SIMȚ, simțuri, s. n. 1. Facultate a omului și a animalului de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul organelor senzoriale specifice; simțire. La o cîrmire a vieții, simțurile, unul cîte unul, încep să se întunece. DELAVRANCEA, A. 79. ♦ Delectare a simțurilor; gust (II 4). Elescu îi înșiră numele acelor obiecte destinate a satisface simțurile iubitei sale. BOLINTINEANU, O. 462. ♦ (Mai ales la pl.) Instinct, pornire senzuală; senzualitațe. [Lara] vrea Nimic să nu-și refuze din tot ce simțul cere. MACEDONSKI, O. I 261. 2. Capacitate a omului de a înțelege, de a judeca, de a aprecia; înclinare, aptitudine pentru ceva. [Caragiale] avea în grad înalt simțul limbii și al posibilităților ei. IBRĂILEANU, S. 61. Cetățeanul turmentat, persoană simbolică, după cum am zis, prin ignoranța lui, prin lipsa de simț politic. GHEREA, ST. CR. I 346. Oricît de neplăcut să fi fost spectacolul pentru simțul estetic al călătorului meu, el avu o influență salutară asupra eroului nostru. EMINESCU, N. 35. ◊ (Franțuzism învechit) Simț comun = bun-simț. Nu-mi pasă de critica domnului acelui. – Și pentru ce nu-ți pasă? – Pentru că n-are simțul comun. NEGRUZZI, S. I 259. Simț moral = facultatea de a deosebi binele de rău. Simț practic = îndemînare în a rezolva diferite chestiuni. ◊ Expr. A avea simțul răspunderii (sau simț de răspundere) v. răspundere.

needucogen, -ă adj. Care nu reușește să dea o educație bună ◊ „Să simțim, nu numai să înțelegem ce înseamnă o familie needucogenă, de ce nu-i bine să lași copiii pe mâna unei familii needucogene.” Cont. 22 VI 73 p. 5 //din ne- + educogen//

NESIMȚIT², -Ă, nesimțiți, -te, adj. Lipsit de bun-simț, care nu știe să se poarte, care stingherește pe alții prin necuviința sa ori prin aspectul său neîngrijit, murdar.

*ECHITATE sf. 1 Respectul drepturilor altuia ¶ 2 Dreptate, judecată conformă cu bunul simț, iar nu cu legea scrisă [fr. équité].

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

MĂRINIMIE s. f. 1. (Învechit) Forță morală ; bărbăție, curaj. Ați cules deodată o nouă mărire, arâtînd la toată lumea cu cîtă mărinimie să poartă armiia rusască. AR (1 829), 146¹/5. Au însuflețit pe oștenii lui cu bărbăție, cu neîmfricoșare și cu mar-inimie. ASACHI, I. 28/12, cf. POLIZU. Însă din mulțime iată au părut Căpitani de frunte, plini de vitejie, De amorul țării și mărinimie. BOLINTINEANU, O. 68, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Mărinimia nici o frică de primejdie are. ZANNE, P. VIII, 379. 2. Bunăvoință, înțelegere ; bunătate, generozitate. Mărinimia este o înălțime de simțiri. GOLESCU, E. 238/2. Din nemărginita sa mărinimie. . . au iertat pe numitele guvernuri. CR (1 830), 348²/14, cf. 1221/30, MARCOVICI, D. 9/15, 16/5, NEGRUZZI, S. I, 141, PONTBRIANT, D. Dar cine te cunoaște cu-a ta mărinimie, Se pleacă în uimire și se robește ție. ALECSANDRI, T. II, 206, cf. COSTINESCU, LM. Dintre toate animalele. . . lupul este aproape unicul căruia nu-i este cunoscută mărinimia. CONTEMPORANUL, III, 699, cf. MACEDONSKI, O. I, 248. Pentru ce la curte slobodă și-acum să fie Oare, încă se mai cade către ea mărinimie? DAVILA, V. V. 166. Pe legea mea, că împins numai de mărinimie primesc să împart patul cu tine. V. ROM. martie 1954, 136, cf. ib. septembrie 1 954, 130. Mărinimia iartă cele mai mari greșeli, zanne, p. viii, 379. Cu mărinimia dobîndești ceea ce nu gîndești. id. ib. ■fy- (Ironic) Și fiindcă toți se ilustrează cu atîta mărinimie unii pe alții, publicul cu bun simț a sfîrșit prin a nu crede pe nici unul. MAIORESCU, CR. I, 210. - Și: (învechit) marinimie (scris și mar-inimie) s. f. – Mare¹ + inimă + suf. -ie, după lat. magnanimitas, fr. magnanimité.

IMPOLITEȚE. Subst. Impolitețe, necuviință, obrăznicie, neobrăzare, nerușinare, impertinență, insolență, tupeu (rar); nedelicatețe, indelicatețe. Lipsă de respect, lipsă de tact. Vulgaritate, trivialitate. Desconsiderare, desconsiderație, dispreț, disprețuire, sfidare. Indecență, impudoare, impudicitate, obscenitate, scabrozitate (livr.). Bătaie de joc, batjocură, batjocorire, înjosire, jignire, ofensă, vexațiune (livr.), insultă, insultare, umilire; brutalitate, huliganism. Injurie, înjurătură, sudalmă (pop.), suduitură (pop.), ocară (pop.), vorbe fără perdea. Grosolănie, bădărănie, mojicie, mitocănie. Obraznic, nerușinat, impertinent, arogant, cinic; bădăran, mitocan, mojic; țopîrlan; moglan (reg.), modîrlan (reg.), modîrlă (reg.), mîrlan (depr.), țărănoi (peior.), grosoman (înv.), ghiorlan (reg. și fam.), măgar (fig.), porc (fig.); mahalagiu, huligan. Obraznică, obrăznicătură (fam.), nerușinată; impertinentă, arogantă, cinică; bădărană, bădărancă, mojică, măgăriță (fig., depr.), țopîrlancă, țopîrcă (reg.), țoapă (fam.), mahalagioaică, mahalagiță (rar), țață (peior.). Adj. Nepoliticos, necuviincios, nerespectuos, obraznic, obrăznicuț (dim.), neobrăzat, fără obraz, cu obraz gros, nesimțit, insolent, impertinent, arogant; prost crescut, din pădure, necioplit (fig.); mojic, mojicesc, grobian (reg.), bădăran, bădărănos (rar), grosolan, grosier (fig., rar), mitocănesc, mitocănos, mojicos, țărănos (depr.). Indecent, impudic, vulgar, trivial, nerușinat, obscen, scabros (livr.). Cinic, sfidător, ofensator, ireverențios, injurios, jignitor, vexatoriu (livr.), insultător, umilitor. Brutal, huliganic. Vb. A fi obraznic (nepoliticos), a nu avea obraz, a fi lipsit de bun simț, a fi gros la piele (de obraz), a nu avea cei șapte ani de acasă; a se purta ca un bădăran (mojic). A se obrăznici, a-și lua nasul la purtare. A jigni, a vexa (livr.), a ofensa, a batjocori, a insulta; a umili, a înjosi, a brutaliza, a aduce injurii, a înjura, a ocărî, a sudui (pop.), a drăcui. Adv. Fără tact; (în mod) necuviincios (cinic); cu nerușinare, cu obrăznicie, cu tupeu, cu cinism; (în mod) jignitor. Măgărește (fig.), obrăznicește, mojicește, mitocănește (rar). V. batjocură, blestem, comportare, defăimare, dispreț, ignoranță, imoralitate, ofensă, umilință.

MOARE s. f. 1. (Regional, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Apă cu sare (v. saramură) sau cu oțet (folosită la conservarea legumelor); lichid acru în care se țin ori s-au ținut murături; s p e c. zeamă de varză. Și l-au bătut nepărăsînd și stropindu-l cu moare de oțăt, frecindu-i ranele cu tlrsine. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 128^r/22, cf. ANON. CAR. Într-un blid mămăligă cu moare, Intr-altul fălci de porc afumate, Apoi curechiu fiert cu rîncezală. BUDAI-DELEANU, Ț. 304, cf. LB. Moare de curechi. ALECSANDRI, T. 695. Capul te doare și cînd ai făcut vreun huleai (chef) cu prietenii; în acest caz, moarea de curechi te răcorește. ȘEZ. III, 14. Se bea boabe de cîrmîz fierte în vin ori în moare. N. LEON, MED. 29. La pește fiert în moare (zamă de varză) ne lăsăm prea mult îmbiați. F (1906), 6. Zeama de varză, numită și moare, este foarte plăcută la gust și cu cît este mai sărată cu atît este mai purgativă. BIANU, D. S. 784. Să iei o parte de moare de curechi și două de ulei de in. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 48. Se culege aliorul tînăr. . . se fierbe, se stoarce bine, iar zeama se lăsă să se limpezească. În vasul cu aceste gălbenele se pune apoi lîna care a fost împietrită în moare de varză – zeamă de varză acră. PAMFILE-LUOESCU, CROM. 48, cf. 65. Mîncarea principală era zama de fasole, „moarea”-zama de varză – și mămăliga cu ceapă sau coaptă pe jar. DRAGOMIR, O. M. 16. Vinul trebuie ținut departe de murături, că se îmbolnăvește, zise Simion. Capătă miros de moare. BENIUC, M. C. I, 203. Moare de curechi . . . am eu în beci. . . îi acră și sărată. CAMILAR, N. II, 416. Și apoi pre lîngă făsaică Cîte un pic de moare acră. RETEGANUL, TR. 164. La pămînt cu bătuta Să moară iubovnica Și să moară-n postu mare Cu fasole și cu moare. ȘEZ. IV, 236. Ẑinu ista parcî-i moari di pepini. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Băgăm la moare cureci. ALR I 753/65. Să s-acrască, să facă moare. ib. 753/343. Moare de pe curechi. ib. 755/140. Moare acră. ib. 755/266. Crîstăveți în moare. ib. 756/45. Moare „apa caldă, sărată ce se pune în cada cu curechiu tocat”. ALR II 4 097/29. Bagă sare și apă să se facă moare. ib. 4097/95. I-am făcut moare curechiului. ib. 4 097/574. ◊ E x p r. (Regional) Îmi bag capul în moare de sare numai să. . . = sînt dispus să fac orice pentru . . . Cf. CIAUȘANU, GL. (Regional) A ști (sau a cunoaște) moarea cuiva = a cunoaște firea, obiceiurile cuiva. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. . . Pare-mi-se că știi tu moarea mea . . . Să nu mă faci ia acuș, să ieu culeșerul din ocniță și să te dezmierd, cît ești de mare ! CREANGĂ, A. 119. Pînă și sergentul-major Tudose tremura cînd simțea că domnul căpitan nu-i în toane bune. Îi știa moarea. SADOVEANU, O. II, 416. O văzut omul că n-ari-ncotro, că-l scoate pe ușă cam cu nipusă-n masă, da n-o zăs măc, că știe moarea ii. ȘEZ. XXIII, 52. Îi cunosc eu moarea lui. Com. din PIATRA NEAMȚ. ◊ (Glumeț) Dă, cucoane, de noi ca de noi, că ne lăsăm pe apă la vale și ieșim la mal, că, doar îi știm noi moarea Tazlăului; da neata n-ai să poți trece, că te prăpădești. HOGAȘ, M. N. 218. (Regional) A mînca (sau a gusta) moarea (sau din moarea) cuiva = a avea de suportat supărarea, mînia, toanele cuiva. Poftească [la judecată], dacă vrea să guste moarea lui Harță Răzeșul. ALECSANDRI, ap. TDRG. Tu nu știi cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei. CREANGĂ, P. 8. Cuza după ce-a scăpat de halaiul acela, ajungînd pe un om, care văzuse pățania lui, l-a întrebat cine-i acela ce l-o bătut. – Vatavul mănăstirei Neamțului. Da ai gustat încaltea și din moarea lui ! ȘEZ. VII, 41. 4. ♦ Mujdei (1). Cf. CHEST. VIII 80/19, 25, ALR II 4 117/899, LEXIC REG. 42. ♦ „Amestec de apă cu sare și cu ceapă coaptă” (Nedeia-Băilești). CHEST. VIII 79/19. ♦ Zeamă pe care o lasă carnea sau slănina cînd sînt fripte. Cf. ALR I 740/12, 24, 26, 28, 30, 40, 79, 85, 825, 846. ♦ Fel de mîncare preparat în saramură. E bun, firește, puiul fript și făcut moare, – fript, rupt și pus într-o strachină cu apă căldicică și sărat apoi. PAMFILE, A. R. 82. ♦ Fel de a fi al cuiva; fire, temperament; caracter. Dă, cucoane, Lasă-l în pace, că așa îi este moarea (adecă naravul, obiceiul). REV. CRIT. II, 96. 2. (Prin sudul Olt., determinat prin „de săpun”) Leșie care rămíne pe fundul căldării după ce s-a scos săpunul; (regional) strat. Cf. LEXIC REG. 42. – Pl.: (neobișnuit) mori. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. – Probabil lat. moria. Cf. PUȘCARIU, ET. WB. 95, DHLR I, 79, II, 26, CDDE 174.

APRINDE, aprind, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc) A face să ardă. V. ațîța. Învățat-ai să aprinzi foc pe vînt și ploaie? SADOVEANU, N. F. 77. În amurg copila-n tindă Foc în vatră vrea s-aprindă. COȘBUC, P. I 95. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. ♦ (Cu privire la obiecte) A da foc, a pune foc. Își aprinse o țigară, trăgînd cu sete fumul pînă în fundul plămînilor. BART, E. 253. Moș Nichifor își aprinde luleaua. CREANGĂ, P. 131. ◊ Expr. A-și aprinde paie-n cap = a-și atrage o neplăcere, a se băga singur în belea. Mărica se oprește îndată, de teamă să nu-și aprindă paie în cap din partea bătrînului și schimbă vorba înadins. SP. POPESCU, M. G. 25. Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă. CREANGĂ, A. 41. ◊ (Poetic). amiezii a aprins cîmpurile verzi, dealurile, pădurile. STANCU, U.R.S.S. 171. Ultimele raze roșiatice ale soarelui mai aprindeau vîrfurile copacilor din zarea dealului din față și se răsfrîngeau asupra satului, ca flacăra unor luminări de ceară pe un mormînt uriaș. BUJOR, S. 129. ♦ Refl. A începe să ardă, a lua foc. S-a aprins hîrtia. ◊ Fig. Pe drumul de la Săcele Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i, m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Dragostea cu multă jele, Ca și focul de surcele, S-aprinde și bobotește, Da-n casă nu se-ncălzește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. (Familiar) A i se aprinde (cuiva) călcîile (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva); a-i sfîrîi călcîiele, v. sfirîi. Nu cumva ți s-au aprins călcîiele? SADOVEANU, N. F. 71. Cînd ți s-or aprinde călcîiele, însoară-te pînă a nu îmbătrini. NEGRUZZI, S. I 251. ♦ A incendia. Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul. COȘBUC, P. I, 119. ◊ Refl. Unde mi-ți începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins tîrgul. ISPIRESCU, L. 374. 2. Refl. Fig. (Despre o mișcare populară, o revoluție, o răscoală etc.) A izbucni. Răscoala, după ce-a părut înăbușită, s-a aprins iar. SADOVEANU, N. F. 108. 3. Tranz. (Învechit și arhaizant; cu privire la arme de foc) A face să ia foc. (Absol.) Beizade Alecu rămase cu pistolul înălțat, fără a putea aprinde. SADOVEANU, Z. C. 198. ♦ Refl. (Despre arme) A se descărca, a lua foc. Pistoalele-ntindea, Dar nici unul s-aprindea. ALECSANDRI, P. P. 131. 4. Tranz. (Cu privire la corpuri sau aparate capabile să producă lumină) A face să lumineze. O lumină pîlpîi la ferestrele mici cît o palmă de om: cineva aprindea lampa. DUMITRIU, N. 213. Cînd s-a-nnoptat bine, au aprins lumînările. CARAGIALE, O. III 63. Ivan atunci... aprinde lumînarea și începe a căuta prin casă. CREANGĂ, P. 302. ◊ Refl. Încep să s-aprindă luminile pe la case și stelele pe cer. VLAHUȚĂ, O. A. 160. Deodată s-aprinde un rînd întreg de lumini electrice, apoi altul, apoi altul și-ncing tot teatrul, pe dinaintea celor trei rînduri de loji, cu trei brîuri de lumini orbitoare. SP. POPESCU, M. G. 87. ◊ Refl. (Despre corpuri incandescente) A lumina, a străluci. Peste liniștea din ce în ce mai deplină se aprinseră sus, ca niște chibrituri, stelele. SADOVEANU, O. III 104. Un soare de s-ar stinge-n cer. S-aprinde iarăși soare. EMINESCU, O. I 178. «Cobori în jos, luceafăr blînd... Și viața-mi luminează!» El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare. EMINESCU, O. I 168. ◊ (Poetic) [în grădină] se frînge umbra-n duioșată pe-alocuri unde trandafirii S-aprind prin crengi. ANGHEL, Î. G. 33. ◊ Fig. Ochii... în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniștit. IBRĂILEANU, A. 53. Ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. Pe cer S-aprind și pier Rubine. MACEDONSKI, O. I 35. 5. Refl. (Adesea determinat prin «la față») A se înroși (în urma unei emoții). ◊ Tranz. (Rar; subiectul este persoana care se roșește) Domnul fața-și aprindea... Curtenii cu toți sărea, Poarta curții închidea. ALECSANDRI, P. P. 91. 6. Refl. Fig. (Despre sentimente, pasiuni sau alte noțiuni abstracte) A izbucni, a se produce. Pasiunile se aprind. ◊ Tranz. A provoca, a face să se ivească (în mod impetuos). Gingașa frumuseță... Aprinde dulce dor. ALECSANDRI, P. I 130. 7. Refl. (Despre oameni) A se înflăcăra, a se întărîtă, a-și ieși din fire. Nicoriță urmașul a simțit că vodă se aprinde. SADOVEANU, O. VII 18. Slobod la scris condeiul, dar făr-a-i lăsa frîul, Nu mă leneșe a șterge de scriu puțin mai mult. Nu mă aprind, ci caut să fie cu bun simț. NEGRUZZI, S. II 270. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, neobișnuit, «în») Cai năzdrăvanii... în foc și pară Vă aprindeți! BENIUC, V. 14. Oricine o videa De dor mare s-aprindea. ALECSANDRI, O. 102. ◊ Tranz. (Rar; cu privire la oameni) [Pe Aeneas] îl aprinse mînia și, vînăt cu totul, Geme grozav. COȘBUC, AE. 252. Tot ce-mi place mă aprinde. ALEXANDRESCU, P. 48. 8. Refl. (Despre fîn, cereale, făină etc.) A se strica, în urma unui început de fermentare; a se încinge. Sămînța poate să se aprindă și să mucegăiască cînd e ținută la umezeală. - Prez. ind. și: (regional) aprinz.

DREPT⁴, DREAPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă. ▭ Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. ▭ Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept. ▭ Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți! formulă de comandă militară. Grupă, drepți! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. ▭ Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept! zău! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu... – Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stînga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri. ▭ Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stînga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stînga, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei. ▭ Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei. ◊ Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirept, -eaptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nici o stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. Înțelept, bun, cu (sau de) bun-simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (< sanus).

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nicio boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nicio stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. înțelept, bun, cu (sau de) bun- simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (<sanus).

TOVĂRĂȘIE, tovărășii, s. f. 1. Relația, legătura dintre tovarăși (1), apropiere, însoțire bazată pe raporturi tovărășești. Legară amîndoi tovărășie și pe bine, și pe rău. ISPIRESCU, L. 370. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine, aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. 252. ♦ Grup de tovarăși; companie, societate. Era într-o mare tovărășie de domni și doamne. CAMIL PETRESCU, U. N. 163. De cîte ori, în mijlocul arborilor muți și neclintiți nu ne-am simțit ca în tovărășia unor vechi și buni prieteni guralivi! HOGAȘ, M. N. 91. A ședea fără treabă într-o cetate, în tovărășia unui bătrîn comandant plin de reumatismuri. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Expr. A ține cuiva tovărășie = a sta pe lîngă cineva pentru a nu-l lăsa singur, pentru a-l distra; a ține cuiva de urît. Jupîneasa Dochia de obicei îi ținea tovărășie. SADOVEANU, la TDRG. Am venit eu însumi la tine-n pușcărie Trimis de Lăpușneanul să-ți țin tovărășie. ALECSANDRI, T. II 124. A merge tovărășie = a merge împreună. De-aici pînă la Călugăreni om merge tovărășie. SADOVEANU, B. 97. ♦ Tovarăș, camarad. Au socotit... să îmblînzească vreun dobitoc spre a-l ave drept tovărășie. DRĂGHICI, R. 87. I să mai dă o hîrtie tipărită, întru care să coprinde pravila cum trebuie să viețuiască, în cîtă vreme să află... cu acea tovărășie. GOLESCU, Î. 103. 2. Asociere și participare la o întreprindere (de obicei comercială); întovărășire, asociație. Ar trebui ceva de făcut să putem scăpa de cîțiva mîncăi; căci tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. Tatăl meu mi-a spus că tatăl măriei-tale, de la tovărășia ce au avut între ei, i-a rămas dator cu o căldare de galbeni. ȘEZ. IV 5.

sucit², ~ă [At: PO 269/15 / Pl: ~iți, ~e / E: suci³] 1 a (D. fire textile) Supus unei mișcări de rotație în jurul lui însuși sau în jurul altuia printr-o acțiune neîntreruptă și în același sens Si: răsucit Cf suci³ (1). 2 (Reg; îe) (Că-i) ~ă, (că)-nvârtită Situația în care cineva caută pretexte ca să se eschiveze de la ceva sau când dă explicații neconvingătoare, contradictorii. 3 a (D. mustăți, păr) Care este învârtit într-un anumit sens Si: răsucit Cf suci³ (3). 4 a (Reg; îs) Păr ~ Perciune. 5 a Care este mișcat (continuu) în cerc, în spirală, de jur-împrejur Si: întors, învârtit, răsucit, rotit Cf suci (12-14). 6 a În formă de spirală Si: răsucit, spiralat. 7 a (D. drumuri) Care are (multe) cotituri Si: cotit² (6), întortocheat, sinuos, strâmb, șerpuit², șerpuitor, (rar) șerpuind, (îrg) șovăit, (înv) serpentin. 8 a (D. obiecte flexibile) Strâns în formă de sul Si: înfășurat, învălătucit Cf suci³ (26). 9 a (D. țigări) Făcut cu mâna, prin înfășurarea tutunului într-o foiță Si: răsucit Cf suci (27). 10 a (Rar) Răsfrânt. 11 a Care are corpul întors într-o parte Si: răsucit Cf suci³ (41-53). 12 a (D. oameni sau, mai ales d. corpul lor ori, în special, d. părți ale acestuia) Care este deviat (din naștere sau în urma unei boli, a unui accident etc.) de la poziția normală (fiind orientat într-o poziție nefirească) Si: adus² (4), aplecat² (1), cocârjat² (1), contorsionat² (2), cocoșat² (2), curbat² (2), gârbov (2), gârbovit (1-2), înclinat, încovoiat, îndoit, plecat², răsucit, strâmb (1), strâmbat. 13 a (D. obiecte flexibile sau neflexibile sau d. părți ale acestora) Care prezintă neregularități, abateri etc. de la forma normală sau inițială Vz: contorsionat, curbat, deformat, diform, întors, răsucit, strâmb, strâmbat Cf suci³ (54). 14 a (Pfm; d. oase, tendoane etc.) Luxat. 15-16 smf, a (Fig) (Persoană) care nu este sau nu se comportă normal, ca toată lumea. 17-18 smf, a (Fig) (Persoană) cu care nimeni nu se poate înțelege sau acomoda. 19-20 smf, a (Fig) (Persoană) care șochează prin manifestări, evoluție etc. 21 a (D. firea sau manifestările oamenilor) Care trădează o comportare sucită (15-20) Vz: bizar, ciudat, curios, straniu. 22 a Care este potrivnic naturii, bunului simț, judecății. 23 a Care iese din comun. 24 a Care nu este cum trebuie să fie. 25 a (D. idei, cuvinte etc.) Care este greu de urmărit. 26 a (D. idei, cuvinte etc.) Care nu se înțelege bine Si: confuz (1), încâlcit, încurcat, întortocheat, neclar. 27 a (Înv) Neobișnuit. 28 a (Înv) Nefiresc. 29 a (Înv) Nepotrivit. 30 a (Trs; d. animale) Castrat² (1). 31 sfa Numele unui dans popular. 32 sfa Melodia după care se execută dansul sucita (31).

