BIBLIE, biblii, s. f. Carte sacră a mozaismului și a creștinismului, alcătuită din Vechiul Testament și din Noul Testament, acesta din urmă fiind recunoscut numai de creștini. ♦ Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe. – Din lat. biblia.

CANON, canoane, s. n. 1. Regulă, dogmă bisericească; tipic. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii. 2. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. 4. Regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.

APOCALIPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalipsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis.

TESTAMENT, testamente, s. n. 1. Act juridic unilateral, revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. ◊ Testament olograf = testament scris în întregime, datat și semnat de testator. Testament autentic = testament întocmit de către un funcționar de stat, cu formalitățile cerute de lege. 2. (În sintagmele) Vechiul Testament = parte a Bibliei cuprinzând textele referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu (până la nașterea lui Cristos). Noul Testament = parte a Bibliei cuprinzând Evangheliile și alte scrieri religioase (de după nașterea lui Cristos). – Din lat. testamentum, fr. testament.

SCRIPTURĂ, scripturi, s. f. 1. Scriere bisericească cuprinzând Vechiul și Noul Testament; Biblie. 2. (Înv.) Operă literară, științifică etc. 3. (Înv.) Însemnare, consemnare, relatare scrisă; text. 4. (Înv.) Scris¹ (2). – Din lat. scriptura.

Apocalipsă (parte a Noului Testament) s. pr. f.

Evanghelie (parte a Noului Testament) s. pr. f. (sil. -li-e)

Noul Testament s. pr. n.

APOCALIPS n. Una dintre cărțile Noului Testament, conținând prorociri despre sfârșitul lumii și judecata de apoi. /<gr., lat. apocalypsis, fr. apocalypse

BIBLIE ~i f. 1) Scriere bisericească care cuprinde Vechiul și Noul Testament; Sfânta Scriptură. 2) fig. Carte voluminoasă. 3) fig. Carte fundamentală (a unei literaturi, științe, organizații etc.). [Art. biblia; G.-D. bibliei; Sil. -li-e] /<lat. biblia

CREȘTINISM n. Religie bazată pe Vechiul și Noul Testament. /creștin + suf. ~ism

SCRIPTURĂ ~i f. înv. v. SCRIERE. ◊ Sfânta ~ scriere bisericească care cuprinde Vechiul și Noul Testament; Biblie. [G.-D. scripturii] /<lat. scriptura

TESTAMENT testamente n. 1) Act juridic unilateral, personal, revocabil până la moartea autorului, în care o persoană își formulează dispozițiile (cu privire la avere) care urmează a fi îndeplinite după moartea sa. ◊ Vechiul Testament prima parte a Bibliei care cuprinde textele religioase de până la nașterea lui Isus Hristos. Noul Testament a doua parte a Bibliei care conține textele religioase de după nașterea lui Isus Hristos. 2) fig. Operă a unui artist, care constituie expresia supremă a mentalității și artei sale. /

TETRAEVANGHEL ~e n. bis. Carte care conține cele patru părți ale Noului Testament; evangheliar. [Sil. te-tra-e-] /<ngr. tetraevanghélion

apocalips (-se), s. n. – Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfîrșitul lumii. – Var. apocalipsă, apocalipsis (înv.) Ngr. ἀποϰάλυψις și modern din fr. apocalypse. – Der. (din fr.) apocaliptic, adj.

Apocalipsa (parte a Noului Testament) s. propriu f., g.-d. Apocalipsei

creștin (creștină), adj. – 1. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. – 2. (S. m.) Om cumsecade, om bun. – Mr., megl. creștin. Lat. christianus (Pușcariu 415; Candrea-Dens., 409; REW 1888: DAR). Pentru al doilea sens, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 165; Iordan, BF, VI, 150; și observațiile prea puțin pertinente ale lui E. Speidel, BL, IX, 25, care atribuie această accepție unei influențe rusești. După P. Labriolle, Christianus, în Bull. Du Cange, V (1929-30), p. 69-88, este cuvînt rar în primele secole, care apare numai de trei ori în Noul Testament, și a cărui pronunțare pop. a fost chrestianus. Candrea-Dens. explică evoluția anormală (normal ar fi trebuit să se dea *creșin) prin data sa tîrzie; dar se datorează mai curînd conservatorismului natural al cuvîntului. Este cuvînt folosit general (ALR, I, 214). Cf. dubletul înv. hristian, s. m. (< χριστιανός). Der. necreștin, adj. (necredincios, păgîn); necreștinesc, adj. (păgîn); creștinește, adv. (ca un creștin); creștina (var. încreștina, creștini), vb. (a se face creștin, a se boteza); necreștinat, adj. (care nu este botezat); creștinism, s. n. (ansamblul religiilor bazate pe învățăturile lui Cristos), formație neol.; creștinăție, s. f. (înv., creștinătate); creștinătate, s. f. (totalitatea creștinilor, lumea creștină), care se consideră reprezentant al lat. christianitas (Candrea-Dens., 410; DAR), dar care mai probabil este un der. intern (Cf. Graur, BL, II, 18).

PAULICIAN, -Ă s. m. f. membru al unei secte maniheene creștine din sec. VII-X, bazată exclusiv pe Noul Testament, care pretindea a readuce creștinismul la simplitatea evanghelică. (< fr. paulicien)

AGRICOLA, Mikael (c. 1510-1557), umanist finlandez. Episcop de Turku, inițiator al Reformei în patria sa, autor al unui „Abecedar” și al unei traduceri a „Noului Testament”.

APOSTOLUL (sau FAPTELELE APOSTOLILOR), carte cuprinsă în „Noul Testament”, în continuarea „Evangheliilor”, conținînd relatarea originilor creștinismului, prin activitatea apostolilor, după răstignirea lui Iisus Hristos. Cea mai veche traducere românească manuscrisă se află în „Codicele Voronețean”.

ARMAGEDON (în „Noul Testament”), cîmp de luptă unde, în ziua Judecății de Apoi, ar urma să se dispute bătălia apocaliptică între forțele binelui și ale răului.

BARABA sau BARBARA (în „Noul Testament”), tîlhar iudeu, căpetenie de răzvrătiți și ucigași. Eliberat cu ocazia sărbătorilor de Paști, cînd poporul, pus să aleagă între el și Hristos, a preferat ucigașul nevinovatului.

BELZEBUT (BAALZEBUB), divinitate cananeană și filisteană; (în „Noul Testament”) căpetenie a demonilor.

BIBLIA, colecție a cărților sfinte de la „Cartea Facerii” pînă la „Apocalipsă”. Carte sacră a creștinismului, B. are două părți: „Vechiul Testament” (redactat între sec. 13-2 î. Hr., acceptat și de mozaici) și „Noul Testament” (sec. 1-4 d. Hr.). Conținutul, eterogen, cuprinde mituri, doctrină religioasă, texte ritualice și magice, rugăciuni, adevărul lui Dumnezeu despre creație și mîntuire, eseuri filozofice, meditații și coduri de morală practică, folclor. literatură în proză și versuri, coduri juridice, sfaturi medicale, agricole și gospodărești etc., aparținînd unui număr mare de autori. B. este cea mai răspîndită carte din lume, fiind tradusă acum în c. 1.800 de limbi. V. Septuaginta, Vulgata, Biblia de la București, Palia de la Orăștie.

APOCALIPS s. n. Scriere cu caracter profetic care face parte din Noul Testament și în care este înfățișat în chip alegoric sfîrșitul lumii; viziune fantastică a sfîrșitului lumii, în concepția religiei creștine. ◊ Loc. adj. De apocalips = apocaliptic. [Var.: apocalipsă s. f.] – Fr. apocalypse (lat. lit. apocalypsis).

BULTMANN, Rudolf (1884-1976), exeget și teolog protestant german. Promotor al teoriei demitologizării textului biblic („Noul Testament și mitologia”, „Istorie și escatologie”).

AȘEZĂMÎNT, așezăminte, s. n. 1. (În expr.) Așezămînt cultural (sau de cultură, adesea eliptic) = instituție care duce o acțiune organizată de propagare a culturii în mase. 2. (Rar, la pl.) Așezări omenești. 3. (Înv.) Nume dat Vechiului și Noului Testament. – Din așeza + suf. -(ă)mînt.

bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât și celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol¹) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.

CAIAFA (în „Noul Testament”), mare preot iudeu. L-a judecat pe Iisus Hristos și i-a prigonit pe apostoli. V. Ana.

fericiri (Biz.) (gr. μαϰαρισμοί, sg. μαϰαρισμός, „acțiunea de a felicita, de a ura fericire”; lat. beatitudines), grup de 10 versete din Noul Testament (Matei, 5, 3-12) care se execută recitativ*, ca stihuri* combinate cu tropare* scurte, la antifonul (I, 1) al 3-lea din liturghie* și la înmormântare. Denumirea f. provine de la începutul fiecăruia dintre cele nouă stihuri: „Fericiți cei...” (Mαϰάριοι oί...). În ultima vreme se cântă fără a mai fi combinate cu troparele. Pe textul f., César Franck a scris lucrarea corală cu acomp. instr. Les Béatitudes.

CANON, canoane, s. n. 1. Lege sau regulă bisericească. ♦ Normă morală. 2. Pedeapsă dată la încălcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Regulă făcînd parte dintr-un ansamblu de procedee artistice dintr-o epocă; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 4. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrînd succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cîntare bisericească; p. ext. cîntec; glas. 5. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. – Slav (v. sl. kanonŭ < gr.).

Sanctus (cuv. lat. „Sfânt”), partea penultimă a misei (1) al cărei text este preluat din Noul Testament (Matei 21,9) și este, din punct de vedere melodic, cel mai adesea melismatică*. De S. aparține și Osana (lat. Hosanna „slavă”), încadrând Benedictus; cel din urmă a devenit parte distinctă a misei (2) polif. Caracterul melismatic primar originar s-a transmis și in S. polif., unde se adopta (mai ales în Osana) stilul fugato* și în general mijloace armonice și instr. grandioase, strălucitoare. ♦ În liturghia* ort., s. este plasat între Simbolul credinței (lat. credo*) și axion*, iar tratarea sa coral-polif., se apropie de aceea a părții echiv. din misă.

Aaron (sec. 13 î. Hr.), (în Vechiul Testament) patriarh biblic din seminția lui Levi, fratele cel mai mare al lui Moise, primul arhiereu instituit la evrei după porunca lui Dumnezeu, prefigurând pe arhiereul Noului Testament, Iisus Hristos.

apocalips s. f., s. n. 1. S. f. (În forma apocalipsă) Cartea ultimă a Noului Testament care cuprinde revelația (descoperirea) făcută sf. Ioan evanghelistul în insula Patmos prin anii 94-95 și în care, prin simboluri, metafore și alegorii, se arată lupta Bisericii în lume cu forțele întunericului și triumful ei final prin Hristos. 2. S. f. Viziune fantastică a sfârșitului lumii potrivit religiei creștine. 3. S. n. Temă iconografică, bazată pe viziunea sf. Ioan în Patmos, reprezentată frecvent în pictura murală din Transilvania sec. 14 (bis. din Homorod, Mugeni, Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, 1738, ș.a.). [Var.: apocalipsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalipsis (< gr. apokalipsis).

apostol, apostoli s. m. 1. Nume dat fiecăruia dintre cei 12 discipoli ai lui Hristos, însărcinați să predice evanghelia: Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Toma, Filip, Bartolomeu, Matei, Iacob al lui Afleu, Iuda al lui Iacob (Tadeul), Simon Zelotul și Iuda Iscariotul, înlocuit după moarte cu Matia. ♦ Misionar creștin de la începutul creștinismului. ♦ Fig. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. ♦ Apostolul neamurilor v. Pavel. 2. (La sg.) Carte de ritual creștin, care cuprinde texte din Faptele apostolilor și din epistolele Noului Testament citite la liturghie, precum și alte slujbe religioase. – Din sl. apostolŭ (< gr. apostolos).

Arabia, (În Noul Testament) ținutul din sud-vestul Idumeii până la Marea Roșie, până unde se întindea altădată Palestina, care includea și muntele Sinai. De aici au venit la Cincizecime mulți arabi și tot aici s-a retras Saul, prigonitorul creștinilor și viitorul apostol Pavel, după teofania de pe drumul Damascului și după convertirea sa.

Asia (în Noul Testament) nume dat provinciei romane „Asia proconsulară”, cu capitala la Efes, provincie ce cuprindea toată partea de apus a Asiei Mici (afară de coasta Mării Egee), cu Bitinia la nord și cu Frigia și provincia Galatia la răsărit. Prin aceste părți au propovăduit apostolii Petru și Pavel.

Belzebut (Beelzebul, Baalzebub), zeu adorat de canaaneni și de filisteni; (în Noul Testament) căpetenie a demonilor.

biblie s. f. 1. (Art. sg.: Sfânta Scriptură) Denumire dată „sfintelor scripturi”, adică colecției de scrieri religioase ale Vechiului și Noului Testament, pe care Biserica le-a adunat și le-a declarat ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt. Vechiul Testament cuprinde revelația lui Dumnezeu, făcută prin Moise și profeți, iar Noul Testament revelația făcută prin însuși Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, și transmisă prin apostoli. Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți (după Septuaginta încă 14 cărți deuterocanonice), iar Noul Testament 27: cele 4 evanghelii, o carte istorică (Faptele apostolilor), cărțile cu conținut didactic (epistolele) și o carte profetică (Apocalipsa). ♦ Biblia de la București (1688) = prima traducere integrală a Bibliei apărută în limba română, datorată fraților Radu și Șerban Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești; reprezintă un monument al limbii române vechi și a avut un rol deosebit în dezvoltarea limbii române literare. ♦ Biblia de la Blaj (1795) = a doua traducere integrală a Bibliei în limba română, datorată lui Samuil Micu; marchează un progres în evoluția limbii române literare în raport cu versiunea fraților Greceanu. 2. Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe etc. – Din lat. biblia (< gr. biblia, pl lui biblion).

canon, canoane s. n. 1. Normă, regulă de conduită bisericească; tipic. ♦ Canonul Sfintei Scripturi = lista cărților Sfintei Scripturi pe care Biserica le acceptă ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt și cuprinzând revelația divină. ♦ Canon bisericesc = normă sau regulă privind etica creștină, cultul, disciplina clerului și monahismului, organizarea și jurisdicția bisericească, promulgată de sinoade ecumenice sau locale. 2. (La pl.) Canoanele utreniei și vecerniei = imnuri ale poeziei creștine din Vechiul și Noul Testament, formate din două, trei, patru, șase, opt sau nouă ode (pesne) și compuse în forma actuală de sf. Andrei Criteanul (†740 d. Hr.). 3. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unor canoane (1). ♦ (Fig.) Suferință, chin. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.

carte, cărți s. f. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ♦ Cum scrie la carte = așa cum scrie în carte. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de mari proporții. ♦ Cartea sfântă = Biblia, Sfânta Scriptură; (la pl.) fiecare dintre cele 53 de scrieri ale Vechiului Testament și cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, începând cu evangheliile și terminând cu Apocalipsa. – Din lat. charta. ◊ Cartea lui Baruh, carte profetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită lui Baruh, ucenicul și secretarul profetului Ieremia. A fost scrisă de un iudeu elenist din Alexandria, cu scopul de a îmbărbăta pe evrei în suportarea stăpânirii străine din timpul exilului. ◊ Cartea întâi și a doua a Cronicilor v. Cartea întâia și a doua Paralipomena. ◊ Cartea lui Enoh, titlu generic sub care sunt cunoscute două cărți biblice necanonice, dintre care una, scrisă între anii 200 și 50 î. Hr., s-a păstrat în cadrul Bis. creștine din Etiopia, iar alta (Cartea tainelor lui Enoh) reprezintă un apocrif slavon, ajungâng până azi sub forma unui text fragmentar. ◊ Cartea Esterei, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care se intorisește un episod din viața evreilor care nu s-au întors în patrie, ci au rămas mai departe în Imperiul persan, salvați de la exterminare prin vigilența iudeului Mardoheu și a nepoatei acestuia Estera. Scopul cărții este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu și motivele pentru instituirea sărbătorii Purim. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care sunt prezentate evenimentele legate de întoarcerea evreilor din robia babiloniană în Iudeea. Scopul cărții este să se arate poporului evreu că Dumnezeu și-a ținut promisiunea Sa dată prin profeți, prin eliberarea lui din exil și prin rezidirea templului și a Ierusalimului. ◊ Cartea a doua a lui Ezdra v. Cartea lui Neemia. ◊ Cartea a treia a lui Ezdra = carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (9 cap.), numită astfel fiindcă în traducerea sa greacă și latină este socotită a doua Ezdra, în timp ce Vulgata o socotește apocrifă. Scopul cărții a fost de a face pe guvernatorii străini care administrau pe evrei în Palestina să se poarte mai blând cu poporul, aducând ca exmple pe regii Persiei: Cirus și Darius. ◊ Cartea lui Iosua Navi, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), numită după persoana principală din istoria cuprinsă în ea, Iosua fiind urmașul lui Moise. Cartea relatează evenimentele în legătură cu cucerirea și împărțirea Canaanului între cele 12 seminții ale lui Israel. Scopul cărții este de a dovedi că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi s-au împlinit prin ocuparea pământului făgăduit și așezarea poporului evreu în acesta. Autorul nu este cunoscut. ◊ Cartea lui Iov, carte canonică istorică a Vechiului Testament (42 cap.), al cărei autor nu este cunoscut, în care se descrie fericirea și evlavia lui Iov, supus unui test de fidelitate cu îngăduința lui Iahve la propunerea lui Satan. Scopul cărții este dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungă răbdare în orice suferință fără pierderea credinței. ◊ Cartea Iuditei, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care relatează o istorisire referitoare la atacul lui Olofern, generalul lui Nabucodonosor, asupra cetății Betulia din Palestina de nord, cetate salvată de Iudit, o femeie văduvă și pioasă, care-l ucide pe Olofern. Scopul cărții este de a întări credința poporului în Dumnezeu și de a arăta că El îl ajută în vremuri de primejdie. ◊ Cărțile împăraților v. Cărțile Regilor. ◊ Cartea înțelepciunii lui Solomon, carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (19 cap.), în care se vorbește despre înțelepciune și foloasele ei, precum și despre roadele ei în istoria poporului evreu. Cartea se recomandă tuturor pentru păzirea credinței și a poruncilor lui Dumnezeu, precum și pentru fericirea de idolatrie. ◊ Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul), carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (51 cap.), care se aseamănă cu Pildele (Proverbele) lui Solomon, dar are un cuprins mult mai variat și mai bogat. Cuprinde o serie de sentințe sau maxime privitoare la natura și la folosul înțelepciunii. Autorul cărții este Iisus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim, iar nepotul său este traducătorul ei în grecește. ◊ Cartea Judecătorilor, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), în care este expusă activitatea judecătorilor, bărbați chemați de Dumnezeu la anumite intervale de timp și înzestrați cu puteri deosebite pentru a conduce poporul în vremuri grele. Cuprinde istoria unei perioade de c. 400 ani, de la moartea lui Iosua, cuceritorul Canaanului, până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel. Scopul cărții este, în general, de a arăta lupta monoteismului contra idolatriei popoarelor canaanene. ◊ Cartea întâi a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care istorisește lupta evreilor, sub conducerea Macabeilor, împotriva sirienilor pentru credința strămoșească și independența politică, începând cu Alexandru cel Mare și până la Hircan (175-135 î. Hr.). Cartea a fost scrisă în limba ebraică și autorul este necunoscut. ◊ Cartea a doua a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (15 cap.), care nu este o continuare a primei cărți, relatând aceeași epocă, dar mai pe scurt. Autorul, un iudeu elenist din Egipt, nu este cunoscut. ◊ Cartea a treia a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (7 cap.), care conține descrierea unei persecuții a regelui Ptolemeu Filopator (221-224 î. Hr.) împotriva evreilor din Egipt. Cartea a fost scrisă, probabil, în Alexandria, de un iudeu din Egipt în limba greacă. ◊ Cartea lui Neemia (Cartea a doua a lui Ezdra), cartea canonică a Vechiului Testament (13 cap.), care istorisește restaurarea zidurilor cetății Ierusalimului și reînnoirea legământului încheiat cu Dumnezeu. Autorul acestei scrieri este Ezdra, contemporan cu Neemia, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, fiind cărturar și preot. ◊ Cartea întâi și a doua a Paralipomena (Cartea întâi și a doua a Cronicilor), cărți canonice istorice ale Vechilui Testament (29 și, respectiv, 36 cap.), numite Cronici de fericitul Ieronim și Paralipomena în traducerea Septuagintei. Scopul cărților a fost să arate că soarta poporului evreu, fericită sau nefericită, depinde de credința în Dumnezeu, de exercitarea cultului și de păzirea Legii date prin Moise. ◊ Cartea Psalmilor (Psaltirea) v. psalm. ◊ Cartea întâi și a doua a Regilor (Cartea întâi și a doua a lui Samuel), cărți canonice ale Vechiului Testament (31 și, respectiv, 24 cap.) care continuă istoria judecătorilor. Se numesc și cărți ale lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet și judecător, și a pus baza monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul și pe David din porunca lui Dumnezeu. ◊ Cartea a treia și a patra a Regilor, cărți canonice istorice ale Vechiului Testament (22 și, respectiv, 25 cap.), cunoscute în vechile traduceri românești și sub numele de Cărțile Împăraților, care continuă istoria revelației divine de la moartea lui David până la exilul babilonian. După tradiția rabinică, autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan al său. ◊ Cartea Rut, carte canonică istorică a Vechiului Testament (4 cap.), în care se aduc noi elemente privind genealogia lui David și, prin aceasta, genealogia lui Iisus Hristos, În plus, cartea arată că și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, moabiteanca Rut, de alt neam decât cel ales, ajungând prin providența divină în sânul poporului evreu. ◊ Cartea întâi și a doua a lui Samuel v. Cartea întâi și a doua a Regilor. ◊ Cartea tainelor lui Enoh v. Cartea lui Enoh. ◊ Cartea lui Tobit, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (14 cap.), care reprezintă o prelucrare poetică a unei istorisiri păstrate în tradiție despre Tobit și fiul său Tobie de pe timpul exilului asirian. Cartea a fost scrisă la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 2 î. Hr.

