuit) Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. ◊ Expr. A-i atîrna (cuiva) lingurile de gît v. lingură. ♦ (Neobișnuit) A spînzura (un condamnat). Cu moarte să se omoare, în furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 3. Refl. A se agăța de cineva sau de ceva, a se prinde (cu mîinile). Copilul se atîrnă de gîtul tatălui. ◊ Fig. Din încrețirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc S-atîrnă sufleiu-mi de ochii Cei plini de lacrimi și noroc. EMINESCU, O. I 117. II. Intranz. 1. A se apleca spre pămînt sub o povară sau din lipsă de putere (nemaiputînd sta drept). Crengile încărcate cu fructe atîrnau la pămînt. 2. A trage greu (la cîntar), a cîntări (mult), a avea o greutate (relativ) mare; fig. a valora, a prețui. Am 60 kg; dar mai atîrnă și îmbrăcămintea ceva. ▭ Puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai mult vorbele femeii. ISPIRESCU, U. 28. III. Intranz. A fi dependent de cineva, a fi sub ascultarea sau stăpînirea cuiva. Ce este mai plăcut decît a nu atîrna de nime. ALECSANDRI, T. 572. ♦ A depinde de ceva, a fi condiționat de ceva. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. ♦ (Impersonal) [Hainele] m-ar interesa întrucîtva. Atîrnă și de preț. SADOVEANU, P. M. 163.

EDEN s. n. (În concepția mistică; livresc) Rai. Lucea edenul tînăr sub aurora nouă. TOMA, C. V. 111. ◊ Fig. Ne transportă în lumea... formelor ideale, în edenul culorilor, strălucirilor. DEMETRESCU, O. 181. ♦ Fig. Loc plăcut, încîntător, în care viața este foarte ușoară și plăcută. Unde ziua-i albă, noaptea înstelată, Și-aerul bea dulce roua după crin. O, eden al lumii! fața ta curată Cu atît ne-ncîntă, cu cît te privim. BOLINTINEANU, O. 99.

BALĂ, bale, s. f. (în superstiții și în basme) Monstru, dihanie, fiară groaznică. V. balaur. Așa îi vorbi... [șoimului] Șarpele, bala pămîntului. TOMA, C. V. 339. Făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu, bala dracului. ISPIRESCU, L. 131. ♦ Fiară sălbatică, dihanie. Trebuie să fie o bală de lup. SADOVEANU, O. V 459.

EL, EA, ei, ele, pron. pers. III sg. 1. (Ține locul unui nume, în special de ființă, alta decît cea care vorbește sau cu care se vorbește) De-acum, de-acum ei sînt scăpați. COȘBUC, P. I 110. Din cărți de joc, din hîrtioare, Ea-și face parcuri și palate. VLAHUȚĂ, O. A. 47. De nu era el, te mîncam fript. ISPIRESCU, L. 5. Ea își aruncă fără voie ochii asupra ciocoiului. FILIMON, C. 89. ◊ (Marchează o opoziție) Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine! COȘBUC, P. II 169. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă de întărire, repetînd subiectul exprimat printr-un substantiv) Plopii! mă cunosc ei bine! COȘBUC, P. I 261. Și-a da el spînul peste om vrodată. CREANGĂ, P. 227. Las’ c-o veni ea vara. BIBICESCU, P. P. 166. ◊ (Uneori fără acordul genului) Mi-a spus el baba și, drept să-ți spun, tare mi-o venit rău. CONTEMPORANUL, VI_I 495. ◊ (Uneori pe lîngă un verb sau o construcție impersonală) După vreme rea, a fi el vreodată și senin. CREANGĂ, P. 235. ♦ (Familiar, la nominativ sg.) Soț, bărbat (respectiv: soție, nevastă). 2. (La genitiv, în forma (al, a, ai, ale) lui, ei, lor, cu valoare posesivă) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. SADOVEANU, V. F. 17. Căprioarele, ciutele, țapii și cerbii ies în poieni ca într-o domnie a lor. id. ib. 17. Și încîlcit e părul lui negru. EMINESCU, O. I 88. El vede de departe pe mîndra lui Marie. id. ib. 97. Lîngă trupul iubitei ei surioare. CONACHI, P. 87. ◊ Expr. Ai lui (ai ei) = persoane legate prin interese comune, prietenie etc., (în special) rude foarte apropiate. Ale lui (ale ei) = a) lucrurile personale. Se îmbracă și se înarmează Ivan cu toate ale lui. CREANGĂ, P. 304; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l într-ale lui. 3. (La dativ, în forma lui, ei, îi, i, lor, le, li) Murgulețul e adăpat. Toma i-a grămădit în iesle un braț de fîn. SADOVEANU, V. F. 36. Căprarul vechi îi iese-n prag. COȘBUC, P. I 100. De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag. id. ib. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicînd posesia) E o căsuță puțintică și scundă; îi ajungem cu palma la streșină. SADOVEANU, V. F. 39. Nevasta i-a murit. COȘBUC, P. I 229. Barba-n pămînt i-ajunge. EMINESCU, O. I 99. ◊ (Cu funcție de atribut, indicînd posesia) Ea-nlănțuiește gîtu-i. EMINESCU, O. I 95. Dar ochii-i ard în friguri. id. ib. 96. ◊ (În forma i cu valoare neutră, în expr. ca dă-i, zi-i) Pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere... A făcut cinste d. Nae. CARAGIALE, O. I 119. 4. (La acuzativ, în forma Îl, l, o, îi, i, le) Fiecare cotlon pe care-l cercetam adăugea retragerii mele distanțe incomensurabile. SADOVEANU, V. F. 18. Cînd am văzut că a apucat-o [pe junincă]... m-am dus asupra lui cu bîta. id. ib. 27. Se coborî în grădină ca să-și răcorească pieptul de flacăra ce-l ardea. FILIMON, C. 67. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma el, ea, ei, ele) S-a pus între el și noi depărtarea și lenea soarelui. SADOVEANU, V. F. 26. Fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Mult era frumos și bine aici, în fața valurilor ce se tăvăleau, greoaie, spre șesul depărtat. Venea cu ele și o adiere primăvăratică. SLAVICI, O. II 11. ◊ (În forma o cu valoare neutră) Cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. CREANGĂ, A. 70. Pune mîna pe iapă... și tunde-o. id. P. 47. Au mai pățit-o și alții. NEGRUZZI, S. I 69. – Pronunțat: ieu, iel, iei, iele. – Forme gramaticale: gen. (al, a, ai, ale) lui, ei, lor; dat. lui, ei, îi, i, lor, le, li; acuz. el, îl, l, ea, o, ei, îi, i, le, ele.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

