LILICELE s. pl. v. limba-mării.

LIMBĂ s. 1. (LINGV.) (livr.) idiom. (O ~ romanică.) 2. (LINGV.) limba neogreacă = limba romaică; limba romaică v. limba neogreacă; limba veche slavă v. paleoslavă; limbă ariană v. limbă indo-ariană, limbă indo-iraniană; limbă indo-ariană = limbă ariană, limbă indo-iraniană; limbă indo-iraniană = limbă ariană, limbă indo-ariană. 3. v. limbaj. 4. v. exprimare. 5. arătător, (Transilv.) manoș, (prin Transilv.) mutatău, (Ban.) țagăr. (~ la ceas.) 6. v. încălțător. 7. v. tăiș. 8. v. cuțit. 9. v. pisc. 10. (reg.) gârlici, pridvor, tindă. (~ la plasa de pescuit.) 11. v. bucată. 12. (BOT.; Phyllocactus ackermanni) (reg.) palmă. 13. (BOT.) limba-cerbului (Scolopendrium vulgare) = năvalnic, (rar) scolopendră, (reg.) iarba-ciutei, limba-vacii, limba-vecinei; limba-cucului (Botrychium lunaria) = (reg.) colan, dragoste, iarba-dragostei; limba-mării = a) (Iberis semperflorens) (reg.) lilicele (pl.); b) (Iberis umbellata) (reg.) limbușoară; limba-mielului (Borrago officinalis) = arățel, boranță, otrățel; limba-oii (Cirsium canum) = (reg.) pălămidă; limba-soacrei (Opuntia) = opunția. 14. (IHT.) limbă-de-mare = a) (Solea nasuta sau lascaris) (reg.) șoarece-de-mare; b) (Solea impar) (reg.) glosă, șoarece-de-mare.

LIMBUȘOARĂ s. v. limba-mării.

PĂTLAGINĂ s. (BOT.) 1. (Plantago major) (reg.) minciună, iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, plăcințica-vacii. 2. (Plantago lanceolata) (reg.) căruțele (pl.), limbariță, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limba-șarpelui. 3. (Plantago media) (reg.) iarbă-de-cale, limba-mânzului, limba-oii. 4. (Plantago gentianoides) (reg.) limba-oii.

SICĂ s. (BOT.; Statice gmelini) (reg.) marchedon, garofiță-de-mare, limba-boului, limba-peștelui.

LIMBĂ-DE-MARE, limbi-de-mare, s.f. Pește plat din fam. soleidae, cu corp alungit, bot rotunjit în formă de cioc, ochii asezați pe partea dreaptă, de aprox. 60 cm lungime, prezent pe toate țărmurile Europei occidentale, în mările nordice și în Marea Mediterană, foarte apreciat ca pește de consum (Solea solea); varietatea din Marea Neagră (Solea nasuta) este mult mai mică.

LIMBARE s.f. Acțiunea de a limba și rezultatul ei. ♦ Transportarea unei încărcături cu o navă fluvială pînă la o navă de mare. [< limba].

bioluminiscent, -ă adj. Care are proprietatea de a emite lumină de origine biologică ◊ „Oamenii de știință de pe o navă de cercetări a marinei americane au capturat, în largul insulei Hawaii, un rechin de un tip necunoscut până acum. Botul său suscită în mod deosebit interesul specialiștilor. Prevăzut cu o limbă mare și groasă și cu șirul de colți extrem de ascuțiți (în afara dinților obișnuiți), acest bot este acoperit cu substanțe bioluminiscente.” Sc. 29 XII 76 p. 5 (din fr., engl. bioluminescent; DN3, DEX-S)

LONGOBÁRD, -Ă (< lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Triburi migratoare ale germanilor răsăriteni care au locuit în Antichitate în bazinul inferior al fluviilor Elba și Dunăre. S-au stabilit în sec. 6 în Panonia, de unde, sub conducerea lui Alboin, au invadat regiunile nordice și centrale ale Italiei, punând bazele unui regat cu capitala la Pavia, ajuns la maxima dezvoltare în timpul lui Liutprand și supus, în 774, de Carol cel Mare. Limba vorbită de l., aparținând grupului dialectelor germanice de sud, a influențat ca superstrat dialectele italiene de nord. 2. Adj. Care aparține longobarzilor (1); privitor la longobarzi.

ITALIÁN, -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune în Pen. Italică. I. mai trăiesc în S.U.A., Franța, Elveția, Germania, Belgia, Marea Britanie, Canada, Brazilia, Venezuela, Argentina, Australia ș.a. De religie creștină (catolici). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Italia. 2. Adj. Care aparține Italiei sau italienilor (1), referitor la Italia sau la italieni. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din grupul italo-romanic vorbită de italieni; prezintă diferențe dialectale foarte mari. Limba literară are la bază dialectul toscan (impus de mari scriitori ca Dante, Petrarca, Boccaccio). Alfabet latin. Limba oficială în Italia, Elveția, San Marino, Vatican. Limbă de cultură în Malta. ◊ Arta i. = artă dezvoltată pe teritoriul Italiei. Cuprinde în procesul ei de formare atât tradiția artei romane, cât și a artei paleocreștine și bizantine. Din sec. 11, în arhitectură se creează, în tradiția artei bizantine și în stil romanic, monumente importante (Milano, Pisa), în timp ce în stil gotic întâmpină rezistență, manifestându-se mai mult în decorație (Orvieto, Milano). Sculptura sec. 13 este dominată de Nicola Pisano. Pictura se desprinde treptat de sub influența bizantină, prin pictorii sienezi: Cimabue, Duccio di Buoninsegna, Simone Martini și îndeosebi prin Giotto. Un moment culminant al artei italiene îl constituie Renașterea (sec. 15 și 16). În arhitectură, F. Brunelleschi, Michelozzo și L.B. Alberti definesc preferințele epocii pentru simplitate, proporționalitate, simetrie. Bramante, Michelangelo, Palladio creează mari edificii și ansambluri arhitectonice. În sculptură, personalitățile dominante sunt J. della Quercia, Ghilberti, Donatello, Verrocchio, Michelangelo, iar în sec. 16, Cellini. În pictură, alături de frescă se dezvoltă tehnica picturii în ulei. Cei mai de seamă reprezentanți ai picturii Renașterii sunt, în sec. 15, Uccello, Masaccio, Piero della Francesca, Antonello da Messina, Giovanni Bellini, Mantegna, Botticelli, Ghirlandaio, iar în sec. 16 Leonardo da Vinci, Rafael, Correggio, Tiziano, Tintoretto, Veronese. Către mijlocul sec. 19 apare manierismul. În 1585, la Bologna, ia ființă prima academie de pictură. Sec. 17-18 sunt dominate de stilul baroc, Roma devenind principalul centru artistic. În arhitectură sunt reprezentativi Borromini, Bernini (care este și sculptor); pictura se dezvoltă sub influența lui Caravaggio și a Școlii Bologneze (Carracci, Guido Reni). Veneția devine, în sec. 18, principalul centru de cultură (Canaletto, Tiepolo, Guardi). La sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19, se impune neoclasicismul, ilustrat în sculptură de Canova. După 1860, apar curente înnoitoare (macchiaioli). În pictura sec. 20 se remarcă Modigliani, apar futurismul (N. Boccioni, C. Carrà, G. Severni) și pictura metafizică. Figuri reprezentative ale artei i. după cel de-al doilea război mondial: G. Morandi, E. Prampolini, M. Campigli, G. de Chirico, R. Guttuso, G. Manzù, M. Marini, iar în arhitectură P.L. Nervi, G. Ponti. În ultimele decenii, arta i. a cunoscut o deosebită înflorire și diversificare. În arhitectură s-au afirmat P. Portoghezi, A. Rossi, V. Gregotti, G. Anlenti, R. Piano. În sculptură s-au impus A. și G. Pomodoro, P. Consagra, M. Mertz, F. Melotti, G. Paolini, M. Ceroli, P. Pascali, N. Carrino etc. În pictură, abstracționismul, reprezentat în special de E. Vedora, R. Vespignani, G. Santomaso, utilizează noi limbaje: cel informal (A. Burri, R. Crippa), cromatic (P. Dorazio) sau al expresionismului suprarealist (E. Baj). Se afirmă în egală măsură arta cinetică (B. Murani, E. Mari), arta figurativă într-o nouă ipostază (A. Recarcati, M. Pistolelto), arta pop (M. Schifano), arta săracă (caracterizată prin simplitatea elementelor folosite) ș.a. Caracteristic anilor ’80 și ’90 este subiectivismul, tematica abordată fiind analizată numai din punct de vedere artistic și al personalității creatoare a artistului. De remarcat rafinamentul stilistic al design-ului (M. Zanuso, E. Gottsass, V. Magistretti).

GREACĂ s. f. (cf. lat. Graecus, fr. grec, grecque): limbă indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei răspândiți în sudul Italiei, în Sicilia, în Albania, în Iugoslavia, în Bulgaria, în România, în Cipru, în sudul Ukrainei, în Africa, în America, în Australia etc. Limba g. a fost a treia limbă indo-europeană (după vedică și sanscrită) care a servit ca mijloc de exprimare a unei civilizații de mare prestigiu (în filozofie, în literatură, în retorică). A fost singura limbă străină respectată și cultivată de romani, deoarece îi era recunoscută superioritatea, iar influența ei asupra limbii și literaturii latine a fost foarte mare. Folosea alfabetul împrumutat de la fenicieni, alfabet care a stat apoi la baza celui latin (din care s-au format ulterior toate alfabetele occidentale europene) și a celui chirilic. G. a fost limba oficială a imperiului bizantin, până la căderea Constantinopolului sub turci (1453) și, parțial, limbă de cult. Istoria limbii g. cuprinde trei etape: a) greaca veche (elina) atestată prin inscripțiile de la Micene ce datează din secolul al XIV-lea î.e.n. În această limbă a scris Homer celebrele sale poeme – Iliada și Odiseea (probabil în sec. al IX-lea – al VIII-lea î.e.n.). Se presupune că era scindată în cinci dialecte: dialectul ionic – în care a scris marele istoric Herodot, dialectul atic – în care au scris marii tragici Eschil, Sofocle și Euripide și marii filozofi Platon și Aristotel, dialectul eolic – în care au scris Hesiod, Alceu și Sapho; dialectul doric – în care au scris poetul Pindar și învățatul Arhimede; dialectul aheean. Contopindu-se treptat între ele, pe baza dialectului atic, aceste dialecte au dat naștere, în secolele al IV-lea -al III-lea î.e.n., limbii grecești comune denumită koiné, care a devenit, datorită prestigiului civilizației grecești în vremea împăratului Alexandru cel Mare, limbă internațională de înțelegere între populațiile din Balcani, Asia Mică și Egipt; b) greaca medie (bizantină), vorbită între secolele al VI-lea – al XV-lea e. n. și devenită limba oficială a imperiului bizantin. Aceasta a contribuit mult la crearea unei civilizații balcanice unitare și explică multe dintre trăsăturile lingvistice comune pe care le au popoarele din această zonă. c) greaca modernă (neogreaca), constituită prin secolul al XVI-lea, când limba greacă începuse să-și restrângă influența și folosirea. Este limba vorbită astăzi în Grecia. În secolul al XVIII-lea e. n., limba g. a fost promovată de fanarioți ca limbă a afacerilor și a culturii în Moldova și Țara Românească, creându-se astfel un puternic curent grecizant.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

lilicele s. pl. v. LIMBA-MĂRII.

LIMBĂ s. 1. (LINGV.) (livr.) idiom. (O ~ romanică.) 2. (LINGV.) limba veche slavă = paleoslavă. 3. (LINGV.) limbaj, vorbire. (După apariția ~.) 4. exprimare, vorbă, vorbire. (Îl poți recunoaște după ~.) 5. arătător, (Transilv.) manoș, (prin Transilv.) mutatău, (Ban.) țagăr. (~ la ceas.) 6. încălțător. (~ de ghete.) 7. ascuțiș, lamă, tăiș, (pop.) custură, pană, plasă, tăiuș, (înv. și reg.) ascuțit, (reg.) leafă, (fig.) buză. (~ cuțitului, a briceagului.) 8. (TEHN.) cuțit, (pop.) bătător, condei, fofelniță, (reg.) cordenci. (~ la meliță.) 9. (TEHN.) pisc, (reg.) splină. (~ la sanie.) 10. (reg.) gîrlici, pridvor, tindă. (~ la plasa de pescuit.) 11. bucată, fîșie, petic, sprînceană. (O ~ de pădure.) 12. (BOT.; Phyllocactus ackermanni) (reg.) palmă. 13. (BOT.) limba-cerbului (Scolopendrium vulgare) = năvalnic, (rar) scolopendră, (reg.) iarba-ciutei, limba-vacii, limba-vecinei; limba-cucului (Botrychium lunaria) = (reg.) colan, dragoste, iarba-dragostei; limba-mării = a) (Iberis semperflorens) (reg.) lilicele (pl.); b) (Iberis umbellata) (reg.) limbușoară; limba-mielului (Borrago officinalis) = arățel, boranță, otrățel; limba-oii (Cirsium canum) = (reg.) pălămidă. 14. (IHT.) limbă-de-mare = a) (Solea nasuta sau lascaris) (reg.) șoarece-de-mare; b) (Solea impar) (reg.) glosă, șoarece-de-mare.

limbușoară s. v. LIMBA-MĂRII.

PĂTLAGINĂ s. (BOT.) 1. (Plantago major) (reg.) minciună, iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, plăcințica-vacii. 2. (Plantago lanceolata) (reg.) căruțele (pl.), limbariță, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limba-șarpelui. 3. (Plantago media) (reg.) iarbă-de-cale, limba-mînzului, limba-oii. 4. (Plantago gentianoides) (reg.) limba-oii.