Cezareea, numele a două localități în Noul Testament: Cezareea Palestinei, oraș pe malul Mării Mediterane, capitala Iudeii, unde a fost botezat sutașul Corneliu, și Cezareea lui Filip, situată la poalele muntelui Hermon, numită astfel după tetrarhul Filip, care, înzestrând-o cu clădiri frumoase, i-a dat numele cezarului, numele vechi fiind Paneas.

stih (Biz.) (< gr. στίχος, [stihos] „rând”), verset scurt, luat din psalmi* sau din alte cărți ale Vechiului și Noului Testament, cântat recitativ* și servind ca introducere stihirei* sau unor cântări de stil* irmologic sau stihiraric.

codex, codexuri s. n. (Înv.) Codice; cod. ◊ Codex Neagoeanus = culegere manuscrisă de texte populare, traduse în românește în a doua jumătate a sec. 16. A fost copiat în 1620 de popa Ioan Românul (Vlahul) din Sînpetru, jud. Hunedoara. Cuprinde: Alexandria, Floarea darurilor și Rodjanicul. Codex Sturdzanus = manuscris miscelaneu din sec. 16, cuprinzând legendele apocrife hagiografice, apocaliptice etc., copiat între 1580 și 1619 de către popa Grigore din Măhaci. A fost publicat și studiat de B.P. Hașdeu în Cuvinte din bătrâni, fiind unul dintre monumentele de limbă veche românească. ◊ Codex Sinaiticus = manuscris din sec. 4 d. Hr., descoperit la m-rea Sf. Ecaterina din Sinai. Cuprinde întreg Noul Testament în limba greacă. – Din lat. codex, -cis.

creație, creații s. f. 1. Acțiunea de a crea; concr. produs al muncii creatoare, operă creată. 2. (Sens biblic) Învățătură specifică Vechiului și Noului Testament, potrivit căreia Dumnezeu-Tatăl, Atotțiitorul și Făcătorul, a creat cerul și pământul, aducând totul, prin Cuvântul și voința Sa, în existența concretă. [Var.:(înv.) creațiune s. f.] – Din fr. création, lat. creatio, -onis.

creștinism s. n. Cea mai perfectă formă de credință religioasă, al cărei întemeitor este Hristos, fiul lui Dumnezeu întrupat și, a cărei doctrină se bazează pe revelația dumnezeiască supranaturală, cuprinsă în Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament și în Sfânta Tradiție. A fost propovăduit mai întâi de apostoli în părțile orientale și în lumea mediteraneană, apoi de apostolul Pavel, care a propagat noua doctrină în Asia Mică, în Grecia și în Italia. După ce a fost persecutat crunt aproape 300 de ani de către împărații romani începând cu Nero (64 d. Hr.) și până la Dioclețian (303 d. Hr.), creștinismul a devenit liber sub Constantin cel Mare, prin edictul de la Milano (313 d. Hr.). Încă din sec. 3, în sânul creștinismului au apărut diverse secte și erezii, care au fost condamnate de sinoadele ecumenice. „Crezul” creștin a fost stabilit la Sinodul I ecumenic (Niceea, 325) și la Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381). În evul mediu creștinismul s-a răspândit în multe state din Europa și din Africa. În 1054 creștinismul s-a scindat în ortodoxism, cu centrul la Constantinopol, și catolicism, cu centrul la Roma. În sec. 16 Reforma a determinat desprinderea de catolicism a Bisericilor și sectelor protestante, a căror divizare se menține în continuare datorită interpretării subiectiviste și denaturării unor texte din Biblie. Începând din sec. 19, creștinismul s-a răspândit în toată lumea. – Din creștin + suf. -ism.

demitologizare, demitologizări s. f. Curent doctrinar în teologia dialectică a protestantismului german contemporan, care, socotind teismul, caracteristic creștinismului, numai ca un sistem mitologic de semne, caută să evite antropomorfismul din Noul Testament, plasând ideea de Dumnezeu în afara confruntării posibile a acesteia cu știința. Curentul a fost inițiat către anul 1940 de teologul protestant german Rudolf Bultmann. – Din demitologiza.

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

evanghelie, evanghelii s. f. 1. „Vestea cea bună” sau revelația lui Dumnezeu în persoana și în lucrarea lui Iisus Hristos, precum și mesajul sau conținutul acestei descoperiri cuprins în predica și în învățătura Sa. ♦ (La începutul creștinismului) Tradiția orală a predicii lui Iisus Hristos. 2. Parte a Noului Testament (cele patru evanghelii) care cuprinde viața și învățătura lui IIsus Hristos. ♦ Evangheliar. ◊ Literă sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de orice îndoială. ♦ Fiecare pasaj dintr-o evanghelie care se citește în cadrul slujbelor religioase creștine. ◊ Evanghelii sinoptice v. sinoptic [Var.: (pop.) vanghelie, ivanghelie s. f.] – Din sl. evanghelije. ◊ Evanghelia după Matei, evanghelie scrisă de apostolul Matei în anii 43-44 (28 cap.). În partea întâi (cap. 1-4) sunt descrise evenimentele anterioare activității publice a lui Iisus, spița neamului Său, nașterea Sa din Fecioara Maria, botezul și ispitirea din pustie, în partea a doua (cap. 5-18) activitatea lui Iisus în Galileea, iar în al treilea (cap. 19-28) activitatea Sa în drum spre Ierusalim, întrarea triumfală în cetate, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Scrisă inițial în limba aramaică pentru compatrioții săi iudei, evanghelia sa a avut menirea de a dovedi că în Iisus Hristos, Mesia, se împlinesc prorociile Vechiului Testament și că El este Mesia care a venit pentru mântuirea lumii. ◊ Evanghelia după Marcu, evanghelie scrisă de Marcu în anii 63-64 (16 cap.). Are o introducere, în care Mântuitorul este arătat ca fiu al lui Dumnezeu, apoi descrie activitatea Sa în Galileea (cap. 1-9) și faptele Sale spre Ierusalim și Iudeea (cap. 10-14), încheindu-se cu patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer (cap. 15-16). Evanghelia ni-L arată pe Iisus ca fiind recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu de către Tatăl ceresc la botez și cuprinde multe învățături morale. ◊ Evanghelia după Luca, evanghelie scrisă din Roma de medicul Luca în anii 62-63 d. Hr., cuprinzând 24 cap. Partea întâi (cap. 1-2), proprie numai sf. apostol Luca, cuprinde Buna-Vestire și nașterea sf. Ioan Botezătorul și a lui Iisus, precum și date privind copilăria Domnului, partea a doua (cap 3-9, 50) activitatea Domnului în Galileea, partea a treia (cap. 19, 24-28) activitatea Sa la Ierusalim, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Evanghelia după Luca este foarte sintetică, dându-ne în plus față de celelalte evanghelii și multe învățături dogmatice, căutând să dovedească dumnezeirea lui Hristos și universalitatea creștinismului. ◊ Evanghelia după Ioan, evanghelie scrisă de sfântul apostol Ioan între 96 și 98 d. Hr. în Efes, cuprinzând 21 cap. Dacă primele trei evanghelii, numite și evanghelii sinoptice, ne redau în esență aceleași întâmplări și învățături ale lui Iisus Hristos, această evanghelie le completează în mod fericit, fiind scrisă cea din urmă. Ea accentuează dumnezeirea lui Iisus, fiind numită și evanghelia dragostei.

faptă, fapte s. f. Acțiune săvârșită; act îndeplinit de cineva; fapt, lucrare, activitate. ♦ (Despre Dumnezeu) Facere, creare. ◊ Faptele sfinților apostoli = ultima carte istorică a Noului Testament, scrisă în anul 75 d. Hr. de sf. apostol Luca, autorul evangheliei a treia. Are 28 cap. și se ocupă de perioada cuprinsă între înălțarea lui Iisus la cer (anul 33 d. Hr.) și sfârșitul primei captivități romane a lui Pavel, relatând cronologic faptul istoric al întemeierii Bis. creștine și răspândirea creștinismului în lumea iudaică și apoi în cea păgână greco-romană. Cuprinde în partea întâi (cap. 1-12) arătarea Mântuitorului apostolilor Săi, alegerea lui Matia în locul trădătorului Iuda și începerea activității apostolilor, iar în partea a doua (cap. 13-28) convertirea minunată a lui Pavel și activitatea sa misionară în Imperiul roman. Ca și în evanghelia a treia, cartea este scrisă într-o limbă greacă foarte frumoasă. – Din lat. facta.

fiică, fiice s. f. Persoană de sex feminin, considerată în raport cu părinții săi; fată, fie. ◊ Fiica Sionului = (în Noul Testament) cetatea Ierusalimului, numită astfel pentru că era zidită pe muntele Sion. – Din fie „fiică” + suf. -ică.

frângere, frângeri s. f. Acțiunea de a (se) frânge; rupere prin îndoire sau apăsare puternică; frântură. ◊ Frângerea pâinii = termen folosit în Noul Testament pentru masa frățească sau de obște, așa-numita agapă, care urma după ce se lua sfânta împărtășanie; euharistie, împărtășire; p. ext. liturghie. – Din frânge.

Gaza, unul dintre cele cinci orașe ale filistenilor, situat în sud-estul Palestinei, la 4 km de Mediterana și aproape de frontiera egipteană. Este amintit în Noul Testament (Fapte, 8, 27 și urm.) în legătură cu apostolul Filip, care propovăduia în Samaria.

Ghenizaret, ținut între Capernaum și Magdala, cetăți aflate în partea de nord-vest a lacului cu același nume. Termenul este întrebuințat în Noul Testament deopotrivă pentru ținut și pentru lac. Pe acest lac a avut loc prima pescuire minunată și au fost chemați la apostolat cei patru pescari, fiii lui Iona și cei ai lui Zevedeu: Petru și Andrei, Iacov și Ioan. Tot aici a avut loc a treia Sa arătare după Înviere și a fost reașezat în apostolat Petru după lepădarea sa de trei ori de Iisus.

Givulescu, Cornel (1893-1969), compozitor, n. în Săvârșin, jud. Arad, prof. de muzică psaltică și prof. la Conservatorul din Cluj. A compus șase liturghii, colinde și lucrările: Cele opt glasuri la vecernie și utrenie (1929), Cântări din Molitvelnic (1930), Studiu despre specificul românesc în cântarea bisericească (1934), Șase scene din Noul Testament pentru cor mixt (1945-1951), precum și oratoriul Golgota (1948) pentru soliști, cor și orchestră.

hristologie, hristologii s. f. Unul dintre capitolele fundamentale ale dogmaticii ortodoxe, reprezentând învățătura creștină despre cele două firi și despre persoana lui Iisus Hristos, elaborată și definitivată de sinoadele ecumenice pe baza mărturiilor relevate ale Noului Testament și teologia patristică bizantină. – Din gr. hristologhia.

iconomie, iconomii s. f. (Bis.) Planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și al omului, în special pregătirea mântuirii în Vechiul Testament și realizarea acesteia în Noul Testament. ♦ Planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, realizat de Iisus Hristos. ♦ Una dintre modalitățile principale pe care Bis. le folosește în aplicarea normelor canonice. – Din gr. oikonomia.

trisaghion 1. T. mic sau liturgic, cântarea „Sfinte Dumnezeule” – astfel numită din cauza întreitei repetări a cuvântului „sfânt” (gr. ἄδιος [aghios]), care este interpretarea sau parafrazarea imnului serafimic și care se cântă la liturghie, înainte de apostol. T. liturgic a luat naștere din cântarea lui Isaia (IV, 3) și din sfârșitul unui verset din psalmul XLI, 2. T. mic a fost introdus în liturghie* în toate bis. ortodoxe pe vremea împăratului Teodosie II (408-450). Documentar, se ia cunoștință de existența t. mic, în timpul discuțiilor monofizite, din actele sinodului din Calcedon (451). 2. T. serafimic sau biblic „Sfânt” de trei ori – fapt pentru care se numește t. imnul* care se cântă în cadrul liturghiei Sf. Ioan Hrisostom și a Sf. Vasile cel Mare la „Răspunsurile mari”, între cântările „Cu vrednicie” și „Pre Tine Te lăudăm”. Textul imnului este format dintr-un verset din Isaia (VI, 3) și dintr-un psalm (CXVII, 24-25) și se află în întregime în mai multe locuri din Noul Testament (Matei, XXX, 9; Marcu, XI, 9-10; Ioan, XII, 13). Încă din primele veacuri, acest imn era foarte răspândit. La sfârșitul sec. 1, Clement Romanul (Ep. I ad Corint.) vorbește despre t. biblic, care era deja adoptat în liturghia creștină de atunci. În Constituțiile Apostolice (cartea VIII, cap. 12) scrise în a II-a jumătate a sec. 4 se arată locul și rostul liturgic al imnului serafimic. Aluzii la t. biblic găsim și la Tertulian (m. 220), în a V-a „Cateheză mystogogică” a lui Chiril din Ierusalim (347-348), la Augustin (354-430) – care arată însemnătatea dogmatică a acestui imn, la Ioan Hrisostom (m. 407), ce vorbește de momentul din liturghie când se cântă acest imn etc. V. doxologie.

jertfelnic, jertfelnice s. n. (Înv.) Masă din altarul unei bis. creștine, pe care se duce jertfa nesângeroasă a Noului Testament sub chipul pâinii și vinului la Liturghie; pristol, sfânta masă. ◊ Jertfelnic mic = proscomidiar. ♦ Loc destinat aducerii jertfelor. – Din sl. žrŭtvĭnikŭ.

lege, legi s. f. 1. Categorie filozofică exprimând raporturi esențiale ale aceluiași fenomen sau obiect, între fenomene sau obiecte diferite ori între stadiile succesive ale unui proces. 2. Act normativ emanând de la organul legislativ al statului. ◊ „Îndreptarul legii” („Pravila cea mare”) v. îndreptare. 3. Obligație impusă oamenilor de divinitate și adusă la cunoștința lor prin revelație; legământ. ◊ Călcător de lege = care nu ascultă preceptele divine; păcătos, nelegiuit. ◊ În (după) legea Domnului = potrivit rânduielilor dumnezeiești; creștinește. ◊ Legea (cea) veche = lege dată, prin Moise, poporului evreu și înscrisă în Thora; p. ext. Vechiul Testament. ◊ Legea talionului = v. talion. ◊ Legea (cea) nouă = (în opoziție cu Legea veche) Noul Testament. ◊ Loc. adj. Fără (de) lege = păcătos, mișel. 4. Concepție asupra divinității, convingere religioasă, credință. ♦ Datină, obicei în conformitate cu poruncile divine. 5. Religie, cult, confesiune; p. ext. națiune, popor. 6. Fel de a fi și de a se purta, impus omului de conștiința și de rațiunea sa. ◊ Lege naturală = pornirea firească a a omului de a se deosebi, cu ajutorul conștiinței, binele de rău; principiul de dreptate sădit în inima omului. – Din lat. lex, legis.

legiune, legiuni s. f. 1. Mare unitate militară romană, alcătuită din soldați pedeștri; p. ext. denumire dată unor formații militare sau paramilitare din diferite epoci. 2. Fig. Mulțime (foarte) mare de oameni urmărind același scop; ceată, gloată. ♦ Un număr mare de duhuri rele, aluzie la pasajul din Noul Testament (Luca 8, 30) privitor la vindecarea celui îndrăcit. [Var.: legheon, leghion s. n.] – Din lat. legio, -onis.