BATERE, bateri, s. f. Acțiunea de a bate. V. bătaie. Baterea monedei intră în atribuțiile statului. ▭ Îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratece izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. ◊ (Poetic) Cîtă batere de soartă Micul strop în unda-i poartă! TOMA, C. V. 93.

BĂGA, bag, vb. I. (În opoziție cu scoate, uneori în concurență cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuși se deosebește prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forțată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spațiu mărginit) 1. Tranz. (Cu privire la un lucru, mai rar la o ființă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «la» sau «sub») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spațiu închis sau acoperit). Băgau în forjă o bucată... de oțel și apoi o scoteau cu cleștele, roșie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă Petru pușculița, o băgă sub șerpar și plecă. RETEGANUL, P. II 62. Moșneagul degrabă îl prinde [purcelul], îl bagă în traistă așa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. ◊ Absol. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd, Dar omul care-i frumos, Cînd ajunge, bagă-n coș. HODOȘ, P. P. 58. ◊ Expr. A băga (ceva) în gură (mai ales în construcții negative) = a îmbuca, a mînca. Șez la masă să mănînc, Bag în gură cu suspin, Pun la inimă venin. ȘEZ. I 107. A(-și) băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva), a se-pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. Băgat-ai în cap vorbele mele? – Da, stăpîne! CREANGĂ, P. 208. (Absol.) Bagă-n cap și înțelege. TOMA, C. V. 470. A-și băga mințile în cap = a se cuminți, a-și da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendașul se arătă zorit să-i bage... în cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat). Cine ți-a mai băgat în cap și asta? ▭ Lui Euristeu... îi băgase în cap Iunona că Ercule... are să-l dea jos de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, U. 33. A-și băga nasul în ceva (sau undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-l pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cineva) în sîn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-ncetezi de a-l ocări... – Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag în sîn și să-l cocolesc. ALECSANDRI, T. 600. Măi bădiță Gherasim, Eu de drag te-aș băga-n sîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-și) băga mîna-n foc pentru cineva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-și băga mîna în sînge pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în primejdie. Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc; S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci fugit. COȘBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) la apă v. apă. ◊ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «printre», «pe (sub)» și arătînd spațiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mîna printre gratii. ♦ (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. Îl izbi de pămînt și-l băgă în țărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. ♦ (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul în frigare. 2. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în» sau «la», «înlăuntrul», «sub» sau de adverbe de loc) A face să intre într-un spațiu închis sau acoperit (uneori înșelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub... ). Bagă vitele sub (sau în) șură! ▭ L-a băgat într-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacele. DRĂGHICI, R. 101. Nu ți-e milă și păcat! De la.părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în groapă sau în pămînt) = a omorî pe cineva cu zile, a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt cu apucăturile lui. CREANGĂ, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ți-am greșit, Mîndruță, nici c-un cuvînt; Că dacă ți-aș fi greșit, De viu m-aș băga-n pămînt. HODOȘ, P. P. 97. A băga (subînțeles «boii» sau «vitele») la (sau în) plug sau în cîrd cu cineva = a se întovărăși (cu cineva) spre a-și face arătura sau a paște vitele în comun; fig. a se asocia, a-și face de lucru cu cineva. Vei ști că vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tattău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ține minte, în tot vacul, Și nu-ți băga-n cîrd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Pînă nu bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul (= pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poți cunoaște firea). A băga oile în lapte = a despărți oile de miei, primăvara, și a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbații ies la cîmp, la stînă. Astăzi se înțarcă mieii și oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. (Determinat prin «în (sau la) temniță sau închisoare», «la ocnă», «la răcoare», «la umbră») A închide, a întemnița. În temniți vrut-au să mă bage. BENIUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă în pușcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumușel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. ♦ (Determinat prin «în lanțuri», «în fiare») A lega. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub», «între», «printre», «după» sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulțime, uneori cu intenția de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrînd să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră în casă, mai întîi se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potrivește spinului și se bagă în fîntînă. CREANGĂ, P. 205. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. ◊ Expr. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistență (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgăm în ochii moșneagului și făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. A Se băga în (sau, mai rar, la) cineva sau în sufletul cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cineva; a nu mai slăbi pe cineva. Cînd s-au arătat acea măguiață (= mogîldeață) neagră pe la miezul nopții și se tot băga la dînsul, s-au înfricoșat foarte și au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca dulcețile, cucoană!-... Da nu te băga așa în sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiți... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «prin» și arătînd spațiul deschis prin care intră sau trece cineva) Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca. BIBICESCU, P. P. 333. ♦ (Regional, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «pe la», «pînă la») A se abate. După ce se-nseră, porni cătră casă, dar, fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul. RETEGANUL, P. I 70. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca. BIBICESCU, P. P. 286. II. (Avem a face cu imagini abstracte și cu sensuri figurate) 1. Tranz. (Cu privire la o sumă de bani, un capital) A angaja, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. (Mai ales popular, cu privire la o plîngere sau la o cerere) A introduce, a înainta (autorităților competente). Am băgat plîngere la tribunal. Am băgat actele. 3. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «între» sau «printre», în expr.) A băga zîzanie (sau zîzanii), intrigă (sau intrigi), vrajbă etc.= a provoca discordie, a semăna vrajbă, a face intrigi (între două sau mai multe persoane), a învrăjbi. Iuga [moșierul] a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zîzanie între țărani. REBREANU, R. I 96. Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor. ISPIRESCU, U. 10. 4. Refl. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A se angaja într-un serviciu. Micluț... se băgase cioban la părinții lui But. DUMITRIU, N. 204. O femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică. ISPIRESCU, L. 184. ◊ Expr. A se băga la stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba,¹ eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabilește de la început condițiile unui angajament nu capătă, la sfîrșit, ceea ce i se cuvine). ◊ Tranz. L-a băgat argat. ▭ Alții fuseseră băgați la fierărie, la tîmplărie. PAS, Z. I 254; b) fig. a-și lua angajamente care-l pun (pe cineva) la discreția altuia (fără să-și fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Și mă băgai la stăpîn. PANN, P. V. II 126. ◊ (Expr.) A băga (pe cineva) în pîine v. pîine. ◊ Tranz. (Popular, determinat prin «la oaste» sau «cătană», «în cătănie», «în cătane») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (Refl.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag In cătane s-a băgat. HODOȘ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). ♦ (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primam zice că el nu se bagă, că să-mi iau hîrtia înapoi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se băga în vorbă = a intra în vorbă. Se băga iar în vorbă Știulete Constandin. PAS, L. I 125. 6. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în» sau «la») A aduce (pe cineva) într-o situație neplăcută, dificilă. A băga pe cineva în bucluc. A băga în încurcătură. A băga în datorii. ▭ Acuma căuta iară, în tot feliul, să-l bage în alt necaz și mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ♦ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama și îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase= a) a tulbura (pe cineva) sufletește, a-l face să-și piardă cumpătul, a-l impresiona puternic. Cînd [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari și negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat în toate boalele și s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rufele în boală v. boală. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile), în sperieți (sau în toți sperieții) în groază (sau în toate grozile morții), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau fiori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pe cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoșa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roșie. BENIUC, V. 153. Pe copii îi bagă-n sperieți. PAS, L. I 18. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu niște ochi turbați și zgîiți, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, că de ce stați de-aia vă băgați în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit și popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a observa, a da atenție (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăță tot ce trebuia să știe... ca să nu fie urîtă și nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărați. ISPIRESCU, L. 13. Și mai fost-au chemați încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia, Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. A băga de seamă sau (rar) a băga seamă că... = a lua seama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tîrziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVEANU, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise. ISPIRESCU, L. 9. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseță și nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (Absol.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci dușmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (Cum) bag seamă (sau seama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUȚĂ, la TDRG. Frunză verde și iar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude, – Bag seamă n-are de unde; Că s-au tare depărtat Și de mine ș-a uitat. HODOȘ, P. P. 85.