DOBITOC², -OACĂ, dobitoci, -oace, s. m. și f. (Termen injurios, mai ales în apostrofe) Om lipsit de inteligență sau de bun simț. Unde sînt cizmele șterpelite, dobitocule? CAMILAR, N. I 280. ◊ (Adjectival) Nu l-am crezut așa de dobitoc, ca să nu simtă măcar atît. C. PETRESCU, C. V. 354.

SUCIT, -Ă, suciți, -te, adj. 1. (Despre fire textile) Răsucit în jurul lui însuși printr-o mișcare continuă și în același sens. Tortul... sucit se deapănă... pe diferite mosoare. ANTIPA, P. 169. Foaie verde fir sucit. ȘEZ. IV 225. ◊ (Prin analogie) Că ș-asară l-am văzut, Cu cizmele vixuite, Cu mustețele sucite. HODOȘ, P. P. 186. ◊ Expr. Că-i sucită, că-nvîrtită, se spune cînd cineva caută pretexte, ca să se eschiveze; ba că-i una, ba că-i alta; că-i cîr, că-i mîr. Că-i sucită, că-nvîrtită, acela n-avu încotro... și a cătat să scoață găina și să i-o aducă. ȘEZ. IX 114. ♦ Învîrtit în formă de sul; învălătucit. Corola cu cinci petale... întregi sau crestate, late sau sucite. NEGRUZZI, S. I 102. 2. Cu corpul întors într-o parte. Acum veneau față în față și erau nevoite să stea tot sucite într-o parte ca să nu se vază. STĂNOIU, C. I. 199. 3. Strîmb, încovoiat. Un copac uscat stătea departe în cîmp, în atitudinea sucită a unui schilod care cere de pomană. GALACTION, O. I 79. Mătușă! de ce ai dinți așa de lungi și degete așa sucite? RETEGANUL, P. I 58. Toate crăcile copacilor astii păduri erau strîmbe și sucite. POPESCU, B. II 85. ♦ (Despre drumuri) Cu cotituri; șerpuit. O cărăruie sucită ne duce prin crăpăturile păretelui din stînga. VLAHUȚĂ, R. P. 76. Niște cărări sucite și cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunțică, de părea că era niște covoare așternute. ISPIRESCU, L. 243. ♦ În formă de spirală. Stăpînă sînt p-Alhambrei portice strălucite; Am grota încîntată cu-a ei coloni sucite. NEGRUZZI, S. II 133. 4. Fig. Care nu este sau nu se poartă ca toată lumea, cu care nimeni nu se poate înțelege sau acomoda; cu ciudățenii, ciudat. Uite, ce sucită ești! Înainte te văitai toată ziua, iar acum, cînd îți spune doctorul, nu vrei să înțelegi. CAMIL PETRESCU, T. II 134. Mai văzut-ai tu, de cînd ești, un om așa de sucit și de hursuz ca nepotul ista al căpitanului? HOGAȘ, H. 78. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea – un om sucit. CARAGIALE, M. 13. 5. Fig. Care nu-i cum trebuie să fie, care este potrivnic naturii, bunului simț, judecății. Eu, răspunde celălalt, sînt mintea, umblu prin lumea asta sucită și direg ce strică blăstămatul de noroc. RETEGANUL, P. IV 21. Nu știu în ce-ntunerec se pierde-a mea gîndire, Cît viața mi-e amară, cît traiul mi-e sucit. BOLINTINEANU, O. 207. ♦ Neobișnuit, nefiresc, nepotrivit. Purtați niște haine sucite pe niște trupuri stricate, în care mă îndoiesc că este inimă. NEGRUZZI, S. I 245.

RUȘINE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală. ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊ Expr. A muri de rușine sau a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat. N-ai (sau n-are) rușine sau nu-ți (sau nu-i, nu le etc.) e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat. 2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊ Expr. A fi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. 4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva. 5. (Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus: rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (Daucus carota și silvestris). – Cf. lat. roseus.

RUȘINE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală.^[1] ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊ Expr. A muri de rușine sau a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat. N-ai (sau n-are) rușine sau nu-ți (sau nu-i, nu le etc.) e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat. 2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊ Expr. A fi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. 4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva. 5. (Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus: rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (Daucus carota și silvestris). – Cf. lat. roseus. corectat(ă)

TRĂI vb. 1. a viețui, (pop.) a hălădui, a sălășlui, (reg.) a lăbădui, a sălăși, (Olt.) a sufleți, (înv.) a custa, a locui, a sălășui, a via. (Au ~ fericiți pe aceste meleaguri.) 2. a exista, a fi, a viețui, (rar) a ființa, (reg.) a lăbădui, (înv.) a dăinui. (Cît ~, omul învață.) 3. a o duce, a viețui. (Cum ~?) 4. (JUR.) a coabita, a conviețui, a viețui. (Au ~ timp de doi ani ca soț și soție.) 5. a viețui, (rar) a mișca. (Nu mai ~.) 6. a petrece. (A ~ acolo o bună parte din viață.) 7. a apuca, a prinde, a vedea. (Simțea că nu va mai ~ ziua de mîine.) 8. a se ține, a viețui. (~ de azi pe mîine.) 9. a se întreține. (~ din retribuție.) 10. a crește, a se dezvolta, a vegeta. (Ciupercile ~ în sol bogat.) 11. a încerca, a simți. (A ~ un sentiment de jenă.) 12. a dăinui, a dura, a exista, a fi, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a rămîne, a ține, (rar) a subzista, (înv.) a locui, a petrece, a sta, a via. (Cît va ~ lumea și pămîntul; vechi obicei care ~ și astăzi.)

NESIMȚIT², -Ă, nesimțiți, -te, adj. 1. Care este lipsit de bun-simț, de bună creștere, de cuviință, de delicatețe. ♦ Care denotă, trădează nesimțire (2). 2. Care nu este simțit, perceput; care scapă simțurilor sau trece neobservat; p. ext. insesizabil, imperceptibil. ♦ (Adverbial) Fără a putea fi perceput; încetul cu încetul; fără zgomot. tiptil; pe furiș. – Ne- + simțit.

MUSCĂ muște f. 1) Insectă din ordinul dipterelor, cu două aripi subțiri și cu aparatul bucal adaptat pentru înțepat și pentru supt. ~-de-casă. ◊ A se aduna (sau a se strânge, a se grămădi, a veni) ca muștele la miere a se aglomera într-un loc (unde este rost de câștig ușor, fără muncă). (Să se audă) ~a! să fie liniște perfectă. A se simți (sau a se ști) cu ~a pe căciulă a se simți vinovat de ceva. Nu toate muștele fac miere nu oricine (poate) face bun și folositor. 2) pop. Orice insectă mică zburătoare. 3) Semn negru în mijlocul panoului de tragere. [G.-D. muștei] /<lat. musca

NESIMȚIT², -Ă, nesimțiți, -te, adj. 1. Care este lipsit de bun-simț, de bună creștere, de cuviință, de delicatețe. ♦ Care denotă, trădează nesimțire (2). 2. Care nu este simțit, perceput; care scapă simțurilor sau trece neobservat; p. ext. insesizabil, imperceptibil. ♦ (Adverbial) Fără a putea fi perceput; încetul cu încetul; fără zgomot, tiptil; pe furiș. – Pref. ne- + simțit.

PASIUNI (< fr. passion; lat. passio, de la patior, a suferi) Diferitele emoții stîrnite în sufletul oratorului de subiectul discursului său, precum și emoțiile transmise auditorului prin puterea cuvîntului și a gestului. În ceea ce privește pasiunile, oratorului i se cer trei însușiri: sensibilitate comunicativă, imaginație, discernământ. Cea dintîi – consecință a sincerității oratorului – imprimă discursului său o trăsătură emotivă, transmisibilă auditorului; cea de a doua constă în facultatea de a prezenta lucrurile în imagini vii, iar cea de a treia, în însușirea de a observa și distinge cînd se cuvine și cum se cuvine, a folosi atît sensibilitatea, cît și imaginația, cu alte cuvinte este vorba de bunul-simț, de tactul și gestul oratorului. Folosirea pasiunilor oratorice, constituind latura patetică – nu poate fi supusă unor reguli constante și invariabile.

PĂȘTIUNE, păștiuni, s. f. (Regional) Pășune. Se minună mult Alesandru de astă vedenie: cum de boii acei mari, în așa multă și bună păștiune, și numai nu cad de pe picioare de slabi. RETEGANUL, P. V 53. Cînd simte de vreme bună Trage oile-n păștiune. MAT. FOLK. 116.

piele sf [At: PSALT. HUR. 86^r/9 / G-D: pielii, pieii / Pl: piei / E: ml pellis, -is] 1 Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate. 2 (Spc) Epidermă a omului. 3 (Înv; îs) ~a oului Corion. 4 (Înv; îs) ~a oaselor Periost. 5 (Înv; îs) ~ a foalelui Diafragmă. 6 (Înv; îs) ~a fecioriei Himen. 7 (Reg; îs) ~ groasă Bătătură în talpa piciorului. 8 (Îlav) În (sau cu) ~a goală (ori ~ile goale) sau (îrg) în ~ ori cu ~a (sau ~ile) Complet dezbrăcat Si: gol, nud. 9 (Îlav) (Până) la ~ În întregime Si: de tot, complet, cu desăvârșire, total. 10 (Îe) Cât îl încape (pe cineva) ~a sau cât îi încape (cuiva) în ~ Cât poate îndura cineva. 11 (Îae) Cât îi este cu putință. 12 (Îae; pex) Mult. 13 (Îe) A ști (sau a vedea) cât îi (sau ce-i) poate (sau îi face, îi plătește) ~a cuiva A ști sau a vedea de ce este în stare cineva. 14 (Îae) A cunoaște cât valorează cineva. 15 (Îe) A nu-i face (sau a nu-i plăti) (cuiva) ~ a (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) A nu fi bun de nimic. 16 (Îae) A nu avea nici o valoare. 17 (Îe) A nu(-și) mai încăpea în ~ A fi foarte bucuros, fericit etc. 18 (Îae) A nu ști ce să mai facă de prea mult bine. 19 (Îae) A fi extrem de îngâmfat, a fi plin de ifose, de pretenții. 20 (Îe) A-i intra (sau a i se băga) cuiva (pe) sub ~ ori a intra (sau a se băga) (pe) sub ~a cuiva A reuși prin insistențe, servicii, lingușire etc. să câștige încrederea sau simpatia cuiva. 21 (Îe) A(-i) lua (cuiva) (și) ~a (de pe el) sau a(-i) jupui (ori a scoate) șapte (sau nouă) ~i (de pe cineva) (Rar) A omorî, a distruge pe cineva. 22 (Îae) A pretinde de la cineva mai mult decât poate da. 23 (Îae; spc) A estorca de bani. 24-25 (Îe; îla) (A fi) numai ~(a) și osul (sau oase, oasele, ciolanele) (A fi) foarte slab. 26 (Îe) A fi (sau, rar, a trăi) în ~a cuiva A fi, a se afla exact în aceeași situație cu altcineva. 27 (Îe) A-i face (cuiva) ~a tobă (sau burduf) A bate pe cineva tare, a-l stâlci în bătaie. 28-29 (Îe; îlav) (A fi) vai (și amar) de ~a cuiva (A fi) rău cuiva. 30-31 (Îae; îal) (A fi) vai de capul lui. 32 (Îe) A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin ~ A suferi consecințele unui lucru Si: a o păți, a-i ieși pe nas. 33 (Îae) A-i fi ca învățătură de minte. 34 (Îe) A-l mânca ~a (pe cineva). 35 (Îe) A i se face (cuiva) ~a găinii (sau ~a de găină) A i se încreți cuiva pielea de frică, de frig. 36 (Pex; îae) A-i fi foarte frică, frig etc. 37 (Îe) A face ceva pe ~ a altuia A face ceva în dauna cuiva, obligându-l să suporte el greutățile și neajunsurile. 38 (Îae) A-și crea avantaje pe spinarea altuia. 39 (Îe) A-și pune ~a (în sau la saramură) pentru cineva (sau pentru ceva) A se expune unui risc pentru cineva sau pentru ceva. 40 (Îae) A-și impune anumite restricții. 41 (Îae) A face sacrificii mari. 42-43 (Fam; îe) A(-și) pune ~a pe băț (sau pe ciomag) A (se) distruge. 44-45 (Îae) A (se) omorî. 46 (Fam; îe) A da ~a popii sau a-și lăsa ~a pe undeva A plăti ceva cu viața. 47 (Reg; îe) A răbda în ~ A răbda cât poate de mult. 48 (Reg; îe) A plăti cu ~a A suporta o pedeapsă corporală, o bătaie. 49 (Îe) A-i frige (cuiva) ~a A chinui, a consuma pe cineva, a-i face zile fripte. 50 (Îae) A pedepsi foarte aspra. 51 (Îae) A se răzbuna pe cineva. 52 (Îe) A-și vinde (sau a-și cheltui) (și) ~ a de pe el A vinde tot ce are, pentru a scăpa de o anumită situație sau pentru a realiza un anumit lucru. 53 (Îae) A nu mai rămâne cu nimic. 54 (Îe) A-și vinde scump ~a A lupta cu înverșunare, provocând neajunsuri mari adversarului, chiar dacă nu sunt speranțe de izbândă finală. 55 (Îae) A-l face pe adversar să plătească scump victoria. 56 (Înv; reg; îe) A i-o face cuiva pe ~ A contrazice pe cineva. 57 (Îae) A se opune cuiva. 58 (Îae) A-i face rău, a se răzbuna pe cineva. 59 (Îe) A fi gros la ~ sau a avea ~a (sau, rar, o ~) groasă A fi lipsit de bun simț, a fi neobrăzat. 60 (Reg; îe) A întări din ~ A se preface că nu înțelege o aluzie. 61 (Pop; îc) Piei-roșii Amerindieni. 62 (Reg; dep; îc) Piele-lungă Om foarte slab, căruia îi atârnă pielea. 63 (Reg; prin etimologie populară; îc) Piele-largă Pelagră. 64 (Fig) Ființă. 65 (Pex) Viață. 66 (Reg) Pieliță. 67 (Reg; dep) Mârțoagă. 68 (Dep) Femeie bătrână. 69-70 Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată). 71 (Spc) Blană. 72 (Fam; îe) A umbla după piei de cloșcă A-și pierde vremea. 73 (Îae) A fi fără ocupație. 74 (Reg; îe) A semăna pe ~ A semăna direct pe miriște, înainte de a ara. 75 (Îs) ~ de drac Țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă, imitând antilopa Vz diftină. 76 (Rar; îas) Pistil². 77 (Reg; fig; irn; îas) Om foarte rezistent. 78 (Îs) ~a dracului Țesătură ușoară de bumbac, cu lustru, utilizată de obicei la căptușeala hainelor Si: (înv) mitcal, percalină. 79 (Spc) Halat confecționat din piele (76). 80 (Reg; îs) (Față de) masă de ~ sau pânză de ~, măsai de ~ Mușama. 81 (Reg; îs) Burduf de piele în care se transportă alimente sau se păstrează lichide. 82 (Mun) Coajă de copac tânăr.

RUȘINE ~i f. 1) Senzație sau sentiment de neplăcere, amestecată cu jenă, cauzate de o situație penibilă. ◊ A-i fi (sau a avea) ~ a se rușina. A nu avea (nici un pic de) ~ se spune despre un om obraznic, lipsit de bun-simț. A muri (sau a intra în pământ, a-i plesni cuiva obrazul) de ~ a se simți foarte rușinat. Nu ți-e ~ (obrazului sau la obraz), să-ți fie ~ se spune pentru a mustra pe cel care a săvârșit o faptă reprobabilă. 2) Sentiment de decență în relațiile sociale; rezervă în comportare, determinată de bunăcuviință; pudoare. ◊ Fără ~ în mod obraznic. Cu ~ cu modestie; cu sfială. 3) Situație înjositoare, umilitoare; necinste; dezonoare. ◊ A se face (sau a se da) de ~ a se compromite. A face (sau a da) de ~ (pe cineva sau ceva) a submina cinstea (cuiva sau a ceva). Ce ~! se spune când se creează o situație care dezonorează în mod grav pe cineva. (E) mai mare ~ea este ceva (foarte) rușinos. A păți o ~ a) a ajunge într-o situație umilitoare, dezonorantă; b) a nu izbuti în ceva. A fi ~ea cuiva se spune despre un om netrebnic, care dezonorează pe altii. [G.-D. rușinii] /cf. lat. roseus

ABSURD, -Ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gîndirea logică; care nesocotește legile naturii și ale societății; care este contrar bunului simț. După un moment de mînie absurdă se hotărî să plece. BART, E. 216. [Nimeni] nu va putea să nu fie influențat de ritmul, de limba, de versul, de rima lui Eminescu... A fugi de influența lui Eminescu; în acest sens ar fi tot așa de absurd ca a fugi de limba romînească. GHEREA, ST. CR. I 219. ◊ Loc. adv. Prin absurd = prin admiterea unui raționament fals sau a unei premise false. Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că nici un alt punct de vedere afară de cel propus nu se poate susține, că oricare altul duce la consecințe evident false.

II ne faut point juger des gens sur l’apparence (fr. „Nu trebuie să judeci oamenii după aparență”) – așa începe fabula Țăranul de la Dunăre de La Fontaine (cartea XI, fab. 7). E vorba de un om simplu, de pe malul Dunării, un om cu înfățișare sălbatică de urs. Revoltat impotriva cotropitorilor romani care au ocupat și prădat plaiurile germanice, el rostește un discurs furibund, demn de un mare orator. Cine ar fi putut bănui că într-un asemenea țăran incult se ascunde atîta elocință, atîta bun simț, în stare să ofere un model de cuvîntare? Concluzia: aparențele sînt înșelătoare, să nu judecăm omul după aspectul său exterior. LIT.