Lucifer 1. Numele latin al zeului grec Hesperos, personificarea luceafărului de seară (planeta Venus). 2. Nume dat în Noul Testament căpeteniilor îngerilor răsculați, simbol al îndoielii, al negației și al revoltei. Este evocat de scriitorii romantici. A fost învins în luptă de arhanghelul Mihail; Satanail.

GOG și MAGOG (în mitologia creștină), dublă forță ostilă. În „Vechiul Testament”, G. este menționat în trei ipostaze: localitate în Armenia; țara de origine a lui M.; rege din țara lui M., ostil poporului lui Israel și învins, în cele din urmă, din voia lui Dumnezeu (Ezechiel). În „Noul Testament” (Apocalipsa) G. și M. sunt două popoare, simboluri ale puterii lui Dumnezeu, instigate de Satana la război împotriva domniei de 1000 de ani a lui Iisus Hristos.

marcionism s. n. Erezie gnostică elaborată de Marcion, originar din Asia Mică și stabilit la Roma în anul 144 d. Hr., potrivit căreia există doi dumnezei: unul inferior, imperfect, răzbunător, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea și a inspirat pe profeți, și altul al Noului Testament, tatăl lui Iisus Hristos, Dumnezeul iubirii, milei și iertării. Erezia a durat până în sec. 7 d. Hr. – Din Marcion (n. pr.).

Maria, soția lui Cleopa, numită în Noul Testament și mama lui Iacov și Iosie; este vară primară cu Maica Domnului. A făcut parte din grupul femeilor mironosițe, care au urmat lui Iisus pe drumul Golgotei și apoi la mormânt. Este sărbătorită la 23 mai.

masă, mese s. f. 1. Mobilă formată dintr-o placă de diferite forme și sprijinită pe unul sau mai multe picioare. 2. (La sg.) Sfânta masă = masa din centrul altarului, pe care la sfânta Liturghie se aduce sacrificiul nesângeros al testamentului nou și pe care Iisus Hristos este prezent în euharistie sub chipul pâinii și al vinului, prefăcute în în trupul și sângele Său. Sfânta masă simbolizează mormântul Domnului; pristol, jertfelnic. – Din lat. mensa.

Mângâietor subst. sg. Nume dat în Noul Testament Sfântului Duh. – Din mângâia + suf. -tor.

nard s. m. Esență parfumată extrasă din rădăcina plantei cu același nume și folosită mult în trecut (amintită și în Noul Testament), când Iisus a fost ultima dată în Betania (Marcu 14, 3). – Din gr. nardos.

născut adj. m. (Și subst.) (Cel) care a căpătat viață, a luat ființă, a venit pe lume. ◊ Nou-născut = născut de curând; (subst.) prunc. ◊ Întâiul (sau primul, cel dintâi) născut = cel dintâi, cel mai vârstnic dintre copiii unei familii. ◊ Unul (sau singurul) născut = unicul copil, singura odraslă; spec. (în Noul Testament) denumire dată lui Iisus Hristos, fiul unic al lui Dumnezeu după fire, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om pentru mântuirea oamenilor. ◊ Expr. Născut, nu făcut = ale cărui însușiri sunt înnăscute și nu dobândite. – Din naște.

nebun, -ă, nebuni, -e adj., s. m. și f. 1. (Om) care nu este bun, care nu este sănătos. ◊ Expr. A fi (sau a umbla) nebun după cineva (sau după ceva) = a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva. 2. (În sintagma) Nebun pentru (sau înv., întru) Hristos, epitet dat în Noul Testament celor care depășesc înțelepciunea curentă a lumii, care rușinează „pe cei înțelepți” (I. Cor. 1, 25-27). – Din ne- + bun.

nicolaiți s. m. pl. Adepți ai unei secte creștine ivite în sec 1 d. Hr. printre eleni, în special printre locuitorii Efesului și Pergamului. Constituiau o sectă gnostică antinomistă, tăgăduind divinitatea lui Iisus Hristos, și se considerau urmașii lui Nicolae, unul dintre cei șapte diaconi. Sunt amintiți și în Noul Testament (Apocalipsa 2, 15; Fapte, 6, 5).

Noul Testament v. testament.

noutestamentar, -ă, noutestamentari, -e adj. (Rar) Care se referă la Noul Testament, care aparține Noului Testament. – Din nou + testament.

oaste, oști s. f. 1. (Înv.) Armată. ◊ Oaste cerească = expresie unică în Noul Testament, indicând pe îngerii buni, ființe curate, pure, spirituale. ◊ Oastea cerului = expresie folosită în legătură cu închinarea la idolii cerești, reprezentând Soarele, Luna și stele. „Oastea Domnului”, asociație religioasă în cadrul Bis. Ortodoxe Române, înființată la Sibiu în 1923 de către preotul Iosif Trifa, având ca obiectiv întărirea sufletească a credincioșilor și apărarea dreptei credințe față de prozelitismul sectelor neoprotestante. În 1948 a fost scoasă în afara legii de către regimul comunist, iar mulți dintre membrii săi au fost prigoniți și aruncați în închisori. În ianuarie 1990 și-a reluat activitatea, iar prin hotărârea Sinodului Bis. Ortodoxe Române a fost cooptată în activitatea misionară prin apostolatul laic. 2. (Înv.) Război, luptă, bătălie. – Di lat. hostis, -em „dușman”.

Patmos, mică insulă în Marea Egee, între Grecia și coastele Asiei Mici. Aici a fost exilat, sub Domițian, sf. apostol și evanghelist Ioan și unde, într-o zi de duminică, i s-a făcut marea descoperire a luptei Bisericii peste veacuri. Această descoperire a descris-o el (în anii 94-95) în cartea Apocalipsa din Noul Testament.

proroc, proroci s. m. 1. Profet; cel ce spune dinainte cele ce au să se întâmple în viitor.2. Trimis sau uns al lui Dumnezeu, care vorbește în numele Lui sau scrie despre voia și planul Lui sub inspirația Duhului Sfânt. În Vechiul Testament se cunosc numai cei ce au scris prorociile lor: Moise, David, cei patru proroci mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel, precum și cei 12 proroci mai mici, ale căror cărți fac parte din Biblie. În Noul Testament sunt bărbații harismatici care apar după Cincizecime și au de la Duhul Sfânt darul prorociei (I Cor. 12, 10 și 28). ◊ Proroc mincinos = cel care pretinde că este proroc; p. ext. persoană care prevestește lucruri ce nu se realizează. 3. Persoană care intuiește apariția unor evenimente în viitor; profet. 4. (Reg.) Ajunul sărbătorii sf. Gheorghe; mânecătoare. [Var.: prooroc s. m.] – Din sl. prorokŭ.

rabi (rabbi) subst. Termen ebraic care înseamnă „domnul meu” sau „stăpânul și învățătorul meu”, devenit titlu onorific pentru cărturari, pe care îl adăugau numelor proprii. Cu apelativul de „învățător” a fost numit și Iisus Hristos de mai multe ori în Noul Testament. – Din gr. rabbi.

Veniamin Costache (1768-1846), mitropolit al Moldovei (1812-1842). Călugărit la m-rea Neamț (1784), ajunge în 1788 ieromonah, în 1789 egumen la Sf. Spiridon din Iași, în 1792-1796 episcop de Huși, în 1796-1803 episcop de Roman, iar în 1803 mitropolit al Moldovei, cu două întreruperi (1808-1812 și 1821-1823). În 1804 înființează Seminarul de la Socola din Iași, aducând profesori din Ardeal. În 1842 se retrage la m-rea Slatina, unde a și murit. A avut o viață de sfânt fiind în același timp ctitor de biserici și autor a numeroase lucrări, printre care: Noul Testament (1931), Învățătura dogmaticească (1831), Tratatul despre existența lui Dumnezeu (1831), Istoria Vechiului Testament (1824), Didahii (1837), Pidalion (1844) și altele. Este înmormântat în catedrala mitropolitană din Iași.

Vitezda (Bethezda), numele uneia dintre scăldătorile amintite în Noul Testament, situată la nord de templul din Ierusalim și opusă Siloamului, unde Iisus l-a vindecat pe bolnavul care zăcea de 38 de ani.

Vulgata, traducerea latină a Bibliei (Vechiul Testament din ebraică, iar Noul Testament din greacă), făcută de Ieronim între anii 390 și 405 și recunoscută oficial de Bis. romano-catolică.

Zaheu, sfânt, apostol, vameș iudeu din Ierihon, cunoscut din Noul Testament, pentru fapta sa de sinceră pocăință, prin renunțarea la avuția nedreaptă acumulată ca vameș și prin convertirea sa imediată, devenind unul dintre cei 70 de ucenici. Bis. l-a trecut în rândul sfinților și îl prăznuiește la 20 aprilie.

cazánie f. (vsl. kažaniĭe, mustrare, învățătură. V. caznă). Predică, omilie. Discurs despre vĭața unuĭ sfînt. Carte care cuprinde asemenea predicĭ (numită și evanghelie învățătoare) și care cuprinde și fragmente din Nou Testament.

TABOR (în ebraică: Har Tavor), deal cu pante abrupte în Israel, în Galileea, la 8 km SE de Nazareth. 588 m alt. Menționat documentar în sec. 13 î. Hr. Potrivit „Noului Testament”, pe acest „munte” a avut loc Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos. În 1799, Napoleon I a repurtat aici o victorie asupra turcilor și arabilor. Aici se află o biserică ortodoxă și o mănăstire romano-catolică cu o bazilică construit în sec. 4, distrusă de musulmani în 1263 și reconstruită în 1924. Ruine ale fortificațiilor cruciaților.

PALEOCREȘTÍN, -Ă (< paleo- + creștin) adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Creștin) de la începuturile creștinismului. 2. Adj. Arta p. = denumire dată artei vechi creștine, dezvoltată pe terit. Imp. Roman până în sec. 4 (când, după edictul din 313 de la Milano, creștinismul a fost declarat religie de stat). Dezvoltată atât în Europa – mai ales în Italia – cât și în Egipt, Asia Mică și în Siria, a.p. s-a caracterizat la început prin amenajarea de catacombe (al căror tip a fost preluat de la păgâni) și prin cioplirea în piatră a sarcofagelor, de obicei decorate cu simboluri și inscripții creștine (ex. sarcofagul de la Lateran, care combină teme din „Vechiul” și „Noul Testament”, cu detalii bucolice de viață zilnică). O dată cu oficializarea creștinismului s-au construit biserici de tip bazilical, cristalizându-se tipul arhitectonic al bazilicilor creștine. Specifice a.p. sunt și creațiile din domeniul frescei și mozaicului. Picturile murale, cu o iconografie prelucrată inițial din alte religii, au fost adaptate nevoilor creștinismului; de obicei ele sunt compoziții simple, figurative, reprezentând peisaje sau animale și având un sens simbolic (ex. porumbelul, păunul, Phoenix-ul, peștele, mielul) ori obiecte ca farul, corabia, crucea ansată. La sfârșitul sec. 2 apar și scene inopinate din „Vechiul Testament” (ex. „Jertfa lui Avraam” și „Povestea lui Iona”, din cimitirul San Callistro).

OECOLAMPADIUS [éko-], Johannes (numele latinizat al lui J. Huszgen, Heussgen sau Hüssgen) (1482-1531), teolog și umanist german. L-a susținut pe H. Zwingli; predicator la Basel și Augsburg. A promovat Reforma în școli și universități. Lucrări: „Comentarii la Vechiul și Noul Testament”.

PAVEL (PAUL sau SAUL) (c. 10-63/67), apostol creștin. Considerat cel mai mare teolog și misionar al creștinismului timpuriu. L-a combătut pe apostolul Petru. Născut dintr-o familie iudaică din Tars (Cilicia), a avut o viziune în fața cetății Damasc și, primind o educație religioasă, s-a convertit la noua religie, deși, inițial, fusese un aprig prigonitor al creștinismului, botezându-se și schimbându-și numele din Saul în P. (c. 32). Începe lungi călătorii ca misionar în Orientul roman și Pen. Balcanică, fondând mai multe comunități creștine. Revenit la Ierusalim, este arestat (c. 56) și transferat la Roma, unde va fi martirizat în timpul lui Nero. O parte din scrierile sale adresate comunităților creștine s-au păstrat, fiind preluate în „Noul Testament” (cele 14 epistole care îi sunt atribuite de tradiția ecleziastică). Sanctificat, este sărbătorit la 29 iun., împreună cu Petru.

evanghélie f. (mgr. evangélion, ngr. evangéli, d. vgr. euaggélion, bună vestire, d. eû, bine, și aggelía, veste; vsl. ĭevangeliĭe. V. rapanghele și înger). Doctrina luĭ Hristos. Fie-care din cărțile care conțin vĭața și învățăturile luĭ Hristos. Evangeliar, noul testament, Acea parte a evangheliiĭ care se citește la liturghie. Nu-țĭ pune capu sănătos supt evanghelie, dacă eștĭ fericit, nu căuta să fiĭ și maĭ fericit, nu-țĭ strica liniștea. – Pop. ivanghelie și vanghelie.

MAGIERU, Andrei (pe numele religios Aurelian) (1891-1960, n. Saturău, azi, Brazii, jud. Arad), teolog român. Prof. la Academia Teologică din Oradea. Episcop al Aradului (1935-1960). Cursuri universitare, studii despre „Noul Testament”.

LAZĂR (în „Noul Testament”), sfânt, unul dintre cei 70 de ucenici. Fratele Martei și al Mariei din Betania. Înviat de Iisus a patra zi după moarte. Prăznuit de Biserica ortodoxă la 17 oct. și în sâmbăta dinaintea Floriilor. A reprezentat un subiect mult valorificat în literatură (H. Sachs, E. O’Oneill), muzică (F. Schubert, L. Perosi), artele plastice (Giotto, Caravaggio, Rubens, Rembrandt).

SALOMEEA (c. 15-c. 72), fiica regelui iudeu Irod Filip și a Irodiadei. Potrivit „Noului Testament”, a obținut tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, la îndemnul Irodiadei, drept recompensă pentru dansul seducător executat de ziua unchiului său, tetrarhul Irod Antipas.

SAMARITEÁN (SAMARINEÁN) (< fr.; {s} n. pr. Samaria) s. m. Locuitor din Samaria (2), aparținând unei comunități etnice-religioase provenite din amestecul israeliților cu coloniști aduși de cuceritorii asirieni (721 î. Hr.). În timpul domniei împăratului bizantin Justin II (565-578) autonomia de care se bucurau a fost lichidată. În prezent, există două mici comunități de s., care vorbesc araba și se roagă în ebraică, la Nablus (Iordania) și Holon (Israel). Desconsiderați de iudei, apar ca exemple pozitive în „Noul Testament” (pilda bunului samaritean, care îl ajută pe cel aflat în nevoie, femeia samariteancă cu credință în puterea lui Iisus).

SIMION, Ștefan (?-1656), mitropolit al Transilvaniei (1643-1656). Prin grija lui s-a efectuat prima traducere integrală în limba română a „Noului Testament”, apărut la Bălgrad (Alba Iulia) în 1648, în prefața căruia, pornindu-se de la ideea unității poporului român, se formulează necesitatea unei limbi scrise comune pentru românii din toate provinciile.

SIMON MAGUL (sec. 1 d. Hr.), magician descris în „Noul Testament” și unele scrieri gnostice; a încercat să cumpere harul de la apostoli; socotit întemeietorul gnozei creștine.

LOISY [luasi], Alfred (1857-1940), ecleziast și exeget biblic francez. Prof. la Institutul Catolic din Paris și la Collège de France. Reprezentant al curentului modernist în teologia catolică, a fost excomunicat (1908) pentru lucrarea „Evanghelia și biserica”. Autor al unor lucrări de critică biblică („Nașterea creștinismului”, „Origine Noului Testament”, „Istorie și mit apropo de Iisus”).

LUCIFER (lat. Luciferus „Purtătorul de lumină”) 1. (În mitologia romană) Zeu care personifică Luceafărul de Seară (planeta Venus); fiul Aurorei. Identificat la greci cu Hesperos. 2. (În mitologia babiloniană) Rege care vrea să urce pe cel mai înalt tron ceresc, ceea ce îi aduce prăbușirea în Infern. 3. (În „Noul Testament”) Denumire a căpeteniei îngerilor revoltată împotriva lui Dumnezeu; numele Diavolului sau al Satanei (Satanail). Simbol al îndoielii, al negației sau al revoltei, evocat ca atare de scriitorii romantici.

MARCU (în „Noul Testament”), unul dintre cei patru evangheliști, supranumit Ioan. I-a însoțit pe Barnaba și pe apostolul Pavel în activitatea lor de misionari. A fondat biserica din Alexandria, unde a fost și martirizat. Evanghelia după Marcu, a fost redactată în limba greacă (înainte de 70 d. Hr.). Moaștele sale se află la Veneția, oraș al cărui patron este (fiind reprezentat simbolic în steaua Republicii Venețiene printr-un leu). Prăznuit la 25 apr.

ERASM din Rotterdam (Erasmus Desiderius) (pseud. lui Gerhard Gerhards) (c. 1466-1536), umanist renascentist olandez. Preot catolic. Prof. la Cambridge. A editat opere ale clasicilor greci și latini și scrieri ale Părinților Bisericii; a tradus în latină „Noul Testament”. A susținut Reforma, dar s-a opus protestantismului denunțând concepția despre predestinare a lui Luther și apărând toleranța și liberul arbitru. Prin învățătura sa, expusă în scrieri satirice și eseuri, a influențat profund cultura umanistă europeană („Elogiul nebuniei”, „Adagii”, „Colocvii”, „Diatriba despre liberul arbitru”).

EREZÍE (< fr., lat.; {s} gr. hairesis „alegere”) s. f. 1. (În gândirea greacă clasică) Aderare la o anumită școală filozofică; (în „Noul Testament”) partid, grupare, spirit sectar (ex. saducheii, fariseii), fără angajarea unei atitudini schismatice față de structura doctrinară din care face parte; (în gândirea creștină primară și mai târziu) interpretare nepotrivită, în opoziție cu dogma creștină sau respingerea acesteia (ex. arianismul, nestorianismul); eroare teologică. Este diferită de apostazie șo schismă. 2. Mișcare socială centrifugă în sânul unei comunități religioase., întemeiată pe interpretarea eronată a învățăturii creștine tradiționale (ex. bogomilismul, husitismul). 3. (Fig.) Greșeală, abatere, rătăcire.