BĂNAT, (3) bănaturi, s. n. (Transilv., Mold., Bucov.) 1. Stare de durere sufletească, tristețe, jale, mîhnire; părere de rău. Nu te da bănatului Ca iarba tăiatului, Nu-ți vinde necazului Florile obrazului. TOMA, C. V. 386. Mereu se depărta de sat Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat. COȘBUC, P. I 233. N-am dus și nu duc destul bănat după cei trei [copii]? Acum te mai prăpădești și tu prin cea săcreată de lume! RETEGANUL, P. V 28. Lîngă munte Este-o punte, Și la capătul punții Scrisu-i dorul mîndruții; La capătul celălalt, Scrisu-i și-al badei bănat, Că s-a dus și m-a lăsat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. A-i fi bănat = a-i fi jale, a-i părea rău. Mi-ar fi, nu mi-ar fi bănat, Daca s-ar fi măritat De aci al treile sat; Dar ea s-a făcut mireasă De la noi a treia casă. ALECSANDRI, P. P. 303. 2. Supărare, mînie, necaz, ciudă, pică. Nu știu ce-i cu tine, Că tot porți bănat De te rîd prin sat, Și porți jale-amară De te rid prin țară! COȘBUC, P. II 145. ◊ Expr. (Ca formulă de politețe) A nu-i fi cu bănat = a nu lua rugămintea (sau întrebarea) cuiva în nume de rău. Într-un tîrziu... a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: Departe-i pînă-n sat? Să nu vă fie cu bănat: întreb, că sînt drumeț. COȘBUC, P. I 228. Mă rog, să nu fie cu bănat, dar ia spune-mi cum te cheamă. SBIERA, P. 193. Nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu! CREANGĂ, P. 127. Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat, Domnul nostru ar vrea să vază pe măritul împărat. EMINESCU, O. I 146. 3. Învinuire, reproș, imputare; mustrare, înfruntare. Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte și timp în felul său; că profesorul... zicea: «Luați de ici pînă ici...». Și poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întîmplării, care a făcut pe oameni așa cum sînt. CREANGĂ,89. Aceste bănaturi ți le scriu din toată durerea.inimii, doresc ca ele să fie nemeritate. KOGĂLNICEANU, S. 218. [Mîndra] ți-o trimite, bade, carte, Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 135. 4. Bănuială, prepus. Ar trebui să mă ceri la mama, atunci ai putea veni cît de des; și ea n-ar avea nimic de bănuit. – Despre bănat nu mi-i teamă, dar, vezi, n-am vreme să mă ocup cu astfel de lucruri. CONTEMPORANUL, V_II 499.- Pl. și: (rar, 1) bănate (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313).

BĂTĂTURĂ, bătături, s. f. 1. Teren bătătorit (mai ales în jurul casei) pe care nu crește iarba; p. ext. ogradă, curte. Cîteva căruțe așteptau în bătătura morii; între roțile uneia un om dormea cu fața în sus, la umbră. SADOVEANU, O. IV 431. Și mi-a plăcut în junei meu Să văd flăcăi pe bătătură, Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. 2. Îngroșare a pielii de pe mîini sau picioare, din cauza unei vătămări provocate de obiecte tari. Palmele aceste țărănești ale noastre, străpunse de pălămidă și pline de bătături, cum le vedeți, vă țin pe dumneavoastră. CREANGĂ, A. 156. Eu, făcindu-mi loc printre dame cam cavalerește, călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celălalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Expr. A călca (pe cineva) pe bătătură (sau pe bătături) = a atinge (pe cineva) unde-1 doare mai tare. Cu stăpînirea nu e de glumă dacă o calci pe bătătură. PAS, L. I 92. 3. (În opoziție cu urzeală) Băteală. Între urzeală și bătătură Șuieră-n zbor blesteme și ură. TOMA, C. V. 311. Roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. Surtucul lui... era mai mult urzeală decît bătătură. EMINESCU, N. 42. 4. (Rar) Bătaie, ciocănire (în ușă, în fereastră etc.). Auzind zmeii cei din curți bătătura în poartă, se minunară. RETEGANUL, P. V 71. 4. (Rar, numai în expr.) Bătătura vîntului = bătaia vîntului. Niște lemne legate de copaci... tot bonzănea, lovindu-se la bătătura vîntului. SBIERA, P. 172.