COADĂ, cozi, (2, 4 și) coade, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor, avînd scheletul formar din prelungirea coloanei vertebrale; păru! care acoperă acest apendice. Castor îi sărea cu labele pe piept, clătinîndu-și bucuros coada stufoasă. C. PETRESCU, S.172. Coada lui Chirică se umflă dintr-o dată ca un măturoi. SADOVEANU, N. F. 34. Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă. Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă. EMINESCU, O. I 84. Ciudă mi-i și rău îmi pare C-am iubită și nu-i mare. Am nădejde c-o mai crește. Cînd o prinde mîța pește Și coada la urs o crește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. ◊ Expr. A da din coadă = (mai ales despre cîini) a mișca coada încoace și încolo; fig. (despre oameni) a se linguși pe lîngă cineva. A-și vîrî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc, a-și vîrî (sau băga) nașul unde nu-i fierbe oala, v. nas. Își vîră (sau și-a vîrît) dracul coada (undeva), se spune cînd într-o situație se ivesc neînțelegeri, intrigi, motive de discordie. Diavolul vrajbei nu cuteza să-și vîre coada între ei. ISPIRESCU, L. 389. A călca (pe cineva) pe coadă = a atinge pe cineva unde-l doare, a-l supăra. A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca lăsînd totul baltă, a o șterge. A pleca (sau a fugi, a ieși, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare (sau între vin ) = a pleca (sau a fugi, a se întoarce etc.) umilit, rușinat, fără izbîndă. Bogătașul ieși cu coada între picioare. ISPIRESCU, L. 178. A atîrna (cuiva ceva) de coadă = a-i pune în spate o vină, o greșeală, a-l acuza de ceva. Nu era așa căscăund flăcăul acesta și pe nedrept îi atîrnau de coadă acest ponos ceilalți argați din sat. ISPIRESCU, L. 230. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă = a trăi greu, a nu avea nici strictul necesar, a duce o viață plină de lipsuri și de privațiuni. Vorbea cu dispreț... țața Niculina despre cutare că trage pe dracu de coadă. PAS, Z. I 85. (Get-beget) coada vacii = neaoș, vechi, băștinaș. Nu e numai un cîine scurt de coadă v. cîine. (Ironic) Umblă cîinii cu covrigi (sau colaci) în coadă v. cîine. ◊ Compuse: coada-șoricelului = plantă erbacee ale cărei flori albe sau trandafirii se întrebuințează (sub formă de infuzie) contra tusei (Achillea millefolium). Femeile-și țineau calea vorbind de leacurile cu cuvîntul ori cu buruiana. Socul macul, salcîmul și coada-șoricelului sînt pentru tuse. DELAVRANCEA, S. 265; Coada-Calului = plantă erbacee caracterizată prin două tipuri de tulpini (simultane sau succesive), una fertilă, simplă sau cu ramuri reduse, alta sterilă, prevăzută cu noduri din care pornesc ramuri verzi (Equisetum arvense). ◊ Partea dindărăt, îngustată, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui etc.). Și îndată, [știuca] lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel. ISPIRESCU, L. 45. ♦ Pene lungi crescute pe regiunea terminală a coloanei vertebrale a păsărilor. Ochii ei erau pui de lostun... stăteau puțin pieziș, cu cozile spre tîmple. SADOVEANU, D. P. 30. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veverița o prinse de coadă. GÎRLEANU, L. 14. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie. CREANGĂ, P. 69. ◊ Expr. (Familiar) A prinde prepelița de coadă = a se îmbăta. Încă o dușcă, Bujoraș dragă... Și cele multe înainte... (în parte) Începe a prinde prepelița de coadă. ALECSANDRI, T. 239. 2. Părul sau o parte din părul capului omenesc (azi numai al femeilor), crescut lung și apoi împletit; cosiță. Era un om mare și plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători. Părul cărunt îi era strîns pieptănat și împletit în coadă la ceafă. SADOVEANU, B. 38. Părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate. EMINESCU, N. 8. Flăcăi groși în ceafă, Voinici făr’ de leafă, Cu chivere nalte, Cu cozile late, Lăsate pe spate. ALECSANDRI, P. P. 63. ◊ Expr. (Despre femei) A împleti coadă albă = a îmbătrîni nemăritată. Ești ca floarea cea de nalbă, Dar împletiși coadă albă. ALECSANDRI, P. P. 340. (În trecut, cînd femeile erau desconsiderate) Coadă lungă, minte scurtă, se spunea pentru a lua în derîdere inferioritatea intelectuală atribuită în mod tendențios femeilor. Apoi mai este încă și o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! zicătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună și femeia cu lungi plete și vulpea cea lung-codată. ODOBESCU, S. III 44. De cînd nemții cu coadă (aluzie la timpul cînd se purta perucă cu coadă) = de demult, din moși-strămoși. 3. Partea care leagă fructul, frunza sau floarea de lujer sau de creangă; peduncul. Ceai de cozi de cireșe. 4. Partea dinapoi, care se tîrăște pe jos, a veșmintelor lungi, mai ales a celor purtate de femei; trenă. V. poale, pulpană. Nu îndrăzneau să le invite [la dans], temîndu-se să nu calce pe coadele rochiei lor. NEGRUZZI, S. I 105. ♦ Prelungire în partea dindărăt a unor piese de îmbrăcăminte. Frac cu coadă. ♦ Prelungirea luminoasă, în formă de trenă, a cometelor. ♦ Fîșia de cîrpe (înnodate) sau de hîrtie care atîrnă de partea de jos a unui zmeu spre a-l face să se înalțe și să se mențină în aer. Nu mai vorbește decît de zbîrnîitori, cumpănă, coadă, zmeie. C. PETRESCU, Î. II 57. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cuiva = a fi nedespărțit de cineva, a nu se depărta de el, a se ține scai de cineva. Ce te ții coadă după mine? 5. Partea unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mîna; mîner. V. toartă, cotor. Ia buzduganul de coadă și, cînd îl zvîrle... nu se mai vede. CREANGĂ, P. 56. Trebuie să știți însă, și pot să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. ALEXANDRESCU, P. 131. Eu pui coadă la măciucă Și mi-e gîndul tot la ducă. TEODORESCU, P. P. 290. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coada = a se apuca de treabă, a începe ceva. Ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate cîte-am lăsat. SADOVEANU, B. 290. (În trecut, cînd femeile erau desconsiderate) A vedea de coada măturii (sau tigăii) = a-și vedea de treburile gospodărești. Șezi acasă... de vezi de coada măturii și de zarzavaturile de la bucătărie. ISPIRESCU, L. 14. Coadă de topor = persoană care servește de unealtă în mîna dușmanului, ducînd o activitate dăunătoare colectivității în care s-a strecurat; trădător. Soldații au izgonit cozile de topor și au pus în locu-le oameni în care aveau încredere. PAS, Z. III 261. 6. Partea de jos sau de dinapoi cu care se termină ceva; bucată de la sfîrșitul unui lucru. V. sfîrșit, capăt, extremitate. Școlarul o spune cățelului [poezia], cu glas sărbătoresc... pînă cînd ajungea la coada poeziei. GALACTION, O. I 306. Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. CARAGIALE, M. 141. Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte geale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = la locul cel din urmă, cel mai disprețuit. De la coadă = de la sfîrșit spre început. ◊ Expr. (Despre un activist de partid sau despre o organizație de partid sau de masă) A se tîrî (sau a fi) în coada maselor (sau masei) = a coborî la nivelul păturilor înapoiate ale masei, transformîndu-se într-un apendice al mișcării muncitorești spontane și negînd rolul de conducere al partidului. V. codism. Lipsa de considerare pentru chestiuni mărunte duce ușor la izolarea partidului de preocupările zilnice ale masei și de frămîntările ei, îl face sau să se tîrască în coada masei sau să se depărteze de ea, luînd-o înainte. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 35. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici o noimă, nici un înțeles, nici un plan; a fi contra rațiunii, contra bunului simț, contra ordinii firești a lucrurilor. Coada trăsurii = partea dinapoi a trăsurii, în formă de treaptă sau de capră. ♦ Coada ochiului = marginea, (mai ales) unghiul extern al ochiului. Pe tîmple, lîngă coada ochiului, avea încrețituri mărunte și multe. DUMITRIU, V. L. 7. Cu surîsul în coada ochilor, o porneam spre șosea, în ceată deasă de cinci. DELAVRANCEA, T. 7. ◊ Expr. A trage (sau a se uita, a privi, a urmări, a căuta, a zări) cu coada ochiului = a arunca o privire într-o parte, pieziș, pe furiș, pentru a observa ceva fără a fi văzut sau pentru a face semn cuiva (să vină, că ești înțeles etc.). Bătrînul a clipit și a cătat cu coada ochilor să vadă dacă nu-l pîndește careva. POPA, V. 171. Din cînd în cînd, cu coada ochiului se uita la Nadina care surîdea. REBREANU, R. I 51. Trăgea cu coada ochiului, spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Din vreme în vreme, fetele trăgeau cu coada ochiului și aruncau flori sau noduri de peteală în partea flăcăilor. GHICA, S. A. 59. ◊ (Rar) A face cu (sau din) coada ochiului =a face cu ochiul. V. ochi. Una într-alta [fetele] se legănau, făcîndu-și din coada ochiului. DELAVRANCEA, S. 45. ♦ (Urmat de determinări arătînd obiectul) Partea unde se îngustează un lac sau un iaz; locul unde se scurge apa dintr-un rîu sau pîrău în eleșteu. Apa ce trebuia la grădinile lor o pompau din coada lacului. SADOVEANU, M. C. 110. Casa păscarului era în izbeliștea vîntului, la o coadă de iaz înghețat. SADOVEANU, P. S. 36. ♦ (Rar) Poalele unui munte, unui deal sau unei stînci. Era o scobitură făcută de la fire în coada unei stînci. STĂNOIU, C. I. 154. ♦ Fig. Persoană care, din cauza lipsei de sîrguință sau de pricepere, ocupă ultimul loc într-o colectivitate. Dar în războaie, la Vidin, la Făgăraș, Cînd era mai cruntă lupta, fost-am coadă sau fruntaș? DAVILA, V. V. 27. 7. Șir lung de oameni care așteaptă înaintea unui ghișeu, într-un magazin etc. să le vină rîndul. (Mai ales în expr.) A face coadă = a aștepta să-i vină rîndul în fața unui ghișeu, într-un magazin etc. Domnișoara din dosul ghișeului părea că ignoră cu desăvîrșire existența celor zece oameni rezemați de gratii, făcînd coadă. C. PETRESCU, Î. II 147.

TRAGERE, trageri, s. f. Acțiunea de a trage și rezultatul ei. I. 1. Efortul făcut pentru a mișca din loc un obiect, pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine, a-l duce spre un punct voit etc. ◊ Expr. Tragere pe roată = omorîre prin torturare pe roată. Tragere pe sfoară = faptul de a păcăli; păcăleală, înșelătorie. Pun capul că e vreo tragere pe sfoară. C. PETRESCU, R. DR. 203. 2. Operație prin care țevile, barele, firele metalice sînt întinse și subțiate. 3. (Popular) Atracție, îndemn, înclinare. Somnul... să ivește cu o dulce simțire și tragere la odihnă. PISCUPESCU, O. 203. ◊ Expr. (Cu) tragere de inimă = (cu) zel, (cu) rîvnă, (cu) ardoare. Niciodată nu pusese Ismail în pregătirea lor atîta grabă, iscusință și tragere de inimă. TUDORAN, P. 332. Veți lucra toți cu tragere de inimă să facem ceva? Bine. Nu?... o să-nchidem prăvălia și... pace bună. VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. E cîte unul pentru care simți din clipa ce l-ai văzut tragere de inimă, fără ca să-ți dai seama pentru ce. SLAVICI, O. I 138. Bietul băiat... noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. BOLINTINEANU, O. 402. II. Scoatere, extragere. Tragerea vinului în sticle. ◊ Expr. Tragere la sorți = hotărîre prin sorți a unei împărțeli, a unui cîștig etc.; participare ca parte interesată la o alegere prin sorți. III. Trasare, marcare, desenare. Tragerea unei linii. IV. Descărcare a unei arme; împușcare; tir. La ziuă trebuia să înceapă tragerea de război. SANDU-ALDEA, U. P. 127. ◊ Cîmp de tragere v. cîmp. Tragere indirectă v. indirect. Tragere la țintă = atingere a unei ținte cu un proiectil. Unghi de tragere = unghi pe care îl formează axa țevii unei arme de foc cu proiecția ei pe suprafața orizontală a terenului, cînd obiectivul asupra căruia se trage e în același plan orizontal cu gura țevii.

TRUDĂ, (rar) trude, s. f. 1. Efort fizic sau intelectual; muncă grea, obositoare; străduință, caznă. Nu puteți, degeaba-i orice trudă, Să legați cu lanțuri primăvara. BENIUC, V. 80. Unii... și-au păstrat numai și numai trude pentru anii lor cei din urmă. ISPIRESCU, U. 26. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. ◊ Loc. adv. Cu trudă = din greu. Nu lăcrima, durerea crudă Îngroap-o-n inimă adînc, Noi legănăm, muncind cu trudă, Pe toți copiii care plîng. BENIUC, M. 100. ◊ Expr. (Învechit) A-și da truda = a se trudi, a se osteni. (Cu pronunțare regională) Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit. KOGĂLNICEANU, S. 54. ♦ Fig. Rodul ostenelii, agoniseală, agonisită, folos, cîștig. În realitate însă, trei sferturi din truda săracilor merge să întreție huzureala celor ce stăpînesc pămînturile. REBREANU, R. I 95. 2. Oboseală, osteneală. Cu cît intra în cîmpia Udeștilor, truda îl părăsea și grăbea mai tare. CAMILAR, N. I 18. Sînt mort de foame și de trudă. SADOVEANU, O. I 490. ♦ Chin, suferință, durere, necaz. Și nimeni truda nu v-alină, Doar bunul ceriului părinte, De sus, pe frunte vă așază Cununa razelor lui sfinte. GOGA, P. 9. Simt izbînda-n depărtare printre trudă și noi lupte. MACEDONSKI, O. I 231. Te va ierta pentru trudele și chinurile ce i-ai pricinuit. ISPIRESCU, L. 143. ◊ Loc. adj. De trudă = de suferință. Pe patu-mi de trudă dormeam obosit. ALEXANDRESCU, M. 40.

voroavă s.f. I 1 (reg.) Cuvînt, vorbă. Eu m-am silit, în cît era cu putință, a metahirisi multe cuvinte și voroave după gustul țigănesc (BUD.). 2 (reg.) Manieră de a vorbi, de a se exprima. Din dulceața și frumusețea voroavei lui,... s-au domolit (CANT.). ♦ (de obicei cu determ. ca „meșteșugită”, „frumoasă”) Fel de a se exprima frumos, atrăgător, convingător; elocvență. Nici unul din semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte, nici la trîntă, nici la voroavă (ISP.). 3 (reg.) Pezentare, expunere. Bunul stareț, simțind perii capului lui cei albi spălați de lacrămile tînărului copil, contenește voroava sa (BELD.). 4 (înv.) Cuvînt, discurs. Veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oștire, ori de voroave la domni și la noroade de cinste (NEC.). 5 (înv.) Discuție, convorbire, sfat. La apa Vavilonului, Jelind de țara Domnului, Acolo șezum și plînsăm La voroavă ce ne strînsăm (DOS.). 6 (înv.) Discuție în contradictoriu; ceartă. Voroavă să ațiță între ei (N. COST.). 7 (înv.) Învățătură, povață. Să ia seama voroavelor ce au toți psalomii (ANTIM). 8 (înv.) Știre, veste, informație. Voroava să lățește pretutindenea (BELD.). 9 (înv.) Utilizare a unei anumite limbi, a unui dialect etc. Firea și voroava cea elinească peste măsură au iubit (AETHIOPICA). 10 (înv.) Înțelegere, învoială. Atîta samă de slujitori țiind Ștefan Vodă, nici de la unii zarva nu s-au început, numai de la munteni săimeni și capetele lor și luase în voroavă cu sine și pre săimenii cești de loc asupra nemților (COSTIN). II (înv.) 1 Larmă, zarvă, gîlceavă; neliniște, tulburare, zbucium, agitație. În Galilei tremease Domnul ucenicii, ca den voroavă și den multă frica iudeilor să scoață ei și să-i slobozească de toată frica și de toată spaima (COR.). 2 Învrăjbire, vrajbă. Cu voroavă cine toată viața i-e împlută, sfîrșenie are moartea (COR.). • pl. -e. /de la vorovi, prin derivare regresivă.

DEPLASAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DEPLASA și A SE DEPLASA. 2) fig. Care nu este potrivit cu situația sau cu momentul dat; nepotrivit. 3) fig. Care vine în contradicție cu buna-cuviință; contrar bunului-simț; deloial. Vorbe ~te. /v. a deplasa

pământ sn [At: PSALT. HUR. 69^v/16 / V: (îrg) pem~, (reg) pom~, (îvr) pomont / Pl: ~uri, (înv) ~ure, (reg) ~e, ~minte / Vc: ~tule, (înv) ~e, păminte / E: ml pavimentum] 1 Scoarță a globului terestru pe care trăiesc oamenii și celelalte vietăți. 2 (În imprecații; îe) Înghiți-te-ar ~ul! sau Mânca-te-ar ~ul! De-ai muri! 3 (Interogativ retoric; îe) Cum te (îl, vă etc.) rabdă (sau ține) ~ul? Exprimă indignarea față de lipsa de omenie a cuiva. 4 Mormânt. 5 (Îlav) ~ îngăurit Epitet pentru un om leneș. 6 (Îlav) Din ~ De jos. 7 (Îlav) De la ~ De jos. 8 (Îe) A uita ca ~ul A uita cu desăvârșire, de tot. 9 (Îe) A dormi ca ~ul A dormi profund. 10 (Îe) A nu ști ca ~ul A nu ști deloc. 11 (Îe) Din ~ (din iarbă verde) sau din fundul ~ului Cu orice preț, prin orice mijloace. 12 (Îe) A se înclina până la (sau în) ~ A se înclina foarte adânc, cu o politețe exagerată. 13 (Îlav) În (sau la) ~ A plecat până jos (de teamă, de emoție, de modestie etc.). 14 (Îe) A pune sau a băga (ceva) în ~ A însămânța. 15 (Îae) A planta. 16 (Îe) A băga (pe cineva) în ~ A înmormânta. 17 (Îae) A omorî. 18 (Îae) A intimida, a speria pe cineva. 19 (Îe) A cădea la ~ (în fața cuiva) A se prosterna, a îngenunchea cu fața la pământ. 20 (Îae) A se umili în fața cuiva. 21 (Îe) A lăsa totul (sau toate) la (sau, reg, în) ~ A abandona totul Si: a lăsa baltă. 22-24 (Îe) Nu-l încape ~ul Se spune despre o persoană (lacomă) (îngâmfată sau) foarte fericită. 25 (Îe) A nu-l (mai) ține (pe cineva) ~ul (de bucurie) A fi foarte bucuros. 26 (Îe) A nu mai călca pe ~ A fi foarte fericit. 27 (Îe) A nu atinge ~ul sau a nu se ști sau a nu se (mai) simți pe ~ (de bucurie) A fi foarte fericit. 28 (Îe) A nu avea nici cer, nici ~ A nu avea nici un adăpost. 29-30 (Îe) A (nu) fi (cu picioarele) pe ~ A (nu) avea simțul realității. 31 (Îcn; îae) A fi foarte distant. 32 (Îe) A tăcea (sau a fi mut) ca ~ul A nu spune nici un cuvânt. 33-34 (Îe) A face (sau a ține) umbră ~ului (degeaba) A trăi degeaba. 35 (Îae) A nu fi bun de nimic. 36 (Îe) A nu(-l) ști sau a nu(-l) afla, a nu(-l) auzi, a nu(-l) simți etc. nici ~ul A nu-l ști, a nu-l afla etc. absolut nimeni. 37 (Îe) A așterne (sau a trânti, a culca, a da etc.) la ~ (sau, rar, ~ului) A doborî. 38 (Pex; îae) A omorî. 39 (Îe) (Nu) se dărâmă ~ul Se zice când cineva se arată îngrijorat sau zorit, în mod nejustificat. 40-41 (Îe) A ieși (sau a răsări, a se ivi, a apărea etc. ca) din ~ (din iarbă verde) A apărea pe neașteptate (și fără să fi fost observat înainte de cineva). 42 (Reg; îe) A pune fața la ~ A muri. 43 (Îe) Plânge de udă ~ul Plânge mult. 44 (Reg; îe) A sta cu burta la – A trândăvi. 45 (Îe) A-i fugi cuiva ~ul de sub picioare A-și pierde echilibrul din cauza unei proaste stări fizice sau din cauza unui pas greșit. 46 (Îae) A fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială, socială etc. 47 (Îe) Cu o falcă în cer (și) cu una (sau alta) în ~ Cu mare mânie, cu mare supărare. 48 (Îe) A-i veni cuiva să intre în ~ A se simți foarte stânjenit. 49-50 (Îe) A intra în ~ (de frică sau) de rușine A avea un puternic sentiment (de frică sau) de rușine. 51 (Îe) Parcă a intrat în ~ sau parcă l-a înghițit ~ul Se spune despre cineva sau ceva care a dispărut fără urmă, care nu poate fi găsit cu nici un preț. 52 (Reg; îe) A răsturna ~ul într-o dungă A realiza lucruri extraordinare. 53 (Îla) La ~ Nimicit. 54 (Îal; d. oameni) Distrus sufletește, într-o situație disperată. 55 (Îae; la box) Cnocdaun. 56 (Îae; în armată, sport etc., ca formulă de comandă) Culcat! 57 (Îe) A duce la ~ A face să eșueze. 58 (Îe) Plânge ~ul sub el (sau ea etc.) Se spune despre o persoană foarte supărată. 59 (Rar; îe) Geme ~ul sub cineva Se spune despre cei care se vaită și gem întruna. 60 (Rar; îe) Doarme și ~ul sub om Se spune când este mare liniște, când domnește calmul. 61 (Reg; îe) Cu inima pe ~ Foarte trist. 62 (Reg; îe) A-i crăpa (cuiva) ~ul (undeva) A muri undeva. 63 (Îe) A frământa (sau a pisa etc.) ~ul A juca, a dansa cu pasiune. 64 (Îe) A mânca (sau a pupa) ~ul A atinge pământul în treacăt, din zbor. 65 (Rar; d. avioane; îe) A lua ~ A atinge pământul cu roțile, la aterizare. 66 (Spt; îe) Mingea a mâncat ~ Se spune când mingea a depășit linia de marcație reglementară. 67 (Îe) A nu(-l) primi pe cineva (nici) ~ul Se spune despre un om foarte păcătos care moare. 68 (Îe) A-i fî greu (și) ~ului (cu cineva) Se spune despre un om rău. 69 (Reg; îe) A da (sau a răsturna etc.) ~ul cu fundul (sau cu dosul, cu curul) în sus A căuta, a scotoci peste tot pentru a găsi un lucru. 70 (Reg; îae) A fi foarte harnic. 71 (Reg; îe) Ce ~? Ce Dumnezeu? 72 (Reg; îe) ~e răsufli ? Se zice cuiva tăcut, care nu scoate nici o vorbă. 73 Planetă a sistemului solar locuită de oameni. 74 (Pex) Oameni care locuiesc pe această planetă. 75 Arată o calitate sau un defect avut în gradul cel mai înalt sau un număr foarte mare. 76 (Îlav) La (sau de la, până la, din) capătul (sau marginea ori marginile, toarta, rar capetele) ~ului sau peste ~ etc. De foarte departe. 77 (Îe) A curma ~ul A colinda toată lumea. 78 (Îlav) De când (lumea și) ~ul Din totdeauna. 79 (Îae; îcn) Niciodată. 80 (Reg; îe) Când s-or roade furnicile ~ului Niciodată. 81 (Îla) Vechi ca ~ul Foarte vechi. 82 (Îe) Nu e peste ~ Nu e departe de aici. 83 (Îe) Ca de la cer la ~ sau (rar) cât cerul de ~, ca între cer și ~ Se spune pentru a arăta marea deosebire care există între două ființe, două lucruri, două fenomene. 84-85 (Îe) A (se) jura cu cerul și cu ~ul A (se) jura cu multă convingere, invocând atât forțele de pe pământ cât și pe cele cerești. 86-90 (Îe) A făgădui (a cere) (a căuta) (a se ruga sau) (a jurui) cerul și ~ul (A făgădui) (a cere) (a căuta) (a se ruga sau) a se jura mult. 91-95 (Îae) (A făgădui) (a cere) (a căuta) (a se ruga sau) a jura totul. 96-100 (Îae) (A făgădui) (a cere) (a căuta) (a se ruga sau) a jura lucruri nerealizabile, imposibilul Si: marea cu sarea. 101 (Îe) A șterge (sau a rade, a stinge etc.) de pe (sau după, înv, din) fața ~ului A distruge. 102 (Îae) A ucide. 103-104 (Reg; îe) (A veni sau) a se duce cu ~ul (A veni sau) a se duce în număr mare, cu tot neamul. 105 (Îlav) De stinge (sau zvântă, rar, sfârșește etc.) ~ul Foarte mult, peste măsură, exagerat. 106-107 (Îls; irn) Buricul ~ului Persoană (care se crede) foarte importantă. 108 (Îe) A fi urechea ~ului A fi foarte atent. 109 Substanță, materie din care este alcătuită partea solidă a globului terestru Vz glod, tină, țărână. 110 (În imprecații; îe) Taci, astupa-ți-ar ~ul gura De-ai muri. 111 (Bis) Materie din care a fost creat omul, care este o ființă cu viață limitată și se va transforma după moarte în aceeași materie. 112 (Fig; îoc spirit) Materie. 113 (Îs) ~ negru (sau, reg, mare) Cernoziom. 114 (Îs) ~ roșu Pământ ars. 115 (Îs) ~ de turnătorie Amestec format din nisip de turnătorie, dintr-un liant, de obicei argilă, și din alte substanțe Si: amestec de formare. 116 (Îe) A face (lut sau tot o apă și un) ~ sau una cu ~ul sau (rar) a amesteca (sau a asemăna, a face asemenea) cu -ul A distruge. 117 (Îe) A fi (toți) o apă și un ~ A fi deopotrivă, la fel. 118-119 (Îe) A fi (sau a se face) negru ~ (ori negru ca ~ul) A fi foarte (mâhnit sau) mânios. 120 (Îe) A se face ~ la față sau a i se face fața ca ~ul ori (reg) a-i ieși (cuiva) ~ul în față, a-i prinde cuiva fața ~ A slăbi. 121 (Îe) E a ~ Prevestește moarte. 122 (Îe) Trage a ~ Se spune despre cineva care este aproape de moarte Si: cu un picior în groapă. 123 (Îe) A duce ~ din deal în vale A face o muncă inutilă. 124 (Îla) Cu inima ca ~ul Foarte supărat. 125 (Spc; șîs ~ galben) Argilă. 126 (Rar; îs) ~ de porțelan Caolin. 127 (Îs) ~ stabilizat Pământ argilos amestecat cu gudroane, var gras, ciment etc., rezistent la pătrunderea apei și folosit la fundații de drumuri, la construcții agro-zootehnice etc. 128 (Îs) ~ activ (sau decolorant) Material natural asemănător argilei, format din hidrosilicați de aluminiu, calciu și fier și având proprietatea de a absorbi și a reține substanțe colorante din uleiuri animale, vegetale și minerale. 129 (Îe) ~ amar Oxid de magneziu. 130 (Îs) ~uri rare Grup de oxizi ai unor metale rare, foarte asemănătoare din punct de vedere al proprietăților lor chimice. 131 (Îs) ~ metalice Oxizi ai metalelor aluminiu, bor, galiu, indiu și taliu. 132 Sol, considerat sub raportul productivității sau al configurației. 133-135 Suprafață (delimitată) de teren (agricol). 136 (Îe) Sărac sau calic lipit ~ului Foarte sărac. 137 (Îcs) De-a ~ul furat Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 138 Teritoriu. 139 Regiune. 140 Ținut. 141 (Pex) Țară. 142 Patrie. 143 (Îs) ~ul făgăduinței (sau făgăduit) Nume biblic dat Palestinei. 144 (Pex; îas) Ținut bogat, fericit. 145 (Fig; îas) Situație de care cineva leagă mari speranțe. 146 (Îe) A trăi ca în ~ul făgăduinței A trăi foarte bine Si: a trăi ca în sânul lui Avram. 147 (Îs) Obiceiul ~ului Totalitate a normelor de viață nescrise, stabilite în decursul timpului între membrii unei comunități și transmise prin tradiție, din generație în generație Si: (înv) obicei pământesc (16). 148 (Pex; îas) Obicei specific al unei țări, al unei regiuni etc. păstrat din vechime Si: (înv) obicei pământesc (17). 149 (Îs) Birul (sau darea, vama) ~ului Impozit nedefinit mai îndeaproape. 150 (Înv; îla) De ~ Pământean. 151 (Reg) Punct cardinal. 152 (Îoc mare, ocean; șîs ~ul cel sănătos, ~ cuprinzător, ~ tare, ~ statornic, reg – uscat) Țărm. 153 (Pex) Continent. 154 Unitate de măsură pentru suprafațe de teren agricol, folosită în trecut, a cărei mărime a variat în timp și spațiu. corectat(ă)