SICĂ s. (BOT.; Statice gmelini) (reg.) marchedon, garofiță-de-mare, limba-boului, limba-peștelui.

garoafă sf [At: LB / V: (reg) ~flă, găr~, (Mol) ~fă / Pl: ~fe / E: ngr γαρόφαλλον] 1 (Reg; șîc ~ de ghiveci, ~ de grădină, șîf ~flă) Plantă erbacee ornamentală, cu frunze opuse și liniare, cu flori cărnoase de culori diverse și miros plăcut Si: (pop) buruiene de ghiței, buruiene de germe, calamfir, carafilă, (reg) chirișor, cocoșei, cuișoară de grădină, cuișoare, flori domnești, ~ de ghiveci, – de grădină, garofil (1), garofiță (15), ignele, neghină, neghinea, pahiu, sacfiu, sacfiu îngrămădit, sanfiu, sansiu, sanschiu, sămferel, sâmfireag, sâmfireanje, sânvireni tărcați, scânteiuțe, schinteuță, secfiu, sinferei, văzdoagă, văzdoance umplute, vâzdoage de Rusale (Dianthus caryophyllus). 2 (Bot; reg) Garofiță (9) (Dianthus deltoides). 3 Cuișoriță (Holosteum umbellatum). 4 (Bot; reg; îc) ~fa-craiului Garofița (10) Pietrei Craiului (Dianthus callizonus). 5 (Bot; reg; îc) ~fa-mării Limba-peștelui (Limonium vulgare). 6 (Îc) ~fa-Sebeșului, ~fa de piatră, ~fe (de munte) sau ~fe-sălbatice Plantă cu flori albe sau roz, plăcut mirositoare, plasate câte două sau mai multe pe aceeași tulpină Si: (reg) flori domnești, garofil (2), garofițe (5) (de munte) (Dianthus superbus). 7 (Bot; reg; îc) ~-albă (sau ~fe) Micsandre. 8 (Bot; reg; îc) ~ bărboasă Bălușcă. 9 (Bot; reg; îc) ~-călugărească, ~fe de câmp sau ~fe-sălbatice Garofiță (3). 10 (Bot; reg; lpl sau îc) ~ de apă Crin de baltă (Butomus umbellatus). 11 (Bot; reg; lpl sau îc) ~ de grădină sau ~-turcească Planta Dianthus barbatus Si: buruiene de ghiței, buruiene de jerme, cărânjea, cărunjea, cocoșei, cuișoare, garofițe (14) (de grădină), grozdică, gvordici, inger, neghinele, pietrucele, pușca lupului, sacfiu, sacfiu nemțesc, sacfiu turcesc, sacfiu tărcat, samfiu, sanfiu, sălcuță, scaunul popii, scânteuță, secfiu, susfirăgi, țefliu, ursărel, ursinică, ursuele, vâzdoage, vâzdoance ungurești, zaschiu sălbatic. 12 (Bot; reg; îc) ~ de grădină (sau nemțească) Cuișoare (Dianthus chinensis). 13 (Îc) ~-roșie Planta Dianthus tenuifolius. 14 (Bot; reg; lpl) Ochiul-boului (Callistephus chinensis). 15 (Bot; reg; lpl) Cocoșel (Dianthus collinus). 16 (Bot; reg; lpl sau îc) ~fe-oloage Barba împăratului (Mirabilis jalapa). 17 (Bot; reg; lpl) Mușcată (Pelargonium zonale). 18 (Bot; reg; lpl) Zorele (Pharbitis purpurea). 19 (Bot; reg; lpl) Crăițe (Tagetes patulla). 20 (Bot; reg; lpl) Viorele (Viola mirabilis). 21 (Bot; reg; îf) ~flă sau găr~ Cârciumărese (Zinnia elegans). 22 (Bot; reg; îc) ~fe-roșii Arșinic (Lychnis calcedonica). 23 (Bot; reg) Garofițe (4) de munte.

garofiță sf [At: ALECSANDRI, P. P. 33 / Pl: ~țe, (rar) ~ți / E: garoafă + -iță] 1-2 (Șhp) Garoafă (1) (mică). 3 (Mpl) Plantă erbacee cu frunze lanceolate și flori purpurii Si: buchet de câmp, bumbușca lupului, bumbut, buruiene de ghiței, buruiene de jerme, caramfile, cismuța cucului, cocoșel roșu, cuișoare de câmp, floare domnească, garoafă (9) călugărească, garoafă (9) de câmp, garoafe (9) sălbatice, iarba urâtului, lipitoare, pecingină, pușca lupului, pușcuța lupului, sanfiu de câmp, scânteie, vâzdoage, văzdoance de câmp (Dianthus carthusianorum). 4 (Îc) ~țe de munte Plantă erbacee cu flori mari purpurii Si: (bot; reg) făhiu, garoafă (23), iarba urâtului, ignele, văzdoance de câmp (Dianthus compactus). 5 (Bot; reg; iac) Garoafe (6) de munte. 6 (Bot; reg) Papucul domnișoarei (Impatiens sultani). 7 (Bot; reg; îc) ~ de grădiniță Arșinic (Lychnis calcedonica). 8 (Bot; reg; îc) ~ de mare Sică (Statice). 9 (Lpl) Planta Dianthus deltoides Si: (reg) garoafă (2). 10 (Îc) ~ța Pietrii Craiului Plantă erbacee a cărei tulpină de 10-20 cm poartă o singură floare purpurie brăzdată radial de dungi mai închise (Dianthus callizonus). 11 (Bot; reg; lpl; șîc ~țe rare) Cuișoare (Dianthus chinensis). 12 (Bot; reg; îc) ~ de mare Limba peștelui (Limonium vulgare). 13 (Bot; reg; lpl) Ochiul boului (Callistephus chinensis). 14 (Bot; reg; lpl; șîc) ~țe de grădină Garoafe (11) (Dianthus barbatus). 15 (Bot; reg; lpl) Garoafă (1) (Dianthus caryophyllus).

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

pătlagină sf [At: COTEANU, PL. 15 / V: pat~, (reg) bat~, padla~, pala~, parla~, patlagea, patlagine, patlanjer^[1], pădla~, păla~, pălăgină, părlaghie, părlaghină, părla~, ~agenă, ~agniță, ~angină, ~lăgină, ~lăgine, ~trăgină, pârlaghină, pârla~, pârlangină, plantagea, plantagină, plata~, platangină, platarniță, plătagen, plătagină, plătangen, plătanger, plătangină, plătăg~, plătăgine, plâtangină, plotagină, plotajniță, plotanger, plotangină, plotoajnă, potajniță, potla~, potlajniță, prot~ / Pl: ~ni / E: ml plantago,-ginis] 1 Plantă erbacee cu frunzele dispuse în formă de rozetă, din mijlocul căreia ies lujerele spicelor de flori, care crește pe câmp, mai ales în locuri umede; mică, cu frunze ovale, late, cu unul sau mai multe lujere care poartă spicele de flori de culoare roz, și care are întrebuințări în medicina populară Si: (reg) iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-găină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, mama-ploaiei, minciună, pindanică, plăcințica-vacii (Plantago major). 2 Plantă erbacee mică, cu frunzele ovale dispuse în formă de rozetă, cu florile roz grupate în spice scurte și cu fructele mici capsule Si: (reg) limba-oii. (Plantago gentianoides). 3 (Șîc ~-moale, ~-bună, ~-mică) Plantă erbacee cu frunze dințate, dispuse în rozetă, cu un lujer lung, terminat printr-un spic scurt de flori care au staminele albăstrui și sunt plăcut mirositoare și care este utilizată în medicina populară în afecțiunile pulmonare Si: (reg) iarbă-de-cale, limba-mânzului, limba-oii (Plantago media). 4 (Șîc ~-îngustă) Plantă erbacee cu frunzele lanceolate dispuse în rozetă, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente, contra tusei sau la răni Si: (reg) căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, limba-șarpelui (Plantago lanceolata). 5 (Bot; îc) ~-de-apă sau ~na-apei (ori ~na-bălților) Limbarniță (Alisma plantago aquatica). 6 (Îc) ~-maritimă Mică plantă erbacee cu frunze lungi și înguste dispuse în rozetă și flori albe argintii, care crește în sărăturile de pe malul mării (Plantago maritima). 7 (Bot; reg) Podbal (Tussilago farfara). corectat(ă)

ATICISM (< fr. atticisme < lat. alticismus < gr. attikismos) Referindu-se la felul ales de a vorbi al atenienilor din Atica, termenul a căpătat ulterior înțelesul de a vorbi concis și elegant. La greci, în epoca elenistică, aticismul consta în imitarea limbii marilor autori atenieni. La romani, în perioada ciceroniană, aticii, spre deosebire de asiatici, erau adepții unui stil ornamentat, ca și oratorii care luau ca model pe marii prozatori atenieni. În accepțiunea modernă și cu privire la stil, aticismul și-a îmbogățit semnificația, însemnînd un ideal de perfecție a artei cuvîntului, o împletire de măsură sau conciziune, eleganță, puritate, finețe și precizie în exprimare. M. Eminescu, în Scrisoarea I, i-a acordat acest bogat înțeles, când vorbește ironic despre pedantul care îi va aprecia limba și stilul: Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntari, Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari...

traistă¹ sf [At: N. TEST. (1648), 47^v/31 / V: (îrg) taistră, ~tră, (înv) tainstră, ~ins~, (reg) staiță, st~, straită, straiță, strianță, ~acită, ~iță, ~te, ~tie (P: ~ti-e), ~aștie (P: ~ti-e) / Pl: ~te, (reg) trăiste, trăisti, trăiști, trăiște, (înv) ~iște / E: ns cf alb trastë, trajstë] 1 Sac din pânză groasă, din lână sau din piele, prevăzut cu baiere pentru a putea fi atârnat de umeri, în care se păstrează sau se transportă diverse obiecte Si: (reg) tăfâlcă (1), tărculă (1), tolbă (6), (înv) turbincă (1). 2 (Reg; îs) ~ goală Om foarte sărac Si: (pop) calic. 3 (Reg; gmț; îas) Pețitor. 4 (Reg; îas; șîs ~ ușoară) Sărăcie. 5 (Pop; îe) A umbla cu ~ta A cerși (2). 6 (Reg; îla) Cu ~ta-n băț Sărac. 7 (Reg; îal) Cerșetor (2). 8 (Reg; îal) Rătăcitor. 9 (Reg; îe) A-i bate (cuiva) vântul în ~ A fi sărac lipit pământului. 10 (Pfm; îe) A umbla (sau a fi) cu capul în ~ A fi neatent, distrat. 11 (Reg; îe) A-i trece (cuiva) făina prin ~ A ajunge la capătul vieții. 12 (Reg; îe) A întoarce ~ta pe dos A da de nevoi, de lipsuri. 13 (Reg; îe) A și-o lua (sau a și-o pune) în ~ A o păți. 14 (Pop; îe) A-și lua inima în dinți și funia (sau lumea) în ~ A-și face curaj. 15 (Pop; îe) A-și lua lumea în ~ A pleca supărat. 16 (Pop; îe) A se duce cu nepus în ~ Apleca pe neașteptate. 17 (Pop; îe) A-și băga mințile-n ~ A se cuminți (4). 18 (Reg; îe) A arunca în ~ta dinapoi A trece cu vederea. 19 (Îrg; îe) A umbla cu ~ta cu minciuni A umbla cu vorbe. 20 (Reg; îe) A scoate vorbe din ~ A minți. 21 (Pop; îe) A pune (sau a băga pe cineva) în ~ A înfrânge. 22 (Pop; îae) A înșela. 23 (Reg; îe) A băga mâna în straița cuiva A profita de agoniseala cuiva. 24 (Reg; îe) Fală goală, ~ ușoară Se spune atunci când cineva se laudă fără temei sau despre un om fudul și leneș. 25 (Reg; îe) Asta-i altă gâscă-n ceea (sau în altă) ~ Asta-i cu totul altceva. 26 (Reg; îe) A-i mânca (cuiva) câinii din ~ A fi prostănac. 27 (Reg; îs) Luna lui ~n băț Luna martie, când începe lucrul la câmp. 28 Conținutul unei traiste¹ (1). 29 Sac din pânză deasă și rezistentă, în care se dă orz sau ovăz cailor și care se atârnă de capul lor. 30 (Reg; îe) A trage la ~ A trage acolo unde-i rost de câștig. 31 (Reg; îe) A pierde ~ta cu grăunțe A pierde slujba sau foloasele pe care le ai de undeva. 32 (Reg) Sac făcut dintr-o plasă de sfoară tare în care pescarii pun peștele prins. 33 (Reg) Săculeț țesut foarte rar în care se pune la scurs urda sau cașul. 34 (Reg) Tolbă (1) pentru săgeți. 35 (Reg; șîs ~ de porc, ~ta lui Crăciun) Tobă (36). 36 (Arg) Clondir (1). 37 (Reg; îc) straița-popii, ~ta-ciobanului, (reg) ~ta-văcarului Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze adânc crestate, dispuse în rozetă, cu flori mici și albe în vârful tulpinii, cu fructe triunghiulare, folosită ca plantă medicinală Si: (reg) arior, buruiană-de-friguri, coada-pisicii, păscuță, paștile-calului, plosca-ciobanului, punga-babei, punga-popii, punguliță, rapăn, tașca-ciobanului, tășculiță (6), tășcuță (9) (Capsella bursa-pastoris). 38 (Bot; reg; îae) Limba-mării (Iberis umbellata). 39 (Bot; reg; îae) Punguliță (Thlaspi arvense). 40 (Reg; îc) ~-goală Crivăț (2).