BECI, beciuri, s. n. 1. Încăpere subterană (uneori boltită) construită mai ales la subsolul unei clădiri. V. pivniță, celar. Alexandrescu locuia într-un beci, sub scară la mitropolie, la unchiul său, părintele Ieremia. GHICA, S. A. 124. Abia unde și unde se mai vede cîte un palat vechi, cu beciuri boltite. NEGRUZZI, S. I 71. Un gospodar s-apucase să-și facă un beci în pămînt, pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. 2. Închisoare (de obicei în subsolul unei clădiri). Dacă ne înhață... ne putrezesc ciolanele în beci. PAS, L. I 60. Căpitan Bălan a dat pe Toma în mîna slujitorilor, să-l vîre sub turnul porții în beci și să-l puie cu picioarele în butuc. SADOVEANU, F. J. 577.

FAGURE, faguri, s. m. Perete de ceară cu celule hexagonale făcut de albine în stup pentru a-și depune mierea sau ouăle. Bunicul Matei răsare, cu custura în dreapta și c-o bucată de fagure între trei degete ale mînii stîngi. SADOVEANU, O. IV 290. Un pădurar... un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri și o fetiță bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat. C. PETRESCU, Î. II 4. ◊ (În comparații și metafore) Adevărat că fagure de miere sînt cuvintele bune și dulceața lor e tămăduirea sufletelor. SADOVEANU, F. J. 354. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. – Variante: fagur (TOMA, C. V. 79, ALECSANDRI, P. III 274), (rar) fag (ALECSANDRI, P. I 94, id. o. 103) s. m.

FĂCLIER, făclieri, s. m. (Rar) Purtător de făclii. (Fig.) Idealul urmărit de ei, părăsind glodurile natale, n-a fost ca să se ridice pentru a fi făclierii celor rămași în glod. CAMILAR, N. I 244. Voi, tineri clăditori și făclieri, Pieptiș ați spart tunel prin negrul ieri. TOMA, C. V. 392. – Pronunțat: -cli-er.

FĂPTAȘ, făptași, s. m. Persoană care săvîrșește o faptă (condamnabilă). Făptașul... se mistuise în mărăcinișuri și negură. DUMITRIU, V. L. 17. El e făptașul unei crime. TOMA, C. V. 159.

FIER, (2, 3, 5) fiare, s. n. 1. Metal greu, de culoare cenușie, maleabil, ductil, care, aliat cu carbonul sau cu alte elemente, se folosește pe scară largă în industrie; nume impropriu pentru oțel, în special pentru oțelul moale. [Sciții] foloseau un metal nou, mai tare decît bronzul, anume fierul. IST. R.P.R. 25. Apucă bara de fier a scării și începu să se urce. DUMITRIU, N. 77. Tu cînți de unul doar, stingher... Lîngă sobița cea de fier. TOMA, C. V. 374. Bate fierul pînă-i cald. Fig. (În loc. adj.) De fier = a) tare, vînjos, neînduplecat. Braț de fier. ▭ Prometheus va ști să puie în fața vrăjmașului un piept de oțel, o voință de fier. GHEREA, ST. CR. II 127. Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. EMINESCU, O. I 147; b) riguros, sever. Disciplină de fier; c) (rar, despre somn) adînc, profund. Baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adîncul cel vrăjuit și necunoscut al lacului. EMINESCU, N. 24. ◊ Epoca fierului (sau de fier) = epocă din preistoria omenirii, cînd a început să fie prelucrat și folosit fierul. Drum-de-fier = cale ferată, v. ferată. Călătoresc pe drumul-de-fier spre ținuturile întunecate de la miazănoapte. BOGZA, C. O. 368. Fier nativ v. nativ. Fier forjat v. forjat. ◊ Expr. A-i trece (cuiva) un fier (ars) prin inimă = a i se strînge inima de frică, de durere. Îndată îi trecu un fier ars prin inimă, gîndindu-se că poate i-au călcat porunca. ISPIRESCU, L. 52. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd întrebuințarea) Nume dat la diferite unelte făcute din oțel sau avînd o lamă de oțel. a) (Adesea determinat prin «de călcat») Unealtă întrebuințată la călcatul rufelor sau hainelor. Ești bună să-mi dai... fierul d-tale de călcat? CAMIL PETRESCU, T. II 525. Cămeșile le-am spălat... Și cu fierul le-am calcat. SEVASTOS, C. 144. b) (Uneori determinat prin «de frizat») Instrument care servește la ondulatul sau frizatul părului. Ia fierul de frizat de dasupra flăcării de spirt, îl apropie de buze, suflă-n el și-l vîră apoi în cîrlionții rebeli. CARAGIALE, O. II 290. c) (Uneori determinat prin «de plug») Fiecare din cele două cuțite ale plugului. I se năzăreau înaintea ochilor mulțimi de pluguri, unele stînd pe grinzi... altele, grele, răsturnate cu fiarele-n sus. CAMILAR, TEM. 144. De pe-alt munte cum privea, Fier de plug luînd în mînă, Azvîrli spre turn cu el. COȘBUC, P. I 296. Fierul taie brazde lungi Ce se-nșiră-n bătătură ca lucioase, negre dungi. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ Fierul lat (sau mare) = brăzdar. Fierul lung (sau mic) = cuțitul fixat în grindeiul plugului și care taie brazda. d) Clește de foc. e) (Adesea determinat prin «roșu») Unealtă, vergea sau bucată de fier înroșită în foc, cu care se ard unele răni sau se fac semne. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a interveni cu sancțiuni aspre. f) Lamă sau ascuțiș de armă tăioasă; p. ext. sabie. O sabie cam ruginită, dar cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. ISPIRESCU, L. 21. Carnea tocește fierul. RUSSO, S. 147. ◊ Expr. A trece prin ascuțișul fierului = a tăia, a omorî, a pustii. ♦ Bucată de oțel, mai ales în formă de drug. M-a lovit cu un fier. ◊ Fier vechi = obiecte de oțel uzate, care nu mai pot fi utilizate și care se adună spre a fi topite și turnate din nou. ◊ Expr. A arunca (ceva) la fier vechi = a scoate din uz, a nu mai acorda nici o importanță unui lucru. 3. (Numai la pl.) Lanțuri, cătușe cu care sînt legați prizonierii, deținuții. Cei aduși în fiare sînt de regulă spînzurați de catarg. CAMIL PETRESCU, T. II 182. Nu se auzea decît zgomotul pașilor și zăngănitul fiarelor ce încătușau mînile lui Dinu. BUJOR, S. 51. Subcîrmuitorul zise Tudorei că de n-o aduce banii în două zile, are să mă bată și să mă trimeață în fiare la cîrmuire. BOLINTINEANU, O. 342. ◊ Compus: (Bot.) iarba-fiarelor sau (rar) iarba-fierului v. iarbă. Piedică pentru cai. Caii i-au băgat în fiare și i-au slobozit să pască. GALACTION, O. I 267. – Pl. și: (regional, 3) fere (BIBICESCU, P. P. 296).

