ITALIANĂ s. f. (cf. it. italiano): limbă romanică din grupul central, vorbită în Italia (Peninsula Italică, Sicilia și Sardinia) de peste 50 de milioane de oameni; în nordul Corsicei, în cantonul elvețian Ticino, pe litoralul francez al Mării Mediterane, în S.U.A., în Argentina, în Tunisia etc. Este limba oficială a Italiei și una dintre cele patru limbi oficiale ale Elveției. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, i. posedă consoane geminate, a căror opoziție cu cele simple creează diferențe de sens (fato „soartă” – fatto „făcut”; calo „coborâre” – callo „bătătură” etc.). De asemenea, i. se remarcă prin posibilitățile ei inepuizabile în derivarea cu sufixe și prin libertatea de construire a frazelor. Vocabularul ei este mai apropiat de cel latin (este singura limbă romanică formată în „patria romanilor”, limbă cu foarte multe împrumuturi savante din latină). Istoria limbii i. cuprinde trei perioade: a) italiana veche (între secolele al IX-lea – al XIII-lea) caracterizată printr-o puternică fărâmițare dialectală (transmisă celorlalte faze), prin dialecte literare de mare prestigiu (menținute până azi), prin folosirea ei în poezia siciliană a secolului al XIII-lea: Carta Capuana (960); b) italiana medie (între sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIX-lea), caracterizată prin înlocuirea treptată a limbii latine cu i., într-un proces de unificare lingvistică în jurul dialectului literar cu cel mai mare prestigiu – cel toscan (florentin) -, oferit ca model al unei limbi literare unice pe întreaga Italie de către marii poeți prerenascentiști – Dante Alighieri (în Divina Comedia), Petrarca și Boccaccio; prin perfecționarea limbii literare i. de către marii scriitori ai Renașterii – Torquato Tasso, Machiavelli, Ariosto etc. – și prin apogeul atins de toscana literară în operele lui Manzoni; c) italiana modernă (între secolul al XIX-lea și al XX-lea), caracterizată prin deplasarea bazei dialectale a limbii literare de la dialectul toscan (florentin) la exprimarea caracteristică Romei și împrejurimilor sale. I. dispune de trei mari grupuri dialectale: în nord – la granița Italiei cu Franța – dialectele galo-italiene, printre care se remarcă cel ligurian, piemontez, lombard și genovez, în centru, cel toscan, marchizan, umbric, roman și corsican, în sud, cel abruzzez, napolitan, apulian, calabrez și sicilian. Diferențele dialectale sunt uneori atât de mari, încât un vorbitor din sud nu se înțelege cu unul din nord. Asupra i. s-au exercitat mai multe influențe (în special în vocabular): în evul mediu, influența arabă (prin intermediul Siciliei), influența spaniolă, influența provensală și influența franceză (acestea două din urmă fiind cele mai puternice). Vocabularul i. s-a îmbogățit și cu termeni germanici și germani, rămași în nordul Italiei (de la triburile de cuceritori din secolul al VI-lea și de la stăpânitorii austrieci din epoca modernă). Existența în limba română a unor cuvinte de origine italiană i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență italiană asupra limbii române (v. influență).