pungă sf [At: (a. 1642) GCR I, 95/14 / Pl: pungi, (reg) punge / E: ngr πούγγι, lm punga, slv пѫгва] 1 Săculeț cu băieri, din diferite materiale, cu una sau mai multe despărțituri, în care se țin monedele și alte obiecte mici. 2 Conținut al pungii (1). 3 (Îs) Neguțător de ~ngi Hoț de drumul mare. 4 (Pfm; îe) A(-și) strânge (sau a face, a i se face, a avea) gura (sau buzele) ~ A avea sau a produce o contractare a buzelor din cauza unui aliment astrigent, acru etc. 5 (Îae) A strânge buzele în semn de nemulțumire, de amărăciune etc. 6 (Îe) A sufla în ~ sau a-i sufla vântul în ~ ori a avea pe dracu-n ~ sau a-i fi ~ ofticoasă sau a da de fundul pungii A nu mai avea bani. 7 (Reg; îe) A i se întoarce (cuiva) ~ga pe dos A-și cheltui toți banii. 8 (Reg; îe) A-l mânca (pe cineva) în ~ A simți nevoia să facă cheltuieli de prisos. 9 (Reg; îe) A-l ustura (pe cineva) în (sau la) ~ A plăti un lucru cât nu face. 10 (Reg; îe) A sta cu mâna în ~ A cheltui mereu. 11 (Reg; îe) A-l scurma paralele în ~ A fi cheltuitor. 12 (Îs) ~ goală Om fără bani. 13 (Reg; îe) A-i face ~ga păienjeni la gură A fi foarte zgârcit. 14 (Reg; îe) A umbla cu doi bani în trei ~gi A se purta necinstit. 15 (Reg; îe) A fi ca un ban în două ~gi A fi sărac, dar fudul. 16 (Reg; îe) A trăi ca banul în ~ga săracului A trăi liniștit. 17 (Reg; îe) A bate pe cineva în ~ A produce cuiva o pagubă. 18 (Îe) A fi gros (sau, rar, cald) la (ori de) ~ A fi foarte bogat. 19 (Reg; îe) A avea cheag la ~ A avea bani. 20 (Reg; îe) A sta cu ~ga în drum A fi datornic. 21 (Îe) A-și dezlega (sau a-și desface) ~ga (ori băierile ~ngii) A da cuiva bani. 22 (Pex; îae) A fi darnic. 23 (Reg; îe) A-l avea (sau a-l băga) în (sau la) ~ (pe cineva) A dispune de cineva. 24 (Reg; îe) A-și căuta în ~ A fi foarte bolnav. 25 (Reg; îe) A-l băga (popa) în ~ (pe cineva) A muri. 26 (Fam; îs) ~ga statului Bugetul statului. 27 (Spc; îs) ~ de bani Săculeț cuprinzând 500 de galbeni, taleri, lei vechi etc., cu care se făceau unele plăți înainte de sec. XIX. 28 (Pex) Sumă de 500 de galbeni, taleri, lei vechi etc. 29 (Udp „de”) Săculeț confecționat din hârtie, din plastic etc., care are diferite utilizări. 30 Conținut al pungii (29), mai ales alimente. 31 (Pan) Nume dat unor organe ale oamenilor, ale animalelor sau ale plantelor, formații etc. ale acestor organe care seamănă cu o pungă (1). 32 (Atm; pop; îs) ~ga boașelor Scrot. 33 (Atm) Pungă (31) triunghiulară de pe piciorul albinei, în care aceasta strânge și transportă polenul. 34 Cantitate mică într-un țesut în care se acumulează un lichid patologic. 35 (Pop; îs) ~ de apă Ascită. 36 (Bot; rar) Coleoriză. 37 Umflătură a pielii situată mai ales sub pleoapa inferioară. 38 Cavitate naturală în scoarța pământului, de forma unei pungi (1), care conține o anumită substanță. 39 (Îc) ~ga-babei Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene-aurii, care crește prin locuri umede Si: (reg) albeață (9), cioroinic, iarbă-de-inimă-rea, iarbă-roșie, tătășiță¹ (Pulicaria dysenterica). 40 (Bot; pop; îac) Turtă (Carlina acaulis). 41 (Bot; reg; îac) Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 42 (Bot; reg; îc) ~ga-ciobanului Limba-mării (Iberis umbrellata). 43 (Bot; reg; îc) ~ga-popii Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 44 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 45 (Bot; reg; îac) Punguliță (3). 46 (Reg) Sângerete.

saschiu sm [At: COTEANU. PL. 17 / V: (reg) sasc, ~său, ~seau, ~seu, ~sfiu, ~sâu, ~stiu, sacsău, sacsiu, ~ftiu, salsău, sansiu (A și: sansiu), sanșiu, saști, saștiu, săsău, zaschiu / Pl: ~ii / E: mg szászfű] (Bot) 1-2 Două plante erbacee, cu tulpină târâtoare, cu frunzele opuse, lanceolate-eliptice, cu flori albastre-violete, cu roz, rar albe, așezate solitar la subsoara frunzelor Si: (reg) brebenoc (1-2), cununiță (30, 36), nurișor¹, secfiu¹ (4-5) (Vinca herbacea și minor). 3 (Trs; Mar; șîc sansiu plin, sansiu de câmp, sasfiu de câmp, sastiu de câmp) Garoafă (1) (Diannthus caryophyllus). 4 (Reg; îc) Zaschiu-sălbatic Garoafă (11) (Dinthus barbatus). 5 (Reg) Cuișoare (4) (Dianthus chinesis). 6 (Reg; îf) Limba-mării (Iberis umbellata). 7 (Reg; îc) Sansiu-turcesc-de-câmp Săpunariță (Saponaria officinalis). 8-9 (Trs; îf sasău) Papură¹ (Typha angustifolia și latifolia). 10 (Reg; îc) Sasăul-iepurilor Ferigă (7) (Dryopteris filix-mas). 11 (Reg; îc) Sasău-de-apă Nufăr (Nuphar luteum). corectat(ă)

sică sf [At: BRANZDA, FL. 413 / Pl: sici / E: ns cf osică²] Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze mari de culoare verde-închis dispuse în rozete și cu flori mici albăstrui sau roșietice Si: (reg) garofiță-de-mare, limba-boului, limba peștelui, marchedon (Statice gmelini).

BOU sm. 1 🐒 Animal domestic din familia rumegătoarelor, cu trupul mare și robust, cu coarnele lungi și găunoase, cu copitele despicate; e întrebuințat înjugat la car sau la plug ca vită de muncă; carnea lui constitue pentru om un aliment foarte hrănitor (Bos taurus) (🖼 556); Fig. pop.: ochi de ~, ochi mari, holbați; lapte de ~, lucru imposibil de aflat; – proverb: a munci ca un ~; a merge ca cu boii, foarte încet (în spec. despre o trăsură, o căruță, etc.): a nu-i fi toți boii acasă, a nu fi cu voie bună, a fi supărat, posomorît; a-l lăsa (pe cineva) în boii Iui, a-l lăsa în pace, să facă, să se poarte cum poate sau cum vrea, a-l lăsa în apele lui; a-și pune boii în plug cu cineva, a-i căuta pricină de ceartă; s’a dus ~ și s’a întors măgar sau s’a dus vițel și s’a întors ~, despre cineva care, umblînd să se procopsească, s’a întors mai prost sau mai sărac de cum fusese la plecare; s’au dus boii dracului, s’a prăpădit lucrul, a ieșit rău la căpătîiu; pînă să zică „bou breaz”, vine soarele la amiazi, despre un leneș sau despre cel zăbavnic la vorbă; de-acum înainte n’o să mai fac boi bălțați, nu mai sînt în stare să mă mai procopsesc, să mai fac lucruri de seamă; și ~l are limbă mare, dar nu poate să vorbească, cînd cineva ar avea de spus multe cu privire la un lucru, dar nu-i e îngăduit să vorbească: ~l se leagă de coarne și omul de limbă, omul trebue să-și pună frîu gurii, dacă nu vrea să-și creeze neajunsuri; ~l nu treieră cu gura legată; cine fură azi un ou, mîine fură și un ~, omul se deprinde la rele, la hoții, începînd cu lucruri mărunte ; ~l cu bivolul anevoie trag la plug, doi oameni cari au firi deosebite, cu greu se pot înțelege sau lucra împreună; pînă a geme boii, scîrțîie carul, despre cei ce se vaetă mereu că-s osteniți, cînd alții muncesc mai din greu și nu se plîng deloc; boii ară și caii mănîncă, unii muncesc și alții trag folosul ¶ 2 Fig. familiar Om prost, dobitoc ¶ 3 🛡 Cap de ~, bourul de pe stema Domnilor Moldovei 👉 BOUR; Fig. dobitoc, prost ¶ 4 🐦 BOU-DE-BALTĂ¹, pasăre băltăreață care petrece prin trestiile de Iîngă ape, nutrindu-se cu peștișori; are ciocul lungăreț și ascuțit: penele sînt galbene-ruginii amestecate cu negru, creștetul e negru, iar gîtul mai deschis; scoate adeseaun muget puternic și ascuțit care se aude la mari depărtări, mai poartă numirile de: „buhaiu-de-baltă” și „bîtlan-de-stuh”, „haucă” sau (Mold.) „stîrc-de noapte” (Botaurus stellaris) (🖼 557) ¶ 5 🐟 BOU-DE-BALTĂ², un soiu de broască rîioasă, cu pîntecele galben-portocaliu, care trăește prin bălți și al cărei ocăcăit puternic (pop. vestitor de ploaie) se poate transcrie prin hu! hu!; în Mold. e numită „buhaiu-de-baltă” (Bombinator igneus) (🖼 558) ¶ 6 🐙 BOU-DE-BALTĂ³ sau BOUL-BĂLȚII, BOU-DE-APĂ, unul din cei mai mari gîndaci de apă din părțile noastre (Hydrophilus piceus) (🖼 559) ¶ 7 🐟 BOU-DE-MARE, mic pește de mare (de 15-25 cm.) cu corpul acoperit cu solzi mici și netezi, cu capul gros și lătăreț, botul scurt și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber) (🖼 560) ¶ 8 🐦 BOU-DE-NOAPTE = BUFNIȚĂ1 ¶ 9 BOUL-LUI-DUMNEZEU¹, insectă mică numită și „boul-Domnului”, „vaca-lui-Dumnezeu”, „vaca-Domnului”, „boul-popii”, „buburuză”, „măriuță”, „mămăruță”, etc. pe al cărei corp rotund și roșu se văd șapte puncte negre (Coccinella septempunctata) (🖼 561); BOUL-LUI-DUMNEZEU² sau BOUL-DOMNULUI¹ , Băn. BOUL-BABEI = RĂDAȘCĂ; BOUL-DOMNULUI² = VACA-DOMNULUI; BOUL-POPII – BOUL-LUI-DUMNEZEU¹ ¶ 10 🐦 OCHIUL-BOULUI¹ = PITULICE ¶ 11 🌿 OCHIUL-BOULUI² 👉 OCHIU; LIMBA-BOULUI 👉 LIMBĂ ¶ 12 De-a boul sau de-a’n-boul, joc de copii în care niște bețe sînt aruncate astfel încît să sară din cap în cap; fig: a merge, a se duce de-a’n-bou(lea), alene, abia tîrîndu-și picioarele (în felul boilor): prostia... mai mult se tîrăște... și merge tot d’a’n-boulea (DLVR.) [lat. bos, bovem].

MOTOTOLI vb. IV. T r a n z. 1. (De obicei determinat prin „în palmă”, „în pumn”, „în mînă”) A face mototol¹ (I), a strînge ghem. Procopseala nu e cîrpâ să o mototolești și să o bagi în sîn. PANN, P. V. II, 4/26, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU. Mototolind în mîini hîrtia, a aruncat-o. CARAGIALE, O. ii, 289. Rupse un smoc de fire și le mototoli pătimaș în palme. REBREANU, I. 49. Mototoli tustrele răvașele și le zvîrli alături de coș. C. PETRESCU, A. 354. Mototoli ziarul în pumn, se apropie de prispă, se așeză și oftă. PREDA, M.165, cf. ALR II 3 527/762,3 528/791. ♦ R e f l. A se strînge; a se ghemui. Căscă gura mare, limba i se mototoli în gît. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Parcă de bine fuge omul, murmură Moarcăș, mototolindu-se pe vatră. REBREANU, I. 285. Mai bolborosi de cîteva ori „eu . . . , eu . . .” din ce în ce mai încurcat și mai domol, apoi barba i se mototoli pe piept. id. N. 155, cf. 43. Se mototoli cum putu sub căpistere. I. CR. iii, 173. 2. A șifona, a boți. Pentru a-mi spune aceste lucruri înțelepte ai venit aici ca să răcești și să-ți mototolești toaleta? CONV. LIT.XV, 221. Adesea țesăturile sînt menite a fi mototolite și îndoite. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 48. Uite un plic. Să dea naiba să mi-l mototolești. ARGHEZI, C. J. 197. Vîrî hîrtiile în buzunar, mototolindu-le. T. POPOVICI, S. 46, cf. ALR II 3 263/723, 791, 928. ♦ (Fig.) Burghezia a mototolit această moștenire artistică, noi însă sîntem datori s-o strîngem cu grijă. SAHIA, U.R.S.S. 161. ◊ R e f l. Se puse binișor în pat ca să nu se mototolească albiturile. ISPIRESCU L. 251, cf. ALR II 3 269/728, 762. **(F i g.) Nu ți s-a mototolit creasta . . . ! G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II, 24. – Prez. ind.: mototolesc. – Și: (regional, prin haplologie) motolí vb. IV. DR. iv, 662. – Probabil formație onomatopeică.

lilicea s.f. (bot.) 1 Iberis amara; <reg.> pelin-bun, Sfântul-Petru (v. sfânt), zăpejoare. 2 (reg.) v. Păpădie (Taraxacum officinale). 3 (la pl. lilicele; reg.) v. Iberis. Limba-mării (v. limbă) (Iberis umbellata) 4 (la pl. lilicele; reg.) v. Limba-mării (v. limbă) (Iberis semperflorens).