BOARE s. f. 1. Vînt lin și răcoritor (mai ales de seară sau de dimineață); suflare, adiere de vînt. Mii și mii de grîne-nalte, Aurite și învoalte, Fremătau în boarea blîndă. CASSIAN, în POEZ. N. 113. Stătea în picioare, vîngă focul lor... înalt, cu capul alb, înfiorat ușor de boarea serii. GALAN, Z. R. 376. Flăcăii se soreau răzimați de ziduri și primeau drept în față, cu ochii închiși pe jumătate de plăcere, boarea caldă a primăverii, cu miros de pămînt umed. SADOVEANU, O. VI 257. Lunca-i goală; la fîntînă E pustiu; și nu se-ngînă Nici o boare. COȘBUC, P. I 221. Adie boarea dulce din verzile cîmpii. ALECSANDRI, P. III 449. ◊ Fig. Să-și soarbă [fluturii] proprii destine... Din rodnica boare A vieții ce vine. TOMA, C. V. 233. 2. Fig. Abur; miros, parfum, aromă, mireasmă. Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-și boarea lor profană. ANGHEL, Î. G. 20.

BOCĂNI, bocănesc, vb. IV. Intranz. A bate sau a lovi în repetate rînduri cu un obiect tare în ceva. Se frămînta pe scaun, bocănea din picioare. CAMILAR, N. II 142. Adevărat, a întărit Neonii Roșea, bocănind cu cizmele în bătătura de lut. SADOVEANU, P. M. 15. După ce-și scutură cizmele, bocăni la ușă. DUNĂREANU, N. 24. Moș Vasile mai bocănește în chingi, cearcă tăria cîrmei și spune lui Toader să bage de seamă la cot. VLAHUȚĂ, O. AL. I 169. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul. CREANGĂ, P. 46. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Bocancii lui Eftimie... bocăneau izbindu-se de pietre. DUMITRIU, N. 242. Bocancii bocăneau rar, coborînd treaptă cu treaptă. CAMILAR, N. I 347. – Pers. 3 și: bocăne (TOMA, C. V. 216).