MORAL², -Ă adj., s. n. I. Adj. 1. Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei (1), care ține de morală, care se referă la morală; p. e x t. care moralizează (1), moralizator. Faptele morale, adecă cele ce purced din sloboda voie a noastră, împreună cu înțelepciunea. IORGOVICI, O. 23/23. Îndreptări și morale învățături. ST. INST, 5/8. Întemeierea relighioaselor și moralelor cugetări (a. 1828). URICARIUL, VII, 173. O istorioară morală a unui copil. CR (1834), 364²/38. Rezonul trebuie să nu smintească. . . Rînduiala morală. CONACHI, P. 266. Putem învinge răul și îndeplini menirea morală a omenirii. . . prin cuvînt, prin idee. BĂLCESCU, M. V. 2. Își întinse planurile sale Spre ea, ca s-o tragă cu vorbe morale. PANN, P. V. I, 54/28, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Teza morală a novelei d-lui Ghica. MAIORESCU, CR. II, 82. Junele nostru are foarte sănătoase vederi morale. CARAGIALE, O. VII, 213. Cîștigul ce se-nalță pe același piedestal, Moral întodeauna și vecinie imoral. MACEDONSKI, O. I, 45. Germanii au, în afară de frații Grimm, o întreagă literatură de povestiri morale și educative. ANGHEL, PR. 180. Vrea să facă pe oameni mai buni, să facă viața mai înaltă, iar cărțile sînt pentru el o armă morală în această luptă. V. ROM. decembrie 1953, 266. 2. Care se referă Ia psihic, la spirit, la intelect sau la caracter, care aparține psihicului, spiritului, intelectului sau caracterului; (învechit) moralic, moralicesc (2), moralnic (2). Ei lasă să doarmă puterile lor trupești, morale și înțelegătoare. MARCOVICI, D. 52/2. Ai suferi acele chinuri morale ce nu se pot descrie și pre care le vindecă numai moartea. NEGRUZZI, S. I, 243. Iată starea morală în care se afla Duduca. FILIMON, O. I, 118. La masă vorbirăm. . . de starea economică și morală a lucrătorilor din minele de cărbuni. CONTEMPORANUL, III, 569. Vijelii morale care tulbură și răstoarnă toată economia unui suflet. VLAHUȚĂ, D. 306. Analizând pe artist, din punct de vedere fiziologic, psihologic, moral etc., vom da de mediul înconjurător care a fasonat pe artist. GHEREA, ST. CR. II, 11. Femeile romanciere au superioritate morală. IBRĂILEANU, S. L. 46. În latura portretelor fizice și morale aflăm, sub pana lui Anghel Demetriescu, reușitele sale scriitoricești cele mai importante. VIANU, A. P. 151, cf. 153. Prestanța aceasta e cu atît mai remarcabilă cu cît era de natură pur morală. OȚETEA, T. V. 88. Contrastul dintre trăsăturile morale ale luptătorilor pentru cauza binelui și înfățișarea hîdă a năravurilor celor hrăpăreți și neonești. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2801. II. S. n. 1. Calitatea de a fi moral² (I 1). Frumosul merge mînă în mînă cu moralul. IORDAN, L. R. A. 301. 2. Ansamblul facultăților sufletești. Toată lumea știe ce influență mare are moralul asupra fizicului. BIANU, D. S. 3. Stare, dispoziție sufletească. Deznădăjduirea. . . de care pătimește moralul său. NEGRUZZI, S. I, 41. Niciodată nu mi-am simțit moralul atît de abătut. CONTEMPORANUL, VI₁ 507. ♦ Curaj, tărie sufletească. Unde rămîne atunci moralul întru darea exemplului bun ? F (1891), 123. Dacă ar fi cel puțin în stare să păstreze moralul populației ! PAS, Z. IV, 5. ◊ E x p r. A ridica (cuiva) moralul = a îmbărbăta (pe cineva), a(-i) da curaj. Ipsilante crezu-că va ridica moralul soldaților săi aducîndu-i spre București. GHICA, ap. CADE. A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (i se) diminua (cuiva) curajul, a (se) demoraliza, a (se) deprima. – Pl: (I) morali, -e. – Din lat. moralis, -e, fr. moral.

*rațiúne f. (lat. rátio, -ónis, d. reri, ratus sum, a crede, a socoti; fr. raison. V. rată, ratific, rezon). Judecată, facultatea de a distinge adevăru: a perde rațiunea, omu e un animal dotat cu rațiune, rațiunea se opune instinctuluĭ. Bun simț, judecată dreaptă: un avar fără rațiune, un om cu rațiune. Argument, cauză, motiv, drept, dreptate: dacă n’aĭ reușit, nu e o rațiune să nu maĭ încercĭ. Cauză, motiv, socoteală, considerațiune, interes: a fost expulsat din rațiunĭ de stat (V. rezon). Cantitate saŭ porțiune socotită (măsurată), vorbind de mîncare și băutură (fr. ration): rațiunea zilnică a unuĭ soldat, a unuĭ cal. (Uniĭ zic ráție, ca și náție, d. rus. ráciĭa, náciĭa). Com. Rațiune socială, numele asociaților așezațĭ în ordinea determinată de societate p. iscălirea actelor, polițelor ș. a. Mat. Rațiune directă, raport între doŭă cantitățĭ care se măresc orĭ se micșorează în aceĭașĭ proporțiune. Rațiune inversă, raport între doŭă cantitățĭ dintre care una se micșorează, pe cînd cea-laltă se mărește în aceĭașĭ proporțiune (V. progresiune).

AVOCAT, -Ă, avocați, -te, s. m. și f. Persoană care are pregătirea și calitatea de a da consultații în chestiuni juridice și de a reprezenta pe împricinați înaintea instanțelor. Avocata se dădu la o parte și simți un frig cînd omul trecu pe lîngă dînsa. CAMILAR, N. II 164. Avocatul care-mi apărase procesul... nu-mi dăduse vești tocmai bune. SADOVEANU, O. VIII 16. Tot satul, din zori pînă în noapte, se sfătuia în taină ce-i de făcut, cum o să se plîngă la judecată, cum să adune bani pentru avocat și în ce zi să plece. BUJOR, S. 131. – Variantă: advocat, -ă (BENIUC, V. 38. s. m. și f.

simți [At: PSALT. 63 / V: (îvr) sinți / Pzi: simt, (îvr) simț, ~țesc, 6 și (îrg) ~țesc / Cj și: (îrg) să simț, să ~țesc, 3 și (reg) să ~țe'ască, (îvr) să simțe / E: ml sentire] 1 vt A fi informat, pe cale senzorială, prin intermediul organelor de simț, despre existența, despre activitatea, despre efectul etc. unui lucru, ale unui fapt, ale unei calități etc. Si: a percepe. 2 vt A prezenta sensibilitate. 3 vi (Pfm; prc) A mirosi. 4 vi (Fam) A durea. 5 vr A fi conștient de propria stare fizică. 6 vt (Înv) A îndura. 7 vt (D. ființe, mai ales, d. oameni; c. i. ființe sau acțiuni ale acestora) A-și da seama, spontan și instinctiv, de prezența cuiva sau a ceva. 8 vrim (Pop; îe) A se ~ de ziuă A începe să se facă ziuă. 9 vta (Pop; d. animale) A adulmeca (1). 10 vt (C. i. însușiri, manifestări sau acțiuni mai ales ale oamenilor sau împrejurări create, de obicei, de aceștia) A lua cunoștință, înțelegând intuitiv și logic, bazându-se pe judecată. Si: a anticipa (1), a intui, a presimți, a prevedea, a resimți, a ști, a vedea. 11 vt (C. i. stări afective) A fi cuprins de... 12 vt (C. i. stări afective) A fi (foarte) tulburat de... Si: a încerca, a resimți. 13 vt (Cu determinări ca „nevoia”, „cea mai mare nevoie”, „mare nevoie” etc., urmate de un verb, de obicei la conjunctiv sau la infinitiv) A considera necesar. 14 vt (Îe) A ~ lipsa (cuiva sau a ceva) A suferi din cauză că ceva sau cineva lipsește. 15 vt (Pex) A fi stăpânit de tendința lăuntrică de a face, de a avea, de a dobândi etc. ceva Si: a dori (1), a voi, a vrea. 16 vt A avea impresia că... 17 vr A fi conștient de o însușire, de o stare psihică proprie Si: a se considera (3), a se crede (39), a se socoti (4). 18 vr (Îe) A se ~ în stare (de ceva sau să facă ceva) A se crede capabil de ceva sau să facă ceva. 19 vr (Îe) A se ~ acasă (sau la el acasă ori ca acasă sau ca la el acasă ori acasă la el sau ca acasă la el), a se ~ în (sau la) largul lui (ori, rar, în toate ale lui) A avea sentimentul că se află într-un mediu familiar, înconjurat de lucruri și persoane cunoscute. 20 vr (Îae) A fi familiarizat cu ceva. 21 vr (Îae; șîe a se ~ la mama ori ca la mama sau a se ~ acasă la mama ori la mama acasă sau ca acasă la mama ori ca la mama acasă) A nu fi stânjenit de nimic. 22 vr (Îae) A-i fi (foarte) bine undeva sau la cineva. 23 vr A da dovadă de bun-simț Si: a fi simțit (9). 24 vr (Pop) A se resimți de pe urma efectelor produse de un factor extern. 25 vr (Înv) A-și reveni.

ELEMENT, elemente, s. n. 1. Parte componentă a unui lucru; parte care contribuie la formarea unui întreg. Termenii tehnici sînt printre cele mai mobile elemente ale vocabularului. GRAUR, F. L. 83. Elementele constitutive ale vieței lui sufletești. EMINESCU, N. 83. ♦ Piesă sau ansamblu de piese al unei construcții, avînd un rol bine determinat în alcătuirea acesteia. 2. Persoană (care face parte dintr-o colectivitate). În școală a fost un element bun. ▭ Elemente aparținînd claselor exploatatoare nu pot fi membri ai partidului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 158. Întorcîndu-se în Rusia, tînărul intelectual [Turgheniev] se simte atras de elementele progresiste. SADOVEANU, E. 234. 3. (În filozofia antică) Fiecare din cele patru aspecte ale materiei (foc, apă, aer, pămînt) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii; stihie. ♦ Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță puternică. 4. Mediu în care trăiește o ființă. Elementul peștelui e apa. ▭ Chiar un păstrăv adus la țărm are șanse să se mai întoarcă în elementul lui. SADOVEANU, V. F. 110. ♦ Fig. Ambianța în care cineva se simte bine. Trăiesc în durere ca-n elementul meu. ALEXANDRESCU, P. 79. 5. (Chim.) Substanță care nu poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanțe compuse. 6. (Fiz.) Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice primare sau secundare. 7. (În legătură cu o disciplină oarecare, mai ales la pl.) Principiu de bază, noțiune fundamentală; rudiment. Elemente de geometrie.

NESIMȚITOR, -OARE, nesimțitori, -oare, adj. 1. Care nu e simțitor; nepăsător, insensibil. Iarna, care precît era de încîntătoare, părea a fi rece și nesimțitoare. ALECSANDRI, T. I 455. 2. Lipsit de bun-simț; nesimțit. Trecea Belciug pe uliță... plin de praf, murdar, asudat și dezmățat ca un vizitiu nesimțitor. REBREANU, I. 81.

INTENȚIE, intenții, s. f. Gînd de a face ceva; proiect. V. plan. Își simțea subminat curajul militar prin intențiile ei de fugă. REBREANU, R. II 63. Numai nu înțeleg cine v-a putut spune Că aveam... intenții așa bune. ALEXANDRESCU, P. 163. ◊ Loc. conj. Cu intenția să... (sau loc. prep. cu intenția de a...) = cu gîndul, în dorința de a... Ieri seară am fost la bal, cu intenția mai mult să întîlnesc pe Frosa și să-i cer socoteală pentru farsa ce mi-a făcut. BOLINTINEANU, O. 382. ◊ Expr. A avea intenția să... = a intenționa, a avea de gînd să... A face cuiva proces de intenții v. proces.

comun, ~ă [At: COD. ȚIV. 5/9 / Pl: ~i, ~e / E: fr commun, lat communis] 1-2 a Care aparține mai multora sau tuturor. 3-4 a Care privește pe mai mulți sau pe toți. 5-6 a Care interesează pe mai mulți sau pe toți. 7-8 a De care se folosesc mai mulți sau toți Si: obștesc. 9 a (Jur; îs) Drept ~ Parte a dreptului care are aplicare generală. 10 a (Jur; îs) Criminal de drept ~ Criminal care a comis o crimă obișnuită. 11 a (Grm; îs) Substantiv ~ Substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel. 12 a (Mat; îs) Factor ~ Număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. 13 a (Mat; îs) Divizor ~ Număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. 14 a (Mat; îs) Multiplu ~ Număr care este divizibil cu mai multe numere întregi date. 15 a (Mat; îs) Cel mai mic multiplu ~ Cel mai mic număr întreg care se poate împărți exact prin mai multe numere întregi. 16 a (Mat; îs) Numitor ~ Numitor care aparține mai multor fracții. 17 a (Rar; îs) An ~ An calendaristic. 18 a (Îs) Simț ~ Minte sănătoasă Cf bun simț. 19 a (Îe) A face cauză ~ă cu cineva A lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuție. 20 sn (Îe) A nu avea nimic (în) ~ cu cineva (sau ceva) A nu avea nici o legătură cu cineva (sau ceva). 21 a (Îe) A duce viață ~ă cu cineva A trăi sub același acoperiș Si: a conviețui. 22 sn Ceea ce aparține unei colectivități. 23 sn Ceea ce este alcătuit pe baze obștești. 24 av (Îlav) În ~ Laolaltă. 25 a Obișnuit. 26 a Frecvent. 27 a (Îs) Loc ~ Idee cunoscută de toată lumea Si: banalitate. 28 sn (Îe) A ieși din ~ A se prezenta ca ceva deosebit de ceilalți. 29 a Banal. 30 a De proastă calitate.

PARA², parale, s. f. 1. Veche monedă divizionară, a cărei valoare a variat după epoci; (astăzi la pl. sau în expresii) ban de valoare neînsemnată (v. gologan). Avea în chimir puține parale mărunte de argint și a băut vin de acele parale. SADOVEANU, P. J. 522. Nu căpătase niciodată o para mai mult decît îi trebuia. CARAGIALE, O. III 60. Supt Mircea cel Bătrîn tot soldatul primea pe zi cîte doi bani roșii care fac 13 parale. BĂLCESCU, O. I 15. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para sau a fi, a se afla fără (nici o) para (chioară sau frîntă) = a nu avea nici un ban. Se afla omul la bătrînețe împovărat de două copile destul de coapte, care trebuiau numaidecît măritate și el n-avea para frîntă, nemite cu ce să le înzestreze. CARAGIALE, O. III 199. Prin scrisoarea din 5 aprilie... îmi dai comisioane pe cari cu părere de rău nu le pot face pînă a nu primi bani de la tine sau de-acasă, căci acum mă aflu fără para. BĂLCESCU, la GHICA, A. 503. A lega paraua cu zece noduri v. lega (I 3). (În legătură cu «a da socoteală», «a achita», «a plăti») Pînă într-o para sau pînă la (o) para = pînă la ultimul ban; fără să lipsească nimic, exact. Nu mai datora nimănui nimic; achitase pe Lambrino pînă într-o para. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Se dă dator să plătească pînă la para. CARAGIALE, S. N. 84. (În legătură cu evaluări bănești) Ca o para = fără discuție, sigur, clar, neîndoielnic. O moșie, care face 250 de mii de lei ca o para. CARAGIALE, O. II 23. (Familiar) A ști cîte parale face cineva = a fi bine lămurit în privința cuiva, a ști că nu prețuiește mult, că nu-i mare lucru de capul lui. A face (pe cineva) de două parale = a spune cuiva vorbe grele, a-l ocărî strașnic, a-l batjocori, a-l face de rîs. A lua (pe cineva) la trei parale = a-i cere cuiva socoteală pentru ceea ce a făcut, a-i face mustrări, a-l lua din scurt. ◊ Cinci parale = monedă, astăzi ieșită din uz, care valora a douăzecea parte dintr-un leu. Întinzînd în întuneric pumnul în care strîngea gologanul, ea suspină: «numai... cinci parale!». VLAHUȚĂ, N. 112. 2. (Familiar, mai ales la pl.) Bani; avere în bani. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aș zice nimica. Mi le ia și pace bună! Dar îs paralele lui. SADOVEANU, B. 128. Tu totdeauna ai fost băiat cu parale. Ai avut bani de cînd te știu. CAMIL PETRESCU, N. 43. Țara geme-n angarale, Vodă numără parale. LIT. ANTIMONARHICĂ 110. ◊ Expr. (Familiar) Face parale = merită să fie apreciat, are valoare, e bun, frumos. Acuma-i vremea să ne grăbim. Acuma face parale calul bun și prietinul statornic. SADOVEANU, O. I 512. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale = este lipsit de valoare.

sînge n., pl. sîngĭurĭ(lat. sanguen și sanguis, gen. pop. sanguis, cl. sánguinis; it. sangue pv. sanc, fr. sang, cat. sanch, sp. sangre, pv. sangue). Lichidu roș care circulă pin vinele și arterele vertebratelor. Sîngele Domnuluĭ (al luĭ Hristos), vin (Iron.). Sînge de noŭă frațĭ orĭ sînge de gódie, un produs vegetal rășinoș roș cărămiziŭ închis recoltat de pe coaja fructuluĭ de cáiamus draco, o plantă agățătoare originară din insulele Sonde (Se Întrebuința odinioară ca medicament astringent). Sîngele voiniculuĭ, indrușaim. A-țĭ face sînge răŭ, a te nemulțămi, a te supăra, a te enerva. A-țĭ ingheța sîngele’n vine, a simți mare frică. Rudenie de sînge, rudenie adevărată, nu pin alianță. Principe de sînge, principe dintr’o familie domnitoare. Cal pur sînge, cal de cea maĭ bună rasă. Vocea sîngeluĭ, simțu de rudă, instinctu de familie. A-țĭ da sîngele pentru patrie, a muri saŭ a fi rănit p. patrie. A primi botezu de sînge, a fi în marele foc al bătăliiĭ. A vărsa sînge, 1) a fi ofticos în ultimu grad, 2) a vărsa sîngele altuĭa, a ucide. A fi iubitor de sĭnge, a fi crud, ucigaș. A lua (a lăsa) sînge cuĭva, a-ĭ deschide o vînă, a-l hărăxi, a-ĭ pune lipitorĭ cînd are prea mult stnge. A plăti o greșeală cu sîngele tăŭ, a perde vĭata p. această greșală. A avea sînge în vine (nu bragă!), a avea sîngele rece, a nu fi emoționat, a-țĭ păstra prezența de spirit. Cu sînge rece, fără emoțiune.

ROS, ROASĂ, roși, roase, adj. 1. Distrus (la suprafață) prin acțiunea lentă a unui agent exterior; subțiat, măcinat. Își potrivește surtucul cam boțit și ros la coate. SADOVEANU, O. V. 335. Să-i mai spui Să-mi cumpere o coasă, Cea veche nu știu este ori nu-i, Și-o fi acum și roasă De cînd rugina scurmă-n ea. COȘBUC, P. II 59. Și tu citești scrisori din roase plicuri. EMINESCU, O. I 119. Un pat de scînduri, acoperit cu o cergă roasă, un scaun... și o masă... ALECSANDRI, C. 27. ◊ (Cu arătarea agentului) Apoi intră, nu prin spărtura gardului, ci pe portița cu balamalele roase de rugină. DUMITRIU, P. F. 59. Pupitrul vechi și ros de coatele atîtor generații. BART, S. M. 11. ♦ Fig. Care a avut mult de-a face cu..., care e plictisit de... Era ros de tribunale și se pricepea în daraveri. VLAHUȚĂ, O. A. 207. Doar de lume am fugit... Lui Ivan i-s roase urechile de dînsa. CREANGĂ, P. 314. 2. Fig. Mîncat, consumat de... Oanță s-a arătat a fi un om ros de nevoi. SAHIA, N. 95. Penelopa, roasă de suferință, simți că un nou val de mînie îi turbură vederea. BART, E. 164. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună, Cînd inima mea nu-i bună? Că-i legată cu curele Și roasă de multe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121.