limbă s.f. A I 1 (anat.) elice, pendulă, șubă. Limba are rol important în perceperea gustului, în procesul de masticație și de deglutiție a alimentelor, iar la om și în articularea sunetelor. 2 (med.) limbă cerebriformă = limbă plicaturată, limbă scrotală. Limba cerebriformă este o boală caracterizată prin îngroșarea limbii, a cărei față dorsală se acoperă cu numeroase pliuri transversale neregulate; limbă plicaturată = limbă cerebriformă, limbă scrotală; limbă scrotală = limbă cerebriformă, limbă plicaturată. 3 (anat.; reg.; și, art.), limba beregatei v. Luetă. Omușor. Omușorul gâtlejului (v. omușor). Uvulă. BI (lingv.) 1 idiom, sistem lingvistic, glosie, <înv. și pop.> vorbă. Româna este o limbă romanică. Latina este o limbă moartă. 2 limbă-bază limbă de bază, limbă-mamă. Limba-bază este limba din care provin limbile aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de limbi; limbă comună = koine, limbă obștească. Limba comună este varianta unei limbi care servește comunicării între vorbitori de dialecte sau de graiuri diferite; limbă curentă = limbă de conversație = vorbire cotidiană, vorbire curentă, vorbire obișnuită, vorbire zilnică, <înv. și pop. > vorbă comună, vorbă de obște, vorbă de rând, vorbă de toate zilele limbă de toate zilele, vorbire de toate zilele. Limba curentă este aspectul limbii obișnuit în relațiile dintre oameni. Folosește acest termen cu sensul său din limba curentă; limbă de bază = limbă-bază, limbă-mamă; limbă de lemn = limbaj de lemn; limbă de stat = limbă oficială = <înv.> limbă oficioasă. Limba de stat este limba utilizată în administrația unui stat și în instituțiile acestuia; limbă internațională =limbă universală. Limba internațională este o limbă națională cu largă circulație în afara granițelor națiunii, care este folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice; limbă literară = vorbire cultă, vorbire literară. Limba literară este aspectul cel mai corect și mai îngrijit al limbii unei comunități, codificat prin existența unor norme și consolidat prin scris; limbă-mamă = limbă-bază, limbă de bază; limbă maternă = limbă natală = <înv.> limba maicei, limba-mumă. Limba maternă este limba care se învață în primii ani ai copilăriei, de la părinți; limbă modernă = limbă vie. 0 limbă modernă este o limbă vorbită în zilele noastre sau într-o epocă apropiată de noi; limbă națională = <înv.> limba maicei patrie, limbă naționalicească. Limba națională este limba comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni; limbă universală = limbă internațională; limbă populară = limbă vorbită = limbă vulgară = vorbire populară, vorbire dialectală, vorbire regională, <înv.> limbă a obștii, limbă a poporului, limbă poporală. Limba populară este aspectul limbii naționale propriu felului de a vorbi al poporului; limbă vie = limbă modernă; (rar) limbă obștească v. Koine. Limbă comună; (fam.) limbă de toate zilele v. Limbă curentă. Limbă de conversație. Vorbire cotidiană. Vorbire curentă. Vorbire obișnuită. Vorbire zilnică; (înv.) limbă a obștii = limbă a poporului = limbă poporală v. Limbă poporală. Limbă populară. Limbă vulgară. Vorbire populară; limbă naționalicească = (art.) limba maicei patrie v. Limbă națională; limbă oficioasă v. Limbă de stat. Limbă oficială; (art.) limba maicei = limba-mumă v. Limbă maternă. Limbă natală. 3 limbă ariană = limbă indo-ariană = limbă indo-iraniană = ariană (v. arian¹). Limba ariană se vorbește în prezent în India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Afghanistan, Sri Lanka; limbă armeană = armeană (v. armean²). Limba armeană aparține familiei de limbi indo-europene; limbă franceză = franceză (v. francez). Limba franceză este o limbă romanică; limbă germană = germană (v. german), < astăzi rar> nemțească (v. nemțesc). Vorbește destul de bine limba germană; limbă latină = latină, <înv.> latinească (v. latinesc), latinie. Limba latină este o limbă indo-europeanâ din grupul italic; limbă latină clasică = limbă latină literară = latină clasică, latină cultă, latină literară, latină savantă. Limba latină clasică era limba latină folosită în Imperiul Roman, mai ales în scris, de persoanele instruite; limbă latină populară = limbă latină vulgară = latină populară, latină vulgară, latină rustică, <înv.> latină poporană, limbă latină poporană, limbă latină rustică. Limba latină vulgară era limba latină folosită în toate provinciile Imperiului Roman de populația neinstruită; limbă macedoneană = macedoneană (v. macedonean), veche macedoneană (v. vechi²). Limba macedoneană este o limbă indo-europeană înrudită cu greaca veche, vorbită de vechii macedoneni; limbă maghiară = maghiară (v. maghiar), <înv. și reg.> ungurie. Limba maghiară face parte din familia limbilor fino-ugrice; limbă maldiviană = maldiviană. Limba maldiviană se vorbește în Maldive și în India; limbă neogreacă = limbă romaică greacă modernă (v. grec), neogreacă (v. neogrec), romaică. Limba neogreacă este limba greacă din perioada modernă, formată începând cu sec. al XVI-lea, care este diferită de greaca veche și de greaca bizantină; limbă occitană = limbă provensală = occitană, provensală. Limba provensala se vorbește în sudul Franței, în Spania și în Italia; limbă polonă = limbă poloneză = polonă (v. polon), poloneză (v. polonez); <înv. și pop.> limbă leșească. Limba poloneză face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă română = limbă românească = română (v. român), românească (v. românesc), <înv.> românie. Limba română este singura limbă romanică din aria sud-est europeană; limbă sanscrită = sanscrită (v. sanscrit), <înv.> limbă sanscritică. Limba sanscrită este vechea limbă indo-europeană din India, în care sunt redactate majoritatea operelor din literatura clasică a acestei țări; limbă sardă = sardă (v. sard). Limba sardă este o limbă romanică vorbită de sarzi; limbă sarmată = sarmată (v. sarmat). Limba sarmată este limba iraniană veche vorbită de sarmati; limbă sârbo-croată = sârbo-croată. Limba sârbo-croată este limba slavă vorbită de sârbi și de croați în fostul spațiu iugoslav; limbă siriană = siriană (v. sirian), <înv.> limbă sirienească. Limba siriană este o limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică, de origine arabă, vorbită de sirieni; limbă slavă comună = slavă comună. Limba slavă comună este limba vorbită de slavi până la începutul sec. al IX-lea, înainte de a se despărți în limbi și dialecte; limbă slavă de cultură = limbă slavonă = slavă de cultură (v. slav), slavonă (v. slavon), slavonă bisericească (v. slavon), <înv.> limbă slavonească, limbă slovenească, slavonie, slovenie. Limba slavă de cultură a fost utilizată, în Evul Mediu, și în Țările Române, ca limbă liturgică și de cancelarie; limbă slavă veche = limbă veche slavă = paleoslavă, slavă veche (v. slav), veche slavă (v. vechi²), <astăzi rar> limbă slavică, <ieșit din uz> bulgară veche (v. bulgar), slavă bulgară (v. slav), slavă bulgărească (v. slav), slavă bisericească (v. slav), slavă veche bisericească (v. slav). Limba slavă veche este o limbă dispărută, de origine indo-europeană; limbă slovacă = slovacă (v. slovac). Limba slovacă face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă slovenă = slovenă (v. sloven). Limba slovenă face parte din familia limbilor slave, grupul meridional; limbă spaniolă = spaniolă (v. spaniol). Limba spaniolă este vorbită în Spania și în toate țările Americii Centrale și ale Americii de Sud, cu excepția Braziliei; limbă sumeriană = sumeriană. Limba sumeriană era scrisă cu litere cuneiforme; limbă tătară = tătară (v. tătar). Limba tătară face parte din familia altaică, ramura turcică de vest; limbă toharică toharică. Limba toharică este o limbă indo-europeană vorbită în Antichitate în Asia Centrală și cunoscută din texte scrise cu alfabet hindus, datând din secolele al V-lea-al VH-lea d.Hr.; limbă turcă = turcă (v. turc), turcească (v. turcesc). Limba turcă face parte din familia limbilor turcice; limbă vedică = sanscrită vedică, vedică. Vedele și comentariile vedice sunt scrise în limba vedică; (lapl.) limbi mon-khmere = limbi mon-khmerice; limbi mon-khmerice = limbi mon-khmere. Limbile mon-khmerice alcătuiesc familia de limbi din sud-estul Asiei, vorbite de khmerii din Cambodgia și de alte populații din Vietnam, Laos, Thailanda, Myanmar și din peninsula Malacca; limbi paleoasiatice = limbi paleosiberiene. Limbile paleoasiatice sunt limbile vorbite în Siberia, care nu pot fi grupate într-o familie comună; limbi paleosiberiene = limbi paleoasiatice; (astăzi rar) limbă slavică v. Limbă slavă veche. Limbă veche slavă. Paleoslavă. Slavă veche (v. slav). Veche slavă (v. vechi²); (înv. și pop.) limbă leșească v. Limbă polonă. Limbă poloneză. Polonă (v. polon). Poloneză (v. polonez); (înv.) limbă latină poporană = limbă latină rustică v. Latină populară. Latină vulgară. Limbă latină populară. Limbă latină vulgară; limbă sanscritică v. Limbă sanscrită. Sanscrită (v. sanscrit); limbă sirienească v. Limbă siriană. Siriană (v. sirian); limbă slavonească = limbă slovenească v. Limbă slavă de cultură. Limbă slavonă. Slavă de cultură (v. slav). Slavonă (v. slavon). 4 grai, limbaj, limbaj articulat, vorbire, vorbit¹, <înv. și reg.> vorbă, <înv.> voroavă, langaj. 5 (și limbă naturală) grai, limbaj, limbaj natural. 6 vorbă, vorbire, vorbit¹. Îl recunoaște după limbă. Are o limbă colorată. 7 (art.; fam.) limba șmecherilor = (înv.) limba cârâitorilor = limba hoțească v. Argou. 8 (înv.) v. Cuvânt. Item. Lexem. Termen. Vorbă. II 1 (înv. și pop.) v. Glas. Grai. Voce. 2 (înv.) limbă strâmbă v. Bârfe. Bârfeală. Bârfire. Bârfit¹. Calomnie. Calomniere. Cleveteală. Clevetire. Clevetit. Defăimare. Denigrare. Detractare. Detractie. Discreditare. Infamare. Ponegreală. Ponegrire. Șoaptă. Vituperare. Vituperație. Vorbă. Vorbă de rău. Vorbă rea. III 1 (adesea la pl. limbi; înv. și pop.) v. Neam. Popor. 2 (înv.) v. Iscoadă. Spion. 3 (arg.) v. Delator. Denunțător. Informator. Pârâtor. 4 (arg.) v. Adulator. Lingușitor. C I 1 (la ceasuri) arătător, manoș, mutatău, țaigăr, țărcălam. Limba ceasului indică ora zece. 2 (tehn.; la meliță) cuțit, bătător, condei, fofelniță, cordenci, limboi, lopată, lopătâc, lopățică, tocător. A cumpărat o nouă limbă la meliță. 3 (la cataramă; înv. și pop.) limburuș, limbuș. Limba este cuiul cataramei. 4 (art.; tehn.; la plug; pop.) limba cracilor = craci cu limbă (v. crac). Cu ajutorul limbii cracilor se reglează schimbătorul plugului. 5 (tehn.; pop.) v. Ivăr. încuietoare. Zăvor. 6 (la hădărag; reg.) v. îmblăciu. 7 (la fântână; reg.) v. Cumpănă. 8 (gosp.; reg.) v. Pilug. Pisălog. II 1 ascuțiș, lamă, lamină, pană, pânză, tăiș, custură, gură, leafa², plasă¹, tăiuș, <înv. și reg.> ascuțit¹, cuțitură, buză. Apucă securea de limbă. 2 (la ciocan; înv.) v. Pană. III (tehn.) 1 (la car, la căruță sau la sanie) furcă, pisc, cârlig, grui², popârțac², splină. De limbă se fixează proțapul. 2 (la car; reg.) v. Tânjală. 3 (la tânjala carului; reg.) v. Cătușă. Tanjăluță. IV (Muz.) 1 (la instrumente muzicale de suflat; rar) v. Ancie. Pană. 2 (la pian, orgă etc.; rar) v. Clapă. Tastă. Tușă¹. 3 (la instrumenele cu coarde; pop.) v. Tastieră. V 1 încălțător. Folosește o limbă pentru a-și pune pantofii. 2 (pesc.; la plasa de pescuit) gârlici, pridvor, tindă. 3 (pesc.) ureche, zâmboc. Limba este ciocul cârligului de undiță care reține peștele prins. 4 (art.; constr.; la acoperișul casei; reg.) limba-caprei v. Cătușă. Chingă. 5 (tehn.; la fierăstrău; reg.) v. Cheie. Cordar. Întinzător. Strună¹. 6 (înv.) v. Bară. Lingou. VI 1 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”) bucată, fâșie, petic, sprânceană, <înv.> platoviță. I-a luat abuziv o limbă de teren. O limbă de pădure a fost tăiată. 2 (rar) v. Șuviță. 3 (rar) v. Fâșie. Panglică. Șuviță. D I (bot.) 1 (și, reg, limba-boului, limba-vecinei) Phyllocactus ackermanni; talpa-ursului (v. talpă), bostan, broască, palmă, stoletnic. 2 (art.) limba-boului = a Anchusa officinalis; miruță, otrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limba-boului-cea-mică, roșii (v. roșu); b Anchusa italica; miruță, orcanetă; c Agave americana; agavă, haluz, roadă, săbor, spin; d (reg.) v. Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); e (reg.) v. Dragavei. Ștevie. Ștevie-creață (Rumex crispus); f (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); g (reg.) v. Limba-peștelui (Limonium vulgare); h (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); i (reg.)v. Sică (Statice gmelini); limba-cerbului = a Scolopendrium vulgare; năvalnic, scolopendră², cerbar, ferigă, iarba-ciutei (v. iarbă), limar, limba-boului, limba-oii, limbariță, limba-vacii, limba-vecinei, podbal, razele-soarelui (v. rază), spasul-dracului (v. spas), spata-dracului (v. spată); b (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); c (reg.) v. Splină. Splină-de-aur (Chrysosplenium alternifolium); d (reg.) v. Turiță (Galium aparine); e (reg.) v. Unghia-ciutei (v. unghie¹) (Ceterach officinarum); limba-cucului = a Botrychium lunaria; colan, dragoste, iarba-dragostei (v. iarbă), limba-șarpelui, limbar, lunarie, <înv.>lunărică, lunăriță; b (reg.) v. Iarbă-mare (Stellaria holostea); c (reg.; și limba-căii) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); d (reg.) v. Palma-Maicii-Domnului (v. palmă) (Orchis maculata); e (reg.) v. Palma-pământului (v. palmă) (Gymnadenia conopea); f (reg.) v. Poroinic (Orchis mascula); limba-mării = a Iberis semperflorens; lilicele (v. lilicea); b Iberis umbellata; iberis, lilicele (v. lilicea), limbușoară, omățăl, punga-ciobanului (v. pungă), saști, traista-ciobanului (v. traistă); limba-mielului = a Borrago officinalis; boranță, boranță-roșie, otrățel, alior, arăriel, arățel, laptele-câinelui v. (lapte), limba-boului, limba-câinelui, limba-mielușelului, mierea-ursului (v. miere); b (reg.) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); limba-oii = a Cirsium canum; pălămidă¹; b (reg.) v. Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); d (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); e (reg.) v. Pătlagină (Plantago gentianoides); f (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); g (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-peștelui = a Limonium vulgare; limba-boului; b (reg.) v. Sică (Statice gmelini); limba-soacrei = Opuntia ficus-indica și Opuntia vulgaris; broască, opunția, palmă-cu-spini, stoletnic; limba-șarpelui = a Ophioglossum vulgatum; grăitoare-de-rău (v. grăitor); b Peucedanum latifolia; floarea-țigăncii (v. floare), leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic; c (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); d (reg.) v. Limba-cucului (Botrychium lunaria); e (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); f (reg.) v. Stupitul-cucului (v. stupit) (Cardamine pratensis); (reg.) limbă-de-piatră Pinguicula vulgaris și Pinguicula alpina; foaie-grasă, îngrășătoare; (art.) limba-apei v. a Broasca-apei (v. broască) (Potamogeton lucens); b Broscariță (Potamogeton natans); limba-bălții = limba-bălților v. a Limbariță (Alisma plantago-aquatica); b Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-boierului v. Avrămeasă. Avrămească. Barba-boierului (v. barbă) (Ajuga laxmanni); limba-boului-cea-mică v. Limba-boului. Miruță. Otrățel (Anchusa officinalis); limba-broaștei v. a Iarba-broaștei (v. iarbă) (Hydrocharis morsus-ranae); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Pătlagină (Plantago major); d Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-câinelui v. a Otrățel (Cynoglossum officinale); b Pieptănariță (Cynosurus cristatus); c Măseaua-ciutei (v. măsea) (Erythronium dens caniș); d Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); limba-gâștei v. Bob-de-țarină (v. bob¹) (Lathyrus sylvester); limba-mielușelului v. Boranță. Boranță-roșie. Otrățel. Limba-mielului (Borrago officinalis); limba-mânzului v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); limba-păsării v. Liliuță (Anthericum ramosum); limba-păsăricii v. Cuscută. Torței (Cuscuta epithymum); limba-șopârlei v. Dornic (Falcaria vulgaris); limba-vacii v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); limba-vecinei v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Podbal (Tussilago farfara); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); d Lemnul-Maicii-Domnului (v. lemn) (Santolina chamaecyparissus). II (iht.) 1 limbă-de-mare = a Solea nasuta sau Solea lascaris; șoarece-de-mare; b Solea impar; glosă², șoarece-de-mare. 2 (rar) v. Cambulă. Cambu-lă-de-liman (Pleuronectes flesus).