BOCET, bocete, s. n. 1. Plîns zbuciumat, însoțit de vaiete; tînguire. Neputînd să-și contenească bocetul, își întoarse obrazul către gard. PAS, L. I 139. Lasă, maică bocetul, Ca să nu-ți pierzi cumpătul. TEODORESCU, P. P, 520. Din sat se rădica Glas de mumă plîngător, Bocet lung, pătrunzător. ALECSANDRI, P. I 111. 2. Cuvinte sau versuri tradiționale, rituale, cîntate cu glas jalnic, pe o melodie recitativă, la înmormîntări, de rudele mortului sau de bocitoare. Priveau cu toții cum mama mortului hohotește bocetul.. DUMITRIU, N. 154. Larmă, Bocete de prohod, Mîini se deznoadă, Inimi se sfarmă. TOMA, C. V. 350.

BOLDI, boldesc, vb. IV. (Mold.) 1. Tranz. (Cu privire la ochi; urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «asupra») A căsca, a holba, a zgîi. Ionuț ieși în larg și-și boldi ochii asupra: acestei lumi nouă peste care fulguiau lin trandafiri de zori. SADOVEANU, F. J. 446; Căpitanul boldi, la Andrei niște ochi de taur. HOGAȘ, H. 92. Ce stai acolo înfipt ca un butuc și boldești ochii la mine? ALECSANDRI, T. 747. ◊ (Neobișnuit, complementul indică privirea) Și își boldea nedumerit privirea. TOMA, C. V. 349 2. Refl. A privi cu încordare, a se uita țintă (undeva, la cineva sau la ceva). Lumea s-a boldit de uimire și neașteptare. POPA, V. 217.

BOLTĂ, bolți, s. f. 1. Construcție (de piatră, de zidărie, de metal etc.) în formă de arc, alcătuind de cele mai multe ori un tavan concav deasupra unei încăperi; boltitură. V. cupolă. Și-n voi, tîrnăcopari sub bolți de mină, Sînt mohorîte zăcăminte de lumină. TOMA, C. V. 269. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe cu fața spre altar Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. Cheie de boltă v. cheie. ◊ (Metaforic) Deasupra o boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute. SADOVEANU, O. III 286. Era parcă un glas care ieșea din bolta veacurilor. GALACTION, O. I 220. ♦ Fig. (Adesea determinat prin «a cerului» sau «cerească») Cerul. Decît stelele toate ale bolții albastre, Mai puternică-i steaua strălucind pe Kremlin! DEȘLIU, G. 48. Deodată pe boltă steag roșu s-arată! BENIUC, V. 124. Cînd chiuie o dată... oleacă numai de nu s-a risipit bolta ceriului. CREANGĂ, P. 54.. ♦ (Arhit., rar) Arcadă. Prin bolțile ferestrelor, la lumina lunei, văzură două dealuri lungi. EMINESCU, N. 8. [Un arc de triumf] cu o boltă mare căscată la mijloc și cu alte două arcade mai mici în laturi. ODOBESCU, S. III 71. 2. Construcție ușoară (de lemn sau de fier) în formă de arc, care servește de sprijin plantelor agățătoare. Vița se agață pe araci sau pe boltă. ♦ Construcție, în formă de chioșc, îmbrăcată în verdeață. Vroiau să se mei cinstească încă o dată, aci sub bolta lui Covrig. GALACTION, O. I 263. ♦ Fig. Acoperiș în formă de arc, format din ramurile dese ale copacilor. Trecură prin pilcuri de flori tinere, pe sub bolți de sălcii îmbrățișate, și dintr-o dată ieșiră pe malul Siretului. SADOVEANU, O. IV 77. Cîte un strop de cer albastru sau cîte un fulg de lumină mai picurau răzlețe din înălțimile încîlcite ale bolților de crengi, peste umerii și capetele noastre. HOGAȘ, M. N. 206. Pe cărare-n bolți de frunze... Ne-om da sărutări pe cale. EMINESCU, O.I 55. ♦ (Neobișnuit) Ghirlandă, cunună de flori în formă de arc. Și fruntea și-o-mpletește c-o boltă de lungi flori. ALEXANDRESCU, M. 158. 3. Încăpere sau galerie subterană cu tavanul arcuit. De trei ani e ținut bine, Într-o boltă-ntunecată, Sub pămînt, în grajd de piatră. ALECSANDRI, P. P. 106. 4. Gang larg (cu tavanul arcuit) care dă acces în unele case.(Mai ales în Transilv.) Prăvălie, dugheană (la origine așezată într-o încăpere boltită). O boltă cu negoț de tot felul. RETEGANUL, P. III 20. Poliția... l-ar fi surprins spărgînd o boltă de lipscănie. ALECSANDRI, T. 1652. 5. (În forma boaltă) Căruță cu coviltir. Toată luna lui august, pe drumurile colbuite, au trecut boaitele înalte și încărcate pînă sub coviltir. GALACTION, O. I 260. – Pl. și: (învechit) boite (TOMA, C. V. 16, NEGRUZZI, S. I 263). – Variantă: (6) boaltă, boaite, s. f.