EVANGHÉLIE (< sl.; {s} gr. evangélion „vestea cea bună”) s. f. 1. Vestea cea bună despre împărăția lui Dumnezeu și despre mântuire, mesajul sau conținutul acesteia cuprins în predica și învățătura lui Iisus. 2. a) Tradiția orală a predicii lui Iisus. b) Istoria vieții pământene a Fiului lui Dumnezeu întrupat. c) Predica și învățătura lui Iisus expusă în primele patru cărți ale „Noului Testament”, atribuite lui Matei, Marcu și Luca, prezentând cea mai mare concordanță în relatarea faptelor, au fost numite sinoptice. Redactarea e. lui Marcu se situează înainte de anul 70, iar a celorlalte trei între 80 și 100 d. Hr. Evanghelii apocrife = scrieri reluând biografii din textele canonice, dar nerecunoscute de Biserică; cele mai cunoscute sunt: e. lui Petru, e. lui Toma. E. a. conțin principiile și căile spre desăvârșire a persoanei umane, în vederea instaurării Împărăției lui Dumnezeu, printr-un act de transformare lăuntrică a omului în iubire față de semeni și de Dumenzeu. ♦ Evangheliar. ♦ Capitol dintr-o e. care se citește la serviciul divin.

EVANGHELÍST (< sl., ngr.) s. m. 1. (în „Noul Testament”) Propovăduitor al Evangheliei, activitatea sa fiind asociată funcției sacerdotale (episcop sau diacon). 2. Fiecare dintre cei patru autori care au consemnat Evanghelia lui Iisus: Matei, Marcu, Luca și Ioan, simbolizați în arta creștină ca om, leu, taur și vultur. 3. În accepțiunea actuală, în cultele neoprotestante, sunt laici, bărbați sau femei, predicatori misionari.

GAVRIIL (ebr. „omul lui Dumnezeu”), unul dintre cei șapte arhangheli. G. este venerat de mozaici, creștini și musulmani. În „Vechiul Testament” îl ajută pe Daniil, să înțeleagă viziunile avute. În „Noul Testament” este purtătorul Bunei Vestiri. În Islam se presupune că ar fi dictat „Coranul” Profetului Mahomed.

DUHUL SFÂNT (SFÂNTUL DUH), al treilea ipostas al Sfintei Treimi, alături de Tatăl și Fiul. Doctrina despre D. S. a fost fixată de cel de-al doilea sinod ecumenic (Constantinopol, 381). D. S. poartă diferite denumiri: D. Tatălui, D. lui Hristos, D. Domnului, D. adevărului, Mângâietorul. Potrivit învățăturii creștine, i-a inspirat pe profeți, apostoli și pe scriitorii cărților „Noului Testament” și lucrează asupra Bisericii. În iconografie, D. S. este reprezentat ca un porumbel pogorându-se peste Iisus botezat, ca nor luminos când are loc Schimbarea la față a Domnului, în chip de limbi de foc la Cincizecime.

LAGRANGE [lagrã:ʒ], Albert (pe numele religios Marie Joseph) (1855-1938), călugăr francez. Dominican. Fondator al Școlii practice pentru studii biblice din Ierusalim. A inițiat studiile critice asupra textelor biblice („Studii asupra religiilor semitice”, „Mesianismul la evrei”, „Metoda istorică, îndeosebi cu aluzie la Noul Testament”).

MARIA (NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU, FECIOARA MARIA, SFÂNTA FECIOARĂ, MAICA DOMNULUI, MADONNA) (reprezintă forma gr.-lat. a ebr. Miriam „doamna/stăpâna”), mama lui Iisus Hristos, născut prin puterea Duhului Sfânt. Fiica lui Ioachim și a Anei, originară din Galileea, care nu au avut copii până la o vârstă înaintată. Rudă cu Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. La vârsta de 3 ani, a fost adusă la Templu și lăsată aici până la vârsta de 12 ani, când a fost logodită cu mai vârstnicul Iosif, care i-a respectat legământul de a rămâne veșnic fecioară. Primește apoi de la arhanghelul Gavriil vestea că va naște un fiu, „Fiul Celui Preaînalt”, care va primi tronul lui David. Potrivit tradiției, ca urmare a ordinului împăratului roman August de a se efectua numărătoarea populației, se reîntoarce în Bethlehem, cetatea ei de baștină. Aici îl va naște pe Iisus (Mesia). Datorită poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul la nașterea lui Mesia) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, M. și Iosif, împreună cu pruncul lor, s-au refugiat în Egipt, de unde au revenit, după trei ani, în Nazaret, unde Iisus a trăit până la vârsta de 30 ani, când și-a început misiunea de mântuire. După cum cereau legile religioase evreiești, când Iisus a împlinit 12 ani, M. și Iosif l-au prezentat la Templul din Ierusalim, unde Simeon le-a proorocit că fiul lor este Mântuitorul. M. a fost adeseori alături de fiul ei (la nunta din Cana, pe Golgota, unde, împreună cu alte femei și cu ucenicii, s-a aflat sub Crucea Răstignirii, când Iisus a încredințat-o discipolului său, Ioan, spre a-i purta de grijă). Potrivit „Noului Testament”, după Răstignirea și Învierea lui Iisus, M. a mai trăit 11 ani, alături de grupul apostolilor din Ierusalim, fiind, probabil, martora Pogorârii Duhului Sfânt. Conciliul de la Efes (431) i-a conferit M. calitatea de „Maică a Domnului”, atribuindu-i o contribuție proprie la lucrarea dumnezeiască a mântuirii. De atunci, dar mai ales în sec. 17-19, sărbătorile în onoarea ei se înmulțesc, religia catolică dezvoltând în teologie ideea Imaculatei Concepțiuni, care, în 1854, a fost adoptată ca dogmă prin bula papală Ineffabilis Deus (dată de Pius IX). Conciliul Vatican II (1862-1865) îi conferă titlul de „Mamă a Bisericii”. Biserica ortodoxă o prăznuiește în patru zile din an: Nașterea Maicii Domnului (8 sept.), Întrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.), Buna Vestire (25 mart.) și Adormirea Maicii Domnului (15 aug.).

MARIA (în „Noul Testament”), sora Martei și a lui Lazăr. L-a chemat la mormântul fratelui ei pe Iisus, care l-a înviat pe Lazăr a patra zi după moarte. M. i-a uns picioarele lui Iisus cu mir de nard și i le-a șters cu părul ei, când acesta era răstignit pe cruce. Este prăznuită la 9 iun., împreună cu sora sa, Marta.

MARIA (în „Noul Testament”), soția lui Cleopa, verișoară primară cu Maica Domnului. A făcut parte din grupul mironosițelor, femei care l-au urmat pe Iisus pe Golgota și apoi până la mormânt. Este prăznuită la 23 mai.

MARIA MAGDALENA (în „Noul Testament”), discipolă a lui Iisus Hristos. Potrivit Evangheliei după Luca, Iisus a eliberat-o de duhurile rele (scoțând din ea șapte draci). A făcut parte din grupul mironosițelor, fiind cea dintâi care l-a văzut pe Iisus înviat. Este prăznuită la 22 iulie.

MATEI (în „Noul Testament”), apostol creștin originar din Galileea, chemat chiar de Iisus alături de El, unul dintre cei patru evangheliști. Identificat în mod curent cu Levi, vameș pe vremea regelui Irod Antipa. Potrivit tradiției, a propovăduit creștinismul în Ethiopia și Persia. Evanghelia sa (Evanghelia după Matei) scrisă în arameică (43-44 d. Hr.) s-a păstrat doar într-o copie tradusă în limba greacă. Structura ei urmează desfășurarea cronologică a evenimentelor. Probabil martirizat în Ethiopia. Canonizat. Comemorat pe 16 nov.

MELCHISEDEC (Mihail Ștefănescu) (1823-1892, n. Gârcina, jud. Neamț), prelat și istoric român. Acad. (1870), prof. la Seminarul de la Socola și la cel din Huși. Unionist. A inițiat, împreună cu M. Kogălniceanu, legea secularizării averilor mănăstirești. Episcop al Dunării de Jos (1865-1879) și al Romanului (1879-1892). Editor de izvoare istorice („Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman”). Manuale („Introducere în sfintele cărți ale Vechiului și Noului Testament”).

MIRON CRISTEA (1868-1939, n. Toplița), primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925-1939) și om politic. M. de onoare al Acad. (1919). Episcop al Caransebeșului (1910-1919), mitropolit primar al României întregite (1919-1925). Participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1 dec. 1918). A realizat unificarea bisericească și a organizat Biserica ca Patriarhie. Membru al Regenței în timpul primei domnii a lui Mihai I (1927-1930). Prim-min. (1938-1939) în timpul regimului de autoritate a lui Carol II. A sprijinit tipărirea de cărți teologice (Biblia sinodală și „Noul Testament”). Lucrări („Iconografia și întocmirile din internul bisericei răsăritene”, „Cuvântări și predici ale unui teolog...”, „Pastorale, predici și cuvântări”, „Viața și opera lui Eminescu”, în lb. maghiară).

MUNTEANU, Liviu Galaction (1898-1961, n. Cristian, jud. Brașov), teolog român. Prof. la Academia Teologică din Cluj, al cărei rector a fost (1940-1945). Lucrări asupra Vechiului și Noului Testament și a vieților sfinților („Istoria creațiunii în lumina cercetărilor științifice”, „Vechiul Testament și creștinismul”, „Viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, „Viața Sfântului Apostol Pavel”, „Viața Sfinților Apostoli”). Închis de autoritățile comuniste și deținut la Aiud (din 1959), a murit în închisoare.

NAZARETH (în ebraică: NAZARET; în arabă: An-NᾹȘIRA), oraș în partea de N a Israelului, în Galileea, la 30 km ESE de Haifa; 49,8 mii loc. (1992). Ind. textilă. Plantații de măslini, mandarini ș.a. Centru comercial, turistic și de pelerinaj. Menționat în „Vechiul” și „Noul Testament”. Biserica Buna-Vestire (1730, cu adăugiri din 1966). Aici Arhanghelul Gavriil i s-a arătat Fecioarei Maria, înștiințând-o (Buna-Vestire) că va naște un prunc, pe care îl va numi Iisus. La 6 km NE de N. se află Cana Galileii, unde Iisus Hristos a săvârșit primul său miracol, schimbând apa în vin, în timpul unui ospăț de nuntă.

NEGOIȚĂ, Atanasie (1903-1994, n. Seaca, jud. Teleorman), teolog și orientalist român; preot. Prof. la institutul Teologic Universitar din București. Lucrări despre Biblie, de filologie și orientalistică („Limba arameică în Noul Testament”, „Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe”, „Elemente de gramatică ebraică”, „Gândirea feniciană în texte”, „Gândirea hitită în texte”, „Teologia biblică a Vechiului Testament”, în colab.).

NICODIM (în „Noul Testament”), fariseu iudeu. Unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, i-a luat apărarea acestuia în fața Sinedriului. Împreună cu Iosif din Arimateea, a coborât trupul lui Iisus de pe cruce și l-au înmormântat.

NOUL TESTAMENT, a doua parte a „Bibliei”, având 27 de cărți, elaborată în sec. 1-4 d. Hr. și recunoscută numai de creștini. Cuprinde texte ce grupează mărturii cu privire la Iisus Hristos (cele patru evanghelii canonice, epistole atribuite apostolilor, „Faptele apostolilor” și „Apocalipsa evanghelistului Ioan”), considerate de toate bisericile creștine ca fiind de inspirație divină.

NOUL TESTAMENT SAU ÎMPĂCAREA AU LEAGEA NOAO A LUI IISUS HRISTOS DOMNULUI NOSTRU, titlul primei traduceri integrale în limba română a „Noului Testament”, apărută în 1648, la Alba Iulia, sub îngrijirea mitropolitului Simion Ștefan. Cunoscută sub denumirea „Noul Testament de la Bălgrad”.

OLARIU, Iosif (numele de botez Iuliu) (1859-1920, n. Maidan, azi Brădișoru de Jos, jud. Caraș-Severin), teolog român. Prof. la Facultatea de Teologie din Cernăuți; prof. și director (1885-1920) al Institutului Teologic-Pedagogic din Caransebeș. Preot, apoi protosinghel. Primul mare exeget român ortodox care a comentat „Vechiul Testament” („Introducere în Sfintele cărți ale Vechiului și Noului Testament”, „Evanghelia după Ioan. Introducere și comentarii”). Autor de manuale pentru învățământul teologic.

OMILÍE (< ngr.) s. f. Cea mai veche formă de predică bisericească, prin care se explicau și se interpretau pe înțelesul tuturor pasaje din „Noul Testament”. Modele ale genului sunt considerate o. ale lui Ioan Hrisostom. Primele traduceri de o. au fost făcute pe teritoriul românesc de Coresi („Tâlcul evangheliilor”, 1567-1568 și „Evanghelie cu învățătură”, 1581). Sin. cazanie, predică.

PALEOCREȘTÍN, -Ă (< paleo- + creștin) adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Creștin) de la începuturile creștinismului. 2. Adj. Arta p. = denumire dată artei vechi creștine, dezvoltată pe terit. Imp. Roman până în sec. 4 (când, după edictul din 313 de la Milano, creștinismul a fost declarat religie de stat). Dezvoltată atât în Europa – mai ales în Italia – cât și în Egipt, Asia Mică și în Siria, a.p. s-a caracterizat la început prin amenajarea de catacombe (al căror tip a fost preluat de la păgâni) și prin cioplirea în piatră a sarcofagelor, de obicei decorate cu simboluri și inscripții creștine (ex. sarcofagul de la Lateran, care combină teme din „Vechiul” și „Noul Testament”, cu detalii bucolice de viață zilnică). O dată cu oficializarea creștinismului s-au construit biserici de tip bazilical, cristalizându-se tipul arhitectonic al bazilicilor creștine. Specifice a.p. sunt și creațiile din domeniul frescei și mozaicului. Picturile murale, cu o iconografie prelucrată inițial din alte religii, au fost adaptate nevoilor creștinismului; de obicei ele sunt compoziții simple, figurative reprezentând peisaje sau animale și având un sens simbolic (ex. porumbelul, păunul, Phoenix-ul, peștele, mielul) ori obiecte ca farul, corabia, crucea ansată. La sfârșitul sec. 2 apar și scene inopinate din „Vechiul Testament” (ex. „Jertfa lui Avraam” și „Povestea lui Iona” din cimitirul San Callistro).

PARÁBOLĂ¹ (< fr.; lat. parabola, gr. parabole „comparație”) s. f. 1. Povestire scurtă menită să pună în lumină, nu prin detaliile sale, precum alegoria, ci prin întregul ei, o învățătură morală; este una din modalitățile fundamentale de exprimare a învățăturilor și literaturii religioase de pretutindeni, întâlnită în „Vechiul Testament”, „Noul Testament”, „Coran”, literatura vedică, budistă, jainistă etc. „Noul Testament” cuprinde 28 de p. rostite de Iisus Hristos. ♦ Scriere cu caracter alegoric, asemănătoare prin structură fabulei. 2. P. ext. Alegorie.

PARUSÍE (< fr.; {s} gr. parousia „prezență”) subst. (În vechime) Manifestare vizibilă a divinității ascunse. ♦ (În creștinism) A doua venire a lui Iisus Hristos la Judecata de Apoi propovăduită în „Noul Testament”. Dacă prima venire, prin întruparea sa ca Fiul lui Dumnezeu de la Sfântul Duh și din Fecioară este smerită, cu trupul, cea de-a doua va fi întru slavă și cu putere, ca împărat și judecător care va judeca viii și morții înviați.

PĂRÍNTE (lat. parens, -ntis) s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată; (la pl.) tata și mama în raport cu copiii. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Întemeietor al unui neam; inițiator, fondator al unei științe, al unei mișcări culturale etc. ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. Ei nu sunt doar episcopi și scriitori, ci se disting prin valoarea doctrinei lor, prin sfințenia vieții lor și aprobarea Bisericii. Epoca P.B. începe în sec. 2 cu părinții apostolici și se încheie în sec. 7 și 8 cu Grigorie cel Mare, în Occident, și Ioan Damaschin, în Răsărit. ◊ Părinții Apostolici = grup de scriitori creștini care au fost ucenici direcți ai sfinților apostoli ori ai ucenicilor acestora au înregistrat ultimele ecouri ale generației apostolice și ale căror scrieri au fost considerate multă vreme egale în rang cu cele canonice din „Noul Testament”, unele fiind chiar introduse temporar în canon (Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Policarp, Barnaba ș.a.). Noțiunea și titlul de p. a. au apărut în sec. 17, la savantul francez Jean B. Cotelier, care a editat pentru prima oară împreună acele scrieri. ◊ Părinții Capadocieni (sau Neonicenieni) = părinți ai Bisericii care și-au desfășurat activitatea literară și pastorală în Capadocia (Vasile de Cezarea, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa) și au explicat „dogma de la Niceea”, raportul dintre substanța divină unică și cele trei persoane ale Treimii. Cu ei sunt stabilite definitiv doctrinele de bază ale creștinismului și terminologia trinitariană. V. și patristică. 3. Preot, călugăr.

PETRU, Sfântul ~ (inițial Simon) (c. 10-67) (în „Noul Testament”), unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Hristos. Conform tradiției, s-a născut în Betsaida Galileii, fiind fiul lui Ioan și fratele lui Andrei. Pescar de meserie, a fost chemat de Iisus ca să devină „pescar de oameni” și i-a schimbat numele de Simon cu Petru. Când Iisus a fost prins, s-a lepădat de el, dar căindu-se amarnic a fost iertat după înviere și a primit din partea apostolilor recunoașterea întâietății de vârstă. Susținând, împotriva lui Pavel, practica iudaică a tăierii împrejur, a acceptat însă hotărârea Sinodului de la Ierusalim, ca primirea păgânilor în creștinism să se facă doar prin botez. A propovăduit învățătura lui Hristos la Ierusalim, Iudeea, Samaria, Asia Mică până în Babilon, iar în ultima parte a vieții la Roma; aici a fost martirizat împreună cu Pavel (29 iun. 67), fiind răstignit pe cruce cu capul în jos. Pe lângă cele opt cuvântări din „Faptele Apostolilor”, a mai scris două epistole („Întâia” și „A doua epistolă sobornicească a Sf. Apostol Petru”). Tradiția catolică în consideră ca primul Papă la Roma, întemeietorul Papalității. Sărbătorit la 29 iun. împreună cu Pavel.

POPESCU, Teodor M. (1893-1973, n. sat Boteni, jud. Dâmbovița), teolog român. Prof. la facultățile de teologie din Chișinău și București. Lucrări erudite privind istoria creștinismului, sinoadele ecumenice, metodologia studiilor istorice („Istoria creștinismului ca istorie a culturii”, „Teologia ca știință”, „Istorie bisericească universală”, în colab.). A tradus „Noul Testament” din greacă. Închis de autoritățile române (1959-1964).