limbușoară s.f. I (anat.) limbuță, <înv. și pop.> limbuliță, <înv.> limbiță. II (bot.; reg.) 1 v. Iberis. Limba-mării (v. limbă) (Iberis umbellata). 2 v. Punguliță (Thlaspi arvense).

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

CONSIDERA vb. 1. a aprecia, a chibzui, a crede, a găsi, a gândi, a judeca, a opina, a socoti, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (Eu ~ că așa trebuie să facem.) 2. a crede, a găsi, a socoti, a vedea. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 3. a socoti, (rar) a proclama, (înv.) a prochema, a proclamarisi. (Esop a ~ limba un mare rău.) 4. a socoti, (fig.) a taxa. (Îl ~ drept mincinos.) 5. a se crede, a se închipui, a se socoti, a se vedea, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 6. v. aprecia.

GLOSĂ s. v. limbă-de-mare.

SOCOTI vb. 1. (MAT.) a calcula, (înv. și pop.) a număra. (~ cât fac 2 ori 2.) 2. (MAT.) a număra. (~ până la 10.) 3. a aprecia, a calcula, a estima, a evalua, a măsura, a prețui. (A ~ valoarea unui obiect.) 4. a aprecia, a calcula, a potrivi. (A ~ ceva din ochi.) 5. a chibzui, a (se) gândi, a judeca. (Să ~ cum e mai bine.) 6. a aprecia, a chibzui, a considera, a crede, a găsi, a gândi, a judeca, a opina. (Eu ~ că așa trebuie să facem.) 7. a considera, a crede, a găsi, a vedea. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 8. a considera. (Esop a ~ limba un mare rău.) 9. a considera, (fig.) a taxa. (Îl ~ drept mincinos.) 10. a se considera, a se crede, a se închipui, a se vedea, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 11. a bănui, a crede, a ghici, a gândi, a-și imagina, a-și închipui, a întrezări, a presupune, a prevedea, a ști, a visa, (rar) a prevesti, (înv. și reg.) a nădăi, (reg.) a chibzui, a probălui, (fig.) a mirosi. (Cine ar fi ~ că se va întâmpla astfel?) 12. a crede, a presupune, (franțuzism) a prezuma, (reg.) a probălui, (înv.) a supoza. (~ că vom pleca în două zile.) 13. a se răfui. (Lasă că ne ~ noi!)

ȘOARECE-DE-MARE s. v. limbă-de-mare.

limbă-de-mare (zool.) s. f.

MACROGLOSIE s.f. (Med.) Mărire de volum a limbii. [Gen. -iei. / < fr. macroglossie, cf. gr. makros – mare, glossa – limbă].

cuțu interj. – 1. Servește pentru a chema cîinii. – 2. (S. m.) Cîine, cățel. – Var. (1) cuciu. Creație expresivă, comună unui număr mare de limbi; cf. it. cuccio (sicil. guzzu, calabr. coci-coci, cuci-cuci, calabr. cucciu „cîine”), astur. cuzo „pui de cîine”; gal. cuz-cuz, alb. kuč, ngr. ϰούτσι-ϰούτσι, tc. küçük „cățeluș”, bg., sb. kuče, mag. kuszi. – Der. cuță, s. f. (cățelușă); cuțuire, s. f. (Olt., codoașă).

KURD, -Ă s. m. și f. (La pl.) Populație care trăiește în zonele muntoase din E și SV Asiei Mici și în regiunile limitrofe (Kurdistan). De religie musulmani șiiți. Un număr important de k. sunt adepți ai unor secte: yezid („adoratori ai diavolului”) în Iraq, ahl Al-Haqq („oamenii adevărului divin”) în V Iranului și aleviți în Turcia. Populația, în principal rurală (în proporție de 80% dintre care în jur de 10% nomadă), este structurată în comunități tribale sătești sau familiale (lărgite); se ocupă cu creșterea animalelor și cu agricultura; în orașele principale meșteșugurile cunosc o mare înflorire. Limba k. face parte din ramura indo-iraniană, grupul iranian de vest, fiind constituită din numeroase dialecte, Literatura, folclorul, muzica, cultura materială a k., deși insuficient studiate, se caracterizează prin trăsături distincte față de cele ale culturii popoarelor vecine. Primele mărturii despre strămoșii k. datează aproximativ din milen. 2 î. Hr. Poporul k. s-a format în N Mesopotamiei (sec. 3-4), ca urmare a amestecului și conviețuirii dintre vechile populații locale cu triburile iraniene venite în acest spațiu geografic. În timpul Califatului arab, triburile k. au adoptat islamul și, asimilând populația locală, s-au înstăpânit pe cea mai mare parte a Kurdistanului, proces care a continuat și în timpul Selgiucizilor (sec. 11-13).

MACARIE (1450/1455-c. 1521), ieromonah și tipograf sârb. Adus din Muntenegru în Țara Românească de Domnul Radu cel Mare, a tipărit la Mănăstirea Dealu Mare, în limba slavonă de redacție medio-bulgară, trei cărți de cult: „Liturghierul” (1508), „Octoih” (1510) și „Tetraevenghelul” (1512) – primele tipărituri apărute pe teritoriul românesc. După 1512, mitropolit al Ungrovlahiei.

RŪDAKῙ Abū Abdulāh Ja’far ben Muhammad (c. 860-941), poet persan. A compus la Curtea emirului sāmānid Nasr II (914-943). Este primul mare în limba farsi; considerat părintele literaturii persane. Din opera sa s-au păstrat doar fragmente (casida „Mama vântului”, „Odă pentru bătrânețe” – cu caracter autobiografic, c. 40 de catrene, numeroase fragmente de poeme ș.a.).

MAREA NEAGRĂ, mare intercontinentală situată în Europa de SE și Asia Mică, scăldând țărmurile României (234 km), Ucrainei, Rusiei, Georgiei, Turciei și Bulgariei; 413.488 km²; lungimea: 1.148 km; lățimea max.: 606 km. Ad. medie: 1.282 m; ad. max.: 2.245 m. Comunică prin str. Bosfor cu M. Marmara și mai departe cu Marea Egee prin str. Dardanele, iar prin str. Kerci cu M. Azov. Are o formă ovală, cu țărmuri puțin crestate, cu numeroase limane în NV. Întinsă platformă continentală (c. 36% din supr. reliefului submarin). În M.N. se varsă Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul, Kizil-Irmak ș.a. Salinitate scăzută: 15-22‰. Temp. medie: 12-14°C în febr. și 20-22°C în aug. Sub influența vânturilor se formează un curent circular care, datoriră pen. Crimeea, se împarte în două ramuri închise: estică și vestică. Prin str. Bosfor circulă un curent de suprafață dinspre M.N. Flora săracă, de origine mediteraneană, este reprezentată prin alge și iarbă de mare. Faună bogată (c. 1.500 specii) litorală (moluște, crustacee amfipozi, acul de mare, căluțul de mare), bentonică (calcan, limbă de mare), pelagică (hamsii, heringi, scrumbii, stavrizi, sturioni, delfini). Sub 200 m, din cauza lipsei oxigenului, trăiesc doar bacterii sulfuroase. Litoralul M.N. constituie o importantă zonă balneoclimaterică, de-a lungul căreia s-au dezvoltat stațiunile Mamaia, Constanța, Eforie Nord, Eforie Sud, Costinești, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, 2 Mai, Vama Veche (România), Varna, Nisipurile de Aur, Albena (Bulgaria), Soci (Federația Rusă), Ialta (Ucraina), Suhumi, Batumi (Georgia). Țările riverane, precum și alte state din aria de influență a M.N., au aderat la programul de Cooperare Economică a Mării Negre (lansat în 1992), care urmărește stimularea creșterii economice, amplificarea relațiilor comerciale și asigurarea dezvoltării durabile a zonei, în condițiile unor măsuri eficiente de protejarea mediului marin. Porturi pr.: Constanța, Odessa, Sevastopol, Novorossiisk, Batumi, Trabzon, Samsun, Burgas, Varna. Denumirea antică: Pontus Euxinus.

PONTUS EUXIN, numele antic al Mării Negre, însemnând, în limba greacă, „marea ospitalieră”. Această denumire a fost atribuită, în Antichitate, de greci, care au dorit să schimbe vechiul nume persan axaena (= negru), înțeles de aceștia ca axeinos (= neospitalier).

!limbă-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. limbii-de-mare; pl. limbi-de-mare

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

ARABĂ s. f. (cf. fr. arabe, lat. arabus): limbă din familia semitohamitică, ramura semitică, cu peste 60 de milioane de vorbitori, folosită în Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Tanger, Ifni, Sahara spaniolă și Sudan. A. a înlocuit progresiv limbile berbere, vorbite de populațiile din nordul Africii, și limba latină care se folosea ca limbă oficială și literară, impunându-se ca limbă de mare circulație în secolul al XVII-lea. Dispune de multe dialecte, care se deosebesc între ele fonetic, lexical și gramatical. Toate diferă de limba literară arabă, care continuă araba clasică din care păstrează structura sintetică, în opoziție cu limba arabă vorbită care a evoluat spre o structură analitică. În masa vocabularului arab au pătruns; multe cuvinte străine, mai ales berbere și franceze, care s-au adaptat structurii fonetice și morfologice a limbii arabe, fiind supuse regulilor de alternanță fonetică. A. folosește sistemul de scriere alfabetică literată (care notează fonemele).

