PALEOCREȘTÍN, -Ă (< paleo- + creștin) adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Creștin) de la începuturile creștinismului. 2. Adj. Arta p. = denumire dată artei vechi creștine, dezvoltată pe terit. Imp. Roman până în sec. 4 (când, după edictul din 313 de la Milano, creștinismul a fost declarat religie de stat). Dezvoltată atât în Europa – mai ales în Italia – cât și în Egipt, Asia Mică și în Siria, a.p. s-a caracterizat la început prin amenajarea de catacombe (al căror tip a fost preluat de la păgâni) și prin cioplirea în piatră a sarcofagelor, de obicei decorate cu simboluri și inscripții creștine (ex. sarcofagul de la Lateran, care combină teme din „Vechiul” și „Noul Testament”, cu detalii bucolice de viață zilnică). O dată cu oficializarea creștinismului s-au construit biserici de tip bazilical, cristalizându-se tipul arhitectonic al bazilicilor creștine. Specifice a.p. sunt și creațiile din domeniul frescei și mozaicului. Picturile murale, cu o iconografie prelucrată inițial din alte religii, au fost adaptate nevoilor creștinismului; de obicei ele sunt compoziții simple, figurative, reprezentând peisaje sau animale și având un sens simbolic (ex. porumbelul, păunul, Phoenix-ul, peștele, mielul) ori obiecte ca farul, corabia, crucea ansată. La sfârșitul sec. 2 apar și scene inopinate din „Vechiul Testament” (ex. „Jertfa lui Avraam” și „Povestea lui Iona”, din cimitirul San Callistro).