PURGATÓRIU (< lat., it., fr.) s. n. Loc sau stadiu de purificare după moartea fizică, dar înaintea trecerii definitive la viața de apoi, unde sufletele celor care au murit în Harul Domnului ispășesc păcatele ușoare neiertate încă sau îndură pedeapsa temporală pentru păcatele iertate deja. Primele reprezentări despre p. sunt atestate în parsism, în creștinism ideea trecând prin Clement din Alexandria, Origene, Ciprian, Ambrozie, Augustin, Grigorie cel Mare, dar fiind recunoscută oficial doar de biserica romano-catolică prin Conciliul de la Florența (1439); bisericile răsăritene nu au preluat doctrina despre p., iar protestanții au respins-o de la început. În prezent, unii teologici catolici pun la îndoială existența p., în timp ce alții invocă o distincție din „Noul Testament”, prin cuvintele grecești geenna și hades, între focul care arde și devorează (geenna) și focul care purifică (hades). ♦ Fig. Loc, timp etc. de suferință.

HARNACK [há:rna:k], Adolf von (1851-1930), teolog și istoric german. Prof. univ. la Leipzig, Marburg și Berlin. Filozof al religiei. Reprezentant al protestantismului liberal. Lucrări privind istoria creștinismului și de critică a textelor religioase („Istoria dogmelor”, „Istoria vechii literaturi creștine până la Eusebiu”, „Studii privind Noul Testament”, „Esența creștinismului”).

*testamént n., pl. e (lat. testamentum, d. testari, a testa). Act autentic pin care spuĭ ce să se facă cu averea ta după moartea ta. (Cînd e scris, datat și iscălit de tine, se numește olograf; cînd e primit în prezența judecătoruluĭ și marturilor, se numește public saŭ autentic; cînd e predat judecătoruluĭ în plic închis și sigilat, se numește mistic). Vechĭu Testament, cărțile sfinte din ainte de Hristos (Pentateucu, Profețiĭ și Agiografiĭ); Noul Testament, cărțile sfinte de după Hristos (Evangheliile, Actele Apostolilor, Epistolele și Apocalipsu). V. biblie, diată.

IOAN EVANGHELISTUL (Sfântul ~) (?-c. 100 d. Hr.) (în „Noul Testament”), unul dintre cei patru evangheliști; face parte dinntre cei doisprezece apostoli. Supranumit „Apostolul iubirii”. Autorul celei de-a a patra Evanghelii și al „Apocalipsei”, precum și a trei epistole din „Noul Testament”. Promotor al teognozei, potrivit căreia divinitatea, dar și realitatea, pot fi cunoscute doar prin iubire. Prăznuit la 8 mai și la 26 sept.

IOSIF (în „Noul Testament”), logodnicul Sfintei Fecioare Maria; tâmplar. A aflat, în vis, de la îngerul Gavriil, de taina zămislirii de la Duhul Sfânt a pruncului pe care îl va naște Maria; îngerul i-a poruncit să-și asume rolul de părinte și să-l numească Iisus pe noul născut.

IUDA (ISCARIOTEANUL, ISCARIOTUL) (în „Noul Testament”), unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Hristos. L-a vândut pe Iisus sinedriului iudaic pentru 30 de arginți. Căindu-se, după condamnarea la moarte a lui Iisus, I. a restituit banii și s-a spânzurat. Simbol al trădării.

IUSTINIAN MARINA (Ioan, numele la botez) (1901-1977, n. Suești, jud. Vâlcea), al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977). Preot de mir; devenit văduv, s-a călugărit (1945); a urcat în treapta arhieriei, fiind episcop-vicar (cu titlul Vasluianul) la Iași și, pentru scurt timp, mitropolit al Moldovei. La 6 iun. 1948 a fost ales patriarh, conducând biserica în epoca cea mai agresivă a ateismului comunist. J. a arătat o grijă deosebită atât mănăstirilor, cât și preoților de mir, învățământului teologic, restaurării lăcașurilor-monumente istorice, precum și a cărții și presei bisericești. În timpul păstoririi sale s-a reeditat „Biblia” (1968, 1975) și „Noul Testament” (1951). Publicistica și predicile sale au fost adunate în 12 vol., intitulate „Apostolat social”. În redacția și administrația patriarhală și-au găsit adăpostul o serie de intelectuali de marcă, marginalizați de regimul comunist.

IVANOV, Aleksandr Andreevici (1806-1858), pictor rus. A studiat multă vreme în Italia. Tablouri de gen, peisaje, compoziții mitologice sau inspirate din „Noul Testament” și „Vechiul Testament” („Mesia se arată poporului”). Portrete („N.V. Gogol”).

Satána m., gen. al luĭ S. și al Sataneĭ (vsl. Satána, rus. Sataná, gr. Satanâs, lat. Sátanas, cuv. ebraic). Șefu dracilor, menționat de maĭ multe orĭ în Nou Testament și maĭ ales în Apocalips: pĭeĭ, Satană!. S.f. Drac, copil neastîmpărat: niște satane de copiĭ. – Și Sataná (Biblia 1688) și Satán (Dos., ĭar azĭ după fr.).

Noul Testament (parte a Bibliei) s. propriu n.

apocalips n. 1. carte simbolică și mistică a Noului Testament care conține revelațiunile făcute sfântului Ioan Evangelistul în insula Patmos; 2. orice producțiune analoagă (în genere apocrifă): apocalipsul apostolului Pavel.

Biblie f. 1. cărțile sfinte ale Evreilor și Creștinilor: Sf. Scriptură, adică Vechiul și Noul Testament. Biblia coprinde cărți juridico-istorice (Pentateuc, Judecători, Regi, Faptele apostolilor), etice sau morale (Psalmi, Iov și Epistolele apostolului Pavel) și profetice (Isaia, Ieremia, etc., Apocalipsul). Cea mai veche traducere a Testamentului Vechiu e așa zisa Septuaginta (făcută elinește în Alexandria Egiptului de cei 70 tălmaci), din care derivă prima traducere latină, orientală, slavă și română (prima traducere completă fu Biblia lui Șerban-Vodă dela 1688); 2. fig. cartea cărților, cartea cea mai însemnată a unei literaturi.

scriptúră f., pl. ĭ (lat. scriptura). Scriere, carte. Sfînta Scriptură, Biblia, Vechiu și Nou Testament.

cazanie f. 1. predică, cuvântare bisericească; 2. carte numită și Evanghelie învățătoare, coprinde fragmente din Noul Testament, cari se citesc Dumineca și ser-bătorile, însoțite de cuvântări explicative și moralizatoare; 3. fig. povestire lungă și plictisitoare. [Slav. KAZANIĬE, învățătură].

evanghelie f. 1. («buna-vestire») legea lui Crist, învățătura sa; 2. fiecare din cărțile ce conțin vieața și învățăturile Mântuitorului; 3. colecțiunea celor patru evanghelii formând Noul Testament; 4. partea evangheliei ce se citește sau se cântă la leturghie; 5. fig. anunțare solemnă: evanghelia toleranței.

testament n. act autentic prin care cineva declară ultima sa voință și dispune de averea-i după moartea sa; Vechiul-Testament, colecțiunea cărților biblice; Noul-Testament, Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele și Apocalipsul.

scriptură f. 1. scriere: zilele de aur a [!] scripturelor române EM.; 2. sfânta Scriptură, Vechiul și Noul Testament.

VULGATA s. f. Traducerea latină a Bibliei (Vechiul Testament din ebraică, iar Noul Testament din greacă), realizată de Sfântul Ieronim, declarată normativă și autentică la Conciliul din Trent, singura ce poate fi utilizată în lecturile publice, dispute, predici și interpretări; carte care conține această versiune. – Din lat. [versio] Vulgata, fr. Vulgate.

APOCALIPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii. ♦ P. ext. Scriere religioasă cuprinzând prorociri despre sfârșitul lumii. ♦ Sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalipsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis.

TEOLOGIE s. f. Disciplină care se ocupă cu expunerea și fundamentarea teoretică a izvoarelor și a dogmelor unei religii; p. restr. parte a dogmaticii având ca obiect exclusiv pe Dumnezeu. ◊ Teologie pastorală = domeniu al teologiei având drept scop pregătirea viitorilor preoți în practica bisericească pe baza studierii Noului Testament. [Pr.: te-o-] – Din fr. théologie.

TESTAMENT, testamente, s. n. 1. Act juridic unilateral, revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. ◊ Testament olograf = testament scris în întregime, datat și semnat de testator. Testament autentic = testament întocmit de către un funcționar de stat, cu formalitățile cerute de lege. 2. (În sintagmele) Vechiul Testament = prima parte a Bibliei recunoscută și de mozaici și de creștini, cuprinzând textele referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu (până la nașterea lui Hristos). Noul Testament = a doua parte a Bibliei cuprinzând Evangheliile și alte scrieri religioase (de după nașterea lui Hristos), recunoscute numai de creștini. – Din lat. testamentum, fr. testament.

BIBLIE, biblii, s. f. Carte sacră a mozaismului și a creștinismului, alcătuită din Vechiul Testament și Noul Testament, acesta din urmă fiind recunoscut numai de creștini. ♦ Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe. – Din lat. biblia.

SCRIPTURĂ, scripturi, s. f. 1. Scriere bisericească cuprinzând Vechiul și Noul Testament; Biblie. 2. (Înv.) Operă literară, științifică etc. 3. (Înv.) Însemnare, consemnare, relatare scrisă; text. 4. (Înv.) Scris¹ (2). – Din lat. scriptura.

EVANGHELIE, evanghelii, s. f. 1. Vestea cea bună despre împărăția lui Dumnezeu și despre mântuire, mesajul sau conținutul acesteia cuprins în predica și învățătura lui Isus Hristos. 2. Tradiția orală a predicii lui Isus; istoria vieții pământene a Fiului lui Dumnezeu întrupat; predica și învățătura lui Isus spuse în primele patru cărți ale Noului Testament, atribuite celor patru evangheliști, fiecare cuprinzând Evanghelia (1) în întregime, dar prezentată într-un mod propriu autorului. ♦ Evangheliar. ◊ Expr. Literă (sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de îndoială. A-și băga (sau vârî) capul (sănătos sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie = a-și cauza singur neplăceri, încurcături. ♦ Fiecare dintre capitolele din această carte, care se citesc în timpul serviciului divin. [Var.: (pop.) vanghelie s. f.] – Din sl. evangelije.

EVANGHELIST, evangheliști, s. m. 1. (În Noul Testament) Propovăduitor al Evangheliei, activitatea sa fiind asociată funcției sacerdotale. 2. Fiecare dintre cei patru autori care au consemnat Evanghelia lui Hristos: Matei, Marcu, Luca și Ioan. [Var.: (pop.) vanghelist s. m.] – Din sl. evangelistŭ.

MIRONOSIȚĂ, mironosițe, s. f. 1. (Bis.) Fiecare dintre femeile care, după Noul Testament, au dus balsamuri la mormântul lui Isus pentru a-i unge trupul; p. gener. femeie cucernică, smerită. ◊ Expr. A face pe mironosița = a-și lua aere de nevinovăție, a simula pietate și modestie. ♦ Epitet dat unei femei prefăcute, care simulează nevinovăția, modestia. 2. Specie de fluture cu aripile din față albe cu pete cafenii și cu cele din spate cenușii-albăstrii (Lymantria monacha). – Din sl. mironosica.

TALANT, talanți, s. m. 1. Unitate de măsură la vechii greci, cîntărind aproximativ 26 de kilograme. ♦ Monedă folosită în Grecia antică și reprezentînd valoarea unei sume importante de bani (în aur sau în argint). 2. Fig. (Cu aluzie la o parabolă din Noul Testament) Aptitudine, posibilitate, calitate. Fiecare a avut talantul lui, cum zice la... Scriptură. CĂLINESCU, E. O. II 217.

TESTAMENT, testamente, s. n. 1. Act prin care cineva dă dispoziții privind dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. Numai de n-o fi lăsat vreun testament. DUMITRIU, N. 121. I-am repetat că îi voi lăsa prin testament tot. CAMIL PETRESCU, U. N. 210. Murind marele Petru pîn-a nu se pune în lucrare testamentul lui Dimitrie Cantemir, fiul său, Constantin, puse stăpînire pe toate averile. NEGRUZZI, S. II 144. ◊ Testament olograf v. olograf. Testament mistic sau secret v. mistic. ♦ (Rar) Moștenire. (Fig.) Prețioase antichități grece și latine, testamente ale unei lumi perdute. HASDEU, I. V. 138. 2. (În expr.) Vechiul Testament = parte a bibliei cuprinzînd textele referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu (pînă la nașterea lui Hristos). Davidică de la Fărcașa, pînă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost istoria Vechiului Testament. CREANGĂ, A. 84. Noul Testament = parte a bibliei cuprinzînd evangheliile și alte scrieri religioase (posterioare nașterii lui Hristos).

SCRIPTURĂ, scripturi, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Fel de a scrie, scris, caligrafie. Îl întîlnim... în josul uricelor pe care le compune și pe care le iscălește într-o frumoasă și ceteață scriptură. IORGA, L. I 132. Scriptura [lui Eminescu] este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva din vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi cîtuși de puțin nestăpînită. CARAGIALE, N. S. 24. 2. Ceea ce este scris; însemnare, inscripție, text. Ce sînt scripturile astea de pe copaci? GALACTION, O. I 210. ◊ Fig. Stelele cerului se irosiră din albastrele adîncuri și, legînd frazele lor de argint, desfășurară încă o dată pămîntului scriptura lor cea fără tîlc. GALACTION, O. I 286. 3. Scriere, lucrare (literară, științifică); p. ext. conținutul ei. Cînd privesc zilele de aur a scripturilor romîne, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine. EMINESCU, O. I 31. Vă voi învăța scripturile filozofilor vechi care vă va aduce multă plăcere. DRĂGHICI, R. 197. ♦ (De obicei determinat prin «sfînta») Scriere bisericească cuprinzînd Vechiul și Noul Testament; Biblia. Am fost la sfînta învățătură. Ș-am învățat carte din scriptură. SEVASTOS, N. 105. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dinioare cu cuvinte din scriptură. CREANGĂ, P. 33. Adă-ți aminte de zisa scripturei și iartă greșiților tăi! NEGRUZZI, S. I 140.

SIRUL etnic, „sirian” < gr. Συρία. 1. – epitetul scriitorului bisericesc Efrem din Siria; Sim (Puc); Sirea (16 B VI 259); – Vîjdea, ard., 1916; în cazul genitiv „a Sirei” (17 B I 300). 2. Coincidențe: Siria s și Siriul munte în m-tii Buzăului. 3. Siriian ginerele Șoldei de Solești (BCI IV 189); – fiul lui Profir (Cat mold II). Cf. „Neeman Sirianul”, pomenit în Noul Testament. 4. + -ina: Sirina b., mold.

apocalips sns [At: BIBLIA (1688), prefață, 6/9 / V: ~ă, (înv; grm) ~is / E: fr apocalypse, lat apocalypsis] 1 Carte din Noul Testament, care cuprinde revelațiile făcute Sfântului loan, evanghelistul, în insula Pathmos. 2 (Iuz; îs) Stil de ~ Foarte greu de înțeles, obscur. 3 (Fig) Lucru care produce spaimă. 4 Cataclism. 5 Sfârșitul lumii.

așezământ sn [At: N. COSTIN, ap. TDRG / Pl: ~minte, (înv) ~uri / E: așeza + -ământ] 1 (Înv) Descălecare Cf așeza (26-27). 2 (Înv) Colonizare. 3 (Înv) Așezare (20). 4 (Înv; îs) ~ul unei fraze Construcția gramaticală a unei fraze. 5 (Înv; îs) ~ul soldaților Cantonament Cf așeza (26-27). 6 (Înv; îs) ~ul unui lagăr Campamentul unui lagăr. 7 (Înv) Așezare (26-27) omenească Vz siliște Cf așeza (26-27). 8 (Îvp; îe) A se pune cu ~ A se pune cu temei undeva. 9 (Înv) Amplasament. 10 (Înv; d. stele) Poziția pe bolta cerească. 11 (Înv) Topografia unui loc. 12 (Îvr) Temperatura aerului. 13 (Înv) Așezare (2). 14 (Înv) Repartiția și fixarea impozitelor Si: (Înv) așezare (8), așezământar, cislă, cisluire Cf așeza (54). 15 (Înv) Potolirea unei răscoale, unei agitații, unui zbucium etc. 16 (Înv) Stare de odihnă Cf așezare (11). 17 (Înv; șîs) -ul păcii încheiere a unei păci Cf așeza (49-50). 18 (Înv) învoială Si: (reg) așezălaș, (înv) așezare (16), așezătură (2) Cf așeza (63). 19 (Înv) Tranzacție politică. 20 (Pop; spc) Învoială (definitivă) pentru o căsătorie, făcută de regulă cu ginerele Cf așeza (67) Vz așezare (18). 21 (Înv; îlav) Cu ~ Cu temei. 22 (Înv) Dispoziție dată de un domnitor, de un împărat etc. Cf așeza (54). 23 (Înv; șîs -ul organic) Regulament. 24 (Înv; îs) Vechiul ~ Vechiul Testament. 25 (Înv; îs) ~ul cel Nou Noul Testament. 26 Instituție publică Si: (iuz) stabiliment. 27 Fundație. 28 (Îs) ~ cultural (sau de cultură) Fundație culturală Si: (înv) așezare (24).

biblie sf [At: BIBLIA (1688) / Pl: ~ii / E: lat biblia] 1 Carte sacră a mozaismului și a creștinismului, cuprinzând Vechiul Testament și Noul Testament, acesta din urmă recunoscut doar de creștini Si: Sfânta Scriptură. 2 (Fig) Carte voluminoasă. 3 (Fig) Carte fundamentală a unei literaturi sau științe.

canon sn [At: PRAV., ap. GCR I, 158/40 / V: ~nun / Pl: ~oane / E: vsl кононь, ngr ϰανόν, ger Kanon] 1 Regulă. 2 Dogmă bisericească Si: tipic. 3 Listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii. 4 Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (2). 5 (Pex) Suferință. 6 Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. 7 (Îs) ~ ul de mângâiere Paraclisul Maicii Domnului. 8 Regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci. 9 (Pex) Regulă rigidă, formalistă. 10 Cântare eroică. 11 Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. 12 Cântare bisericească. 13 (Pan) Cântec monoton și plângător. 14 (Pex) Cântec. 15 Instrument muzical de origine orientală, format dintr-o ladă sonoră de formă trapezoidală, cu coarde puse în vibrație cu amândouă mâinile Cf țiteră. 16 (Pex) Glas. 17 (Îe) A pune la ~ A pedepsi. 18 Literă de tipar având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice.