CRITERIU s. n. (< fr. critérium, cf. gr. kriterion „ceea ce servește la măsurare, la judecare”): punct de vedere; principiu de apreciere, de definire, de caracterizare, de clasificare. Termen folosit în sintagma criteriu de clasificare (a sunetelor, a consoanelor, a vocalelor, a cuvintelor, a părților de vorbire, a categoriilor gramaticale, a părților de propoziție, a propozițiilor, a limbilor, a semnelor grafice, a stilurilor limbii literare etc. v. clasificare. Există următoarele c. de clasificare a categoriilor lingvistice amintite: A. CRITERII DE CLASIFICARE A SUNETELOR LIMBII: 1. după modalitatea emiterii: nearticulate și articulate; 2. după felul propagării și după funcțiile lor (din punct de vedere acustic și fiziologic): consoane și vocale; 3. după poziția lor în raport cu accentul: protonice și post-tonice (v. clasificare și sunet). B. CRITERII DE CLASIFICARE A VOCALELOR: 1. după felul pronunțării și al notării: simple și duble (geminate); 2. după posibilitatea sau imposibilitatea de a primi accentul: accentuate (tonice) și neaccentuate (atone); 3. după gradul de închidere: închise, mijlocii (medii) și deschise; 4. după locul de articulare a limbii: anterioare (palatale), mediale (centrale) și posterioare (velare); 5. după participarea sau neparticiparea buzelor: rotunjite (labializate) și nerotunjite (nelabializate). v. clasificare și vocală. C. CRITERII DE CLASIFICARE A CONSOANELOR: 1. după felul pronunțării și notării: simple și duble (geminate); 2. după posibilitatea sau imposibilitatea de a fi influențate de vocala sau de semivocala i: moi (muiate) și tari (dure, nemuiate); 3. după modul de articulare: oclusive (implozive-explozive), semioclusive (africate), constrictive (fricative), lichide și nazale; 4. după locul de articulare: bilabiale, labio-dentale (alveolare), prepalalale, palatale, velare și laringale; 5. după poziția coardelor vocale în pronunțare: surde și sonore (v. clasificare și consoană). D. CRITERII DE CLASIFICARE A CUVINTELOR: 1. c. etimologic: moștenite (din latină și din substrat), împrumutate (din diverse limbi, în etape diferite) și formate pe terenul limbii române (prin derivare, compunere și conversiune); 2. c. structurii morfematice: simple și compuse; 3. c. semantic: cu sens lexical și fără sens lexical; 4. c. noțional: cu noțiuni și fără noțiuni; 5. c. psihologic-empiric: concrete și abstracte; 6. c. flexionar (morfologic): flexibile și neflexibile; 7. c. sintactic (aspectul funcțional): cu funcție sintactică și fără funcție sintactică; 8. c. sintactic (aspectul distribuțional): cu distribuție (unidirecțională sau bidirecțională) și fără distribuție (v. clasificare și cuvânt). E. CRITERII DE CLASIFICARE A PĂRȚILOR DE VORBIRE: 1. c. etimologic: moștenite, împrumutate și formate pe terenul limbii române (aplicabil la substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție); 2. c. structurii morfematice: simple și compuse (aplicabil la toate părțile de vorbire amintite mai sus); 3. c. psihologic-empiric: concrete și abstracte (aplicabil la majoritatea părților de vorbire amintite mai sus); 4. c. noțional: comune și proprii (aplicabil numai la substantive); 5. c. genului: masculine, feminine și neutre (aplicabil numai la substantive); 6. c. flexionar (morfologic): de declinarea I, de declinarea a II-a și de declinarea a III-a sau de tipul flexionar I, de tipul flexionar II și de tipul flexionar III (aplicabil numai la substantive); variabile (cu o terminație și cu două terminații; cu patru forme flexionare, cu trei forme flexionare și cu două forme flexionare) și invariabile (aplicabil la adjective și pronume); unipersonale și pluripersonale (tripersonale), integrale și defective, regulate și neregulate, de conjugarea I, de conjugarea a II-a, de conjugarea a III-a și de conjugarea a IV-a (aplicabil numai la verbe); 7. c. conținutului: calificative și determinativ-pronominale (aplicabil numai la adjective); cardinale, ordinale, colective, fracționare (partitive), procentuale, multiplicative, distributive și adverbiale (aplicabil numai la numerale); personale, de întărire, posesive, reflexive, demonstrative, nehotărâte și negative (aplicabil numai la pronume); de mod, de timp, de loc, de concesie, de scop (aplicabil numai la adverbe); care exprimă stări fizice și emoționale, care exprimă stări voliționale, care evocă prin imitare aproximativă sunetele și zgomotele (la interjecții); 8. c. sintactic (aspectul funcțional): interogative și relative (aplicabil numai la pronume și adjective pronominale); tranzitive și intranzitive, personale și impersonale, predicative (autonome) și nepredicative (auxiliare) – aplicabil numai la verbe; dependente (nepredicative), regente (predicative) și independente, corelative și non-corelative (aplicabil numai la adverbe); cu funcții sintactice și fără funcții sintactice (aplicabil la adverbe și interjecții); specializate (specifice) și cu valori multiple (nespecifice) – aplicabil la adverbe, interjecții, prepoziții și conjuncții; cu genitivul, cu dativul și cu acuzativul (aplicabil numai la prepoziții); coordonatoare și subordonatoare (aplicabil numai la conjuncții); 9. c. sintactic (aspectul distribuțional): cu distribuție unidirecțională și cu distribuție bidirecțională (aplicabil la adjectivele pronominale, la pronume, verbe, adverbe și interjecții). v. clasificare și parte de vorbire. F. CRITERII DE CLASIFICARE A PĂRȚILOR DE PROPOZIȚIE: 1. c. expresiei: exprimate și neexprimate (aplicabil la subiecte și la predicate), inclus și subînțeles (aplicabil la subiecte); 2. c. structurii: simple, complexe, dezvoltate și multiple (aplicabil la subiect, nume predicativ, atribut, apoziție, complement și elementul predicativ suplimentar); 3. c. conținutului: determinate și nedeterminate (aplicabil numai la subiecte), de calificare și de identificare, explicative și determinative (aplicabil la atribute), circumstanțiale și necircumstanțiale (aplicabil la atribute și complemente), cu nuanță circumstanțială și fără nuanță circumstanțială (aplicabil la elementul predicativ suplimentar), directe, indirecte, de agent, de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de asociere, de instrument, de cumul, de opoziție, de relație și de excepție (aplicabil la complemente); 4. c. morfologic: verbale, nominale, adverbiale și interjecționale (aplicabil numai la predicate): substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (aplicabil la atribute); cu aspect nominal și cu aspect verbal (aplicabil la elementul predicativ suplimentar); în N., în G. în D. și în Ac. (aplicabil la subiecte, la nume predicative, la atribute, la apoziții și parțial la complemente și la elemente predicative suplimentare); 5. c. sintactic: izolate și neizolate (aplicabil la atribute). v. clasificare și parte de propoziție. G. CRITERII DE CLASIFICARE A PROPOZIȚIILOR: 1. c. logico-semantic: principale și secundare, suficiente și insuficiente; 2. c. conținutului: enunțiative și interogative; propriu-zise, optative, dubitative, potențiale și imperative (atât cele enunțiative, cât și cele interogative), directe și indirecte (cele interogative), totale și parțiale (cele interogative directe); 3. c. calității: afirmative și negative: 4. c. structurii: analizabile și neanalizabile, simple și dezvoltate; 5. c. morfologic: verbale și nominale; 6. c. sintactic: monomembre și bimembre, regente și subordonate, independente și dependente (v. clasificare și propoziție). H. CRITERII DE CLASIFICARE A LIMBILOR: 1. c. geografic: limbile din Europa, limbile din Africa, limbile din Asia, limbile din Oceania, limbile din America (de Nord și de Sud); 2. c. genealogic (al înrudirii), combinat cu cel geografic (are în vedere unitatea de origine, gruparea limbilor pe familii de limbi, ramuri, grupuri și subgrupuri): limbile indo-europene (romanice, germanice, celtice, slave, baltice, limba greacă, limba albaneză, limba armeană, indiene și iraniene), limbile ibero-caucaziene; limbile burușaski, limbile dravidiene, limbile munda, limbile semito-hamitice, limbile uralo-altaice (turcice, mongole, tunguse, ugro-finice, samoede), limbile paleosiberiene, limbile ainu, limbile chino-tibetane, limbile monkhmer, limba coreeană, limba japoneză; limbile negro-africane, limba malgașă; limbile amerindiene; limbile indoneziene, limbile polineziene, limbile melaneziene, limbile australiene și limbile papuașe; 3. c. tipologic (morfologic): are în vedere unitatea de structură a limbilor (mai ales morfologică), gruparea lor în patru mari tipuri: limbi izolante, limbi aglutinante, limbi flexionare și limbi încorporante (polisintetice). Pentru toate aceste c. de clasificare a limbilor v. clasificare și limbă.

LEGE s. f. (cf. lat. lex, legis): categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile între laturile interne sau stadiile succesive ale aceluiași fenomen, între fenomene diferite. ~ lingvistică: l. care exprimă un raport necesar, esențial și repetabil între laturile aceluiași fenomen lingvistic sau între fenomene lingvistice diferite; modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen lingvistic și care exprimă esența acestuia. L. lingvistice sunt l. interne, obiective de dezvoltare a limbii, care decurg cu necesitate din natura internă a structurii acesteia și care privesc atât fonetica, cât și vocabularul sau structura ei gramaticală. Ele sunt indisolubil legate de l. gândirii, sunt constituite într-un sistem, acționează – prin intermediul vocabularului – în legătură cu evoluția societății și în concordanță cu specificul fiecărei limbi naționale în parte. Până în prezent, lingviștii au studiat mai mult l. fonetice, acestea fiind mai accesibile investigației lor. Există l. lingvistice generale, care privesc un număr foarte mare de limbi diferite, ca de exemplu l. dezvoltării inegale a compartimentelor limbii (vocabularul evoluează mai repede decât celelalte componente; morfologia evoluează mai încet, fiind cea mai rezistentă la influențele externe etc.) și l. lingvistice particulare (specifice), proprii unei familii de limbi sau unei singure limbi, ca de exemplu: l. trecerii treptate de la structura sintetică la cea analitică și l. sistematizării flexiunii verbale în clase regulate sau în clase aberante (proprii limbilor romanice), l. suprimării treptate a flexiunii nominale (proprie limbii engleze), l. transformării treptate a articolului hotărât din proclitic în enclitic și l. transformării lui l intervocalic latin în r (acestea sunt l. proprii limbii române) etc. ◊ ~ fonetică: modificare cu caracter regulat a unui sunet de-a lungul evoluției unei limbi. Noțiune folosită pentru prima dată de neogramatici (v.), dar asimilată l. naturii. Pentru lingvistica modernă l. fonetică este o simplă corespondență între două faze din istoria unei limbi sau între mai multe limbi aparținând aceleiași familii; ea acționează într-o anumită epocă și în anumite condiții. Astfel, în limba română, transformarea lui l intervocalic în r, care reprezintă o l. fonetică a acesteia, a avut loc în epoca ei de formare (în perioada românei comune, înainte de separarea dialectelor) și numai în elementele moștenite din latină, ca în exemplele: dolem > dor, dolorem > durere, molam > moară, solem> soare etc. L. fonetice ale limbii române conferă acesteia o fizionomie specifică față de limbile romanice apusene. ◊ ~ fonetică generală: l. care se referă la modificarea regulată a unui sunet de-a lungul istoriei unei limbi. Pentru limba română sunt considerate l. fonetice generale: închiderea vocalelor deschise neaccentuate, în trecerea de la latină la română (a > ă: casa > casă, gallina > găină etc.); deschiderea vocalelor accentuate închise (e > ę < ea: sera > sęră > seară, cera > cęră < ceară etc.); trecerea lui l intervocalic la r (molam > moară, solem > soare etc.); trecerea grupului consonantic ct la pt (lactem > lapte, noctem > noapte etc.). ◊ ~ fonetică regională: l. care acționează parțial, numai într-o zonă din cadrul teritoriului în care se vorbește o limbă. Pentru limba română sunt cunoscute ca l. fonetice regionale: trecerea lui e neaccentuat la ă în pronunțarea regională muntenească (dă, pă, dăscui, dăschid etc.); anticiparea (anaptixa) lui i în pronunțarea regională oltenească (oichi, straichină, ureiche etc.) etc.

RUSĂ s. f. (< adj. rus, -ă, cf. rus. rus’): limbă slavă din grupul oriental, vorbită de ruși – locuitori majoritari în Federația Rusă, cu capitala la Moscova, și de rușii din celelalte republici ale fostei Uniuni Sovietice, azi devenite state independente (Bielorusia, Ucraina, Țările Baltice, Moldova (Basarabia) etc.). R. este limba comună, oficială, de înțelegere între toate popoarele care alcătuiesc Federația Rusă; în același timp, ea este a doua limbă de înțelegere între locuitorii actualelor republici desprinse din fosta Uniune Sovietică și una dintre limbile internaționale folosite în forurile O.N.U. Se caracterizează prin: folosirea alfabetului chirilic; prezența consoanelor dure și muiate (care determină schimbări semantice); pronunțarea identică a vocalelor a și o în silabele neaccentuate (fenomenul akanie); prezența lui l velar; o largă folosire a cuvintelor compuse; lipsa articolului; existența a șase cazuri; declinarea proprie la adjective; aspect perfectiv și aspect imperfectiv la verbe etc. În istoria limbii ruse se disting trei mari epoci, fiecare cu trăsături distincte: a) vechea rusă (velicorusa), vorbită între secolele al VI-lea și al XIII-lea, în perioada de formare a poporului rus, de dezvoltare a statului kievean și de apariție a scrierii ruse (secolele al VI-lea – al IX-lea). Ea reprezenta o sinteză din elemente ale limbii vorbite de slavii din răsărit, ale poeziei orale a acestora și ale limbii slave bisericești (folosită în multe scrieri din secolele al XI-lea – al XIII-lea). În această limbă a fost realizat cel mai vechi monument de limbă literară rusă: Cîntec despre oastea lui Igor (în secolul al XII-lea); b) rusa medie, vorbită între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, după dezmembrarea statului kievean și diversificarea vechii ruse (în urma adâncirii particularităților dialectale) în trei limbi de sine stătătoare: rusa, ucraineana și bielorusa. În perioada dezvoltării statului rus centralizat (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea) a existat o strânsă interacțiune între cele două forme ale limbii ruse literare: forma livrescă – slavă (slava veche) și forma populară – rusă. Atunci s-au dezvoltat stilurile de bază ale limbii ruse literare: stilul documentelor de afaceri, stilul religios, stilul literaturii artistice și stilul publicistic. R. a împrumutat atunci multe cuvinte din limbile turcă, germană și polonă. Răspândirea tiparului în secolul al XVI-lea a contribuit la unificarea limbii ruse literare, pe baza dialectului din zona Moscovei. În secolul al XVIII-lea, limba literară rusă s-a apropiat tot mai mult de limba populară, datorită scrierilor lui Lomonosov. Realizând o sinteză din diferite elemente ale limbii literare ruse concretizată în trei stiluri de bază, acesta a reușit să limiteze astfel sfera de întrebuințare a limbii slave bisericești numai la anumite genuri. R. a împrumutat în acest timp multe cuvinte din limbile apusene (mai ales în urma acțiunii de „occidentalizare” a Rusiei de către Petru cel Mare); c) rusa modernă, vorbită începând cu secolul al XIX-lea și astăzi. La baza ei stă creația literară a poetului național rus A. S. Pușkin, care a avut un rol deosebit în realizarea unei sinteze între limba literară rusă și limba vorbită. Marii scriitori clasici ruși – Gogol, Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Dostoievski etc. – au contribuit apoi la desăvârșirea limbii ruse moderne prin opere de mare valoare. R. dispune de două mari grupuri de dialecte: dialectele din nord (cu menținerea deosebirii dintre vocala o și vocala a neaccentuate) și dialectele din sud (cu confundarea vocalelor o și a neaccentuate), între care există multe graiuri de tranziție. Existența unor elemente lexicale rusești în limba română și a unor elemente lexicale românești în limba rusă (explicabile prin contactele directe dintre cele două popoare în diferite momente istorice – mai ales în perioada Regulamentului Organic și a stăpânirii Basarabiei) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii ruse asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbii ruse.