AVEA (am, perf. avui, part. avut) I. vb. tr. 1 A fi stăpîn pe ceva, a poseda: are mai multe moșii; abs. proverb: cu cît ai, cu atîta dorești să ai mai mult; – adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe ¶ 2 Arată diferite raporturi: a) între ființe, persoane: n’are copii; b) între persoane și lucruri: haina pe care o avea azi îi ședea mai bine; c) între persoane și lucruri abstracte, însușiri, stări sufletești, etc.: are mult talent pentru muzică; am niște dureri grozave; de aci expresiunea: ce ai? prin care întrebăm pe cineva care ni se pare că sufere, că e îngrijat, etc.; d) între obiecte: casa are două intrări ¶ 3 Arată raporturi între persoane ori lucruri și noțiuni de timp, de spațiu: trebue să aibă vre-o treizeci de ani ¶ 4 În legătură cu sbst. abstracte, exprimă o acțiune sau o însușire corespunzătoare noțiunii substantivului, și asemenea construcțiuni pot fi redate mai adesea prin verbe și adjective: nu mai am odihnă ( = nu mă mai pot odihni); are noroc (= e norocos) ¶ 5 Pe lîngă sbst. sau pron. de care se leagă prin prep., exprimă diferite categorii de raporturi, mai ales de dușmănie: nu știu ce tot are cu mine ¶ 6 În legătură cu unele sbst. abstracte, arată anumite acțiuni, anumite stări sufletești: ~ în (sau de) gînd, a se gîndi, a voi să...; ~ pe suflet, ~ pe conștiință, a simți o mustrare pentru ceva, a fi chinuit de un gînd: a nu ~ la inimă, a nu suferi pe cineva, a nu-l privi cu ochi buni ¶ 7 ~ cu cine, la cine, cu ce, urmat de un inf. sau subj. exprimă posibilitatea de a îndeplini ceva: n’am cu cine vorbi; n’am cu ce pleca; același înțeles în construcțiuni fără prep.: n’am ce-ți face ¶ 8 ~ de ce, arată un motiv, o pricină: am de ce să fiu supărat ¶ 9 ~ pentru sau la ce, arată scopul: credeam că am pentru ce să mai stau ¶ 10 ~ (de) a face, exprimă posibilitatea unui raport între două persoane sau două lucruri, o asemănare, o potrivire, o comparațiune: ce are de a face unul cu celălalt? de aci expr. elipt. (n`)are de a face, pentru a arăta prețul, însemnătatea pe care o punem pe un lucru, aprobarea sau desaprobarea pe care o dăm unui fapt: ce are de a face? poți pleca și așa; n’are de a face, astea sînt numai vorbe ca să te descurajeze ¶ 11 A nu ~ decît..., a) a nu face, a nu se mai gîndi la altceva decît...: n’ai decît să hotărăști și te vom urma; b) a nu-i mai fi altceva posibil, a nu-i mai rămînea decît...: nu mai ai decît să alegi între o alternativă și cealaltă; de aci expr. elipt. n’ai decît, cu înțelesul de puțin îmi pasă, poți să...: Atunci plec. –N’ai decît ¶ 12 Urmat de un adv., arată posibilitatea, felul, etc. îndeplinirii unei acțiuni: n’am încotro; n’ai unde să te mai duci ¶ 13 Urmat de un verb la subj. sau part. cu de, exprimă intențiune, poruncă, etc.: am să-ți spun ceva; am de scris; n’ai să faci nimic fără autorizarea mea. II. vb. intr. unipers. 1 A fi, a se găsi: n’are cine să-mi dea ajutor ¶ 2 ~ de grijă, a se îngriji de cineva, de ceva, a se ocupa de. III. vb. refl. 1 A se ~ (bine, rău) cu cineva, a fi, a trăi în raporturi bune sau rele cu cineva: se întovărăși cu cîțiva prieteni de ai lui cu care se avea ca niște frați (ISP.) ¶ 2 A sta într’un anumit raport față de ceva, a se raporta: precum lumina soarelui se are cătră alalte steale (CANT.). IV. Ca auxiliar, formează, împreună cu participiul trecut al verbelor, perfectul compus: am făcut; în limba veche se găsește și mai-mult-ca-perfectul format din imperfectul lui avea și participiul trecut al verbelor; împreună cu un subjonctiv, formează viitorul: am să fac; în limba veche se întîlnește și viitorul format cu infinitivul: am a face, voiu face [lat. habēre].

TRĂI vb. 1. a viețui, (pop.) a hălădui, a sălășlui, (reg.) a lăbădui, a sălăși, (Olt.) a sufleți, (înv.) a custa, a locui, a sălășui, a via. (Au ~ fericiți pe aceste meleaguri.) 2. a exista, a fi, a viețui, (rar) a ființa, (reg.) a lăbădui, (înv.) a dăinui. (Cât ~, omul învață.) 3. a o duce, a viețui. (Cum ~?) 4. v. coabita. 5. a viețui, (rar) a mișca. (Nu mai ~.) 6. a petrece. (A ~ acolo o bună parte din viață.) 7. v. apuca. 8. a se ține, a viețui. (~ de azi pe mâine.) 9. v. întreține. 10. v. crește. 11. v. simți. 12. v. dăinui.

PENIBIL, -Ă, penibili, -e,. adj. Care provoacă o impresie neplăcută, care face pe cineva să se simtă încurcat, jenat, stingherit; greu de suportat, apăsător, obositor. Ținteau să-și facă... o existență mai puțin penibilă. SADOVEANU, E. 88. Să mai spun că enervarea nu e bună la ceva!... glumi fără convingere Radu Comșa, să rupă tăcerea penibilă, după scena conjugală pe care nu o prevăzuse. C. PETRESCU, Î. II 154. Ce impresie v-a făcut răzgîndirea d-lui Costică? Mie mi-a făcut o impresie foarte penibilă... mi-a stricat atîtea frumoase planuri. CARAGIALE, O. VII 39. ◊ (Adverbial) E penibil să analizezi cît e de vinovat uneori sufletul omenesc. GALACTION, O. I 97. Mi-e penibil să obțin cel mai neînsemnat sprijin, datorită nevestei mele. CAMIL PETRESCU, U. N. 53.

lume¹ sf [At: PSALT. 67/7 / V: (înv) ~mă / Pl: ~mi / E: ml lumen] 1 (Îrg) Lumină (1). 2 (Pop; îe) A ieși la ~ A ajunge la un loc larg, deschis. 3 (Înv; îs) ~a ochiului (sau ochilor) Pupilă. 4 Piatră prețioasă strălucitoare fixată într-un inel sau în capătul unui ac. 5 (Pex) Totalitate a celor existente în realitate Si: cosmos, univers. 6 (Pex; în concepția mistică idealistă) Întreg univers, conceput drept creație a divinității. 7 (Pop; îlav) De când (e, îi sau cu) ~a și pământul Dintotdeauna. 8 (Îal) Vreodată. 9 (Pop; îlav) Cât e (sau până-i) ~a și pământul Veșnic. 10 (Îcn; îal) Niciodată. 11 (Șlp) Ansamblu de corpuri cerești, asemănător sistemului solar. 12 (Fig) Structură spirituală bazată pe un anumit sistem de gândire și de existență Si: totalitate. 13 Glob pământesc, cu flora și fauna sa. 14 (Îlav) În (sau, înv, preste sau prin) toată ~a sau în ~a toată Peste tot. 15 (Pop; îlav) În (sau din) fundul lumii De departe. 16 (Îlav) Peste ~ Foarte departe. 17 (Pop; îe) A lua ~a de-a lungul (și de-a latul) (sau a umbla prin ~ ori a cutreiera ~a) sau a înconjura ~a toată A călători mult și în locuri diferite Si: a colinda, a cutreiera. 18 (Pfm; îe) A se duce (sau a fugi, a pleca) în ~ (sau în toată ~a, în ~a largă) (ori a-și lua ~a-n cap) A pleca departe, fără să se știe unde, de obicei pentru a scăpa de un necaz. 19 (Pop; îe) Că (doar) nu piere ~a Se spune atunci când un lucru nu este prea greu de făcut sau nu cere sacrificii prea mari. 20 (Îe) Parcă toată ~a e a lui Se spune despre cineva care este foarte fericit. 21-22 (Îe) A (a)dormi ca dus de pe ~ (A dormi sau) a adormi foarte adânc. 23 (Pfm; îls) Vântură (sau deapănă) ~ (sau țară) Aventurier. 24 (Îal) Derbedeu. 25 Parte a globului pământesc cunoscută în Antichitate. 26 (Îs) ~a veche Pământ cunoscut înainte de descoperirea Americii, format din Asia, Europa și Africa). 27 (Îs) ~a nouă Cele două Americi și Oceania. 28 (Îs) ~a tăcerii Universul adâncurilor marine și oceanice. 29 (Înv) Bunuri pământești Si: bogăție (5). 30 (Îcn; îlav) (Nici) pentru toată ~a (sau pentru nimic în ~) Cu nici un preț. 31 (Bis; îoc viața de dincolo de moarte) Existență reală privită ca una dintre cele două sfere ale existenței umane. 32 (Pgn) Mediu în care se manifestă viața omenească potrivit acestei concepții. 33 (Pop; îe) A fi în (sau pe sau a trăi pe) ~ A fi în viață Si: a exista. 34 (Îlv) A veni pe ~ (sau a deschide ochii) pe (sau în) ~ A se naște. 35 (Pfm; îlv) A se duce (sau a ieși) din ~ (sau din ~a aceasta) sau a se duce pe ceea ~ (sau pe ~a cealaltă) A muri. 36 (Reg; îs) ~ albă (sau luminată) Sobor. 37 (Reg; îs) ~ albă Fericire. 38 (Mtp; îs) ~a albă Viață pământească, în care trăiesc oamenii. 39 (Mtp; îs) ~a neagră Viață subpământească, în care ar trăi duhurile rele. 40 (Pop; îe) A se duce în ~a albă A se duce departe, ca să nu-i dea cineva de urmă. 41 (Pop; îe) A-i părea ~a vânătă A fi foarte trist. 42 (Pop; îe) A se duce fiecare în ~a lui A-și vedea fiecare de treburile sale. 43 (Îe) A nu ști pe ce ~ e (sau se află) A nu avea conștiință clară. 44 (Fam; îae) A nu ști nimic din ce se întâmplă în jurul lui. 45 (Fam; îae) A fi foarte aiurit. 46 (Fam; îae) A fi foarte fericit. 47 (Reg; îe) A face ~a dragă A face farmece sub pretextul de a procura cuiva fericirea. 48 (Pop; îe) A(-i) fi cuiva ~(a) albă (sau dragă, bună) A fi mulțumit, fericit. 49 (Pop; îe) A nu mai ști de ~ dragă A nu mai fi fericit. 50 (Reg; îe) A-i fi cuiva ~a ~ (bună) (sau dragă) A fi fericit. 51 (Îae) A-i plăcea cuiva să trăiască. 52 (Îe) Când ți-e ~a mai dragă Când te simți mai bine. 53 (Îae) Când nu te aștepți. 54 (Pfm; îe) Zi-i ~ și te mântuie! Asta e, n-ai ce-i face! 55 Viață liberă. 56 (Îla) De ~ Referitor la viața de plăceri, în special la dragoste. 57 Populație a globului pământesc Si: umanitate. 58 (Prc) Majoritate a oamenilor. 59 (Prc) Mulțime de oameni Si: gloată (1), public. 60 (Îs) Toată ~a Toți oamenii. 61 (Îs) Multă ~ Oameni mulți Si: mulțime. 62 (Îs) ~a de pe ~ (sau ~a toată, o ~ întreagă) Mulțime nenumărată de oameni. 63 (Îs) Puțină ~ Oameni puțini. 64 (Reg; îe) A fi pătruns de-ale lumii A avea experiența vieții. 65 (Pop; îs) ~a luminată Mulțime bine îmbrăcată. 66 (Reg; îe) A se lua (sau a se da) după ~ A face cum fac alții. 67 (Îe) A purta ~a pe degete A induce în eroare Si: a înșela, a păcăli. 68 (Îae) A-și bate joc de oameni. 69 (Pfm; îe) A fi în rând cu ~a (sau în rândul lumii) A fi ca ceilalți oameni. 70 (Pfm; îae) A fi așezat, chibzuit. 71 (Îlav) Ca ~a Ca de obicei. 72 (Îal) Cum trebuie. 73 (Fam; îal) Frumos. 74 (Fam; îal) Bine. 75 (Îlav) În rând cu ~a Ca ceilalți oameni. 76 (Îal) Cu rost. 77 Categorie de oameni considerată din punct de vedere al profesiei, al culturii, al felului de viață și care prezintă trăsături proprii. 78 Mediu social Si: societate. 79 (Înv; îe) A fi în ~ A întreține relații sociale. 80 (Pop; îe) A ieși la (sau în) ~ (ori a scoate capul în ~) A intra în societate. 81 (Îae) A lua contact cu oameni și relații noi. 82 (Reg; îae; d. flăcăi și fete) A se prinde pentru prima dată în horă. 83 (Reg; îe) A fi om (sau femeie) de ~ A-i plăcea societatea și petrecerile. 84 (Îs) Om de ~ Persoană care are experiență și cunoaște uzanțele vieții din societate. 85 (Îas) Persoană dornică de petreceri. 86 (Îs) ~ bună Oameni aparținând claselor privilegiate. 87-88 (Pfm; îe) A ajunge (sau a fi) de râsul lumii (A ajunge sau) a fi într-o situație degradantă. 89 (Pfm; îae) A se face de râs. 90 (Îrg) Viață. 91 (Pfm; îe) A(-și) lua ~a (sau averea) în cap (sau în traistă) A pleca departe spre a-și găsi condiții de viață mai bune. 92 (Pop; îs) Boierul ~mii Drac. 93 (Înv; îs) Învățătură despre ~ Cosmologie. 94 (Pop; îs) Cântec de ~ Cântec de dragoste. 95 (Mtp; îs) Frumoasa ~mii Cea mai frumoasă dintre toate femeile. 96 (Pop; rel; îs) ~a de apoi (sau ~a cealaltă, ceea ~) Viață de dincolo de moarte. 97 (Mtp; îas) Celălalt tărâm.

URMARE, urmări, s. f. Acțiunea de a urma și rezultatul ei. 1. Consecință, concluzie, rezultat. Cearta de la horă nu va rămîne fără urmări. REBREANU, I. 35. Trebuie să sufăr urmările faptelor mele. BOLINTINEANU, O. 405. Simți urmările nesocotinței sale. NEGRUZZI, S. I 25. ◊ Loc. conj. Prin (sau, învechit, în) urmare = în consecință, în concluzie, așadar, deci. Licitația se va ține prin urmare de bună seamă și ei nu vor mai putea cîrti. VORNIC, P. 190. Eu te-am văzut mititică cît o șchioapă... În urmare, mi se poate trece cîte le zic. ALECSANDRI, T. 995. 2. Ceea ce urmează după...; continuare (a unei lucrări, a unei acțiuni). Iată urmarea istoriei mele. GHICA, A. 407. Spune, ne rugăm, pînă în sfîrșit toată urmarea întîmplării. DRĂGHICI, R. 26. ◊ Expr. A da urmare (unui ordin, unei dispoziții) = a pune în aplicare, a lua în considerare, a da curs, a executa. 3. (Învechit și popular) Mod de a proceda, de a se purta; procedeu, faptă, purtare. Tată-su, care-i om bun și blajin, o mîngîie. Dar el nu știe de urmările ei, ca maică-sa. SADOVEANU, O. VIII 214. Potoliră cîrtirile poporului asupra acestei urmări arbitrare. NEGRUZZI, S. I 241. Să avem milă de nesocotita lui urmare. DRĂGHICI, R. 6.