epistolă sf [At: AETHIOPICA, 45^v/3 / V: (reg) ~oală, apis~ / E: lat epistola] 1 (Rar) Scrisoare. 2 Specie literară, mai ales în versuri, aparținând poeziei didactice sau satirice, în care se tratează un subiect filozofic, moral, artistic, etc. sub formă de scrisoare adresată unei persoane reale sau imaginare Si: (îvr) epistolie (4), (frî) epitră. 3 (Tlg) Fiecare din scrierile apostolilor incluse în Noul Testament, în care sunt comentate ideile și practicile mozaismului și ale creștinismului Si: (înv) epistolie (3)

evanghelie sf [At: COD. VOR. 20/30 / V: (îvr) ~nge~, (înv) ~iu sn, (înv) ~nge sn, (îvr) iv~, (reg) ivanghilie^[1], ivangelie, ivăn~, (pop) vanghelie, (reg) vangelie, vanghilie / Pl: ~ii / E: mgr εὑαγγέλιον, vsl євангєлиѥ] 1 Doctrina religioasă a lui Iisus Hristos. 2 Fiecare din cele patru scrieri din Noul Testament, care expun viața și doctrina lui Iisus Hristos. 3 Carte de ritual creștin, care reunește cele patru scrieri din Noul Testament, care expun viața și doctrina lui Iisus Hristos Si: evangheliar, tetraevangheliu. 4 (Pfm; îe) Literă (sau cuvânt) de ~ Lucru mai presus de orice îndoială, care trebuie acceptat întru totul. 5 (Pfm; îe) A-și vârî (sau a-și pune, a-și băga, a-și pleca) cap(ul) (sănătos sau zdravăn, teafăr) sub ~ A se însura. 6 (Îae) A-și cauza singur încurcături. 7 Fiecare dintre capitolele unei evanghelii (2) citite în cadrul unei slujbe religioase. 8 Moment al liturghiei sau al altei slujbe religioase în care se citește un capitol din evanghelie (2). 9 (Pfm; îe) A-i citi (cuiva) ~ia A mustra (pe cineva). 10 (Fig) Scriere fundamentală pentru un crez, pentru o doctrină. corectat(ă)

lege¹ sf [At: COD. VOR. 60/14 / V: (Trs) lejă / Pl: legi / E: ml lex, legis] 1 (Bis) Precept divin. 2 (Bis) Normă religioasă. 3 (Bis) Ansamblu de norme religioase consemnate în scris, considerate ca emanând de la divinitate. 4 (Îs) ~a veche, ~a lui Moise Vechiul Testament. 5 (Îas) Religie mozaică. 6 (Îs) ~a nouă, ~a vieții Noul Testament. 7 (Îas) Religie creștină. 8 (Îs) ~a lui Mahomed Religie mahomedană. 9 (Îs) Tablele (sau, rar, tabla) legii Fiecare dintre cele două lespezi de piatră pe care era săpat decalogul care, potrivit Vechiului Testament, i-a fost dat de către Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. 10-11 (Pop; îljv) Fără de ~ (Într-un mod) care contravine normelor religioase, etice, juridice. 12 (D. oameni; îla) Fără de ~ Păcătos. 13 (D. oameni; îal) Mișel. 14 (Înv; îla) Pre (sau cu, după) ~ Care corespunde normelor religioase, etice, juridice Si: just. 15 (Înv; îlav) Cu (sau spre) ~ (dreaptă), cu ~ așezată În conformitate cu normele religioase, etice, juridice. 16 (Înv; d. divinitate sau d. persoane considerate ca purtătoare ale grației divine; îe) A pune ~, a da ~ A fixa normele de conduită, în conformitate cu preceptele religioase. 17 Doctrină religioasă. 18 Confesiune religioasă. 19 (Îe) Pe (îvr, pre) ~a mea, (înv) pre (a) me(a) ~ Se spune, adesea în exclamații, pentru a întări o afirmație sau un jurământ. 20 (Înv) Datină. 21 Practică religioasă. 22 Uzanță. 23 Normă de conduită. 24 (Îs) ~a pământului, (rar) ~a țării, ~ nescrisă Totalitate a normelor de viață necodificate, stabilite în decursul timpului între membrii unei colectivități și transmise prin tradiție, din generație în generație. 25 (Pex; îas) Obicei specific unei țări, unei regiuni etc. păstrat din vechime. 26 (Îvr; îlav) De ~ Care este conform uzanței. 27 (Îlav) După ~ În conformitate cu datinile religioase. 28 (Înv; îe) A avea ~ A avea obicei. 29-30 (Îljv) În (toată) ~a De-a binelea. 31-32 (Îal) Cu totul. 33-34 (Îal) (Care este) în adevăratul înțeles. 35 (Trs; îe) Cum e ~a Cum se cuvine. 36 (Îs) ~a junglei Luptă acerbă, fără scrupule pentru existență, determinată de anumite conjuncturi sociale. 37 Normă cu caracter obligatoriu stabilită și apărată de puterea de stat. 38 Totalitate a normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 39 (Îs) ~ fundamentală, (sau, îvr, ~ constituțională) Constituție. 40 (Îs) ~ marțială Lege (35) care autorizează în unele state folosirea forței armate pentru represiune internă. 41 (Îs) ~ salică Culegere fundamentală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparținând francilor de pe teritoriul Galiei. 42 (Îs) ~a talionului Lege (35) penală la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil. 43 (Îs) Om de ~ Jurist. 44 (Îas; reg, șîs doctor de ~) Avocat. 45 (Îs) Omul legii, (sau, rar, legilor), om al legii (sau, îvr, de ~) Reprezentant al autorității de stat. 46 (Îas) Persoană care respectă cu strictețe normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 47 (Îlav) După (sau, îvr, cu, pe) ~ În conformitate cu prevederile normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 48 (Îe) Vorba (sau cuvântul cuiva) e ~ Vorba cuiva se respectă cu strictețe. 49 (Înv; d. soți; îla) Cu ~, după ~ Legitim (7). 50 (Înv; îe) A pune (sau a da, a face, a tocmi) ~a, a da (sau a dicta, a face) legi A statua. (Înv; îae) A statornici. 51 (Înv; îae) A hotărî. 52 (Înv; îae) A porunci. 53 (D. oameni; îe) A pune (sau a scoate) în afara ~gii A decreta că o persoană încetează de a mai fi sub ocrotirea normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat, devenind pasibilă de execuție fără judecată. 54 (Îae) A declara ceva ca fiind incompatibil cu normele de drept. 55 (Îe) În numele legii Formulă care se utilizează atunci când se invocă autoritatea legală și cu care încep anumite acte sau hotărâri judecătorești. 56 (Îlav) În baza ~gii Potrivit prevederilor normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 57 (Îal) În conformitate cu normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 58 (Rar; îe) A fi în ~ A avea împuternicire legală. 59-60 (Îe) (Nu) e ~ (Nu) este neapărat așa. 61 (Lpl) Știință a dreptului. 62 (Îvr) Dreptate. 63 (Îvr) Justificare. 64 (Îs) ~a celui mai tare, ~a pumnului Se spune în cazul în care cineva, în baza forței, își realizează interesele după bunul său plac, în dauna altcuiva. 65 (Înv) Hotărâre judecătorească dată în favoarea sau în defavoarea cuiva. 66 (Îrg; îe) A face ~, a da ~, a rupe ~ A soluționa în favoarea sau în defavoarea cuiva o cauză juridică sau un litigiu. 67 (Îrg; îae) A decide în urma unei dezbateri judiciare. 68 (Pop; îe) A citi ~a A pronunța o sentință. 69 Pedeapsă. 70 (Îe) A pune ~a A pedepsi. 71 (Îrg) Judecată. 72 (Îrg) Proces. 73 (Înv; îe) A face (sau, îvr, a ține) ~a A cerceta dovezile aflate într-un proces în calitate de judecător. 74 (Trs; îe) A duce (sau a băga, îvr, a chema, a scotoci) la ~ A da în judecată. 75 (Trs; îe) A fi sub ~ A fi inculpat. 76 (Înv; îe) A rămâne de ~ A pierde un proces. 77 (Înv) Litigiu. 78 (Trs; îe) A-și face de ~, a-și face (sau a sta de) ~gi A chibzui. 79 (Trs; îs) În (sau după) ~a cuiva După părerea cuiva. 80 (Îal) În felul cuiva. 81 (Îrg; îs) Scaun de ~ Judecătorie. 82 (Îrg; îas) Tribunal. 83 (Îs) ~ naturală, (înv) ~a firii În concepția unor reprezentanți ai optimismului filosofic, tendință naturală a omului de a discerne binele de rău, de a manifesta în relațiile interumane bunăvoință și solicititudine, constituite în norme de conduită. 84 (Lpl) Ansamblu de reguli, principii, criterii, condiții etc. impuse de rațiune sau de intuiție manifestărilor dintr-un anumit domeniu de activitate spirituală. 85 Raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 86 Enunț sau formulă prin care se exprimă un raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 87 Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, proces etc., exprimând esența lui. 88 Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile în și între obiectele și fenomenele realității sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 89 Însușire inerentă și determinantă. 90 Factor director. 91 Fel de a fi, de a se manifesta, de a-și duce viața, considerat ca inerent cuiva. 92 Ceea ce constituie menirea cuiva. corectat(ă)

mironosiță [At: VARLAAM, C. 92 / V: (reg) minoros~ / Pl: ~țe / E: slv мироносица] 1 sf (Bis) Fiecare dintre femeile care, potrivit Noului Testament, au dus balsamuri la mormântul lui Hristos pentru a-i unge trupul înainte de înmormântare. 2-3 sf a (Pex) (Femeie) cucernică. 4 (Fam; îe) A face pe ~ A simula pietate și modestie. 5 Specie de fluture cu aripile din față albe cu pete cafenii și cu cele din spate cenușii-albăstrii (Lymantria monacha).

noutestamentar, ~ă a [At: IORDAN, L. R. A. 231 / Pl: ~i, ~e / E: Noul Testament + -ar] (Nob) 1 Care se referă la Noul Testament. 2 Care aparține Noului Testament.

Agapia Izvoarele grecești atestă în epoca creștină numele pers. Agápe, Agápios, Agapetós, Agápema etc., cu semnificație clară pentru greci care le puneau foarte ușor în legătură cu substantivul agápe sau adjectivul agapetós. Semnificația și mai ales evoluția semantică a gr. agape este interesantă nu numai din punctul de vedere al onomasticii, ci și din cel al vocabularului comun, întrucît substantivul gr. apare și în română sub forma neologismului agapă „masă prietenească, banchet, petrecere”. Însemnînd inițial „dragoste”, agápe desemnează în Noul Testament sentimentul de „dragoste creștină față de aproapele tău” (de aici, „milă, caritate”). Către sfîrșitul sec. 2 e.n. gr. agape este atestat cu un nou sens: banchet frățesc cu scopuri liturgice, care explică actualul agapă. Pornindu-se de la semnificația pur creștină a lui agape și agapetos, numele personale amintite devin cu ușurință favorite în rîndul credincioșilor din primele secole ale erei noastre. Foarte frecvente în inscripțiile de la Roma, Agape, Agapius, Agapetus, Agapitus sînt printre cele mai importante nume „creștine” ; pătrunse în onomasticonul sacru, prin cultul unor martiri și martire, ele se răspîndesc în toată Europa. Prin intermediar slav (Agapit este atestat în pomelnicul de la Horodiște din 1484) femininul Agapia și masculinul Agapie (numele ctitorului mănăstirii Agapia), Agapion, Agapit (ultimele două extrem de rare) ajung și la români. După anul 1500 în documentele din Țara Românească și Moldova încep să apară formele feminine Agapi, Agapița, Gapia, Agafia, Gafia (formele cu -f- se datoresc confuziei existente încă din medio-bulgară, între numele Agape și Agatha), mase. Agapie, Gapie, Agapin, Agachi (cunoscut în Moldova și din expresia „înghite Agachi” cu același sens ca „vrei nu vrei, bea Grigore aghiasmă”). • Fr. Agapit, it. Agapito, sp. Agapito, germ. Agapitus, magh. Agapion, bg. Agapia, Agapie, rus. Agapia, Agap, Agapii, ucr. Hafia, Hapa etc. □ Agapița este numele unui personaj feminin al lui C. Negruzzi, iar Agachi-Flutur apare într-o comedie de Y. Alecsandri.

PREFAȚĂ (< fr. préface < lat. prefatio, preambul) Text ce precede o operă literară sau științifică, cuprinzînd lămuriri cu privire la opera respectivă. Text scris de autorul operei sau de un specialist. Ex. „Tipărirea celor 90 de sonete ale ciclului de față, operă postumă a poetului V. Voiculescu, de curînd intrat în eternitate, pe care o invocă și la care aspiră în fiecare din filele prezentului volum, aduce cititorului, odată cu una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan, și un bun număr de revelațiuni...” (PERPESSICIUS, Sonetele unei iubiri) În vechile scrieri, în loc de prefață se folosea termenul de predoslovie (predoslovia la Noul testament de la Bălgrad, al mitropolitului Simeon Ștefan, precum predosloviile letopisețelor lui Gr. Ureche, Miron Costin, Ion Neculce). Ex. „Fost-au în gîndul meu, iubite cetitorule, să fac letopisețul țarii noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintîi, carele au fost de Traian împăratul și urzisăm și începătura letopisețului. Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri. Și pentru acest fel de scrisoare gînd slobod și fără valuri trebuiește. Iară noi prăvim cumplite vremi și cumpănă mare pămîntului nostru și nouă...” (MIRON COSTIN, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace)

Simion Nume vechi, răspîndit și destul de frecvent la noi, Simión continuă ebr. Shimeón, purtat în V.T. și N.T. de mai multe persoane. Acceptată de mulți specialiști și astăzi, etimologia care apare chiar în Geneză („Leea... a zis: Domnul a auzit... și mi-a dat și pe acesta. De aceea i-am pus numele Shiméon”) are la bază vb. shama „a auzi”, „a îndeplini”. Ca toate numele biblice, ebr. Shimeón intră în Europa prin intermediar grecesc; dar alături de forma normală Symeon, mult mai frecvent este în textele evanghelice gr. Simon. Explicația acestei modificări, cu urmări în antroponimia europeană, se află probabil în faptul că ebr. Shimeon a fost apropiat de un vechi și frecvent nume grecesc, Simon, la origine un supranume format de la adj. simós, simé, simón „cîrn” (de aici Simonides, nume purtat de poetul din Keos, c. 556 – c. 467, reprezentant, alături de Pindar, al poeziei dorice) și echivalent cu numele de familie Cîrnu sau Camus (la francezi). Cum era și normal, aproape toate personajele care apar în Biblie au fost celebrate cu mult fast de biserică, prin cultul acestora numele răspîndindu-se în Europa; în afară de apostolul Petru (numit la început Simon) și de Simion Zilotul sau Cananeeanul, o poveste interesantă are călugărul sirian Simion Stilpnicul (c. 388 – 459) numit așa după credințele care îi atribuiau funcția de „a ține vînturile” sau stîlpii pe care este sprijinit pămîntul. A trăit retras, pe o stîncă în deșert, iar apoi, în vîrful unui stîlp (s-a născut astfel o întreagă grupă de „stîlpnici”, dintre care mai cunoscut este unul din Antiohia, mort în 597). Prin intermediul lat. Simon, Simonis numele se răspîndește în apusul Europei (cu toate că apare și forma grecească normală Simeon, aceasta este foarte rară și li- vrescă); preluate de slavi, cele două forme grecești sînt confundate încă din vechea slavă, în care apar Simonu, Sumeonu, Semeonu fără a se mai continua și distincția dintre personaje. Suferind diverse modificări pe teren slav (în limbile slave răsăritene, de ex., se ajunge la forma Semén, primul -e- fiind comun și bulgarei, iar al doilea, prin simplificarea lui -eo-), numele ajunge apoi la români pe două căi, una savantă (adică prin cărți de cult) și cealaltă populară. Dacă adăugăm transformările pe teren românesc și alte influențe primite în cursul timpului, vom ajunge la un mare număr de forme, variante și derivate care formează familia onomastică a lui Simion, atestate încă de la începutul sec. 15 în documentele Țării Românești sau ale Moldovei: Simeon, Semion, Simioana, Simin, Simina, Sămina, Siminel, Siminic, Siminica, Simi, Siman, Simca, Sema, Seman, Semen, Seminea, Semenic, Semca, Sima, Simu(l), Simache, Simcea, Simoc, Simota, Simon, Simona, Simoneta, Simonela, Simonica etc. Astăzi sînt folosite ca prenume masc. Simion, Siminel și fem. Simina, Simona (și derivatele). Cuvîntul simonie „trafic de lucruri sfinte” are la bază tot numele personal în discuție și amintește de un personaj al N.T., Simon Magul din Samaria, care a vrut să cumpere cu bani puterea de a face miracole. ☐ Engl. Simon, fr. Simon (și derivatele Simonel, Simonet, Simonin), Siméon, fem. Simone, Simonne, germ. Simon, it. Simone, Simona, Simonetta, sp. Simón, mag. Simon, Simeon, Semjen, Szimona, Szimonetta, bg. Simeon, Simon, Simona, rus. Semion, Simon etc. ☐ Simion Ștefan, mitropolit al Transilvaniei, prin grija căruia s-a făcut prima traducere românească integrală a Noului Testament (Bălgrad, 1648), Simion Bărnuțiu, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania, geograful Simion Mehedinți, matematicianul Simion Stoilov. Dintre personalitățile istorice, Simeon I, cneaz și țar renumit al bulgarilor din sec. 9-10, Simon Bolivar, conducător al luptei de eliberare din America de Sud etc.

vameș sm [At: (a. 1415) cf CL 1971, 233 / V: (îrg) ~miș, vămaș, (înv) ~măș, (îvr) ~moș, ~muș, văm~ / Pl: ~i / E: mg vámos] 1 Funcționar însărcinat cu controlul bagajelor, al mărfurilor, al mijloacelor de transport etc. și cu taxarea mărfurilor sau a unor produse care trec prin vamă (12). 2 (Înv) Persoană care percepea taxa care se plătea la intrarea într-o țară, într-un oraș, pentru folosirea unui pod, a unui drum etc. 3 (Înv; pgn) Persoană care încasa taxele, impozitele (pe mărfuri sau pe produse) Si: (rar) vămuitor, (reg) vămar, vămălaș. 4 (Înv; șîs ~ mare, ~ul cel mare, mare ~) Dregător de curte însărcinat cu încasarea veniturilor provenite din vamă (2) și cu administrarea vămilor (14). 5 (Îvp; fig) Tâlhar. 6 (Reg) Persoană din satul sau din casa miresei, căreia mirele trebuie să-i plătească o taxă (simbolică) pentru a-și putea duce mireasa acasă la el. 7 (Ist) Persoană însărcinată cu strângerea impozitelor pe care trebuiau să le plătească cetățenii Romei și locuitorii Imperiului Roman. 8 (Îs) Duminica ~ului (și a fariseului) sau duminica fariseului și a ~ului Cea de a zecea duminică înainte de Paști în care se citește în biserică parabola despre vameș și fariseu. 9 (Îas) Capitol din Noul Testament care cuprinde parabola despre vameș și fariseu. 10 (În credințele populare; de obicei lpl; adesea determinat prin „văzduhului”) Ființă imaginară căreia sufletul mortului trebuie să-i plătească o taxă de răscumpărare a păcatelor, la trecerea prin fiecare dintre vămile (39) văzduhului, pentru a ajunge la cer Si: (îvr) mitnici.