SLAVĂ s. f. (< adj. slav, -ă, cf. fr. slave): limbă vorbită de oricare din populațiile sau popoarele slave dispărute (polabi) sau existente (ruși, bieloruși, ucraineni, polonezi, sorabi, venzi, cehi, slovaci, bulgari, macedoneni, sârbi, sârbi lusacieni, croați și sloveni). ◊ ~ comună: limbă vorbită de populațiile slave care locuiau în mileniul al II-lea î.e.n. teritoriile dintre Nipru, Oder și Marea Baltică; limbă de bază a tuturor limbilor slave. A avut o evoluție îndelungată de la separarea ei de indo-europeana comună. După secolele al IV-lea – al III-lea î.e.n. triburile slave care ocupau teritoriul dintre Vistula și Nipru (teritoriu de bază al slavei comune) s-au deplasat în două mari grupuri: unul spre apus și altul spre răsărit. Limba slavă comună s-a diversificat astfel mai întâi în două mari dialecte: cel de apus, din care au apărut limbile slave de apus (polona, ceha, slovaca, sârba lusaciană, soraba și polaba) și cel de răsărit, din care au apărut limbile slave de răsărit (rusa, ucraineana și bielorusa) și cele de sud (sârbo-croata, slovena, bulgara și macedoneana). Structura s. comune (mai ales ca pronunțare) se păstrează cel mai bine în limba sârbo-croată. ◊ ~ veche (denumire privită din punctul de vedere al istoriei limbii române, deși atât rușii, cât și bulgarii vorbesc despre s. veche ca despre limba de bază a celor două limbi neoslave): limbă slavă vorbită de triburile slave meridionale din momentul contactului acestora cu românii (secolul al VI-lea e. n.) și până când se termină epoca de delimitare lingvistică în Balcani și bilingvismul slavo-român (secolul al XIII-lea e. n.). Ea a influențat limba română mai ales în domeniul vocabularului (ponderea elementului slav este aici de circa 20%); printre faptele de limbă socotite de cercetători a fi influență slavă veche în limba română amintim: iodizarea lui e, apariția fonemului h, vocativului în -o, modul de formare a numeralelor cardinale de la 11 la 19, scurtarea infinitivului, extinderea diatezei reflexive, prefixele ne- și răz- și sufixele -eală, -nic și -iște. Existența acestor elemente (inclusiv a celor lexicale din s. veche), a unor elemente lexicale provenite din limbile slave vecine în limba română și a unor elemente lexicale române în aceste limbi – pe baza vechiului bilingvism slavo-român, a vecinătății istorice dintre popoarele și țările respective – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii slave vechi și a limbilor neoslave asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbilor neoslave vorbite în jurul țării noastre (bulgară, sârbo-croată, ucraineană, rusă, slovacă și cehă). v. influență.

TEORIA CIRCULAȚIEI CUVINTELOR s. f. + s. f. + s. n.: teorie lingvistică generală de mare valoare, emisă de lingvistul român Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), pentru a demonstra latinitatea limbii române, valoarea cuvintelor românești de origine latină („cuvintele cu circulația cea mai mare în limbă dau adevăratul caracter al acesteia”). Ea a generat în zilele noastre „teoria fondului principal lexical” (v. în acest sens lucrarea lui Al. Graur, Fondul principal al limbii române, București, 1957).

TURCĂ s. f. (cf. tc. türk): limbă turcică din familia limbilor altaice, ramura turco-mongolă, grupa oguză (venită din Asia), subgrupa oguzo-seldjucă, vorbită de turci – actualii locuitori ai Turciei, urmași ai osmanlâilor (osmanilor, otomanilor, anatolilor) – și de turcii care locuiesc în unele state din Peninsula Balcanică sau din Asia (în România este vorbită de turcii din Dobrogea). Se caracterizează prin: armonie vocalică; rădăcină formată din consoană + vocală + consoană; lipsa genului gramatical; aglutinarea afixelor lexicale din derivare și a celor gramaticale; folosirea largă a numeroaselor forme nominale ale verbului; lipsa conjuncțiilor; existența propozițiilor nominale etc. Cele mai vechi atestări de limbă t. datează din secolul al XI-lea. Influențată de limbi cu mare prestigiu (araba, care i-a oferit terminologia administrativă și științifică, și persana, care i-a pus la dispoziție bogăția ei literară), t. a folosit până în 1929 alfabetul arab, după care, prin reforma lui Kemal Atatürk, scrierea veche a fost înlocuită cu alfabetul latin (astăzi chiar Coranul este editat cu litere latine, adaptate pentru limba t.). Din amestecul elementelor altaice (turcești), semitice (arabe) și indo-europene (persane, bizantine, slave, italiene, germane, franceze etc.) a rezultat, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, limba literară turcă. Aspectul vorbit al acesteia are un caracter conservator, în sensul că a păstrat multe din trăsăturile limbii t. vorbite de vechii osmanlâi (osmani). Limba literară turcă s-a desăvârșit după revoluția din 1919-1923, pe baza dialectului din Istanbul și Ankara. Limba t. a exercitat o puternică influență asupra limbilor din sudul, centrul și răsăritul Europei, asupra limbii tătare din Dobrogea și asupra unor limbi din unele zone ale Asiei (krâm-tătara din R. Uzbekă; gruzina și zana din R. Gruzină). Încă din secolul al XIII-lea se poate vorbi de o influență a limbilor turcice asupra limbii române, exercitată în două etape: a) prin venirea pecenegilor și cumanilor în țările române (Moldova și Țara Românească); b) prin desele incursiuni ale turcilor osmani în țările române, timp de câteva secole. Influența turcă s-a exercitat asupra limbii române atât în vocabular (mai ales), cât și în domeniul formării cuvintelor (sufixele -iu, -lâc și -giu împrumutate), mai ales în Moldova și în Muntenia. În același timp însă, se poate vorbi și despre o influență a limbii române asupra limbii turce (mai ales asupra celei vorbite de turcii din România). O contribuție importantă la cunoașterea limbii turce, vorbită la noi în Dobrogea, a adus cercetătorul român Vladimir Drimba.

VOCALIC, -A, vocalici, -e, adj. Privitor la vocale. Limba romînă este printre limbile cu mare frecvență vocalică. MACREA, F. 36. Armonie vocalică v. armonie.

SUPERFETAȚIUNE, superfetațiuni, s. f. (Franțuzism învechit) Lucru de prisos (din pricină că e în prea mare cantitate). Limbile moderne n-au găsit un termen generic special spre a denumi... toate acele superfetațiuni plastice. ODOBESCU, S. II 253.

CONSIDERA vb. 1. a aprecia, a chibzui, a crede, a găsi, a gîndi, a judeca, a opina, a socoti, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (Eu ~ că așa trebuie să facem.) 2. a crede, a găsi, a socoti, a vedea. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 3. a socoti, (rar) a proclama, (înv.) a prochema, a proclamarisi. (Esop a ~ limba un mare rău.) 4. a socoti, (fig.) a taxa. (Îl ~ drept mincinos.) 5. a se crede, a se închipui, a se socoti, a se vedea, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 6. a aprecia, a cinsti, a onora, a prețui, a respecta, a stima, (înv.) a respectarisi, a respectălui, a respectul, a socoti. (Toți îl ~ în mod sincer.)

glosă s. v. LIMBĂ-DE-MARE.

SOCOTI vb. 1. (MAT.) a calcula, (înv. și pop.) a număra, (reg.) a răvășlui, (prin vestul Transilv.) a samali, (Transilv. și Maram.) a sămălui. (~ cît fac 2 ori 2.) 2. (MAT.) a număra, (prin Transilv.) a sămălui. (~ pînă la 10.) 3. a aprecia, a calcula, a estima, a evalua, a măsura, a prețui, (livr.) a priza, (înv. și reg.) a prinde, (înv.) a prețălui, a sămălui. (A ~ valoarea unui obiect.) 4. a aprecia, a calcula, a potrivi. (A ~ ceva din ochi.) 5. a chibzui, a (se) gîndi, a judeca, (înv. și reg.) a sămălui, (fig.) a cîntări, a cumpăni, a drămui. (Să ~ cum e mai bine.) 6. a aprecia, a chibzui, a considera, a crede, a găsi, a gîndi, a judeca, a opina, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (Eu ~ că așa trebuie să facem.) 7. a considera, a crede, a găsi, a vedea. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 8. a considera, (rar) a proclama, (înv.) a procherna, a proclamarisi. (Esop a ~ limba un mare rău.) 9. a considera, (fig.) a taxa. (Îl ~ drept mincinos.) 10. a se considera, a se crede, a se închipui, a se vedea, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 11. a bănui, a crede, a ghici, a gîndi, a-și imagina, a-și închipui, a întrezări, a presupune, a prevedea, a ști, a visa, (rar) a prevesti, (înv. și reg.) a nădăi, (reg.) a chibzui, a probălui, (fig.) a mirosi. (Cine ar fi ~ că se va întîmpla astfel?) 12. a crede, a presupune, (franțuzism) a prezuma, (reg.) a probălui, (înv.) a supoza. (~ că vom pleca în două zile.) 13. a se răfui. (Lasă că ne ~ noi!)

șoarece-de-mare s. v. LIMBĂ-DE-MARE.

glosă² sf [At: CADE / Pl: ~se / E: nct] (Iht) Limbă de mare (Solea nasuta).

șoarece sm [At: (a. 1652) GCR I, 161/4 / V: ~rec, (reg) cioarce, cioaric, cioarice, șăr~, șărici, ~rce, ~ric, ~rice, șorice, (îvr) soarice / Pl: ~eci / E: ml sorex, -icis] 1 (Șîc ~-de-casă) Mic mamifer din ordinul rozătoarelor, de culoare cenușiu-închis, cu botul ascuțit, cu coada lungă și subțire (care trăiește pe lângă așezările omenești) Si: (reg) paruș, șoacăț² (6), șomâc (1), șomârdoc (1) (Mus musculus). 2 (Șîc ~-de-câmp, ~-de-mișună, ~-berc) Șoarece (1) de culoare cenușie-roșcată care își face culcușul sub pământ, în câmp, și care se hrănește mai ales cu cereale, producând mari pagube Si: (reg) șoacăț² (7), șomâc (2), șomârdoc (2) (Microtus arvalis). 3 (Șîc ~-de-câmp) Șoarecele (2) Apodemus agrarius Si: (reg) șoacăț² (8), șomâc (3), șomârdoc (3). 4 (Șîc ~-de-pădure) Șoarece (1) care trăiește în pădure Si: (reg) șoacăț² (9), șomâc (4), șomârdoc (4) (Apodemus sylvaticus). 5 (Șîc ~-pitic) Șoarecele (1) Mycromys minutus Si: (reg) șoacăț² (10), șomâc (5), șomârdoc (5). 6 (Șîc ~-scurmător, ~-roșu) Șoarecele (1) Clethrionomys glareolus Si: (reg) șoacăț², șomâc (6), șomârdoc (6). 7 (Zlg; pop; îc) ~-de-apă (sau ~-de-baltă) Mic mamifer omnivor care trăiește în apropierea apelor (Arvicola amphibius). 8 (Zlg; pop; îc) ~-alunar Pârș-roșu (Muscardinus avellanarius). 9 (Reg; șîc ~rice-de-pădure, ~-roșu-de-pădure, ~-de-moară, ~rec-morăresc, ~-mare) Șobolan (1) (Rattus norvegicus). 10 (Zlg; reg; șîc ~-mare-de-pădure, ~-de-pădure, ~-mare, ~-cu-bot-ascuțit) Chițcan (Sorex araneus). 11 (Orn; pop; șîc ~-cu-aripi) Liliac (Vespertilis murinus). 12 (Zlg; reg; îc) ~-chior Cârtiță (Talpa europaea). 13 (Zlg; Mun; îc) ~-bălțat Orbeț (Spalax microphtalmus). 14 (Reg; îc) ~-de-mare Pește de mare, asemănător cu mihalțul (Motella tricirrhata). 15 (Iht; reg; îae) Limbă-de-mare (Solea impar). 16 (Fam; îe) A trăi (sau a se iubi, a se avea etc.) ca ~le cu pisica (sau cu mâța) A fi în relații foarte rele (unii cu alții). 17 (Fam; îe) A se juca (sau a glumi) (cu cineva) ca mâța (sau ca pisica) cu ~le A-și bate joc de cineva, ținându-l într-o situație incertă. 18 (Reg; îe) I-au mas ~ecii în pântece (sau în burtă) Se spune despre un om foarte flămând. 19 (Pfm; îe) A fi ud (sau murat) ca un ~ A fi foarte ud. 20 (Fam; îlav) În gaură (sau, reg, în bortă) de ~ (sau, reg, în borta ~ricului) Într-un loc ascuns, care nu poate fi găsit ușor. 21 (Reg; îe) A fi sătul ca ~le în biserică A fi foarte flămând. 22 (Reg; îe) A fi calic (sau sărac) ca ~le bisericii (sau din biserică, în biserică) A fi foarte sărac. 23 (Pop; îlav) (Nici) cât să chiorăști un ~ sau cât să orbești un ~ chior Foarte puțin. 24 (Fam; îlav) Când se va împrieteni ~le cu pisica Niciodată. 25 (Adesea dep; îs) ~ de bibliotecă Persoană care își petrece cea mai mare parte a timpului în bibliotecă, citind și studiind. 26 (Îs) ~ de birou Birocrat (1). 27 (Arg; îs) ~ de hotel Hoț (1). 28 (Reg; mpl) Boală a cornutelor și a cailor, care se manifestă prin apariția unor umflături pe burtă sau pe grumaz. 29 (Reg) Soi de castravete mic, cu coada în spirală.

bántu s.m. invar., adj.invar. 1 s.m. invar. Populație africană negroidă, de o mare diversitate antropologică, din Africa Ecuatorială și Meridională. 2 adj.invar. Care se referă la populația bantu, specific pentru populația bantu. 3 adj.invar. (lingv.) Limbi bantu = grup mare de limbi aglutinante negroafricane, din Africa Centrală și Meridională, cu structură gramaticală și lexic apropiate. • acc. și bantu. /<fr. bantou.

