Definiția cu ID-ul 929541:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

PERFÉCT s. n. (< lat. perfectus, cf. it. perfetto, fr. parfait, germ. perfekt): timp al verbului care exprimă o acțiune petrecută și încheiată în trecut; trecut. Pentru limba română există un p. al indicativului, un p. al conjunctivului, un p. al condițional-optativ-potențialului, un p. al prezumtivului și un p. al infinitivului (v. indicativ, conjunctiv, condițional-optativ-potential, prezumtiv și infinitiv). ◊ ~ símplu: timp al modului indicativ (simplu, absolut), care exprimă o acțiune trecută și încheiată de curând, apropiată de prezent (pentru vorbitorii graiului oltean sau pentru cei din zonele limitrofe este vorba de o acțiune încheiată în cadrul aceleiași zile). Este alcătuit din radicalul invariabil al verbului, la care se adaugă sufixul temporal ce-i e caracteristic (-a-, -u-, -i- sau -î-) și desinențele de persoană (-i, -și, zero, -răm, -răți, -ră): cântai, lucrai, tăcui, făcui, venii, sosii, coborâi, hotărâi etc. Este concurat tot mai mult de p. compus, îngustându-i-se aria de întrebuințare. Apare mai ales în narațiuni, ca timp al relatării, care dinamizează acțiunea, apropiind-o de momentul vorbirii. Poate avea și alte semnificații temporale: de perfect compus, subliniind atitudinea disprețuitoare a vorbitorului („Făcuși și tu mare ispravă!”) sau de prezent, subliniind atitudinea familiară a vorbitorului („Eu cam dusei, dragii mei!”). ◊ ~ compús: timp al modului indicativ (compus, absolut), care exprimă o acțiune trecută și încheiată, dar neprecizată în timp în raport cu momentul vorbirii (pentru vorbitorii graiului oltean sau pentru cei din zonele limitrofe este vorba de un proces încheiat cel puțin cu o zi înainte de momentul vorbirii). Este timpul trecut cu cea mai mare frecvență în limba română (mai ales în vorbirea dialogată). Este alcătuit din formele specializate de prezent ale auxiliarului morfologic a avea (forme care marchează categoriile gramaticale de număr și de persoană) – am, ai, a, am, ați, au + participiul trecut invariabil al verbului de conjugat: am cântat, am lucrat, am tăcut, am făcut, am venit, am sosit, am coborât, am hotărât etc. Poate avea și alte semnificații: o semnificație temporală de prezent („- Taci odată! – Am tăcut” – I. L. Caragiale) sau de viitor („Dacă nu-mi aduci sălățile, să știi că te-am șters de pe fața pământului” – Ion Creangă), precum și o semnificație modală de conjunctiv, în subdialectul muntean („Trebuie că a venit” = „Trebuie să fi venit”).