MĂSURĂ s. f. I. 1. (Învechit și popular) Faptul de a măsura ; măsurare, măsurătoare. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. S-au rînduit. . . cercetători la starea locului ca să facă hartă și măsură (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 427. De acolo iarăși au întors cu măsura în sus, spre miazănoapte în linie dreaptă (a. 1 815). ib. II, 16/22. ◊ E x p r. (Regional) A-și face (sau a-și lua) măsuri = a chibzui, a judeca, a-și da cu socoteala. Îți dau soroc de opt zile să îți iei măsurile și să hotărăști. GORJAN, H. IV, 95/2. Hei, hei! cînd aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a mă da și la scris. CREANGĂ, A. 7. Stă el, îș faci măsuri; „mai mă cumpîn, sî mă măi duc odatî!” ȘEZ. II, 101, cf. 153, ib. III, 2. A băga oile în (sau la) măsură = a izola oile de miei, spre a stabili cît lapte dă fiecare oaie. Cînd se bagă oile în măsură, adecă cînd se aleg cu totul mieii de la dînsele. ECONOMIA, 86/24, cf. CHEST. V 11/8. ♦ (Transilv.) Recrutare. Cîntă cucu-n vîrf de șură, Merg feciorii la măsură. RETEGANUL, TR. 54, cf. MÎNDRESCU, L. P. 35, BUD, P. P. 39, ȘEZ. IX, 59. 2. Valoare a unei mărimi, a unei cantități, a unei d mensiuni etc., determinată în raport cu o unitate dată. Măsura (n u m ă r u l u i H, D) zilelor meale cîte-s. PSALT. 74, cf. 219. Cine au pusu măsurile lui de știi? DOSOFTEI, ap. GCR I, 267/13. De nu se arată luna. . . în firească [a] sa măsură. CALENDARIU (1 814), 79/14. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagâ și în măsuri cumpenite? CONACHI, P. 267. Bădiță, di piste vale, Nu purta pean-așa mare, Ci o poartă-ntr-o măsură, Pe cum ți-i stogu la șură. MÎNDRESCU, L. P. 152. Îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I, 105. ◊ F i g. Dată amu fi-va voao întocma trudeei și măsură de mîngîiare. CORESI, EV. 474. Vechi rămășițe a gloriei strămoșești făcute pe măsura oamenilor mari. NEGRUZZI, S. I, 184. D-na M. . . nu-și putea da seamă de măsura pasiunii noastre. IBRĂILEANU, A. 23. Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I și pe măsura imperiului său. STANCU, U.R.S.S. 112. ◊ L o c. a d j. și a d v. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Înalți toți de o măsură. PANN, E. H, 25/15. Să-mi scoată mie ochiul stîng iar mai întâi să scoată și cetățeanului ochiul care-l mai are. Să se puie ochii la cîntar, să se vadă dacă-s de-o măsură. SADOVEANU, D. P. 160. (F i g.) Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu? ALECSANDRI, POEZII, 387. (E x p r.) A fi de (o) măsură (cu cineva) = a fi de aceeași vîrstă (cu cineva). O fos[t] d'e măsură la copilu miău. DENSUSIANU, Ț. H. 96, cf. A III 13. Să nu fie de o măsură sau n-ar fi de o măsură! = (se spune cînd se vorbește despre o nenorocire, despre o boală, despre un mort etc.) de n-ar fi la fel! Avea niște friguri așa de strașnice încît tremura cum tremur eu acum, n-ar fi de o măsură. GANE, N. II, 165, cf. 162. Băietul meu care a murit semăna cu al dumitale, să nu fie de o măsură. PAMFILE, J. II, 154, cf. com. din BILCA-RĂDĂUȚI. A fi pe o măsură (cu cineva) = a se asemăna, a se potrivi (mai ales la fapte rele). Com. din ALBA-IULiA. După (sau pe) măsură = (despre obiecte de îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului. Îm fac papus dupa măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ L o c. a d v. În largă (sau în mare, învechit cu multă) măsură = în cantitate mare, mult. Iar dintru greci, măcar că au fost și tegheitianii și athinei buni, iar cu multă măsură îi covîrșiră cu vitejiia laconii. HERODOT (1 645), 493. Folosesc în largă măsură materiile prime locale. LEG. EC. PL. 241. În mică măsură sau în măsură neînsemnată = în cantitate mică, puțin. Pămîntul se lucra în Văleni în măsură neînsemnată. AGÎRBICEANU, A. 72. Eu nu am darul versului decît în mică măsură. BENIUC, V. 29. În egală (sau în aceeași) măsură = la fel (de mult). Interesînd în egală măsură atît pe lingviști cît și pe criticii literari, problemele limbii literare au constituit obiectul a numeroase articole. V. ROM. aprilie 1 953, 47. (Învechit și regional) La măsură = corespunzător unei mărimi dinainte determinate ; precis, exact. Să nu să facă locuitorilor cît de puțină asuprire, măsurîndu-să fînul cu stînjenu drept și stogurile întocma la măsură (a. 1 814). URICARIUL, I, 204. Crezînd că va căpăta bani mulți, le-a împlinit la măsură poronca. SBIERA, P. 272. (E x p r.) A veni la măsură = a atinge o anumită limită (dinainte stabilită) în ce privește mărimea, dimensiunea, cantitatea etc. V. p o t r i v i, n i v e l a. Și capul ce se-nalță mai sus de apa dreaptă Mi ți-l retează iute să vie la măsură. HELIADE, O. I, 226. A venit cotul la măsură (= a fost exact, nu a fost lipsă). Cf. ZANNE, P. V, 209. (F i g.) Al meu [prieteșug] acmu mărturisesc să fie venit la măsura cea desăvîrșit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 173/35. A veni (sau a sosi) la măsura vîrstei sau la măsură de vîrstă = a depăși vîrsta adolescenței, a deveni matur. Cei fără de vrăsti mai puțin să vor certa. . . și aceasta se înțeleage cînd le lipseaște puțină vreame să vie la măsura vrâstei, ce să dzice să le vie mintea la cap. PRAV. 259. Acesta sosindu la măsură de vrăstă. . . miersă la oaste. DOSOFTEI, V, S, noiembrie103^r/3. L o c. p r e p. După (sau pe, în) măsura = în raport cu. . ., potrivit cu. . ., proporțional cu. . . Puse împărțitul limbilor după măsura (s a m a V, n u m ă r u l D) îngerilor lu Dumnezeu. PSALT. 313. Pre măsura credințeei și curăției. CORESI, EV. 317, cf. 369. Fieștecare după starea cinstei lui și după măsura slujbei, va găsi odihnă și sprijineală (a. 1 774). URICARIUL, I, 84, cf. 133. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporește pe măsura vărtuței sau a slăbiciunii. CONACHI, P. 310, cf. 260, 265. De rolul subconștientului, de acela al duratei în evoluția personagiilor au ținut și alții seama în măsura talentului lor. IBRĂILEANU, S. L. 10. ◊ Loc. c o n j. Pe măsură ce. . . = cu cît. . . Și pe măsură ce tristețea ei îl apăsa mai mult, bucuria lui era mai vie. TEODOREANU, M. II, 46. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăștie. BOGZA, C. O. 397. Limba se dezvoltă, se îmbogățește cu noi cuvinte, pe măsură ce mijloacele de producție se dezvoltă, se perfecționează. CV 1 950, nr. 4, 48. În măsura în care. . . = numai atît cît. . . Tu făceai destul pentru noi în măsura în care nu-ți călcai pe suflet. DEMETRIUS, C. 61. ◊ E x p r. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor obiecte de îmbrăcăminte (sau încălțăminte). Tocmind să-i facă o păreache cizme, i-au luat măsură. BĂRAC, T. 29/15. (Popular) I-a pierdut dracul măsura sau i-a uitat Dumnezeu măsura, se spune despre un om foarte înalt. Cf. ZANNE, P. VI, 611, MAT. DIALECT, I, 230. (Regional) A duce măsură = a se cumpăni. Greutatea care duce măsură cu apa (= greutatea de la cumpănă). ALR II 2 547/250. ♦ (învechit) Nivel. Au stătut apa în măsură zile 150. N. COSTIN, ap. DDRF. Au venit apele mari, afară din măsura lor pe cum venia de altă dată. MUȘTE, LET. III, 78/11. 3. Unitate convențională cu care se măsoară dimensiune, o cantitate, un volum etc. Cît iaste la noi o litră de aur, aceasta iaste talantul jidovilor, Că măsura i-era de mult preț de florinți și cu mult trăgea mai mult. CORESI, EV. 283. Stînjenul este o măsură antică pe carii românii au păstrat încă de la romani. ASACHI, E. III, 19/2. ▭ Sistem de măsuri și greutăți. 4. Instrument, unealtă cu care se măsoară ceva ; (regional) unitate de măsură (I 1) de capacitate a cărei mărime variază, după regiuni, între 1/4 de litru și 30 de litri (CONV. LIT. XXXV, 839, LEXIC REG. 14, ALR I 1 602/28, 77, 79,603/516,1 604/63, 77, 79, 85, 87, 90, 106, 107, 166, 1 605/80, ALR SN I h 181, ib. h 182) ; litră (CHEST. V 6/61), ferdelă, mierță (ALR I 1604/343) ; eîntar (ib. 1 599/190, 289, 308) ; (la pl.) greutățile cîntarului (ib. 1 601/251, ALR II 4 279/157, 260, 605) ; compasul tîmplarului (ALR II 6 681/95) ; clupă cu care se măsoară grosimea la trunchi (A II 12). Menciuroși fiii oamerilor întru măsuri (c u m p e n i D, c u [m] p e n e l eH) nu dereptați, ci în deșertu depreură. PSALT. 117. Ceia ce vor avia mierță, sau veadre, sau alte măsuri hicleani mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac, pre aceștia foarte să-i cearte. PRAV 17. Măsură bună îndesată și scuturată. N. TEST. (1 648), 75^r/38. Unii [negustori] cu măsuri de gît Se tînguia amărît, Alții cu cîntare-n nas Se văita cu mare glas. PANN, ap. GCR II, 323/15. Trona cu o pîlnie într-o mînă și în cealaltă cu o măsură de tinichea. REBREANU, I. 483. Pe tejghea stăteau, bine-rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I, 97, cf. H XVII 8, 255, XVIII 103. Vinu-i bun, măsura-i mică. DOINE, 133. Cu ce măsură veți măsura, măsura-se-va vouă (sau cu aceea ți se va măsura) (= după fapte și răsplată). Cf. CORESI, EV. 46, MARCOVICI, D. 180/13, ZANNE, P. V, 418. F i g. Ah, dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă ni-e ura În ziua din urmă a ta. COȘBUC, P. I, 155. ◊ Expr. A umple măsura = a ajunge la ultima limită. Fratele tău a umplut măsura rușinei sale. I. NEGRUZZI, S. V, 146. A i se umple măsura = a se sătura (de ceva sau de cineva) ; a-și pierde răbdarea, a-și ieși din fire. I s-a cam umplut măsura. ZANNE, P. V, 420. ♦ S p e c. (Pescuit) Instrument în formă de crăcane, întrebuințat la măsurarea, pe frînghie, a distanțelor la așezarea avelor, astfel ca ochiurile mari și cele mici să se potrivească între ele. ANTIPA, P. 531. 5. Conținutul, cantitatea cuprinsă într-o măsură (I 4). Covăseala. . . o luo muiarea și o acoperi în fîină de trei măsuri pînă cînd dospiră toate. CORESI, ap. GCR I, 17/15. Cu 100 de măsuri de untdelemn (a. 1 650-1 675). GCR I, 195/13. Dintr-aceastâ făină pun într-o măsură de apă. IST. AM. 65^r/7. Trimise pre. . . Ermis să împarță cu cumpăna minciunile pre la tot fealiul de meșteri, deci deate fieștecăruia cîte o măsură plină (a. 1812). GCR II, 211/21. l-au pus și vro doao măsuri de beare. BĂRAC, T. 16/14. O măsură hotărîtă [de ovăz], I. IONESCU, C. 223/17. ♦ Cantitate de pulbere și plumb cu care se încarcă un cartuș sau o armă de foc. Cf. STOICA, VÎN. 16. 6. (Muz.) Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării și grupării duratelor sunetelor după periodicitatea accentelor tari. Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. Degetul uscat părea măsura că bate. ISANOȘ, Ț. L. 8. 7. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, O. IV, 356, cf. MAIORESCU, CR. I, 80. Poetul. . . a vrut cu tot dinadinsul să manevreze o prea mare varietate de ritmuri și măsuri. LL I, 148. II. F i g. 1. Putere ; valoare. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură, Ce un uriaș odată in resboaie a purtat; Greutatea ei ne-apucă, trece slaba-ne măsură, ALEXANDRESCU, M. 16. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură. EMINESCU, O. I, 198. ◊ Expr. A fi în măsură (să...) = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumnitale, ești cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II, 168, cf. id. C. V. 92. A-și da măsura = a arăta (tot) ce este capabil să facă, să dea. În ultimele rînduri ale acestui capitol se vor menționa numai lucrări modeste sau nume obscure, singurele ce se mai întîmpină pe terenul unde-și dăduseră pînă atunci măsura puterilor fruntașii unei mișcări de regenerare. IORGA, L. II, 262. 2. (Mai ales la pl. ; adesea în construcții cu verbul „a lua”) Hotărîre, prevedere ; mijloc necesar pentru realizarea unui scop. Aceasta socotesc că va înțălepți pe Robinson de a-și lua măsuri mai bune spre îndreptarea urmărilor [primejdiei]. DRĂGHICI, R. 12/13, cf. 37/17, 101/18. Acest furtișag ce se face necontenit înșălîndu-se publicul, anevoie se poate opri prin legiuri și prin măsuri polițienești. CR (1836), 41¹/39. Măsurile extraordinarie luate din apropierea epidemiei (a. 1855). URICARIUL, IV, 440/19. În 1848 o măsură provizorie s-au hotârît la Constantinopol. ib. 440/22. Oricine să ție cu strictețâ această măsură feritoare de molipsire. CUPARENCU, V. 11. Acolo însă unde o breaslă nu se putea constitui... tot domnia lua măsuri de a se numi un șef. N. A. BOGDAN, C. M. 175. M-ați avertizat și n-am luat măsuri din timp. C. PETRESCU, R. DR. 212, cf. id. Î. I, 4. M-am dus ca să-l văd și să iau măsuri. ULIERU, C. 4. Pentru a se acoperi de creanțele sale nesigure sau în suferință, banca va putea lua orice măsură de conservare, asigurare sau executare. LEG. EC. PL. 184. Se scoală mîine dis-de-dimineață, ca să ia măsuri. SADOVEANU, M. C. 138. Noul mare vizir e speriat râu și toate măsurile pe care le ia sînt măsuri de panică. CAMIL PETRESCU, O. III, 138. 3. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care este posibil ceva. De vor trece de măsură, atunce acela ce l-au bătut. . . să va certa trupeaște. PRAV. 225. La orice lucru să păzească măsura. MOLNAR, RET. 23/21. Vei vedea ruptă ața atărnărei rînduite Ce le ține în unire și în măsuri îngrădite. CONACHI, P. 270, cf. 272. Cînd vei să vorbești, la gură Să aibi lacăt și măsură. PANN, P. V. I, 3/18. La cuvinte n-au măsuri. id. Ș. II, 53/25. Acel stelagiu. . . era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I, 37. N-ai măsură la vorbă. ZAMFiRESCU, A. 96.. Măsura la toate, cea mai bună dreptate. ZANNE, P. VIII, 381, cf. 380. Sarea-i bună la fiertură însă nu peste măsură (=la toate trebuie chibzuință), id. ib. IV, 105. *Loc. a d v. și (rar) a d j. Peste (sau, învechit, cu asupra de) măsură = foarte, prea, din cale-afară (de mult) ; mai mult decît trebuie, exagerat, excesiv. Prespre măsură învrăjbiia ei. COD. VOR. 76/19. Sâ-i plătească cu asupra de măsură (a. 1 750). GCR, II, 63/39. Colica din îmbuibare (preste măsură mâncare). CALENDARIU (1 814), 170/14. Și ce dormi preste măsură? BĂRAC, ap. GCR II, 174/30. Am iubit! și cunosc gustul dragostei peste măsură. CONACHI, P. 80, cf. 270, 300. Ea bărbat are bun peste măsură Ca pîinea a bună. PANN, P. V. II, 97/9. Nu vorbi peste măsură Ci pune-ți lacăt la gură. id. ib. III, 9/2. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I, 82. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. id. ib. 141. Voinicul era ostenit peste măsură. ISPIRESCU, L. 130, cf. 185. Prea slăvite Agamemnon, tu peste măsură de lacom. MURNU, I. 7. Înfuriat peste măsură, ridică pumnul la Ghighi. REBREANU, I. 38, cf. id. R. I, 265. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. Nu trebuie totuși să fii îngrijorat peste măsură, încercă Vancea să-l liniștească. VORNIC, P. 173. La orice învățătură Nu grăbi peste măsură. ZANNE, P. V, 356, cf. I, 105, 686, II, 700, 784, III, 671, IV, 62. Fără (de) măsură = a) din cale-afară, fără socoteală, exagerat. Umnojiră-se fără măsură (p r e s p r e n u m ă r D). PSALT. 76. Cufundarea fără de măsură. CORESI, EV. 45. Va grăi cu glas de urgie fără de măsură (a. 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 458/5. Fără de măsură și cum nu să cade. . . să cheamă bătaia, cînd se face cu toiagul. PRAV. 159. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II, 293. Abramovici țipa. . . fără nici o măsură. SAHIA, N. 82. începu să strige fără măsură. Amenința cu pumnul în aer. PREDA, D. 216 ; b) foarte (mare), nemăsurat. Milostea a lui cea fără de măsură. CORESI, EV. 392. Ai milă fără măsură (cca 1 633). GCR I, 82/24. După aceea au zidit mănăstirea cea fără de măsură frumoasă din Argișu. ȘINCAI, HR. II, 133. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală, moderat. Dascălul ce-ș va bate ucenicul nu să va certa. . . căndu-l va bate cu măsură și spre învățătură. PRAV. 224, cf. 115, 158. Cu măsură bate. MARDARIE, L. 237/23, cf. 176/3. O cîrmuire blîndăși cu măsură (a. 1 773). GCR II, 87/1. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. i, 178. Be cu măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. La mâncare să aibi cumpătare Și la băutură să fii cu măsură. ZANNE, P. III, 640, cf. IV, 179. ◊ E x p r. În măsura posibilităților = atît cît se poate, în limita posibilităților. (Regional) A avea măsură bună = a avea fire bună, temperament bun. ALR I 1 374/542. (Învechit) A nu(-i) fi măsură (cuiva sau la ceva) = a fi foarte mare, nemăsurat, nelimitat; a fi foarte mulți, în cantitate foarte mare, nenumărați. Vereră lăcuste și omide ce nu lă era măsură (c î t e n u a v e a n u m ă r H, f ă r ă s e a m ă C, d e n u a v e a s e a m ă(²). PSALT. 221. Mare e Domnul nostru. . . și înțeepciuriei lui nu e măsură (n u m ă r u H, D). ib. 303, cf. 77, 216. III. (Regional) PÎnza de pe fața mortului. (Gura Teghii-Buzău). ALRM I/II h 415/735. – Pl.: măsuri și (învechit) măsure. – Lat. mensura.

INIMĂ ~i f. 1) Organ central al aparatului circulator, de formă conică, musculos, situat în partea stângă a pieptului. Bătăile ~ii. Operație la ~. ◊ A-i trece (cuiva) un cuțit prin ~ a simți brusc o durere la inimă. 2) Focar de sentimente și emoții. ◊ Cu mare ~ (sau cu toată ~a) cu mare plăcere. A-și lua ~a în dinți a-și face curaj, biruind o frică; a îndrăzni; a se încumeta. A i se face (cuiva) ~a cât un purice a simți o mare frică. A-i râde (sau a crește) (cuiva) ~a a avea o mare bucurie. A i se pune (cuiva) pe ~ a i se face rău. A-l frige (pe cineva) la ~ a) a provoca (cuiva) o mare durere; b) a îndura o mare suferință morală. A avea o piatră la ~ a avea o neplăcere, o durere sufletească. A fi cu ~a împăcată a se simți liniștit. A nu avea (pe cineva) la ~ a nu iubi, a nu suferi (pe cineva). 3) Fel de a fi al omului; trăsătură de caracter. ◊ A avea ~ de aur a fi foarte bun. A avea o ~ largă a fi mărinimos, darnic. A avea o ~ de piatră a fi nemilos. A fi câinos la ~ a fi rău, crud. A avea ~ deschisă a fi sincer. 4) fam. Parte a aparatului digestiv în care se digeră alimentele; stomac. ◊ Pe ~a goală pe nemâncate; pe stomacul gol. 5) (la cărțile de joc) Unul dintre cele patru semne distinctive de culoare roșie având forma unui astfel de organ. 6) Carte de joc marcată cu acest semn. 7) Mijloc sau partea de mijloc a ceva. ~a mărului. ~a motorului. ◊ ~a căruței bară de lemn ce unește cele două osii. 8) Punct esențial, capital a ceva. ~a orașului. ~a romanului. /<lat. anima

MĂICUȚĂ, măicuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui maică (1). Era să-l las, măicuță, Cu gluma și să tac? COȘBUC, P. I 266. Eu cerc un aspru dor De măicuța mult iubită. BOLINTINEANU, O. 90. Cînd măicuța m-a scăldat... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Apelativ dezmierdător, Ia vocativ, cu care o femeie se adresează copilului ei sau unei persoane dragi) Corbeo, maică, mai trăiești? Că, de-i fi, măicuță, mort, Să dau la popa d-un ort. TEODORESCU, P. P. 518. ♦ Termen de respect cu care ne adresăm unei femei (mai) în vîrstă (de la țară). Cine-i acolo?... – Om bun, măicuță! CREANGĂ, P. 90. 2. Călugăriță; termen cu care se adresează cineva. unei călugărițe. În satul liniștit și curat din jurul mănăstirii Văraticului, măicuțele se strecurau pe ulicioare lin, nici nu li se simțeau pașii. SADOVEANU, O. VII 220.

stingherit, ~ă [At: SAHIA, N. / Pl: ~iți, ~e / E: stingheri] 1 a (D. oameni sau d. manifestările lor) Care este împiedicat (de cineva sau de ceva) să se manifeste, să acționeze, să se desfășoare etc. în bune condiții Si: deranjat² (5), incomodat, încurcat, jenat, stânjenit (1), tulburat, (liv) conturbat, importunat, (rar) sinchisit, strâmtorat (5) (pop) zăticnit, (înv; fam) sastisit. 2-3 a, av (D. oameni; adesea adverbial) Cuprins de senzația că nu se simte în largul său sau de un sentiment de reținere (ca urmare a absenței îndrăznelii, a încrederii în sine etc.) față de ceva sau de cineva (mai ales de o persoană care impune prin vârstă, prin prestigiu, prin funcție etc.) Si: jenat, rușinat, stingher (13), stânjenit (2), (rar) sfiit. 4 a (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care exprimă stinghereală (2) Si: jenat, rușinat, stânjenit (3).

MARFĂ s. f. 1. (Învechit, astăzi numai în Transilv., Ban.; în formele marhă, marvă și mară; adesea cu sens colectiv) Vită cornută (mai ales bou sau vacă); vită de muncă (GCR II, 472); p. g e n e r. animal domestic (CIHAC, II, 186, ALR II 5652/36, 47, 349), dobitoc (CABA, SĂL. 99, A II 7). În a șaptea zi. . . nu face nece un lucru nici tu, nici feciorul tău, nici fata ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici marha ta. CORESI, ap. GCR I, 23/34, cf. CCR 19/9. Iară să vor prinde la el cea marhă furată vie, săva bou fie, săva asin, săva oaie, de doao ori să dea atîta. PALIA (1581), ap. CCR 69/21. Deci s-au dus Ghiorghi de-au cumpîrat aceale vite, cîce atunci n-au fost oprită marha de măria-voastră (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 59, cf. 62, 73, 78. Pîntecele de-a stîngă de se va cutremura, o dobîndă de marhă veri apuca. PARACLISER (1639), 262. Deade noao fîntîna aceasta den carea au beut el și feciorii lui și marha lui. N. TEST. (1648), 109^r/12. Să-și adune mărha dumnilor-sale în plaiul muntelui pre locul țerei Moldovei (a. 1676). BUL. COM. IST. II, 199. Va plăti restul dăjdii, cum s-a face ceva pășune la marhe (a. 1767). IORGA, S. D. XIII, 262. Marha sau dobitoacele ceale cu coarne uneori capătă rîie. CALENDARIU (1814), 181/27, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., CIHAC, II, 186. Cele apărținătoare de casă și sălașul cu marva afară la cîmp. MARIAN, S. R. II, 226, cf. TDRG, ROSETTI, R. VI, 150. Nici nu se mai spală, da de mîncat se îndoapă ca marha. T. POPOVICI, S. 145. Omul prost e ca măgarul sau ca marha. H XVIII 19. Să nu le strice lupii marvele (vitele). ib. 312. Bădișor de preste vale, Nu-ți pune pean-așa mare, Ci-o pune mai retezată, Precum ai marvă-n poiată. EPURE, P. 75. Feciorii slujiseră numai pre marve și nu pre bani. CĂTANĂ, P. B. I, 9. Bună umbră dobîndește, Multă marvă să dumbrește. ALEXICI, L. P. 25, cf. 111. Trăim dî pă plug șî dî pă marhă. DENSUSIANU, Ț. hH. 205, cf. 114. Murguleț, marhă rotată, Scoate-mă în deal odată. BÎRLEA, C. P. 171, cf. 304. Cumpără sare. Sarea o dă la marvă, la oi. ARH. FOLK. III, 143. Cîn-să gată, le-aleje; tot natu-ș ia marva lui. ib. 144. Abia am iășit dîn iarnă cu marhele. ALR I 324/56. Să duse cu marvil’e la iarbă. ib. 1088/49. Să nu să baje la mine-n ocol nici o mară străină. ALR II 3013/29. Mana marhălor, a vacilor. ib. 4241/346. Solniță dîn corn dă marhă. ib. 4995/64. ♦ P. g e n e r. (De obicei determinat prin „sălbatic”) Animal sălbatic (mai ales cerb sau căprioară). Cf. ALR I 1157/79, 90, 138, 315. ♦ (Depreciativ, cu determinări care accentuează nuanța depreciativă) Epitet pentru un om grosolan, lipsit de bun-simț sau prost. V. v i t ă, d o b i t o c. S-a dus la Rigo și a cerut-o la joc. Ea l-a privit semeață: – Nu joc cu tine. Ești marhă mare, nu știi juca. T. POPOVICI, SE. 514. Marvă încălțată. ALR I 1524/45. 2. (Prin Ban., în forma mară) Prăsilă. Cf. ALR I 1769/28. Am cumpărat oi și stupi de mară. Com. din ORAVIȚA. 3. (Învechit) Avut, avere, bogăție (constînd din vite sau, p. e x t., din diverse bunuri mobile).Aduseră . . . pre Lot, frate-său, și cu toată marha (uneltele BIBLIA 1688, 9²/33) lui și muieri și oameni. PALIA (1581), 55/7. Nedreptatea amu pohteaște să răpească marha striinului. CORESI, EV. 218, cf. 400. Robiră pre muierile den Madiam și marha lor și dobitoacele lor și toate agonisitele lor. BIBLIA (1688), 119²/9. Odăi de oi vom face aicea dobitoacelor noastre și cetăți marfelor noastre. ib. 120²/49, cf. 23¹/17, 461/40. Și de aceasta am poruncit domniia mea, din nice un fealiu din marha lor să nu li se ia vama domnească dinții, nice din oi, nice din stupi, nice din porci, nice din găleată (cca 1700). IORGA, S. D. XII, 277. Pînă acum tisturile nici atare la casa sau marha preuților n-au îndrisnit, ce cineși în forumul său au căutat judecata (a. 1765). id. ib. XII, 257. De dijma grîului, secărei. . ., inului, stupilor, meilor, melușeilor și a altor vite și marfe care s-au obicinuit. . . a se da fiscului nostru. . . să-i scutim și să-i mîntuim. ȘINCAI, HR. III, 82/22. 4. (La sg., de obicei cu sens colectiv, sau la pl.) Bun (material) produs al muncii și destinat schimbului pe piață. Aceștia sînt. . . iubitorii de argintu și ceia ce au cumpărat marhă strîmbă. COD. TOD. 205, cf. CUV. D. BĂTR. II, 344/5. Scriem carte. . . la vodă, la domnul nostru, să slobodzească drumul să îmbie neguțătorii. . . să vie cu negoațe și cu marhă la Bistriță (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 89, cf. 55. De la Lipova au tîrguit marfă la tîrgul Devii (a. 1747). IORGA, S. D. XII, 45. N-au trecut multă vreme la mijloc și au ars și vama domnească, arzînd multă marfă domnească și neguțitorească (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 231/34. Luase de la oamenii lui Paul Beldi de Bodula nouă cai, cu mărfile ce ducea, pentru că n-au avut răvășel. ȘINCAI, HR. II, 151/34. Neguțitorii. . . au suit prețul marfelor sale. id. ib. III, 219/23, cf. I, 371/9. Fâcînd tocmalâ cu numitul ca să-i dau zece mii ocă cașcaval.. . am și pus în lucrare ca la vremea cuviincioasă să-i fie marfa gata (a. 1810). URICARIUL, XIV, 239. Un neguțitor vienez bătrîn mi-au spus că din Viena de 16 ori au dus marfă la Moldova. GOLESCU, Î. 97. Vamă de acum înainte să va lua numai la schele și la locurile de la graniță, pentru mărfurile atît cele ce ies, cît și cele ce intră, cîte 3 lei la sută. CR (1829), 308²/17. Au socotit să arunce în mare. . . tunuri, coleturi cu marfă, poloboace și alte asemine. DRĂGHICI, R. 11/15. Importatia și exportația tuturor mârfilor să fie slobodă. GT (1839), 52¹/13, cf. 19¹/19. Moldovenii protimisăsc a da sute de mii de lei pentru carete și marfe de la Viena. KOGĂLNICEANU, S. 110. Să-și deschidă. . . piețe nouă pentru fabricate și alte mărfi de ale sale. BARIȚIU, P. A. II, 399. Cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I, 329, cf. 285. Să-mi facă mie Catagrafie, Parc-aș fi marfă de băcălie, Brașovenie sau lipscănie. ALECSANDRI, T. I, 111. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, în cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I, 137. Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? CREANGĂ, A. 57. După ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privințele negoțului. . . , au pornit. . . după marfă. CARAGIALE, O. II, 230, cf. M, 155. Slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o, dacă-mi vei da douăzeci de corăbii și bani, ca să cumpăr marfa cea mai frumoasă și mai scumpă. ISPIRESCU, L. 24. Într-o societate producătoare de mărfuri. . . munca intelectuală devine și ea o marfă, care se cumpără și se vinde. GHEREA, ST. CR. II, 308. În tîrg, așternură un sac, lăsară marfa jos pe caldarîmul umed, iar ei se așezară alături. DUNĂREANU, CH. 76. Cînd ai o marfă bună, arată-ne-o de la început. AGÎRBICEANU, A. 147. Eu vreau să vorbim, să mă conving că marfa îmi convine, că prețul nu se mai poate scădea. SADOVEANU, B. 99, cf. 97, id. N. F. 156. Pierderile se ridică la peste treizeci la sută din valoarea mărfii,. REBREANU, R. I, 47. Haralambie asista la ridicarea mărfii lui Leíb. SAHIA, N. 96. Industria textilă. . . cuprinde cca 600 de fabrici. . . aproape suficiente ca să acopere necesitățile consumului intern de mărfuri textile. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 23. Realizarea planului de desfacere a mărfurilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2744. Marfa pe care o aduceau nu era prea grea, pentru că era mai toată foarte scumpă la preț, încăpînd în lăzi ușoare. CAMIL PETRESCU, O. I, 543, cf. V. ROM. decembrie 1954, 64, TEODORESCU, P. P. 164. La timpul hotărît au sosit corăbierii cu corăbiile încărcate și cu alte mărfuri. SBIERA, P. 244. (Glumeț) Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii. . . Harabagia-zicea el-e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos, la vale pe jos, iar la popas în căruță. CREANGĂ, P. 107. Am dugheană cu chirie și marfă pe datorie. ZANNE, P. V, 288, cf. 513. Cine deschide ochii după ce cumpără, cumpără totdeauna marfă proastă. id. ib. 229, cf. 400, VIII, 319. Unde este marfă, trebuie să fie și pagubă. ROMÂNUL GLUMEȚ, 37. ◊ (În contexte figurate) Sufletul, cu scumpă marfă încărcat, mearge să se spăsască. MAIOR, P. 38/27. Spune-mi însă mai-nainte, pentru banii ce ne-ai dat, Ce fel de marfă anume să-ți dea codru-ntunecat? HASDEU, R. V. 53. ◊ F i g. Din elementele tinere. . . cine știe dacă n-am vedea ieșind o mînă de oameni-vengheri de marfă bună? ALECSANDRI, S. 124. Ai noștri tineri la Paris învață. . . Ș-aceste mărfuri fade, ușurele, Ce au uitat pîn-și a noastră limbă, Pretind a fi pe cerul țării: stele. EMINESCU, O. IV, 252. Așa sînt fetele, marfă scumpă. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 18, cf. id. T. S. 31. ◊ (Învechit) Marfă (sau mărfuri) de Brașov = brașovenie. Cf. N. A. BOGDAN, C. M. 132. (Învechit) Marfă monedă sau marfa monedei = moneda considerată ca echivalent de schimb; bani. În vremile trecute, cînd comerțul nu era încă dezvoltat în țară. . ., marfa monedei era rară. KOGĂLNICEANU, S. A. 149. ◊ E x p r. A-și lăuda marfa = a-și lăuda lucrurile pe care le posedă sau meritele personale. Cf. COSTINESCU. Nu-mi vinde el mie marfă = nu mă poate înșela, fiindcă cunosc situația reală. Cf. PAMFILE, J. II, 153. A lua (pe cineva) marfă = a lua (pe cineva) în spate, în cîrcă. Cf. ALR II/I h 55. Bună marfă! sau marfă bună, se spune, depreciativ, despre un om șmecher sau imoral. Ce marfă bună-mi mai ești, doamne, doamne! PAMFILE, J. II, 153, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Rar) Altă marfă, se spune cînd este vorba despre alt aspect al unei probleme, despre altă situație, altă împrejurare. Alt arbore genealogic! Altă marfă! Alt blazon! PETRESCU, A. R. 11. ♦ Bun material; obiect. Aceste rudenii aduc in coliba sa cîte mărfuri pot mai multe, pentru a alcătui zestrea tînărului. IST. AM. 90^r/15. ♦ (Eufemistic) Lucru furat. Iar frații Chirei, Hoții Brăilei, Acasă veneau, La poartă strigau: Chiră Chirălină. . . Poarta ne-o deschide Și apoi ne-o închide, Marfa ce-o avem, În curți s-o băgăm, Căci ziua ne-apucă, Potira ne-ncurcă. ANT. LIT. POP. I, 359. – Pl.: mărfuri și (învechit) marfe, mărfi. – Și: (învechit și regional) márhă (pl. marhe și marhă), (1, Ban.) márvă (pl. marve și marvă), máră (pl. mare și mară ALR I 408/112), (suspect) mărhă s. f. – Din magh. marha. – Marvă < scr. mrva.