!limbă-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. limbii-de-mare; pl. limbi-de-mare

+limbă de mare s. f. + prep. + s. f.

CAUCAZIAN, -Ă, caucazieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Denumire generică a popoarelor care locuiesc în Caucaz, făcând parte din trei mari familii de limbi: caucaziană propriu-zisă, indo-europeană și altaică; (și la sg.) persoană care face parte din populația unuia dintre aceste popoare. 2. Adj. Care aparține Caucazului sau populației lui, privitor la Caucaz sau la populația lui. [Pr.: -ca-u-ca-zi-an] – Caucaz (n. pr.) + suf. -ian. Cf. fr. caucasien.

AUSTRALIAN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Australia. II. adj. care aparține Australiei. ♦ limbi ĩene = una dintre cele trei mari familii de limbi din Oceania, alături de austroneziană și papua. (< fr. australien)

AUSTRONEZIANĂ adj. limbi austroneziene = una dintre cele trei mari familii de limbi din Oceania, alături de australiană și papua. (< austr/aliană/ + /mela/neziană)

PAPUA s. f. limbi ~ = una dintre cele trei mari familii de limbi din Oceania, alături de australiană și austroneziană, vorbită de papuași. (< fr. papou)

BEN YEHUDA (pseud. lui Eliezer Perelman, numit Eliezer) (1858-1922), scriitor evreu. Inițiator al „Marelui dicționar al limbii ebraice vechi și moderne”.

BLANTYRE [blæntáir], oraș în S statului Malawi; 402,5 mii loc. (1987, împreună cu Limbe). Cel mai mare oraș la țării. Nod de comunicații. Aeroport internațional. Prelucrarea tutunului și fructelor; ciment, textile. Fundat în 1876.

Antim Ivireanul (c. 1660-1716), sfânt, ierarh martir, canonizat la 20 iunie 1992. Originar din Georgia (vechea Ivirie), a fost adus în țară de Constantin Brâncoveanu înainte de 1690. Mare cărturar (vorbea limbile greacă, slava veche, turcă, arabă și română) și artist (caligraf, gravor, pictor, sculptor în lemn), a ajuns egumen la Snagov (1696-1704), episcop de Râmnic (1705-1707) și mitropolit al Ungrovlahiei (1708-1716). A tipărit 63 de cărți în limbile română, greacă, armeană și georgiană, opera sa principală fiind Didahiile. Este ctitorul bis. Antim din București, a cărei ușă de intrare a sculptat-o. A avut o atitudine antiotomană, căreia i-a căzut victimă. Exilat din țară, a fost omorât de soldații turci care-l escortau și aruncat în apele Tungiei din Bulgaria. Bis. îl sărbătorește la 27 septembrie.

RUSSO, Alecu (1819-1859, n. Strășeni, Basarabia), scriitor român. Militant pașoptist și unionist. Proză memorialistică inspirată de peisaj, legende, amintiri, scrisă, în mare parte, în limba franceză („Soveja”, „Amintiri”, „Piatra teiului”, „Stânca corbului”); observații lucide asupra realităților sociale autohtone („Iașii și locuitorii lui la 1840”). Poemul în proză „Cântarea României” (atribuit de unii istorici literari și lui N. Bălcescu) evocă în versete cu rezonanțe mesianice istoria patriei, văzută ca o succesiune ciclică a epocilor de robie și de libertate. Pionier al criticii literare românești, a sintetizat ideile generației pașoptiste: necesitatea dezvoltării literaturii naționale, inspirația folclorică și istorică, funcția socială a artei, importanța tradiției, valoarea creației populare („Critica criticii”, „Poezia poporală”); a combătut tendințele latiniste, italienizante, galomane („Studie moldovană”, „Cugetări”). Piese de teatru, ulterior pierdute („Jitnicerul Vadră”).

ENGLÉZ, -Ă (< ngr., it.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor anglo-saxon (puternic influențat de normanzii de limbă franceză care au cucerit Anglia în sec. 11); s-a format ca națiune pe terit. Angliei. Mai trăiesc în Africa de Sud, S.U.A., Canada, Australia, India ș.a.; de religie creștină (anglicani și catolici); p. ext. britanic. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Anglia. 2. Adj. Care aparține Marii Britanii sau englezilor, privitor la Marea Britanie sau la englezi; p. ext. britanic. ◊ Artă e. = artă dezvoltată în Arhipelagul britanic. În arhitectură, se păstrează monumente încă din Neolitic (cromlehurile de la Stonehenge), din perioada romană și din epoca dinaintea cuceririi normande, dar construcțiile importante apar în sec. 11 în stilul romanic de influență normandă (catedrala de la Ely). O serie de monumente gotice sunt construite după modelul unor prototipuri continentale, cristalizându-se apoi trei faze ale goticului e.: lanceolat, decorat și perpendicular (catedrala de la Gloucester). Caracterele Renașterii se regăsesc în stilurile Tudor și elisabetan. În sec. 17, I. Jones impune spiritul clasicist, inspirat după A. Palladio, a doua jumătate a secolului fiind dominată, în arhitectură, de creația lui Chr. Wren. Sec 18 continuă în special formele clasiciste, pentru ca în sec. 19 să se revină la gotic (Parlamentul din Londra); apar însă și construcțiile cu schelet metalic (Crystal Palace din Londra), premergătoare arhitecturii moderne. Pictura de manuscris și sculptura ca ornament arhitectonic sunt forme reprezentative de artă plastică în Evul Mediu, păstrându-se și monumente de sculptură funerară, picturi de portrete (miniaturile lui Nicholas Hilliard, sec. 16). În sec. 17 se dezvoltă portretistica, iar în sec. 18 are loc o mare înflorire a picturii, în genuri variate (portret, peisaj, de gen), ilustrată de personalități ca W. Hogarth, J. Reynolds, Th. Gainsborough, G. Romney – ca și a gravurii și a sculpturii (J. Flaxman). Spre sfârșitul sec. 18 și în sec. 19 se afirmă romantismul în pictura e. (T.H. Lawrence, H. Raeburg, apoi J. Constable, R.P. Bonington, J. Turner). Un loc aparte îl ocupă W. Blake, cu viziunea sa fantastică de esență gotică, iar la mijlocul sec. 19 mișcarea prerafaeliților. După 1860, filozoful Morris va întemeia mișcarea „Art and Crafts” (Arte și meserii) menită să resuscite meșteșugurile artistice și să confere vieții cotidiene o dimensiune a frumosului ce va influența „Modern Style” („Arta 1900” în Anglia). Curentele sec. 20 și-au găsit exponenți în arta e. (Ben Nicholson, G. Sutherland, V. Pasmore ș.a.). Sculptura sec. 20 este dominată de personalitatea lui H. Moore. În artele decorative s-au remarcat, în sec. 18, frații Adam (decoratori), ebeniștii Chippendale și Sheraton, ceramistul Wedgwood. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia de limbi germanice, ramura de vest. Este a doua din lume ca vorbitori (c. 700 mil.), după chineză. Este limba oficială în Marea Britanie, Irlanda, S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Jamaica și în unele zone din Asia, Africa, Oc. Pacific și limbă secundară sau folosită oficial în alte state (India, Filipine ș.a.); este una din limbile oficiale de lucru la O.N.U. Grafie latină.

ELENIZÁRE (după fr. hellénisation) s. f. Proces început în timpul lui Alexandru cel Mare, prin care limba și cultura elenă au fost propagate în afara Greciei, în special, la popoarele orientale.

HRISTEA, Theodor (n. 1930, Drănic, jud. Dolj), lingvist român. Prof. univ. la București, Praga, Seattle, Boston, Rochester, Lyon și Saint-Étienne. Contribuții în domeniul vocabularului, etimologiei și frazeologiei („Probleme de etimologie”, „Sinteze de limbă română”, în colab.). Susținută activitate de cultivare a limbii. Colaborator la marile lucrări lexicografice românești.

INDO-EUROPEÁN, -Ă (< fr.) adj., s. m. pl. 1. Adj. Limbi indo-europene = cea mai mare familie de limbi vorbite din lume cuprinzând majoritatea limbilor din Europa și multe din Asia, răspândite în America și Australia, iar ca limbi secundare în Africa și Oceania. Sunt vorbite de c. jumătate din populația grobului. Reprezintă continuarea unei limbi neatestate, dar care a fost reconstituită, începând din sec. 19, prin metoda comparativ-istorică (Fr. Bopp fiind cel care i-a stabilit principalele trăsături). Numeroasele ei ramuri sunt grupate în două tipuri: kentum (greacă, italică – din principala ei reprezentantă, latina, derivă ramura romanică actuală – celtică, germanică, iliră, toharică, hitită) și satem (indo-iraniană, armeană, slavă, baltică, tracă, frigiană). Denumirea de i.-e. (dată de Th. Young, în 1814) este convențională; ea a fost consacrată prin tradiție și s-a bazat pe extensiunea ei geografică. 2. S. m. pl. Denumire dată unui grup de populații care trăiau prin milen. 3 î. Hr. în regiunile Asiei Centrale, de unde au emigrat mai târziu spre V și SV. 3. Adj. Privitor la limbile indo-europene, care aparține acestor limbi.

Dora d’Istria (Principesa Elena Ghica) f. fiica principelui Mihail Ghica, scriitoare în limba franceză de mare talent (1829-1879).

CAUCAZIAN, -Ă, caucazieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Denumire generică a popoarelor care locuiesc în Caucaz, făcând parte din trei mari familii de limbi: caucaziană propriu-zisă, indo-europeană și altaică; (și la sg.) persoană care face parte din populația unuia dintre aceste popoare. 2. Adj. Care aparține Caucazului sau caucazienilor (1), privitor la Caucaz sau la caucazieni. ◊ Limbi caucaziene = familie de limbi vorbite în Caucaz, din care fac parte georgiana, cecena etc. [Pr.: ca-u-ca-zi-an] – Caucaz (n. pr.) + suf. -ian. Cf. fr. caucasien.

PAPUA adj. invar. (în sintagma) Limbi papua = una dintre cele trei mari familii de limbi din Oceania alături de australiană și austroneziană, vorbită de papuași. – Din fr. papou.

ABLATIV s. n. (< lat. ablativus, cf. fr. ablatif): caz care exprima în limba latină separarea (îndepărtarea) unui obiect de un anumit loc, punctul de plecare în spațiu, instrumentul, asocierea, cauza unei acțiuni etc. Corespunde, în linii mari, acuzativului din limba română. ◊ ~ absolut: construcție sintactică latină, alcătuită dintr-un substantiv sau pronume cu rol de subiect, în cazul a., și un participiu prezent sau perfect, tot în cazul a. A. absolut este echivalentul unei propoziții circumstanțiale (cauzală, concesivă, condițională sau temporală): „Tarquinio Superbo regnante...” („Pe când domnea Tarquinius Superbus...”).

BUCURA, bucur, vb. I. Refl. 1. (În opoziție cu întrista, uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau conj. «că») A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie. Se bucura mama că-i veneau neamurile. STANCU, D. 5. [Colțun] mă privea cu ochii punctați de lumină și se bucura. SADOVEANU, N. F. 24. Se bucură de frumusețea florilor. ISPIRESCU, L. 8. Toderică... se bucură că-i veniră musafiri. NEGRUZZI, S. I 82. Și prea mult m-oi bucura Cu mine de-ți ospăta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ (Cu complement intern) Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. ◊ (Poetic) Se bucură pomii de floare. DEMETRESCU, O. 79. ◊ Tranz. A face sau a procura cuiva o bucurie, o satisfacție. Mulțumim de cinstire, care, dacă venea altă dată, ne-ar fi bucurat tare mult. PAS, L. I 109. Am alergat [la mama] s-o bucur anunțîndu-i vizita d-voastră. ALECSANDRI, T. 1306. 2. A se desfăta, a petrece. Și se chefuiră și se bucurară. ISPIRESCU, L. 41. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A dispune (de un bun material sau spiritual), a avea la îndemînă, a se putea folosi de...; a poseda. Minoritățile naționale din Republica Populară Romînă se bucură de deplină egalitate în drepturi cu poporul romîn. CONST. R.P.R. 6. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes, a atrage o afluență mare. Lecțiile de limba rusă prin radio se bucură de un mare număr de ascultători. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 2/2. 4. (Peiorativ, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A rîvni la ceva, a umbla după ceva. Se bucură la zestre. PANN, P. V. II 128. Mă-nsurai să iau muiere, Mă bucurai la avere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 181. Mă bucurai la avere... La avere, la argint, La un bou de priponit. TEODORESCU, P. P. 272. ♦ A încerca să profite prin abuz de un lucru sau de pe urma unui lucru. S-a bucurat la munca mea. Se bucură la banul văduvei.