ROS, ROASĂ, roși, roase, adj. 1. Distrus (la suprafață) prin acțiunea lentă a unui agent exterior; subțiat, măcinat. Își potrivește surtucul cam boțit și ros la coate. SADOVEANU, O. V. 335. Să-i mai spui Să-mi cumpere o coasă, Cea veche nu știu este ori nu-i, Și-o fi acum și roasă De cînd rugina scurmă-n ea. COȘBUC, P. II 59. Și tu citești scrisori din roase plicuri. EMINESCU, O. I 119. Un pat de scînduri, acoperit cu o cergă roasă, un scaun... și o masă... ALECSANDRI, C. 27. ◊ (Cu arătarea agentului) Apoi intră, nu prin spărtura gardului, ci pe portița cu balamalele roase de rugină. DUMITRIU, P. F. 59. Pupitrul vechi și ros de coatele atîtor generații. BART, S. M. 11. ♦ Fig. Care a avut mult de-a face cu..., care e plictisit de... Era ros de tribunale și se pricepea în daraveri. VLAHUȚĂ, O. A. 207. Doar de lume am fugit... Lui Ivan i-s roase urechile de dînsa. CREANGĂ, P. 314. 2. Fig. Mîncat, consumat de... Oanță s-a arătat a fi un om ros de nevoi. SAHIA, N. 95. Penelopa, roasă de suferință, simți că un nou val de mînie îi turbură vederea. BART, E. 164. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună, Cînd inima mea nu-i bună? Că-i legată cu curele Și roasă de multe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121.