MAHMUR, -Ă, mahmuri, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care nu și-a revenit complet din beție sau din somn; care este cu capul încă tulbure, care se simte indispus după beție sau după un somn neîmplinit. 2. Adj. Prost dispus, lipsit de voie bună, supărat, posomorât. 3. S. n. Dispoziție (bună sau rea) a cuiva. ◊ Expr. (Reg.) A scoate mahmurul (din cineva) = a duce la exasperare, a enerva (pe cineva). – Din tc. mahmur.

ieși vi [At: COD. VOR. 42/1 / V: (reg) inși, iși / Pzi: ies / E: ml exeo, -ire] 1 (Îoc a intra) A se deplasa dintr-un spațiu închis, în afara lui. 2 A trece din interiorul în exteriorul a ceva. 3-4 (Fig; îe) A ~ la (între) oameni (sau în lume) A frecventa (prima oară) societatea. 5 (Fig; îe) A ~ cu dosul la oameni A nu se purta cum trebuie în societate. 6 (Fig; îlv) A ~ la lumină (sau la iveală) A se face observat. 7 (Fig; îal) A se deconspira. 8 (Înv; îlv) A ~ de față A se prezenta. 9 (Îlv) A ~ la pensie A se pensiona. 10 (Înv; îlv) A ~ deasupra A se revela. 11-12 (Îlv) A ~ afară, (la scaun sau la poiană) A defeca sau a urina. 13 (D părți ale unui întreg; îe) A ~ în afară A fî proeminent. 14 A pleca de acasă. 15 (D. un bolnav) A nu mai fi nevoit să stea în casă. 16 (Spc) A se plimba. 17 (Spc) A fi eliberat din detenție. 18 (Înv; îe) A ~ la luptă A începe războiul. 19-20 (Îe) A ~ înaintea (sau în calea, în drumul) A întâlni pe cineva (pentru prima oară). 21 (Îe) A ~ în întâmpinarea cuiva A primi cordial pe cineva. 22 (Fig; îae) A ghici dorințele, gândurile cuiva înainte de a fi exprimate. 23 (D. manifestări ale oamenilor, plâns, țipăt etc.) A se manifesta. 24 (D. fenomene) A se produce. 25 (Îlv) A nu-i mai ~ din cap A fi obsedat de ceva. 26 (Îlv) A-i ~ din cap A uita ceva. 27-28 (Îe) A-i – vorba din gură A vorbi ce nu trebuie (fără să vrea). 29-30 (Îe) A-i ~ un sfânt din gură A spune ceva (înțelept sau) dorit de auditori. 31 (Îe) A-i ~ pe nas A se întoarce în rău binele de care se bucură cineva. 32 (Îae) A se sătura până peste cap de ceva. 33 (Îe) A-i ~ ochii din cap A i se bulbuca ochii. 34 (Îae) A nu mai putea suporta, a fi prea mult de muncit, de așteptat etc. 35 (Îlv) A-i ~ sufletul A nu mai putea de oboseală. 36 (Îal) A muri. 37 (D. aștri) A răsări. 38 (D. o carte) A fi publicată. 39 (D. un obicei) A fi la modă. 40 (D. o veste, d. faimă) A se răspândi. 41 (Înv; îe) A ~ pârâș asupra cuiva A pârî pe cineva de ceva. 42 (Îe) A-i ~ vorbe A se vorbi de rău despre cineva. 43 (Îe) A ~ (de) mincinos A căpăta faimă de mincinos. 44 (Îe) A ~ de minciună A se dovedi neadevărat. 45 (D. ființe) A se naște. 46 (Înv; d. ființe) A-și avea originea în... 47 (D. plante) A răsări. 48-49 (Înv; d. produse) A fi fabricat (sau extras de) undeva. 50 (D. apă) A izvorî. 51 (D. o boală de piele) A apărea pe trup. 52 (Fig) A nu mai fi bănuit de ceva. 53 (Nob; îlv) A ~ din lume (către Dumnezeu sau dintre noi) A muri. 54 (Îlv) A ~ de la (sau din) modă A se demoda. 55-56 (Fig) A scăpa de o primejdie sau dintr-o situație grea. 57 (Fig) A demisiona dintr-o funcție. 58 (Fig) A părăsi o credință. 59 (Îlv) A ~ din cuvântul (sau de sub autoritatea) cuiva A se răzvrăti. 60 (Îal) A se emancipa. 61 (Îlv) A-și – din minți A înnebuni. 62 (Îlv) A-și ~ din fire (sau din sărite ori din răbdări) A se înfuria. 63 (Îlv) A-și ~ din răbdări A nu mai avea răbdare. 64 (Înv; îlv) A-și ~ din piele A nu mai putea de bucurie. 65 (D. pete) A se curăța. 66 (D. culori) A se decolora la spălat sau la soare. 67 (Îlv) A ~ la liman A scăpa teafăr. 68 (Îal) A reuși un lucru foarte dificil. 69 (Îal) A ajunge la o țintă, la un scop. 70 (Îlv) A ~ la covrigi (sau la pepeni) A sărăci. 71 (Îal) A falimenta. 72 (Înv; îlv) A ~ la văpsea (sau ~ la capăt bun) A sfârși cu bine. 73 (Înv; îlv) A ~ la obraze A parveni. 74 (Îe) A ~ la larg A ajunge în loc deschis. 75 (Îae) A se simți liber. 76 (Îe) A ~ basma (sau batistă) curată A nu mai fi bănuit de nimic rău. 77 (Îe) A ~ tobă de carte A deveni foarte învățat. 78 (Înv) A fi consecința a ceva. 79 (Înv; la măsurători, la operații aritmetice) A fi egal cu... 80 (D. semănături) A recolta o anumită cantitate de pe o unitate de suprafață. 81 (Înv) A se emite un act. 82 (Înv) A se realiza. 83 (Înv) A se sfârși într-un anumit fel. 84 (Înv) A dispărea. 85 (Înv) A pleca. 86 (Înv) A-și lua rămas-bun de la cineva. 87 (Înv) A părăsi pe cineva sau ceva. 88 (Înv) A se lăsa de ceva. 89 (În superstiții; îe) A-i ~ cuiva de bine A-i merge bine. 90 (În superstiții; îe) A-i ~ cu rău (sau de-a-ndoaselea) A-i merge rău. corectat(ă)

oaie sf [At: PSALT. HUR. 121^v/11 / Pl: oi / E: ml ovis, -is] 1 Femelă a berbecului după ce a ajuns la maturitate. 2 (Pgn) Animal domestic rumegător, femelă sau mascul, crescut pentru lână, lapte și came (Ovis aries). 3 (Dep; d. oameni; îlav) Ca oile Buluc (5). 4 (Îal) (D. oameni) în dezordine. 5 (Dep; îal) Fără discernământ. 6 (Dep; îe) A se lua, ca oile, unul după altul A imita în mod mecanic pe cineva. 7 (Dep; îe) A fi ~ între lupi A fi bun, blând, moale între oameni răi. 8 (Dep; îe) Deștept (sau șiret) ca ~ia (cu jug sau pe zăduf) Prost. 9 (Îe) A o face de ~ A proceda neîndemânatic. 10 (Îae) A face o gafă. 11 (Îe) Prea e de ~ Se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite. 12 (Îe) A suge (de) la două oi A trage concomitent foloase din două părți. 13 (Îe) A umbla să iei (sau să scoți) două piei de pe o ~ A urmări un câștig exagerat. 14 (Îe) Te trezești la oi? Se spune unei persoane care manifestă o atitudine lipsită de bun simț. 15 (Pfm; îe) S-a dezbrăcat (lupul) de pielea oii Și-a dat pe față caracterul urât, crud. 16 (Pfm; îe) A da oile în paza lupului A încredința ceva unei persoane care nu este de încredere. 17 (Îe) A se ține (sau a se agăța de cineva) ca scaiul de ~ A bate la cap pe cineva. 18 (Îcs) De-a oile Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 19 (Lpl; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 20 (Lpl; art.) Melodie după care se execută dansul oile (19). 21 (Orn; Buc; îc) ~ia-morților Becațină (Gallinago gallinaria). 22 Carne de oaie (1-2). 23 Blană de oaie (2). 24 (Bis; fig) Credincios, considerat în raport cu preotul Si: creștin.

unde [At: COD. VOR. 126/14 / V: (îrg) une av, c / E: ml unde] 1 av (Exprimă o întrebare directă privind locul desfășurării unei acțiuni, direcția unei mișcări, locul de manifestare a unei stări etc.) în ce loc? în care parte? încotro? Unde e fratele tău? Unde ai fost? Unde te duci? 2 av (Interogația presupune incertitudine, îndoială referitoare la existența sau la durabilitatea unui obiect, a unei stări, a unei calități, la efectuarea unei acțiuni etc. exprimând, în același timp, stări afective în legătură cu situația respectivă; repetiția subliniază intensitatea sentimentului) Unde sunt banii lui? Unde, unde să mă duc? (Interogația retorică are înțeles negativ) Unde mai era geambașul? 3 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă, după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Întoarse privirea ca să vadă unde intrase. O întrebă dincotro vine și unde se duce. 4 av (Îe) ~ dai și ~ crapă sau ~ gândești și ~ nimerești sau ~ o doare și ~ o leagă ori ~ chiorăște și ~ lovește Se spune când rezultatul unei acțiuni e altul decât cel propus. 5 av (Precedat de pp „de”; interogația se referă la punctul de plecare al unei mișcări, la începutul unei acțiuni, al unei stări, la sursa unui act psihic, pex la originea unei persoane, la proveniența unui lucru, la cauza unei acțiuni, a unei manifestări etc.) Din ce loc? De la cine? De la ce? Din ce motiv? De unde ești tu? De unde aveți gheață? De unde vii? 6 av (Interogația retorică are înțeles negativ, exprimând regretul pentru situația existentă; în construcții eliptice) Un regat pentr-o țigară... Dar de unde? 7 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă; după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Mă întrebă de unde simt banii? 8 av (îlc; înv) De ~ Prin urmare Si: deci² (3). Toată fapta bună... s-au arătat; de unde desfătarea vieții celei nestricate... au moștenit. 9 av (Îe) Ia, dacă ai de ~ sau ia(-l) de ~ nu e Se spune despre ceva sau cineva care nu mai este de găsit. 10 av (Interogația retorică are sens negativ) De unde să iei, dacă n-ai pus? 11 av (Precedat de pp „pe”; exprimă o interogație în legătură cu locul de trecere, calea sau mijlocul prin care se ajunge undeva) Prin ce loc? Pe ~ ai intrat? 12 av (Îe) Pe ~ scoți cămașa? Se spune cuiva care se află într-o încurcătură și nu știe să iasă din ea. 13 av (Precedat de pp „până”; interogativ sau relativ cu valoare indirectă; exprimă limita spațială a unei acțiuni, mișcări etc. sau, pex, limita de intensitate de la care nu mai e posibilă înțelegerea) Până unde mergem? Frate, frate, dar până unde se poate. 14 av (Nob; precedat de pp „spre”; exprimă o interogație privind direcția de orientare în spațiu, accentuând ideea de deplasare) Mai sus, mai sus ! Spre unde? 15 av (Precedat de pp „de pe”; cu valoare interogativă directă sau indirectă; exprimă ideea provenienței unor persoane, lucruri etc.) Din ce loc? Din care parte? Cine știe de pe unde au venit. 16 av (În legătură cu unele verbe sau expresii care arată un proces mintal; interogația implică o ființă, un obiect, o idee etc. la care se raportează acțiunea verbelor respective) La ce? La cine? Unde s-or gândi? 17 av (Îe) De ~ (și) până ~ În ce împrejurări, în ce fel? 18 av (îae) Din ce motive? Si: pentru ce? 19 av (îe) De ~, de ne~! sau de ~ ai (ori e), de ~ n-ai (ori nu e) După posibilități Si: cum, necum. 20 av (Cu valoare relativă semnifică ideea de loc, stabilind o relație circumstanțială; și în corelație cu adverbul „acolo” sau, rar, „aici”; relația indică desfășurarea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. în același spațiu cu alta, orientarea în aceeași direcție cu alta sau determinarea ei locală, direcționarea de către alta) În locul în care... Si: în direcția în care... încotro... Unde-l pui, acolo șade. Satul nostru era unde-i zic amu Măupești. 21 av (Îe) Adună ~ n-a risipit Se spune despre cei care câștigă prin mijloace necinstite. 22 av (În corelație cu adverbul „acolo”; relația este stabilită între un act de comunicare, un proces psihic etc. și o acțiune sau o stare) Unde gândești tu, acolo merg și eu. 23 av (Înv; relația implică ideea desfășurării unei acțiuni în spațiul alteia indiferent care vor fi acestea) Oriunde Si: în orice loc. Mearge vom după tine unde s-ai mearge. 24 av (Pex; în corelație cu adverbul „acolo”; relația indică limitarea realizării unei acțiuni prin alta) În situația în care... Si: în cazul în care... Unde-s moașe multe, rămâne copilul nemoșit. 25 av (Precedat de pp „de”; și în corelație cu locuțiunea adverbială „de acolo”; relația indică pornirea unei acțiuni dintr-un punct, orientarea spre un punct sau se referă la proveniența unei persoane, pex, implică o relație cauzală între acțiuni, manifestări, stări etc.) Din locul în care... , în locul în care... (și din cauză că acolo... ) Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am venit. 26 av (Precedat de pp „pe”; relația indică desfășurarea unei acțiuni pe o anumită cale de acces, pe o direcție de mișcare) Prin locul în care Si: în partea în care... Și pe unde el mergea / Dâră pe pământ făcea. 27 av (Precedat de pp „pe”; relația vizează un spațiu nedelimitat, vag precizat, fie că e necunoscut, fie că include nediferențiat locuri și situații diferite) Prin (acele) locuri în care... Mânca pe unde și ce apuca. 28 av (Precedat de pp „pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. într-o anumită porțiune, restrânsă, dintr-un spațiu considerat ca întreg) Acolo unde... Si: În partea în care... L-a lovit pe unde-l doare. 29 av (Înv, precedat de pp „de pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, stări etc. într-un spațiu îndepărtat sau în teritorii diferite ori pornirea unei mișcări dintr-un astfel de spațiu sau din asemenea teritorii) Din locul (sau locurile) în care... Si: din partea (sau părțile) în care. S-au pornit... oștile... de pre unde au fost la iernatec. 30 av (Cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent sau la un substitut al acestuia, legându-L de propoziția următoare; exprimă ideea de spațiu precizat sau sugerat prin numele precedent) (în) care (loc sau parte)... Voia să-l dea la școala unde eram și eu. 31 av (Numele antecedent indică un abstract, o stare de spirit, un proces mintal etc.) Își dă seama de calitățile unde excelează. 32 av (Numele antecedent marchează un spațiu) La care... Drumul urcă la cișmea, unde picură apă limpede. 33 av (Precedat de pp „de”; exprimă ideea de loc din care pornește sau este direcționată o acțiune, din care provine o persoană, un lucru etc.) Din care (loc)... Si: din care (parte), de la cine..., de la ce... Se-ntoarse spre partea de unde bătea vântul. 34 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea de loc sau cale de acces, de trecere) Prin care (loc)... Si: pe care (cale)... Gaură pe unde curge făina. 35 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea unui spațiu nedelimitat, vag precizat, situat la mare distanță față de ceva sau care include mai multe locuri diferite) Prin care (locuri)... Si: prin care (părți)... Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod. 36 av (Cu valoare nehotărâtă; îlav) ~ și ~ În puține locuri Si: pe alocurea, din loc în loc, ici și colo. Abia unde și unde se vede câte o casă. 37 av (Îal) Din când în când Si: când și când. Arareori m-am bucurat că văd unde și unde câte unul atent. 38 av (Îlav) Când și ~ În unele locuri Si: din loc în loc, ici și colo. Când și unde, drumul răsufla mai slobod. 39 av (Mun; îe) Pe ~ locuri Prin unele locuri Si: în alte părți (depărtate). Pe unde-locuri, vorba, portul, datinile sunt mai altcum. 40 av (Interogativ-exclamativ, cu valoare de negație; adesea urmat de un verb la conjunctiv sau precedat de pp „de”) Nici vorbă (să...) Si: nici pomeneală (de...), cum s-ar putea (să...) Unde să se gândească că îl înșală... 41 av (Îe) Da (sau dar) de ~ Nu se poate! Si: imposibil, cum să fie așa. Credeam că vine... Da de unde! 42 av (Pop; îe) (De) ~ să nu fie așa! Firește! Eram făcuți unul pentru altul și de unde să nu fie așa. 43 av (Pop; îe) ~ se pomenește (sau se află) Imposibil! Pozna a făcut el! – Unde se află, domnule! 44 av (Îe) A (nu) avea de ~ (să...) A (nu) fi în stare să... Si: a nu) avea posibilitatea (să...), a nu dispune de mijloace (pentru a...) Toți cei; și n-am de unde. 45 c (Îvp; după verbe care redau un proces de observație sau de cunoaștere, exprimă răsfrângerea acțiunii acestora asupra unei alte acțiuni, stări etc., implicând adesea și ideea modului de desfășurare a acțiunii, stării etc. percepute) Că (1). Am văzut unde venea cel mai mare cadru al orașului. 46 av (Înv; precedat de adverbul „ca” și urmat de un verb la modul condițional; exprimă o comparație ipotetică între două acțiuni) Ca și cum Si: ca și când, de parcă. Se putea ca unde ar fi fost fiul lui. 47 c (Îvr; precedat de pp „până” și în corelație cu adverbul „acolo”, exprimă atingerea unei limite de intensitate) încât. Te-am iubit până acolo unde ceriul... se cutremura. 48 c (îvp; și în corelație cu adverbul „atunci”, rar, „acolo”; exprimă simultaneitatea unor acțiuni, stări etc.) În momentul în care... Si: în timp ce..., (pe) când Unde putea să-i facă rău, îi făcea. 49 c (Adesea precedat de pp „de” sau, înv, de conjuncția „să”; și în corelație cu adverbul „acum” sau locuțiunile adverbiale „de acolo”, „de acum”, „de astă dată”; exprimă opoziția între două acțiuni, stări etc.) în timp ce Si: pe când De unde până atunci îi vorbise milos, acum se schimbă. 50 c (Îvp; exprimă succesiunea imediată a unor acțiuni, stări etc.) Îndată ce Si: (reg) căt ce. Se mirară unde auziră acestea. 51 c (Îvr; precedat de pp „până”; exprimă durata unei acțiuni, a unei manifestări, a unei stări etc. prin raportare la o altă acțiune) Până când Până unde va înceta zioa te întoarce. 52 av (Îvp; în propoziții afirmative sau în formă negativă cu sens afirmativ; în legătură cu verbe incoative, exprimă caracterul neașteptat, surprinzător, imprevizibil al unei acțiuni, manifestări etc.) Pe neașteptate Si: dintr-o dată, deodată. Unde nu începură a mi-l lua la ochi cu săgețile. 53 av (îlav) ~ ... ~ Uneori... , alteori... Si: când... , când. Unde deschidea gura, unde se uita cu ochii holbați. 54 av (Înv; cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent, legându-l de propoziția următoare; exprimă ideea de timp indicat sau sugerat de numele precedent) În timpul în care... Si: când. Într-o noapte unde dormeau în pat, ne aruncară afară. 55 c (Exprimă motivarea unei acțiuni, stări etc. prin alta; și precedat de pp „de”) Din cauză că Si: pentru că, fiindcă, deoarece. Faci așa unde ai necaz pe mine. 56 av (Precedat de pp „de”; exprimă o întrebare directă asupra cauzei sau asupra motivului unei acțiuni, manifestări etc.) Din ce cauză? De unde această atitudine? 57 c (Cu sens condițional; înv, astăzi îlc; adesea precedat de pp „de”, exprimă condiționarea unei acțiuni, manifestări etc. de către alta) în cazul când Si: dacă (5). Unde e șeful de față, lucrează și ei bine. 58 c (Îlc) De ~ nu Dacă nu Si: în caz contrar. Fă acestea, de unde nu, vei fi pedepsit. 59 c (Cu sens concesiv; adesea precedat de pp „de”; exprimă depășirea unui impediment în realizarea unei acțiuni) Cu toate că... Si: chiar dacă, deși. A adus două, de unde făgăduise patru.

