ISLANDEZĂ s. f. (cf. fr. islandais): limbă germanică din grupul nordic, vorbită de islandezi, locuitorii Islandei. Este cea mai arhaică dintre limbile scandinave, datorită izolării ei insulare (din secolul al IX-lea, de când insula a fost populată cu coloniști vest-norvegieni, limba a evoluat foarte puțin). Ea prezintă un mare interes pentru studiul limbilor scandinave. Istoria i. cuprinde două perioade: islandeza veche (secolele al IX-lea – al XIV-lea) și islandeza nouă (secolele al XV-lea – al XX-lea). În evul mediu s-a bucurat de cel mai mare prestigiu între limbile nordice. Literatura islandeză a început în secolul al X-lea, fiind reprezentată prin legendele eroilor și zeilor – Edda -, prin poeziile de curte ale scalzilor, vechii poeți scandinavi, și prin celebrele biografii ale oamenilor iluștri – Saga. Ea s-a dezvoltat pe linia literaturii poetice de azi. Structura gramaticală a i. păstrează fidel trăsăturile germanicei comune; vocabularul vechi a fost păstrat, iar cele mai multe cuvinte noi s-au format prin mijloace interne. În secolul nostru au pătruns însă și cuvinte din alte limbi (mai ales cu caracter internațional).