voscreasnă sf [At: (a. 1741). CAT. MAN. II, 237 / V: (îvr) văs~, ~aznă / Pl: ~esne / E: slv въскръсениѥ, въскрьсенъ] (Bis) 1 (Înv) Învierea lui Iisus Hristos. 2 (Înv) Slujba religioasă a Învierii. 3 (Mpl) Versetele din Psalmi sau din alte cărți ale Vechiului sau ale Noului Testament, care se cântă la utrenia duminicilor, prin care este celebrată Învierea Domnului.

scriptură sf [At: COD. VOR. 102/4 / V: (reg) sclip~, (îvr) ~toră, ~păt~, scrâp~, screp~ / Pl: ~ri și (rar) ~re / E: lat scriptura] 1 (Înv) Scriere (2-3). 2 (Ccr) Semn scris² sau tipărit (1). 3 (Rar; îs) ~ de mână Manuscris. 4 (Îe) A arăta cu (sau a pune în) ~ A scrie (1). 5 (Înv) Inscripție. 6 (Înv) Însemnare. 7 (Înv) Scrisoare (26). 8 (Înv) Act (doveditor). 9-11 (Înv) Scriere (6, 11-12). 12 (Înv; pex) Conținut al unei scrieri (1). 13 (Îvr) Contabilitate (3). 14 (Spc; sens curent; adesea lpl cu valoare de singular șîs sfânta ~, înv, ~ra sfântă) Carte sacră a mozaismului și a creștinismului alcătuită din Vechiul Testament și Noul Testament, cel din urmă fiind recunoscut numai de creștini Si: biblie, (îvr) scripta sfântă. 15 (Pex) Preceptele, legile etc. propovăduite de scriptură (13) sau de religia creștină. 16 (Înv; îs) ~ra cea veche sau vechea ~ Vechiul Testament. 17 (Înv; îs) ~ra cea nouă Noul Testament. 18 (Îlav) A treia zi după ~ri Prea târziu. 19 (Înv) Înțelesul strict al unui text Si: precept. 20 (Rar) Principiu. 21 (Înv; lpl) Scriere (14). corectat(ă)

spiritualiza [At: I. GOLESCU, C. / P: ~tu-a~ / Pzi: ~zez / E: fr spiritualiser] 1 vt (Chm; înv) A distila. 2-3 vtr (Îoc materializa) A (se) detașa de ceea ce este material, corporal, senzorial. 4-5 vtr A (se) înzestra cu spirit (24-25). 6 vt A da un caracter spiritual (11). 7 vt (Îdt; c. i. cuvinte, texte) A da un înțeles alegoric. 8 vt (Rar) A interpreta un pasaj din Vechiul Testament în așa fel încât să apară ca un simbol al unui fapt relatat de Noul Testament. 9 vt (Rar; c. i. clădiri) A da o notă de distincție, de eleganță și de rafinament.

vameș s.m. 1 Funcționar responsabil de evidența, de controlul și de taxarea mărfurilor, de verificarea bagajelor, a mijloacelor de transport etc. care trec prin vamă. ♦ (în organizarea administrativă din trecut; și vameș mare, vameșul cel mare, marele vameș) Dregător de curte însărcinat de domn cu încasarea taxelor care se plăteau la intrarea într-o țară, într-un oraș, pentru folosirea unui pod, a unui drum etc. și pentru administrarea vămilor. ♦ Gener. (în trecut) Persoană care încasa taxele, impozitele (pe mărfuri, pe produse). ◊ Vameș de otace v. otac. ♦ Fig. Hoț, tîlhar. Prietena vameșilor de drumul mare (SADOV.). ♦ (reg.) Persoană din satul sau din casa miresei căreia mirele trebuie să-i plătească o taxă (simbolică) pentru a-și putea duce mireasa acasă la el. 2 Persoană care lua în arendă impozitele pe care aveau obligația să le plătească cetățenii Romei și locuitorii Imperiului Roman. ◊ (bis.) Duminica vameșului (și a fariseului) = cea de a zecea duminică înainte de Paște în care se citește în biserică parabola biblică despre vameș și fariseu; capitol din Noul Testament care cuprinde parabola despre vameș și fariseu. 3 (în credințele pop.) Ființă care păzește fiecare dintre vămile văzduhului și căreia sufletul mortului trebuie să-i plătească vamă (în bani) pentru răscumpărarea păcatelor și ca să poată trece spre lumea cealaltă. • pl. -i. /<magh. vámos.

!Apocalipsa (parte a Noului Testament; carte apocrifă)/Apocalipsul (text apocrif) s. propriu f. art. / s. n. art., neart. Apocalipsă/Apocalips (în ~), g.-d. art. Apocalipsei/Apocalipsului (Apocalipsa Fecioarei, Apocalipsa lui Pavel; Apocalipsul Maicii Domnului)

!Noul Testament (parte a Bibliei) s. propriu n. art.

biblie s.f. 1 Culegere de texte sacre ale mozaismului (Vechiul Testament) și ale creștinismului (Vechiul și Noul Testament); carte care cuprinde aceste texte. ◊ Studenții în Biblie v. student.^[1] 2 fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe etc. Cartea apărută este biblia ziariștilor. 3 fig. Carte voluminoasă. O biblie întreagă aud că a citit (c. NEGR.). • pl. -ii. g.-d. -iei. /<lat. biblia, -ae.

MIRONOSIȚĂ s. f. 1. (Bis.) Fiecare dintre femeile care, potrivit Noului Testament, au dus balsamuri la mormîntul lui Hristos, pentru a-i unge trupul înainte de înmormîntare; p. e x t. femeie cucernică, smerită. Atunce veniră și mironosițile de adusără mir. VARLAAM, C. 92, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. După vecernie veneau mironosițe cu multă smerenie la egumeni ca să primească. . . blagoslovenia duhovnicească. ap. TDRG. își duse viața-ntr-un suspin Nedîndu-și nimănui gurița, Dar a rămas mironosița Din veacul cel de tot creștin. MACEDONSKI, O. I, 188. Copila vorbăreață și nebunatică de totdeauna deveni gînditoare, tăcută și spăsită ca o mironosiță. VLAHUȚĂ, N. 67. Mironosițele au uns cu miresme corpul Domnului. SEVERIN, S. 88. ◊ (Adjectival) Portul lor [al crizantemelor] plecat și trist, mirosul lor ușor balsamic sînt portul și parfumul sfintelor femei mironosițe. GALACTION, O. 325. ◊ F i g. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritar iul, mironosițile viorele și florile toate s-adunară. EMINESCU, N. 29. ◊ E x p r. A face pe mironosița = a-și da aere de nevinovăție, a simula pietate și modestie. După ce l-am prins făcea pe mironosița, ca să-l iert. CV 1950, nr. 4, 39. Va să zică, dumneata erai dom'le Nistor? repetă el. . . dumneata care făceai pe mironosița ! V. ROM. august 1954, 93. 2. Specie de fluture cu aripile din față albe cu pete cafenii și cu cele din spate cenușii-albăstrii (Lymantria monacha). Mare prăpăd aduce și mironosița. . . , pacoste grea peste pădurile de brad. SIMIONESCU, F. R. 388. – Pl.: mironosițe. – Și: (regional) minorosiță s. f. – Din slavonul мироносица.

Parler comme l’Apocalypse (fr. „A vorbit ca în Apocalips”) – Una dintre cărțile „Noului testament”, atribuită evanghelistului Ioan, „Apocalipsul” – care în grecește înseamnă „revelație” – cuprinde prorociri fantastice despre un pretins „sfîrșit al lumii” și despre „judecata de apoi”. Datorită conținutului mistic și stilului nebulos al acestei scrieri, apocalipsul a devenit echivalent cu o fantasmagorie, cu o halucinație. Deci, a vorbi ca în Apocalips înseamnă a vorbi într-un fel neinteligibil, cu exagerări greu de crezut. FOL.

MÎNTUITOR, -OÁRE adj. 1. Care mîntuie (1), salvează, s p e c. eliberează; (învechit) mîntuielnîc. Iar de ar zice niștine athineilor: grecilor mântuitori, n-ar fi greșit nici într-un chip. HERODOT (1645), .400. Dreaptele. . . și mîntuitoarele porunci și pravile. . ., toate le dîrmoniră și le aleaseră dă neghină (a. 1 652). GCR I, 163/5. Ai casă și gloată, ai priiatini, aceastea sînt veselitoare și cîștigul mîntuitoriu și fericit (a. 1691). id. ib. 292/4. Un credincios executor al marilor și mîntuitoarelor scopuri ai augustei noastre stăpîne (a. 1774). URICARIUL, I, 176. Junilor, iacă-vă arma, scutul cel mîntuitoriu. ASACHI, S. L. I, 126. Pe aripele morții celei mîntuitoare, Voi părăsi locașul unde-am nădejduit. ALEXANDRESCU, M. 7. Inima îi era grea, dar nu afla un singur gînd mîntuitor, un singur chip de scăpare. SLAVICI, N. I, 17. Se duc cîntînd pe stradă și-n mintea tuturor E-o dulce-nflâcărare de gînd mîntuitor. PĂUN-PINCIO, P. 93. Întru tîrziu, cînd simt că trec prin mine cuțite, mi se pare mîntuitoare propunerea sergentului Voicu. CAMIL PETRESCU, U. N. 341. Un gînd mîntuitor îi lumină mintea. VORNIC, P. 209. ◊ (Substantivat) El, Sobiețki. . ., eroul creștinătății, mîntuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor ! NEGRUZZI, S. I, 168. Pe lîngă prestigiul său de mîntuitor, noul bărbat al văduvei lui Ion Vodă avea o calitate. . ., se trăgea dintr-o familie. . . eroică. HASDEU, I. V. 174. Zmeul, dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîntuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19. Recunoscui în mîntuitoarea căreia îi coprindeam genunchii: pe Adamova ! GALACTION, O. 244. Au venit trei mîntuitori cari au scăpat din sabia unui zmeu cumplit pe fata cea mică a împăratului. POPESCU, B. II, 103. 2. (În limbajul bisericesc) Care mîntuie (2), izbăvește (de păcate); izbăvitor, (învechit, rar) mîntuitornic. Domnul vrătute mie și scăpare mie și izbăvitoriu (măntuitoriu H) mie. PSALT. 24. Cătră mîntuitoarea nevoința a postului și a țineriei să meargem. CORESI, EV. 12. Sfîntul Toma. . . trimes fu în laturea indienească, de le propoveduia măntuitoarea propoveduire (a. 1648). GCR I, 130/38. Multe . . . cărți. . . s-au dat, iară de cît toate mai folositoare de suflete și mîntuitoare iaste aceasta a Noului Testament (a. 1703). id. ib. 348/2. Înfricoșatele și mîntuitoarele și de D[u]mnezeu datele taine (a. 1765). id. ib. ii, 81/3. ♦ (Substantivat) Cel care mîntuie, (învechit) mîntuire (2); (art.; adesea ca nume propriu, in special) epitet dat lui Isus Hristos. Acesta amu iaste slobozitoriu și mîntuitoriu sufletelor noastre și voroveaște de noi lu Dumnezeu. CORESI, EV. 142, cf. 191, 446, 521. Unuia prea înțeleptului Dumnezău și mîntuitoriului nostru (cca 1618). GCR I, 50/23. Anii de la întruparea domnului și măntuitoriului nostru, I[su]s H[risto]s (a. 1 648). id. ib. 124/25, cf. 136/24, 214/23, ANTIM, P. 18. I[su]s numele nu iaste elinesc, ci jidovesc și să tîlcuiaște măntuitoriu (cca. 1700-1725). GCR II. 20/29. Luînd dare de pîine, ai cunoscut pre mîntuitoriul. MINEIUL (1 776), 107^v1/28. La înviiarea mîntuitoriului ai zice: străluceaște cu îndoite raze, o soare. MOLNAR, RET. 129/7. Voi urma sfintelor învățături ale fiului tău și mîntuitorului nostru. MARCOVICI, D. 6/1. În Evanghelie mîntuitorul ne arătă legea morală, absolută, nemărginită. BĂLCESCU, M. V. 2. Zice mîntuitorul: Bate-voi păstorul și se vor împrăștia oile. NEGRUZZI, S. I, 149. Sub icoana îmbrăcată cu argint a mîntuitorului. EMINESCU, N. 58. Murind cu încetul ca și mîntuitorul de pe crucea din față-i ! GALACTION, O. 95. 3. (Învechit și popular) Care mîntuie (3); vindecător, tămăduitor. Să dai. . . mîntuitoare sculare celor ce au adormit somnul cel de periciune. MINEIUL (1 776), 122^v1/17. Dulce somn ! tu, al căruia balsam mîntuitor ușurează natura suferitoare, unde fugi ? MARCOVICI, C. 6/5, cf. id. D. 6/12. Romanii din care ne tragem noi, cînd au venit în părțile acestea și s-au statornicit aici, au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. ISPIRESCU, U. 80. – Pl.: mîntuitori, -oare. – Și: (învechit și regional) măntuitór, -oáre, (învechit) mîntuitóriu, -oáre, măntuitóriu, -oáre adj. - Mîntui @+ suf. -tor.

*APOCALIPS (pl. -se) sn. 1 ⛪ Carte a Noului Testament care cuprinde revelațiunile pe care îngerul le-a făcut apostolului și evanghelistului loan în insula Patmos ¶ 2 Fig. 📝 Stil de ~, stil întunecat ¶ 3 📝 Scriere cuprinzînd povestiri de viziuni, revelațiuni, etc. de felul căreia se găsesc în literatura apocrifă: ~ul apostolului Pavel [fr. < gr.].

APOSTOL sm. ⛪ 1 Unul din cei doisprezece propovăduitori ai învățăturilor lui Hristos ¶ 2 pr. ext. Propovăduitor: unul din cei mai harnici ~i și luminători ai neamului nostru (VLAH.) ¶ 3 Partea din Noul Testament care cuprinde faptele apostolilor (🖼 161, 162): cel mal vechiu ~ romînesc este așa numitul „Codice Voronețean” [vsl. < gr.].

EPISTOLIE sf. 1 ⛪ Epistolă a unui apostol cuprinsă în Noul Testament: epistolia către Romani ¶ 2 Scrisoare, răvaș: Marele Vasilie grăiaște într’o ~ ce au trimes cătră Diodor PRV. -MB.; epistolia aceasta era iscălită de Cîmpineanu I. -GH. [ngr. έπιστολή].

lege s.f. I (relig.) 1 (de obicei determ. prin „lui Dumnezeu”) normă religioasă, precept divin, <înv.> legiuire. Credincioșii respectă legile lui Dumnezeu. 2 (art.) legea catolică = biserica catolică (v. biserică), catolicism, romano-catolicism, <înv. și reg.> papistășie, <înv.> papism. Legea catolică este o confesiune creștină; legea cea nouă = legea lui Hristos=legea lui Iisus Hristos=legea nouă= a (nm. pr.) Noul Testament (v. nou), Testamentul cel Nou (v. testament), <înv.> Scriptura cea Nouă (v. scriptură). Legea Nouă este cea de a doua parte a Bibliei, recunoscută de creștini, în care se prezintă nașterea, viața, activitatea, patimile, moartea și învierea lui Iisus, formarea primelor biserici creștine, vestindu-se cea de-a doua venire a lui Hristos și începutul unei alte lumi fără sfârșit; b creștinism, cristianism, cruce, religia creștină (v. religie), <rar> creștinătate, <înv.>hristianism, hristianitate. Legea nouă are la bază Vechiul Testament și Noul Testament și credința în Iisus Hristos; legea grecească = legea orientală = biserica ortodoxă (v. biserică), ortodoxie, ortodoxism. Legea grecească este confesiunea creștină ortodoxă; legea lui Mahomed = islam, islamism, mahomedanism, musulmanism, religia mahomedană (v. religie), <înv.> mahometism, <fig.> semilună. Legea lui Mohamed este un cult religios întemeiat de Mahomed în sec. al VH-lea, ale cărui dogme sunt cuprinse în Coran; legea luiMoise = legeaveche a (nm. pr.) Testamentul cel Vechi (v. testament), Testamentul Vechi (v. testament), Vechiul Testament (v. vechf), <înv.> Cartea cea Veche (v. carte), Cartea Veche (v. carte), Palia, Scriptura cea Veche (v. scriptură), Scriptura Veche (v. scriptură), Vechea Lege (v. vechi²), Vechea Scriptură (v. vechi²). Legea Veche este prima dintre cele două părți distincte ale Bibliei, recunoscută de iudaism și de creștinism, care cuprinde textele sfinte referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu (până la nașterea lui Iisus Hristos); b evreism, iudaism, religia mozaică (v. religie). Preceptele legii vechi sunt cuprinse în Vechiul Testament. 3 (înv. și pop.) v. Confesiune. Credință. Cult¹. Religie. Rit.II (jur.) 1 <înv.> dreptate, legiuire, pravilă, testament, zacon². Legea este un act normativ cu caracter obligatoriu, emanat de Organul Legislativ al statului. Cel care încalcă legea este pedepsit. 2 (nm. pr.) Lege Fundamentală=Constituție, <înv.> Statut Urmărește atent aplicarea articolelor din Legea Fundamentală. 3 (art.) legea celor douăsprezece table = (la pl.) legile celor douăsprezece table = cele douăsprezece table. Legea celor douăsprezece table reprezintă prima legislație scrisă a romanilor, gravată pe douăsprezece plăci de aramă. 4 (la sg.) legalitate. în țară pare că nu mai există lege. 5 (art., la pl. legile; înv. și pop.) v. Drept. Jurisprudență. 6 (pop.) v. Acțiune. Cauză. Caz. Judecată. Proces. 7 (înv. și reg.) v. Condamnare. Pedeapsă. Penitență. 8 (înv.) v. Decizie. Hotărâre. Hotărâre judecătorească. Sentință. Verdict. II11 (în logica simbolică) lege logică = expresie identic adevărată, expresie validă, tautologie, teză logică. în cadrul unui sistem formal, legea logică este adevărată în orice interpretare. 2 (filos.) lege morală = lege naturală, legea firii; lege naturală = lege morală, legea firii; (art.) legea cauzalității = principiul cauzalității. Potrivit legii cauzalității, orice fapt are o cauză, aceeași cauză producând, în condiții identice, același efect; legea firii = lege morală, lege naturală. E în legea firii ca părinții să-și iubească urmașii. 3 lege nescrisă = (art.) legea pământului = obicei pământesc, obiceiul locului (v. obicei), obiceiul pământului (v. obicei).După legea pământului fiica învață de la mamă, iar mama de la bunică. 4 (mat.) lege de compoziție internă pe o mulțime=lege de compoziție pe o mulțime = operație algebrică. 5 canon, normă, regulă, tipic¹. Clădirea respectă legile artei baroce. 6 (pop.) v. Datină. Obicei. Rânduială. Tradiție. Uz. Uzanță. IV (înv.) v. Dreptate. Echitate. Justețe. Justiție,