DEZMIERDA, dezmierd, vb. I. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») 1. Tranz. A mîngîia (pe cineva sau ceva) atingîndu-l ușor cu palma. Îi prinsesem mîna, mică, subțire, și i-o dezmierdasem. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 290. Fiul pașei din Ianina Blînd dezmiardă alba frunte A nevestei. COȘBUC, P. I 62. De-aș putea s-o sărut o dată!... ori să-i dezmierd mînile. EMINESCU, N. 75. ◊ Fig. Oltule, cu repezi valuri! Multe, mîndre flori dezmierzi – Dulce le dezmierzi la maluri Și-n vîltoare mi le pierzi! CERNA, P. 143. De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii. ANGHEL, Î. G. 11. [Fata] era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întîi raze ale soarelui. CREANGĂ, P. 276. ◊ Absol. O! dezmiardă, pînce fruntea-mi este netedă și lină. EMINESCU, O. I 42. ♦ (Rar) A alinta cu vorbe drăgăstoase. Flăcăiandrul se pierde de dorul ei cînd o văzu dezmierdîndu-l cu niște cuvinte mai dulci decît mierea. ISPIRESCU, L. 279. ◊ Fig. O pace adîncă, dezmierdată de țirîitul greierilor, vestea sosirea serii. GALACTION, O. I 211. ♦ (Ironic) A da bătaie; a bate. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama... Pare-mi-se că știi tu moarea mea... Să nu mă faci ia acuș să ieu culeșerul din ocniță și să te dezmierd, cît ești de mare. CREANGĂ, A. 120. 2. Refl. (Rar) A simți plăcere, a se bucura (de ceva); a se desfăta. În colibă, mama Kira să dezmiardă între copiii săi: o fată mare și un flăcău. DELAVRANCEA, S. 175. Lasă! că i-am făcut eu una bună. Nu s-a mai dezmierda el tot în bine. SBIERA, P. 74. ◊ Tranz. Umblă cu mînile în șolduri, lunecînd printre răzoare și dezmierdîndu-și printre culturi privirile obosite. SADOVEANU, P. M. 312. – Variantă: (regional) dizmierda (ALECSANDRI, P. I 9, NEGRUZZI, S. I 26) vb. I.

stinghereală sf [At: URICARIUL, IV, 47/20 / V: ~ghir~ / Pl: ~eli / E: stingheri + -eală] 1 Piedică, obstacol în calea realizării, în bune condiții, a unei acțiuni, în desfășurarea unui eveniment etc. Si: deranjare (4), incomodare, jenă, stingherire, stânjeneală (1), stânjenire (1), tulburare, (liv) conturbare, inoportunare, (îvp) sminteală, (pop) zăticoală, zăticuire, (înv) smintire. 2 Stare și senzație de a nu se simți în largul său sau sentiment de reținere (provocat de absența încrederii în sine, a îndrăznelii, de teamă etc.) față de ceva sau cineva (mai ales față de o persoană care impune prin vârstă, prin prestigiu, prin funcție etc.) Si: jenă (1), rușine¹, sfială, sfiiciune, stânjeneală (2), stânjenire (2), (rar) sfioșenie, sfiire, (pop) rușinare, (îrg) rușință, (înv) stidință, stidire, (îvr) stideală. 3 (Ccr) Gest stângaci.

SPORIRE, sporiri, s. f. Acțiunea de a spori; creștere, înmulțire, mărire. Cu cît se dezvoltă o societate, cu atît se simt mai multe trebuințe care cer o proporțională sporire de organe, cu funcțiuni și meniri speciale. VLAHUȚĂ, O. AL. I 25. Popoarele nu pot ajunge la adevărata civilizație decît prin cultivarea și dezvoltarea facultăților naționale și sporirea bunei stări materiale. KOGĂLNICEANU, S. A. 102.

ABSURD, -Ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gîndirea logică; care nesocotește legile naturii și ale societății; contrar bunului simț. ◊ Loc. adv. Prin absurd = prin admiterea unui raționament fals sau a unei premise false. ♦ Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr arătînd că nici un alt punct de vedere afară de cel propus nu se poate susține. – Fr. absurde (lat. lit. absurdus).

Măgărița lui Balaam (corect: Bileam) – E o expresie izvorîtă dintr-o naivă și miraculoasă poveste biblică, unde e vorba de patrupedul prorocului cu numele de Balaam – animal care, la un moment dat, a căpătat grai omenesc. Se face referire la această legendară măgăriță cînd, spre uimirea tuturor, cineva ținut drept prostănac și taciturn, deschide deodată gura, capătă grai și spune anumite adevăruri cu destul bun simț. Cu multă causticitate e folosită această aluzie de către poetul Heinrich Heine, sub forma de „măgarul lui Balaam”. În ultima sa poezie, Pentru Mouche, elogiu al iubirii, rostit de un muribund pe patul unei atroce suferințe, nu poate uita de ura lui față de burghezul german, care-i tulbură extazul poetic cu apariția sa grotescă și stridentă de „măgar al lui Balaam”. În povestirea Salonul cu vechituri de Balzac, domnul du Croisier strigă după depoziția unei martore în fața tribunalului: „Minune! A grăit Măgărița lui Balaam!” BIB.

nesimțit², ~ă [At: VARLAAM, C. 429 / Pl: ~iți, ~e / E: ne- + simțit²] 1 a (Înv) Nesimțitor (3). 2 a (Reg) Idiot din naștere. 3-4 smf, a (Om) lipsit de sensibilitate Si: nesimțitor (9-10). 5-6 smf, a (Om) lipsit de bun-simț, de delicatețe, de cuviință, de bună creștere Si: nesimțitor (11-12), (îdt) nesimțibil. 7 a (D. fapte, manifestări ale oamenilor) Care denotă lipsă de delicatețe, de bună creștere. 8 smf Termen pentru a apostrofa pe cineva. 9-10 a, av (Într-un mod) care nu este perceptibil simțurilor. 11 a Care trece neobservat Si: insesizabil, imperceptibil. 12 av Încetul cu încetul. 13 av Fără zgomot. 14 av Pe furiș Si: tiptil. 15-16 a, av (În mod) inconștient. 17 av În mod intuitiv. 18 (Îlav) Pe ~e Încetul cu încetul. 19 (Îal) Fără a putea fi perceput Si: tiptil.

FIRE sf. 1 Natură, făptură, totalitatea lucrurilor create ¶ 2 Viețuitoarele, ființele din natură, lumea însuflețită ¶ 3 Organizația particulară a fie-cărei ființe: ori-ce dobitoc lucrează după ~a sa ¶ 4 Fel de a fi (al omului: constituție, temperament, caracter, apucături, aplecare sufletească: așa e ~a omenească; e slab de ~; e iute la ~, dar tare bun la inimă VOR. ¶ 5 Minte, pricepere, cuget; cumpăt; în toată ~a, în toate mințile, cu mintea întreagă, sănătoasă: nu ți-e rușine obrazului, om bătrîn, în toată ~a! I. -GH.; a se frămînta cu ~a, a-și încorda mintea, a-și bate capul: frămîntîndu-se cu ~a ca să afle ca ce-ar putea să fie în nevoiașul acela de tron ISP.; a se pierde cu ~a, a se trece cu ~a, a-și pierde cumpătul: dacă simți că fata se pierde cu ~a, o îmbărbătă iarăși ISP.; dînd de băuturică din belșug, s’au trecut cu ~a MERA.; a-și ținea ~a, a se stăpîni, a nu-și pierde cumpătul, răbdarea, curajul: ține-ți firea, Susano, bun e Dumnezeu, o trece ș’asta DLVR.; a scoate din ~, a) a scoate din minți, a face să alunece cu mintea; b) a scoate din sărite, a face să-și piarză cumpătul, răbdarea: căta să scoată din ~ pe cucoanele cele tinere I. -GH.; a-și veni în ~, a reveni la starea normală de mai ’nainte, a-și recăpăta curajul, sîngele rece: mai pe urmă, îmbărbătîndu-se, și-a mai venit puțin în ~ CRG.; ¶ 6 Period, soroc, menstruație ¶ 7 ‡ Prespre ~, p(r)este ~, a) supranatural; nefiresc; b) peste măsură, afară din cale ¶ 8 † De-a firea, deosebit (de bun, de vrednic, de priceput, de frumos): de va fi, cum am zis, om de-a ~a, atunce să fie scos și gonit den locul lui PRV. -MB. [inf. lui a fi].

VALOARE s. 1. (MAT.) (înv.) preț. (Cifra 0 nu are nici o ~.) 2. cost, preț. (~ a unei mărfi.) 3. curs. (~ dolarului.) 4. bun. (Deținător de ~i.) 5. legalitate, putere, valabilitate, (înv.) tărie. (~ a unui înscris.) 6. putere, valabilitate. (Actul acesta are ~ de lege.) 7. accepție, conținut, însemnare, înțeles, semnificație, sens, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tîlc. (~ unui cuvînt.) 8. eficacitate, putere. (~ nutritivă.) 9. calitate, însușire. (~ deosebită a unui produs de artă.) 10. calitate, nivel, (fig.) calibru, talie. (Spectacol de o ~ deosebită.) 11. capacitate, competență, destoinicie, pregătire, pricepere, seriozitate, vrednicie, (înv. și pop.) hărnicie, (înv.) practică, volnicie. (Profesionist de mare ~.) 12. merit, (înv.) vrednicie. (Lipsit de orice ~.) 13. importanță, însemnătate, pondere. (Are o ~ redusă în ansamblu.) 14. importanță, însemnătate. (~ unei descoperiri.) 15. importanță, însemnătate, seriozitate. (~ contribuției sale.) 16. importanță, însemnătate, (fig.) preț. (~ cuvîntului scris.) 17. importanță, însemnătate, semnificație, sens, (fig.) preț. (~ actului Unirii.)

GUST, gusturi, s. n. I. 1. Senzație produsă (mai ales de alimente) asupra mucoasei limbii; proprietatea (mai ales a alimentelor) de a provoca această senzație. Nu mai știm gustul cărnii. DUMITRIU, N. 17. Frunza lasă în gură un gust cleios și dulce acidulat. C. PETRESCU, C. V. 215. Mă mir ce gust poți găsi să pufuiești din gură ca un neamț? ALECSANDRI, T. I 175. ◊ Fig. Aerul are un gust tare, sărat, ca aerul mărilor și al oceanelor. STANCU, U.R.S.S. 124. ◊ A avea gust rău (sau amar) în gură = a avea în gură o senzație neplăcută, pentru că stomacul (sau ficatul) nu funcționează bine. ◊ Loc. adj. Cu gust = cu gust bun, gustos. Pe unde le ducea el, pășunea era mai cu gust. ISPIRESCU, L. 230. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun, nepotrivit ca gust. ◊ (Urmat de determinări care arată cine produce senzația) Simt în gură gust de buruiană amară. SAHIA, N. 52. Uitasem gustul apei de cînd n-am mai băut. ISPIRESCU, L. 341. ◊ Expr. A da de gustul sau a afla gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). 2. (Numai la sg.) Simț prin care distingem (cu ajutorul terminațiilor nervoase din papilele gustative aflate în mucoasa limbii) dacă ceva e dulce, sărat, amar, acru etc. Stimulenții gustului. Organul gustului. Nervii gustului. II. Fig. 1. (Rar la pl. cu aceeași valoare ca la sg.) Capacitatea pe care o are cineva de a înțelege sau a aprecia frumosul (în literatură, artă etc.). Tomșa avea doamnă și era om cu gusturi. Toată toamna intraseră la el, cu lucruri scumpe și alese, negustori. SADOVEANU, O. VII 109. Scopul lui era să îndemne pe artiști și să formeze gustul publicului. GHICA, S. A. 80. ◊ (Precizat) Gust literar. ▭ Astăzi timpurile acelea s-au trecut; cu gustul artistic al unei clase, și mai ales al celei stăpînitoare, nu se mai poate întreține o artă. IONESCU-RION, C. 41. ◊ Loc. adj. (Despre persoane) De gust = care are simțul estetic sau artistic dezvoltat. Era un om de gust. STANCU, U.R.S.S. 54. Fără (sau lipsit de) gust = care dovedește lipsă de simț estetic; urît. Uite-o, e la geam... – Nu mi se pare așa de urîtă. Dar ce halat fără gust! ARGHEZI, P. T. 127. (Expr.) Glumă de prost gust (sau lipsită de gust) = glumă lipsită de haz, nesărată, care poate supăra sau jigni. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, cu simț estetic; elegant. Îmbrăcat cu gust. Interior mobilat cu gust. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic rafinat. 2. (Rar) Stil artistic. Ulițele sînt bine trase, de amîndouă părțile cu palaturi zidite în deosebite gusturi. KOGĂLNICEANU, S. 5. 3. Înclinație, aplecare; predispoziție, pornire. Aveam aceleași gusturi, același suflet. VLAHUȚĂ, O. A. 470. Gusturile-mi stătătoare și trîndava-mi fire nu m-au iertat să deviu vînător. ODOBESCU, S. III 13. ♦ Preferință. Știa că d. Zaharia Duhu are un automobil cumpărat după alegerea și gustul doamnei Cecil Tudose, dar că nu-l folosește niciodată. C. PETRESCU, A. 306. Am să-mi cumpăr șaluri După gustul meu. ALECSANDRI, T. I 38. 4. Plăcere, dorință, poftă. Înalt prea sfinția-sa e gata să se plece cu supunere în fața măriei-sale și să-l ungă domn... așa cum va porunci slăvitul stăpîn și cum e gustul măriei-sale. SADOVEANU, N. P. 346. Ivan însă poroncește să-i aducă... lăutari și femei frumoase, că are gust să facă un guleai (= chef). CREANGĂ, O. A. 210. Prietenul vechi este ca vinul, care pe cît se învechește pe atît mai cu gust se bea. PANN, P. V. III 19. ◊ Expr. A-i trece, a (i se) tăia sau a (i se) lua (cuiva) gustul (pentru ceva) = a pierde sau a face pe cineva să-și piardă plăcerea, pofta pentru ceva. Am mai tăiet gustul de popie unuia, care venise în gazdă la noi. CREANGĂ, A. 102. Cum... se face Că-mi trece gustul de-a mă juca? ALECSANDRI, T. I 185. A avea (sau a-i veni, a-i fi, a i se face cuiva) gust de... = a fi cuprins de o dorință, de o poftă, a avea chef de... Nea Ghiță părea mai liniștit, avea gust de vorbă. SADOVEANU, M. C. 148. Cui e gust de însurat Nu pețască fata-n sat. ȘEZ. V 44. A-l prinde (sau a-l apuca) pe cineva gustul să... = a-l cuprinde pe cineva pofta, capriciul să... A-și face gustul (sau un gust) = a-și îndeplini o dorință, o plăcere, o poftă. A face (pe) gustul (cuiva) = a face conform plăcerii sau dorinței cuiva. Plec numai să fac gustul medicilor. C. PETRESCU, C. V. 33. Numai de (sau pentru) un gust = pentru satisfacerea, unui capriciu trecător. Avocatul învîrtește o mică prefă (= preferanță) în trei, știi, «numai d-un gust». DELAVRANCEA, S. 144.

CĂLCA, calc, vb. I. I. 1. Intranz. (Urmat de determinări locale sau modale) A pune piciorul pe ceva sau undeva; a păși. Calcă parcă altfel. Are mersul mai mult sărit. SAHIA, N. 97. Fiul împăratului nu cuteza să calce pe pardoseala băii și pe velințele... așternute prin palat, de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. Purcelul calcă înainte pe covoare. CREANGĂ, P. 38. ◊ (Arătînd felul de a merge, de a păși) A călca înțepat. Calcă în vîrful picioarelor. Calcă ușor. ▭ Sentinela umbla pe puntea de tablă de fier. Avea cizme țintuite, călca greu, și tot șlepul gol și uriaș răsuna ca un clopot. DUMITRIU, N. 135. ◊ Expr. (Rar) A călca din pod (sau de sus) = a umbla țanțoș, trufaș. Cum o să-și răsucească mustața de grozav printre tineret, o să calce din pod. DELAVRANCEA, S. 39. A călca în străchini = a umbla neatent, a fi stîngaci; a face o gafă. A călca în urma cuiva = a merge după cineva, a urma pe cineva. Nici un os nu mai găsea, Că-n urma voinicilor Calcă ceata lupilor. ALECSANDRI, P. P. 262. A călca pe urmele cuiva = a avea apucăturile sau obiceiurile cuiva. Calcă pe urmele tatălui-său. A călca... = a) a umbla ca... Barba și punga... te făcea să calci a popă. CREANGĂ, A. 86; b) a promite să ajungă... A călca strîmb (sau într-aiurea sau alături cu drumul) = a se abate de la linia bunei conduite, a face o faptă nepermisă. Iubești pe alta... Te-am înțeles eu de mult că-mi calci într-aiurea. ALECSANDRI, T. 1017. A călca cu stîngul = a începe ceva greșit; a nu izbuti. A călca cu dreptul = a începe ceva bine. ◊ Tranz. Simții că m-a călcat oarecine pe rochie. ISPIRESCU, L. 236. ◊ (Expr.) A nu mai călca iarbă verde = a nu mai trăi, a muri, a fi mort. Pînă cînd va călca el... iarbă verde, noi n-om fi... în ticnă. SBIERA, P. 241. A călca apa = a înota în poziție verticală, mișcînd numai picioarele. Fana călca apa și știa să facă pluta, înota voinicește, cu o mînă sau cu amîndouă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. ♦ Tranz. A apăsa cu piciorul pe piciorul altcuiva pentru a-i face semn sau a-i da să înțeleagă ceva. Cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o călca pe picior... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A trece peste ceva pășind pe deasupra. Ercul Erculean, Căpitan rîmlean, Calcă peste piatră. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Ar fi trebuit să calce peste trupul meu, ca să se ducă a se cununa cu el. NEGRUZZI, S. I 52. 2. Intranz. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. «pe», «prin», «în», «pe la») A intra, a veni undeva, a se abate. Tata l-a poftit să nu mai calce pe la voi. PAS, Z. I 253. Aici sîntem pe moșia unei gheonoaie care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Mi-a hotărît să nu-i mai calc în casă, de cînd i-am zis că se dă cu roș. ALECSANDRI, T. I 40. ◊ Tranz. (în expr.) A călca pragul (sau casa) cuiva = a intra undeva, a merge la cineva. I-a poruncit să nu-i mai calce pragul. CARAGIALE, O. III 34. Eu casa nu i-o voi mai călca. RETEGANUL, P. TV 4. A călca pragul = a ieși din casă. Dar nici pragul n-am călcat Și altul mi-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. 3. Tranz. (Cu privire la un drum, la o regiune etc.) A cutreiera, a colinda, a străbate. Toată [pădurea] o călcă, pînă ajunse la o căsuță. RETEGANUL, P. IV 13. De cînd mă simt bărbat, Multe țări eu am călcat. ALECSANDRI, P. I 97. Eu toți munții am călcat, Mură-albastră n-am aflat. ALECSANDRI, P. P. 53. 4. Tranz. Fig. (Subiectul e dușmanul, hoții etc.; cu privire la om, țară, hotar, casă) A da năvală, a intra (pe neprevăzute) și a lua în stăpînire; a încălca pustiind, prădînd sau jefuind. L-au călcat într-o noapte hoții și erau să-l taie. PAS, Z. I 26. Din porunca domniei, Roșea îl călcase noaptea și-l ridicase din pat de lîngă jupîneasă. SADOVEANU, Z. C. 228. Nu care cumva să fi trecut să calce țara turcului? ISPIRESCU, M. V. 60. Subprefecții călcară peste noapte casa din Curechi, unde dormea liniștit Crișanul, și-l prinseră legat. ODOBESCU, S. III 533. ◊ Fig. (Subiectul e primejdia, durerea etc.) Pe noi ne-a călcat mare jale. GALACTION, O. I 255. Măi, podar...! Trage podul, Să trec Oltul, C-aicea te calcă focul Și te prăpădesc cu totul. TEODORESCU, P. P. 292. ♦ (Familiar) A veni fără veste undeva sau la cineva, a face cuiva o vizită (pe neașteptate). Peste vreo opt zile, m-a călcat d. Guță iar, și iar mi-a șters carboava. CARAGIALE, M. 284. II. Tranz. (De obicei determinat prin «în» sau «sub picioare») 1. A strivi, a zdrobi, a nimici. Omul în frămîntarea luptei nu mai e om. Îl lovești, nu-l doare. Cade și alții îl calcă, nu simte. DELAVRANCEA, A. 46. Să călcăm în picioare și cal și călăreț. ISPIRESCU, M. V. 23. Calu-i turbă, mușcă, sare... Calcă trupuri sub picioare. ALECSANDRI, P. II 16. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ◊ Fig. Vijelia-ngrozitoare... calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania în picioare! ALECSANDRI, P. A. 82. Săracă și-a mea inimă, Cum o calcă răii-n tină! ANT. LIT. POP. I 30. Noi, țăranii, vai de noi, Ne-au fript hoții de ciocoi! Ne mănîncă din sudoare Și ne calcă în picioare. ANT. LIT. POP. I 558. ◊ (Subiectul este un vehicul) Trenul a călcat un călător. ♦ A bătători, a îndesa, a frămînta ceva printr-o călcare repetată cu picioarele: a) a bătători pămîntul, iarba, semănăturile; b) a tescui cu picioarele strugurii în lin. Și voi veți călca poate în picioare Strugurii putrezi de copți. BENIUC, V. 26; c) a frămînta cu picioarele lutul. Fata... călcă lut și lipi cuptorul. CREANGĂ, P. 287. ♦ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») A învinge, a înfrînge o pornire sau un sentiment. Calcă, mîndro, pe mînie, Acum mi-a trecut și mie. HODOȘ, P. P. 189. ◊ Expr. A-și călca pe inimă = a se hotărî la o acțiune învingînd anumite sentimente care îl opreau. A văzut-o orășanca. s-a întunecat. Și-a călcat totuși pe inimă și i-a spus: Să ne ajuți la gospodărie, fată. STANCU, D. 17. 2. (Cu privire la o hotărîre, un angajament, o obligație, o lege etc.) A nu respecta, a nesocoti. Și-a călcat cuvîntul. a își propusese de atîtea ori să nu mai vorbească despre lucrurile acestea și totuși mereu își călca hotărîrea. REBREANU, R. I 43. Nu voia să calce sfatul bătrînilor! SBIERA, P. 42. Aș călca hotărîrea ce am făcut de a spune adevărul. NEGRUZZI, S. I 38. III. Tranz. A netezi îmbrăcămintea sau rufăria cu fierul de călcat. Unde să m-ascund? A!... în dulapul ist cu rochii... Nu-s călcate rochiile, dar le-oi călca eu. ALECSANDRI, T. I 40. Ba îmbracă pe cucoana... ba gătește duducile... ba calcă rochii de bal... ba arde nucușoară de sprîncene. ALECSANDRI, T. I 126. [Cămașa] să ți-o calc apoi frumos. TEODORESCU, P. P. 308.