FÎIFÎI, pers. 3 fîlfîie, vb. IV. Intranz. 1. A da din aripi, producînd zgomotul caracteristic zborului. Din cînd în cînd saltă dintr-o brazdă neagră o ciocîrlie care fîlfîie pe deasupra noastră și țîrîie ușurel. SADOVEANU, O. A. II 116. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-ostenite, un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. ◊ (Metaforic) Și-i era sufletul luminat, căci încetase a fîlfîi în ființa lui fluturele negru al neliniștii. SADOVEANU, N. P. 61. Peste fruntea-i încinsă de lauri, Larg fîlfîit-a Aripa slavei. TOMA, C. V. 40. Neagră-n urmă-ți noaptea vine, Fîlfîind din aripi pline De mister. COȘBUC, P. I 220. 2. (Despre o pînză, un steag etc.) A flutura, a se legăna în bătaia vîntului. Un steag fîlfîia întipărit pe cerul verde. CAMILAR, N. I 73. Pe luciul Dunării... Ian că se zărea plutind, Cu lopețile vîslind, Cu pînzele fîlfîind, Un caic mare, bogat. ALECSANDRI. P. P. 124. ◊ Tranz. A sărit sprinten din mersul trenului, fîlfîindu-și pelerina bogată. GALAN, Z. R. 170. 3. (Despre o flacără) A pîlpîi. Pe pereți, în bezna rece, Fîlfîind ca o aripă, para focului se trece. VLAHUȚĂ, P. 62. Lampa fîlfîia lungă, ca și cînd ar fi vrut să ajungă tavanul. EMINESCU, N. 58. – Prez. ind. și: fîlfîiește (ALEXANDRESCU, M. 158). – Variante: fălfîi (ISPIRESCU, L. 276), fîlfăi (SAHIA, U.R.S.S. 7) vb. IV.

FÎLFÎIRE, fîlfîiri, s. f. Acțiunea de a fîlfîi și rezultatul ei. 1. Bătaie de aripi însoțită de zgomotul caracteristic zborului. Veni un vultur falnic Zburînd cu fîlfîiri ușoare. TOMA, C. V. 89. 2. Fluturare a unei pînze, a unui steag etc. în bătaia vîntului. Sergentul moare șuierînd Pe turci în risipire, Iar căpitanul admirînd Stindardu-n fîlfîire. ALECSANDRI, P. A. 209. 3. Fig. Suflare de vînt și zgomotul care o însoțește. În liniștea iatacului pătrundeau fîlfîirile de-afară ale vîntului și răpăitul noilor învăluiri de stropi. SADOVEANU, O. IV 226. Eu tăceam și ascultam cum fîlfîiri de vînt umflă frunzișurile și cresc într-o muzică sălbatică. id. ib. VI 526.

BORANGIC, (2) borangicuri, s. n. 1. Fir depănat de pe gogoșile viermilor de mătase. Perina de cap era îmbrăcată cu pînză de borangic. ISPIRESCU, L. 251. Trîmbele de borangic nețesute. ODOBESCU, S. I 95. Suie mîndra pe colnic Răsucind la borangic, Și pe fus n-a pus nimic. TEODORESCU, P. P. 278. ◊ Țesătură făcută din acest fir. Nevasta învățătorului, într-o fustă cenușie... și cu o bluză de borangic... sări în picioare. DUMITRIU, B. F. 142. Purta o cămașă așa, albă, lungă – trebuie să fi fost borangic. GALAN, Z. R. 161. 2. (La pl.) Diferite feluri de țesături de borangic. Și bunica și nepoata erau îmbrăcate cu țesături ușoare de casă, borangicuri albe și gălbii, linuri înflorite măiestru și subțire țesute. SADOVEANU, O. I 69. ◊ (Poetic) Întîi fu un susur de bură, Apoi o pripire de picuri – Urzire zorită și deasă De lungi, argintii borangicuri. TOMA, C. V. 105. -Variante: burangic (CREANGĂ, A. 48), burancic (NEGRUZZI, S. I 300), burungic (NEGRUZZI, S. I 107) s. n.

BORDEI, bordeie, s. n. Locuință rudimentară, pe jumătate săpată în pămînt și acoperită cu pămînt, cu paie sau cu stuf. Din strîmbele bordeie astăzi cresc Și cată-n soare falnicele blocuri Din cartierul nou muncitoresc. CASSIAN, H. 23. Mijește o rază de bine în muced bordei și-n uzine. TOMA, C. V. 309. Zi întîi Mai a sosit în sat și bate la toate ușile, la bordeie, la case și la curte. RUSSO, S. 121. N-ai ușă la bordei, se zice ca mustrare celui care uită să închidă ușa în urma lui. Cîte bordeie, atîtea obiceie, exprimă mirarea cuiva cînd constată un obicei care i se pare curios.