SORIA, oraș în N Spaniei (Castilia-León), pe râul Duero, la 120 km SE de Burgos; 35,1 mii loc. (2001). Centru agricol și comercial. Industria cimentului și lemnului. Muzeul Numanciei. Biserica Santo Domingo (sec. 13), cu o fațadă decorată cu 250 statuete ale unor personaje din „Noul” și „Vechiul Testament”, biserica San Juan de Rabanere, conventul San Juan de Duero (sec. 12), palatul conților Gómora (sec. 14). Recucerit de spanioli în timpul Reconquistei (1122) și cedat Castiliei.

lege f. 1. act al autorității supreme care regulează, permite sau interzice; 2. totalitatea legilor: în numele legii; 3. obligațiunile vieții civile: legile societății; 4. principii invariabile cari regulează ordinea lumii fizice: legile naturei; legea naturală, îndatorirea de a nu face altuia ceea ce n’am vrea să ni se facă nouă; legea divină, precepte pozitive date prin revelațiune; Legea veche, Vechiul Testament; 5. pop. religiune, confesiune religioasă: păgâne, râzi de lege cu un râs neomenos? AL.; 6. credință: pe legea mea! 7. obiceiu (vorbind de lucruri profane): tăia cum știa el în legea lui să taie ISP. [Lat. LEGEM; pentru sensul 5, cf. pe inscripțiuni IN LEGE SANCTA CHRISTIANA].

vechi¹, veche a [At: COD. VOR². 14^v/13 / S și: (înv) vechie sf / Pl: ~, (înv) veche sf / E: mlp veclus (vetulus)] 1 a (Îvp ; d. ființe; îoc tânăr) Bătrân (8). 2 sm (În textele religioase; îs) Cel ~ de zile Dumnezeu. 3-4 smp (Îljv) Din ~ Din moși-strămoși. 5 a Care este caracteristic unei ființe bătrâne. 6 a (Înv; d. vârstă¹) Înaintat. 7 a (D. oameni; îoc nou) Care este de mult timp într-o anumită situație. 8 a (D. oameni; îoc nou) Care deține de mult timp o anumită calitate. 9 a (D. oameni; îoc nou)Care se află de mult timp într-o anumită relație cu cineva. 10 a (D. oameni; îoc nou) Care practică de mult timp o anumită meserie. 11 a (D. oameni; îoc nou) Care exercită de mult timp o anumită funcție. 12 a (Pex) Experimentat (1). 13 a (Reg; îs) Fată veche Fată bătrână. 14 a (Rar; în stilul epistolar; în formule de încheiere) Devotat (2). 15 a Inveterat. 16 a (Îoc nou) Care există de mult timp. 17 a (Îoc nou) Care a fost făcut cu mult timp în urmă. 18 a (Îoc nou) Care se menține de mult timp. 19 a (D. rânduieli, obiceiuri, datini etc.) Care este preluat și păstrat prin tradiție Si: bătrânesc (3), strămoșesc, străbun. 20 a (Buc; îs) Ploaie veche Ploaie abundentă care ține timp îndelungat. 21 a (Îs)Vorbă (ori, îvr, zisă) veche sau (îvr) ~ cuvânt Proverb. 22 a (Îas) Maximă. 23 a (Reg; îs) Lună veche Ultima fază a lunii, când aceasta este în conjuncție cu soarele și se vede o mică porțiune din suprafața sa luminată în forma unei seceri subțiri. 24 a (Reg; îas) Înfățișarea lunii în faza „lună veche (23)”. 25 a (Mol; îas; șîs crai ~) Lună plină. 26 sn (Trs; d. lună; îe) A se întoarce pe ~ A începe să descrească. 27 a (D. argint sau rar, d. aur) Cu strălucirea estompată de timp. 28 a (D. sentimente) Statornic. 29 a (D. idei) Consecvent. 30 a (D. obiecte făcute de oameni) Care a ajuns în stare de degradare prin acțiunea îndelungată a timpului sau din cauza folosirii îndelungate Si: învechit. 31 a (Înv; d. pământ) Cultivat vreme îndelungată, fără întrerupere (până la secătuire). 32 a (D. alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Care, prin trecerea timpului, și-a pierdut sau este pe punctul de a-și pierde calitățile inițiale. 33 a (Pex; d. alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Care, prin trecerea timpului, și-a modificat proprietățile, devenind impropriu consumului, inutilizabil Si: alterat² (3), stricat. 34 a (D. boli) Care este contractată de mult timp (și are o evoluție lentă) Vz cronic. 35 a (De obicei precedat de art. cel; adesea îoc nou) Care există de mai mult timp (decât ...). 36 a (Îs) ~ul Testament sau Testamentul (cel) ~, Legea (cea) veche, Vechea lege, (înv) Vechea scriptură, Scriptura (cea) veche, Cartea cea veche Prima parte a Bibliei cuprinzând textele sfinte referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu. 37 a (Îs) Lumea veche Societate dispărută sau pe cale de dispariție. 38 a (Îas) Antichitate. 39 a (Îas) Țările, popoarele din Antichitate. 40 a (Îas) Nume generic dat celor trei continente (Europa, Asia și Africa), cunoscute până la descoperirea Americii. 41 a (D. legume, cereale, furaje etc.) Din recolta anului precedent sau a anilor precedenți. 42 a (D. vin sau, rar, d. coniac) Ale cărui calități inițiale s-au ameliorat o dată cu trecerea timpului. 43 a (Mai ales despre idei, concepții etc.) Care nu mai este actual Si: demodat, depășit, învechit, perimat. 44 sn Ceea ce nu mai corespunde, aparținând unei epoci revolute. 45 a Care a existat în trecut Si: fost (2), trecut. 46 a (D. oameni) Care a avut în trecut o anumită funcție, rang, calitate cu care nu mai este învestit în prezent Si: fost (1). 47 a (D. teorii, metode, legi etc.) Care nu mai este valabil Si: fost, trecut. 48 (Îs) Anul (cel) ~ Anul (calendaristic) care s-a încheiat. 49 a (Îs) Stil ~ sau (înv) calendar (de stilul) ~ Calendarul iulian. 50 a (Îas) Metodă de socotire a timpului după calendarul iulian. 51 sn (Îlav) Pe ~ Conform stilului vechi (49). 52 a (Îvp ) Literă (sau slovă, buche) veche Literă chirilică. 53 (Rar; îs) Crai de Curtea veche Haimana (1). 54 a (D. limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată. 55 a (D. limbi) Care este cunoscut (și studiat) sub aspectul său din trecut (deosebit de cel actual). 56 a Care aparține trecutului (îndepărtat). 57 a Care este caracteristic trecutului (îndepărtat). 58 a (Spc) Care aparține Antichității Si: antic (3). 59 a Caracteristic Antichității Si: antic (4). 60 a Care ține de perioade originare, de început Si: arhaic, primitiv. 61 a (Îs) Istoria veche Parte a istoriei care studiază peristoria și Antichitatea. 62 smp (Precedat de art. cei) Oamenii din trecut. 63 smp (Precedat de art. cei) Oamenii din Antichitate.

instituì 1. a face ceva nou, a stabili: a institui o serbare; 2. a stabili în funcțiune; 3. a numi moștenitor prin testament.

psaltire sf [At: (cca 1580) CUV. D. BĂTR. II, 154/12 / V: (înv) psaltir s, psăl~, psel~, (reg) sa~, (îvp) săl~ / Pl: ~ri, (înv) ~ / E: slv псалтиръ, ngr ψαλτήριον] 1 Carte bisericească de ritual, aparținând Vechiului Testament și cuprinzând cei 151 de psalmi atribuiți în cea mai mare parte regelui evreu David, și care a fost folosită, pe vremuri, la noi, drept manual școlar. 2 (Înv) Psalterion.

legaliza vb. I. tr. (jur.) 1 (compl. indică acte, copii, documente etc.) a autentifica, <înv. și pop.> a întări, <înv. și reg.> a vidima, <înv.> a protocoli. Notarul legalizează testamentul. 2 (compl. indică fapte, stări, situații, impozite, dispoziții etc.) a legifera, a reglementa, <înv. și pop.> a lega¹, <înv.> a legiui, a nomotemisi. Noul guvern a legalizat reforma agrară. 3 (compl. indică fapte, stări, situații etc.) a consfinți, a oficializa. Tinerii și-au legalizat relația prin căsătorie. 4 (compl. indică averi, bunuri etc.) <fig.; fam.> a albi, a spăla. Prin diverse manevre și-a legalizat averea obținută ilegal.

*bíblie f. (vgr. biblos, carte [carte pin excelență], dim. biblion, pl. biblia). Colecțiune de cărți sfinte (sfînta scriptură) care cuprinde Testamentu Vechĭ și Noŭ. Cel vechĭ cuprinde trei grupe de cărțĭ (Pentateucu, Profețiĭ, Agiografiĭ), relative la religiunea, istoria și instituțiunile și obiceĭurile Jidanilor. Cel nou conține cele patru Evangheliĭ, Faptele Apostolilor, Epistolele și Apocalipsu; el a fost scris întîĭ pe grecește, afară de Evanghelia lui Matei, care a fost pe limba ebraică. Supt Ptalemeu Filadelfu, Testamentu Vechĭ a fost tradus pe grecește de 72 de Jidanĭ învățațĭ; traducerea lor e cunoscută supt numele de Septuaginta. În secolul IV, Biblia întreagă a fost tradusă pe latinește de Sfîntu Ieronim; această traducere, singura admisă în biserica catolică, se numește Vulgata, iar pe românește s’a tradus la 1688 din ordinu domnuluĭ Șerban Cantacuzino. Traducerea numită Septuaginta are maĭ multe opere considerate de Jidanĭ ca apocrife, între altele cele cincĭ cărți ale Macabeilor, din care cele doŭă dintîĭ îs admise de biserica catolică ca autentice. Se numește exegeză biblică studiu Bibliiĭ din punctu de vedere al interpretăriĭ înțelesului. Fig. Cartea cea maĭ însemnată a uneĭ literaturĭ.

nou, nouă [At: PSALT. 298 / V: (îrg) noao, noau, noo, nuou a / Pl: noi, (iuz, af) nouă, (îrg, af) noau, noo, noue, nauă, (sst, sn) noaia / G-D și: (îrg, af) nouă, noiei / E: ml novus, -a, -um] (Îoc vechi) 1 a Care a fost făcut, creat, descoperit de curând Si: recent. 2 a Care există sau a luat ființă de puțină vreme Si: recent. 3 a (D. oameni) Care se află într-o anumită situație de puțină vreme Si: recent. 4 a (Îs) Lună ~ă Fază a lunii când aceasta este în conjuncție și când fața dinspre pământ, nefiind luminată, este invizibilă. 5 a (Îas) Timp când luna este în faza de lună nouă. 6 a (Reg; îas) Primă zi a lunii. 7 a (Pop; îs) Crai ~ Lună în prima ei fază vizibilă, când are forma unei seceri subțiri, după faza de lună nouă (4). 8 a (Asr; îs) Lumea ~ă (sau, rar, cea ~ă) Continent american. 9-10 av (Îls; îla) ~-născut (Copil) care abia s-a născut. 11 sn (Înv; îlav) Din (sau de) ~ De curând. 12 a (Îe) Ce mai e ~ ? Ce s-a întâmplat în ultima vreme? 13 a (D. produse agricole, viticole etc.) Care face parte din recolta anului în curs sau a anului imediat anterior. 14 a (D. bani) Care a fost emis și pus în circulație de curând. 15 a (Îvp) Tânăr. 16 a (Îvp) Fraged. 17 a Care a fost cumpărat, frecventat etc. de curând. 18 a Care nu a mai fost folosit sau care este folosit de puțină vreme. 19 a (Pex) Care este în bună stare. 20-21 av (Îljv) ~-nouț (Care este) foarte recent. 22 av (Îla) ~-nouț Care nu a fost încă folosit. 23 av (Pex; îal) În foarte bună stare. 24 a (Îrg; d. pământ) Care nu a mai fost cultivat, desțelenit. 25 a Proaspăt. 26 a Curat. 27 a Care apare pentru întâia oară. 28 a Care n-a existat sau n-a fost cunoscut mai înainte. 29 a (Îlav) Din (sau, de) ~ De la început. 30 a (Îal) Încă o dată Si: iar, iarăși. 31 a Care acum apare, ia naștere, începe. 32 a Care apare în locul unui lucru, unei ființe etc. mai vechi. 33 a (Îs) An (sau anul) ~ sau ~ul an Anul calendaristic care începe să se desfășoare. 34 a (Îs) Anul ~ Zi de 1 ianuarie, corespunzând cu începutul anului calendaristic. 35 a (Îas) Sărbătoare care se ține de Anul Nou (34) Si: revelion. 36 a (Bis; îs) Legea sau învățătura (cea) ~ă sau ~a lege Religie creștină (în raport cu religia mozaică). 37 a (Bis; îs) ~ul Testament, sau, înv, Scriptura (sau sfânta Scriptură) cea ~ă Parte a Bibliei cuprinzând Evangheliile și alte scrieri religioase de după nașterea lui Hristos. 38 sn Element care apare la un moment dat în procesul dezvoltării unui fenomen și care în luptă cu elementul vechi, iese învingător. 39 a Modern. 40 a Contemporan în raport cu vorbitorul Si: actual. 41 a Care se deosebește de ceea ce a fost mai înainte. 42 a Care este schimbat, transformat în bine Si: reînnoit, refăcut. 43 a (Pex) Perfecționat. 44 a Care s-a ivit de curând Si: recent. 45 a (Fam; îs) Lume ~ă Exclamație cu care sunt întâmpinați oaspeții rari. 46 a Care se adaugă într-o succesiune la ceva de același fel ce exista de mai înainte. 47 a Care este încă unul pe lângă cel existent. 48 a Lipsit de experință din cauza absenței unei practici suficiente.

Paști (Paște), s.n. – 1. Sărbătoare religioasă, mozaică și creștină, care se ține primăvara, la date apropiate, atât în iudaism, cât și în creștinism. Pentru evrei, Paști este sărbătoarea memorială a eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiții riguroase, cu miel pascal sacrificat și cu consumarea de azimi. Mielul este înjunghiat în a 14-a zi din luna întâi; cu sângele lui se ung ramele ușii, iar mielul e mâncat noaptea, în familie (Vechiul Testament, Leveticul, 23, 5 și urm.). Pentru creștini este sărbătoarea învierii lui Iisus Cristos, dar defapt comemorează sacrificiul christic, al morții care duce la resurecție: „Înlăturați aluatul cel vechi, ca să fiți plămădeală nouă, cum și sunteți, fără de aluat; căci Christos, Paștele nostru, a fost jertfit” (Pavel, I, Corinteni, V, 7). În esență, ambele sărbători conțin ecouri îndepărtate din cultul arhaic al primăverii. ♦ După Vulcănescu (1987), în tradiția românească există o sărbătoare specifică: Paștele blajinilor sau Paștele rohnanilor, sărbătoare care alcătuia în trecut un complex de rituri și practici din care s-au păstrat numai relicte etnografice și reminiscențe folclorice: prima luni după Duminica Tomei, care era defapt Lunea Morților, consacrată pomenirii pascale, a căpătat cu timpul numele de Paștele morților. La acest pseudo-Paști femeile se duceau la cimitir, boceau la morminte, împărțeau pomeni peste morminte, ouă roșii și colăcei (Idem: 264). ♦ În Maramureș, exista tradiția ca în ziua de Paști (ce cade de fiecare dată duminica) oamenii să se spele pe față, dimineața, dintr-un vas cu apă în care s-a pus un bănuț de argint, un ou roșu și un fir de urzică. După ce în cursul nopții avuse loc slujba de înviere, dimineața toți oamenii din sat se duc la biserică purtând coșuri pline cu bucate, spre a fi sfințite de preot (ouă roșii, pască din făina cea mai bună, o sticlă de vin de casă, urdă de vacă sau oaie, sare, tămâie, șuncă de porc…). Specific și astăzi sărbătorii de Paști este sacrificiul mieilor; însă acesta și-a pierdut caracterul ritualic, fiind săvârșit, fără prea multe formalități, în locuri special amenajate din târguri de animale sau piețe, de către persoane autorizate în acest sens. Un alt element specific este încondeierea ouălor, care a devenit cu timpul o adevărată artă. Cert este faptul că acest „praznic creștin” s-a suprapus peste vechile rituri prilejuite de sărbătorile de primăvară (aprilie-mai), când, în vechime, se sărbătorea cu fast și rituri specifice (agropastorale) debutul unui nou ciclu vegetațional (Anul Nou primăvăratic). Paștile, Sâmbra oilor și Tânjaua sunt principalele manifestări în societatea tradițională maramureșeană. 2. Pască, pâine sfințită. – Din lat. pascha (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA), cf. ebr. pésah, gr. paska.

FACERE, faceri, s. f. Acțiunea de a (se) face și rezultatul ei. 1. Săvîrșire; făcut. ◊ Facere de bine = faptă bună, binefacere. Cere-mi oricît vei voi și-ți voi da pentru această facere de bine. ISPIRESCU, L. 371. Mai ales pentru noi țăranii munteni, [școala lui Alecu Baloș] este o mare facere de bine! CREANGĂ, A. 19. 2. (Bis.) Creare, creație. Cuvintele lui dumnezeu, pe care el le-a rostit la facerea lumei. EMINESCU, N. 54. ◊ Expr. (Teol.) Facerea sau cartea facerii = cartea întîi din Vechiul Testament; Geneza. 3. Construire, zidire, clădit. Au căutat pămînt gras, care pute să-i slujască în loc de var spre facerea zidiului. DRĂGHICI, R. 104. 4. Naștere. A murit din facere. ◊ Durerile (sau chinurile) facerii (sau de facere) = durerile pe care le simte femeia cînd se apropie momentul să nască. În sanatorii și spitale femei se zbuciumă în chinurile facerii. BARANGA, V. A. 14. A născut pruncul, fără a simți cîtuși de puțin durerile facerii. CREANGĂ, P. 101. 5. (Învechit) Stabilire, creare, instituire, întocmire, elaborare (a unei legi etc.). Aceste adunări se convocau de domn pentru facerea legilor. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Neobișnuit, în expr.) Facerea zilei = revărsatul zorilor, faptul zilei. La 27 august, la facerea zilei, Zamoischi porunci să zică trimbițele. BĂLCESCU, O. II 145.