SAMARITEÁN (SAMARINEÁN) (< fr.; {s} n. pr. Samaria) s. m. Locuitor din Samaria (2), aparținând unei comunități etnice-religioase provenite din amestecul israeliților cu coloniști aduși de cuceritorii asirieni (721 î. Hr.). În timpul domniei împăratului bizantin Justin II (565-578) autonomia de care se bucurau a fost lichidată. În prezent, există două mici comunități de s., care vorbesc araba și se roagă în ebraică, la Nablus (Iordania) și Holon (Israel). Desconsiderați de iudei, apar ca exemple pozitive în „Noul Testament” (pilda bunului samaritean, care îl ajută pe cel aflat în nevoie, femeia samariteancă cu credință în puterea lui Iisus).